Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.819/2/2016 al acestei instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.058D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procesuale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. În acest context, Curtea a mai arătat că accesul liber la justiţie nu presupune, în toate cauzele, să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Mai arată că, în ceea ce priveşte exceptarea de la aplicare a alin. (2) pct. 3 al art. 503 din Codul de procedură civilă în ipoteza hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, Curtea a avut în vedere că motivul contestaţiei în anulare speciale, respectiv omisiunea cercetării unui motiv de casare, priveşte, exclusiv, hotărârile instanţelor de recurs, cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motive de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Aşadar, apreciază că aceste considerente îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.819/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare prin care contestatoarea a solicitat admiterea acesteia, având în vedere că, în mod greşit, s-a admis lipsa calităţii procesuale a intimatului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate limitează obiectul contestaţiei în anulare la hotărâri definitive, dar pronunţate în recurs sau în apel, excluzând hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă, care sunt definitive potrivit unor dispoziţii legale speciale, precum este cazul art. 106^3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată. Însă, riscul apariţiei unei erori materiale este egal în cazul unor hotărâri definitive pronunţate în primă şi ultimă instanţă, ca şi în cazul celor definitive pronunţate în apel sau recurs. 6. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care limitează obiectul contestaţiei în anulare la hotărâri definitive, dar pronunţate în recurs sau apel, excluzând hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă, care sunt definitive potrivit unor dispoziţii legale speciale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă în raport cu criticile formulate de instanţa de judecată, care vizează o omisiune legislativă - chestiune de resortul exclusiv al legiuitorului, care excedează controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională neputând modifica sau completa prevederile supuse controlului. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere ale Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă. Textele legale criticate au următorul cuprins: - Art. 503 alin. (2) pct. 2: „(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: […] 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;“; – Art. 503 alin. (3): „(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.“ 12. În opinia instanţei de judecată, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 106^3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 mai 2008, „Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este definitivă.“ 14. În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în această materie, Curtea a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale care reglementau caracterul irevocabil al hotărârilor instanţelor competente să soluţioneze cererile în justiţie formulate de străini. Aşadar, cu privire la caracterul irevocabil al hotărârii pronunţate de instanţa competentă să soluţioneze plângerea introdusă de străinul împotriva căruia s-a dispus luarea măsurii interzicerii intrării în România, Curtea s-a mai pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 287 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 29 iulie 2014, constatând constituţionalitatea acestuia. Totodată, Curtea a constatat şi constituţionalitatea caracterului irevocabil al hotărârii curţii de apel pronunţate asupra contestaţiei formulate împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României (spre exemplu, Decizia nr. 6 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 14 februarie 2008, Decizia nr. 50 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 27 februarie 2008, sau Decizia nr. 867 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 4 august 2008). 15. Având în vedere dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓, cele reţinute de Curte în jurisprudenţa sa sunt aplicabile şi în cazul caracterului definitiv al hotărârilor pronunţate în materia regimului străinilor în România. 16. În continuare, Curtea observă că procedura de soluţionare a cererilor în justiţie formulate de străini în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 este o procedură specială şi accelerată, iar caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României este justificat de celeritatea cu care trebuie soluţionate cererile în materia străinilor. 17. Curtea, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 287 din 22 mai 2014, anterior menţionată), a reţinut că, potrivit art. 13 alin. (3) din Regulamentul (EC) nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 105 din 13 aprilie 2006, „Persoanele care au făcut obiectul unei decizii de refuz al intrării au dreptul la o cale de atac împotriva deciziei. Calea de atac se desfăşoară în conformitate cu legislaţia internă. Resortisantului ţării terţe i se pun la dispoziţie informaţii scrise cu privire la punctele de contact în măsură să îi comunice informaţii legate de reprezentanţii competenţi să acţioneze în numele resortisantului respectiv, în conformitate cu legislaţia internă“. 18. Tot astfel, prevederile art. 13 alin. (1) din Directiva 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 a Parlamentului European şi a Consiliului privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 348 din 24 decembrie 2008, prevăd că resortisantului unei ţări terţe (străinului) faţă de care s-a emis o decizie de returnare însoţită de o interdicţie de intrare ar trebui să i se acorde posibilitatea unei căi de atac efective împotriva acestora „în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative competente sau în faţa unui organ competent alcătuit din membri imparţiali şi care beneficiază de garanţii de independenţă“. 19. Or, dispoziţiile art. 106^3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 acordă străinului împotriva căruia sa luat măsura interzicerii intrării în România dreptul de a contesta decizia administrativă în faţa unei instanţe de judecată, respectiv a curţii de apel - organ care întruneşte pe deplin exigenţele de independenţă şi imparţialitate cerute de prevederile europene mai sus citate. 20. Aşadar, caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de curtea de apel în această materie este în acord cu principiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, precum şi cu reglementările europene în materie. 21. În continuare, având în vedere caracterul definitiv al deciziei pronunţate de curtea de apel în materia contestaţiei formulate împotriva măsurii de interzicere pe teritoriul României, Curtea reţine că acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează contestaţia în anulare specială. 22. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, şi potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. 23. În cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar obiectul acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv poate fi formulată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs. Obiectul contestaţiei în anulare speciale este extins şi la hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, prin alin. (3) al art. 503, care prevede că dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 din acest articol se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel. 24. Aşadar, Curtea observă că, prin art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a reglementat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare speciale numai pentru hotărârile instanţei de recurs şi, în condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (3), şi pentru hotărârile instanţei de apel, spre deosebire de calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare obişnuite, de drept comun, care are ca obiect hotărârile definitive. Curtea constată că această reglementare nu poate contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, deoarece, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, legiuitorul stabileşte condiţiile de exercitare a căilor de atac. 25. Referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. 26. Totodată, invocarea prevederilor art. 21 din Constituţie este lipsită de fundament, de vreme ce contestatorul a beneficiat de posibilitatea, valorificată în mod concret, de a se adresa unei instanţe naţionale, în speţă curtea de apel. 27. Referitor la dispoziţiile art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 483 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 20 august 2015, constatând constituţionalitatea acestora. 28. Curtea a reţinut, la paragraful 13 al acestei decizii, referitor la contestaţia în anulare, că aceasta este o cale extraordinară de atac, de retractare şi nesuspensivă de executare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată. În Codul de procedură civilă din 1865, contestaţia în anulare era reglementată de art. 317-321, iar doctrina a distins între două categorii de contestaţii în anulare, calificate în funcţie de tipul hotărârilor judecătoreşti şi de motivele exercitării acestora, respectiv contestaţia în anulare obişnuită, de drept comun, şi contestaţia în anulare specială, distincţia păstrându-şi valabilitatea şi în ceea ce priveşte noua reglementare. 29. Referitor la contestaţia în anulare specială, Curtea a observat că, în prezent, aceasta este reglementată la art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care prevede că „hotărârile instanţelor de recurs“ mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru următoarele motive expres şi limitativ reglementate, şi anume atunci când: hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen şi instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. 30. Curtea a mai reţinut că motivul contestaţiei în anulare speciale - omisiunea cercetării unui motiv de casare - priveşte exclusiv hotărârile instanţelor de recurs, cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 din Cod. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.819/2/2016 al acestei instanţe şi constată că dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
