Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioana Sfîrâială în Dosarul nr. 27.623/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.841D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că, în prezenta cauză, neconstituţionalitatea textului de lege criticat este dedusă dintr-o absenţă de reglementare. Or, instanţa de control constituţional nu poate modifica şi completa textul de lege supus controlului. Pe de altă parte, reţine că legiuitorul, în raport cu natura specifică a fiecărei instituţii, are o marjă de apreciere în a stabili dacă se impune sau nu reglementarea unei căi de atac separate, în speţa relevată nefiind necesar acest lucru, întrucât, în măsura în care o astfel de cauză se finalizează printr-o soluţie de netrimitere în judecată, dacă se formulează plângere la judecătorul de cameră preliminară, partea poate să invoce şi soluţionarea defectuoasă de către procuror a cererii de recuzare a organului de cercetare penală. Prin urmare, reţine că există un control implicit cu privire la aspectul invocat de către autoarea excepţiei. Totodată, arată că, în măsura în care s-ar dispune trimiterea în judecată, în procedura de cameră preliminară s-ar putea formula cereri şi excepţii care să vizeze aspectul menţionat. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 27.623/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală. Totodată, prin Încheierea din 22 noiembrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar, cu privire la „îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul minutei, respectiv al dispozitivului încheierii de şedinţă din data de 15 septembrie 2017“, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioana Sfîrâială, în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva Ordonanţei procurorului din data de 20 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 349/P/2012, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a ofiţerului de poliţie judiciară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care exclud de la controlul ierarhic superior ori al instanţei soluţia dată unei cereri de recuzare, incident procedural care impietează asupra unui drept fundamental. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora, lipsa posibilităţii de exercitare a unei căi de atac împotriva unor astfel de ordonanţe fiind justificată prin nevoia de a se elimina posibilităţile de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale şi de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei. Arată că instanţa de control constituţional s-a pronunţat în sensul celor menţionate anterior prin numeroase decizii în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968. Face referire la Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei nr. 500 din 30 iunie 2016, paragraful 24, potrivit cărora „procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar“. 7. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, neinvocat de autoarea excepţiei, dar pe care instanţa îl apreciază ca fiind pertinent în cauză, reţine că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Reţine că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. De altfel, dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală nu figurează printre garanţiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Face trimitere la Hotărârea din 18 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Adrian Năstase împotriva României, paragraful 79, în care instanţa de la Strasbourg a statuat că procedurile de recuzare nu au ca obiect nici contestarea drepturilor, nici a obligaţiilor cu caracter civil ale reclamantului şi nici temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, s-a constatat că obţinerea unei decizii judiciare cu privire la participarea unui procuror nu prezintă nici drept cu caracter civil şi nici nu vizează temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Aşadar, instanţa opinează în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prevederile art. 20 din Constituţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit Încheierii din 15 septembrie 2017, dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală. Curtea constată însă că prin Încheierea din 22 noiembrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar, cu privire la „îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul minutei, respectiv al dispozitivului încheierii de şedinţă din data de 15 septembrie 2017“, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat instanţa de control constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.“ 14. Autoarea excepţiei susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 - „Statul român“, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 131 privind rolul Ministerului Public şi în art. 132 relativ la statutul procurorilor. Invocă şi dispoziţiile art. 100 din Codul de procedură penală. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală. Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală - persoană care face parte din organul de urmărire penală al poliţiei judiciare sau din organele de cercetare penală speciale - se pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală. Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului, iar, în cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale. Potrivit alin. (3) al art. 69 din Codul de procedură penală, procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, „prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac“. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit textului precitat, procurorul care supraveghează cercetarea penală poate dispune, prin ordonanţă, care nu este supusă niciunei căi de atac, fie respingerea abţinerii sau a recuzării, fie admiterea, caz în care va dispune cu privire la persoana care va efectua cercetarea penală, precum şi cu privire la actele efectuate sau măsurile luate de organul de cercetare penală incompatibil care se menţin. 16. Autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care exclud de la controlul ierarhic superior ori al instanţei soluţia dată unei cereri de recuzare. 17. Examinând conţinutul normativ al dispoziţiilor procesual penale ce fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate în raport cu susţinerile autoarei, Curtea observă că, similar acestora, şi în situaţia soluţionării abţinerii şi recuzării judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară şi a judecătorului care face parte din completul de judecată, „încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac“ [art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Cu privire la normele procesual penale ale art. 68 alin. (7), Curtea a pronunţat deciziile nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, şi nr. 271 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 18. În motivarea deciziilor sale, anterior citate, Curtea a reţinut, printre altele, că norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei (Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, paragraful 33). Totodată, Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, paragraful 24). Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei, în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi de aceea lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie (Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, paragrafele 27 şi 28). 19. Considerentele precitate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte ordonanţa prin care procurorul care supraveghează urmărirea penală soluţionează abţinerea sau cererea de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală. 20. Aşadar, Curtea reţine că aceleaşi raţiuni referitoare la evitarea tergiversării inutile a urmăririi penale, precum şi faptul că procedura soluţionării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, neavând caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, justifică caracterul definitiv al ordonanţei prin care procurorul care supraveghează urmărirea penală soluţionează abţinerea sau cererea de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală. 21. Totodată, similar celor statuate în Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragraful 36, potrivit cărora „împotriva hotărârii ce urmează a se da după judecarea cauzei penale părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel“, Curtea constată că, şi în ipoteza în care cererea de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală este respinsă de procuror, judecătorul de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală, va putea constata că o parte sau toate actele existente la dosar au fost efectuate de către o persoană incompatibilă. 22. De altfel, cât priveşte faza urmăririi penale, reglementată prin art. 285-341 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi fază a procesului penal, este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Potrivit art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. De asemenea, conform art. 55 alin. (3) din Codul de procedură penală, atribuţiile procurorului în cursul procesului penal sunt următoarele: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. De asemenea, prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 23. În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, Curtea constată că acest drept nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar, în acord cu jurisprudenţa sa, Curtea reţine că, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât, Curtea constată că susţinerea, potrivit căreia dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la ordonanţa prin care se soluţionează abţinerea sau recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, nu este întemeiată. 24. Referitor la invocarea prezumţiei de nevinovăţie, Curtea observă că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită“. Coroborând cele două texte, rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35, şi Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). În aceste condiţii, având în vedere cele reţinute anterior, potrivit cărora procedura soluţionării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, neavând caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale privind prezumţia de nevinovăţie nu sunt incidente în cauză. 25. În final, cât priveşte invocarea prevederilor art. 100 din Codul de procedură penală, Curtea constată că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Sfîrâială în Dosarul nr. 27.623/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
