Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Daniela Oprescu şi Tudor Ioan în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a4 al Tribunalului Suceava - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.154D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează că, la dosar, părţile Zebreniuc Cătălin Dumitru, Ilieşi Toader şi Chirilă Dorel Vasile au depus cereri prin care solicită judecarea în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Arată că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 au mai făcut obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional neidentificând aspecte care să determine neconstituţionalitatea acestora. În acest sens invocă Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 84-85. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a4, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Daniela Oprescu şi Tudor Ioan, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că pun în discuţie constituţionalitatea aplicării dispoziţiilor de lege criticate, care a determinat încălcarea unor principii constituţionale. Susţin că, deşi potrivit Legii nr. 554/2004, se poate stabili înţelesul noţiunilor de interes legitim privat şi interes legitim public, aplicarea acestor noţiuni în materia dreptului penal este însoţită de o lipsă de claritate şi previzibilitate determinată de lipsa unor definiţii în legislaţia penală. Astfel, dispoziţiile de lege criticate sunt formulate mult prea vag, lipsindu-le claritatea necesară pentru ca un funcţionar public să îşi regleze comportamentul astfel încât să nu rişte sancţiuni penale. De asemenea susţin că răspunderea penală ar trebui să fie rezervată faptelor ce prezintă un grad ridicat de pericol social, care derivă tocmai din producerea unor rezultate de oarecare amploare, de oarecare importanţă. Or, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, faptele săvârşite de funcţionarii publici sunt aproape identice, ca latură obiectivă şi obiect, cu cele pe care Statutul funcţionarilor publici şi celelalte legi speciale le consideră abateri disciplinare sau contravenţii. Astfel, distincţia şi delimitarea faptelor ca infracţiuni, abateri disciplinare sau contravenţii trebuie efectuate aproape exclusiv prin aprecierea pericolului social al faptei analizate, însă această situaţie lasă loc la interpretări cât timp o astfel de apreciere are un pronunţat caracter subiectiv. Totodată, autorii excepţiei arată că, din modul de interpretare a sintagmei „în mod defectuos“ de către procurori, rezultă că există o modalitate ideală, perfectă de îndeplinire a unui act, cunoscută doar de procurorul de caz, care ar putea sau nu să fie împărtăşită de judecătorul cauzei, dar care nu este cunoscută de funcţionarul public însărcinat să îndeplinească actul respectiv. În continuare arată că, potrivit art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York, fapta incriminată trebuie să fie săvârşită cu intenţie calificată prin scop, iar nu cu intenţie indirectă. Astfel, agravanta din Legea nr. 78/2000 trebuie inclusă în conţinutul constitutiv al infracţiunii, iar nu ca formă de agravare a răspunderii. 6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, autorii excepţiei apreciază că acestea sunt imprevizibile, deoarece nu precizează că folosul necuvenit trebuie obţinut de către funcţionar. Astfel, independent de împrejurarea dacă persoana beneficiară şi funcţionarul „abuziv“ se cunosc sau nu, abuzul devine agravat prin simplul „beneficiu“ al terţului. Mai mult, sintagma „a obţinut“, folosită fără alte menţiuni, face ca norma să fie imprevizibilă prin hazardul pe care îl presupune. 7. În continuare arată că cele reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015 sunt cu atât mai pertinente în privinţa previzibilităţii normelor care incriminează fapte penale şi care pot atrage o condamnare penală, fiind absolut necesar ca un funcţionar să aibă reprezentarea clară a normelor care îi guvernează activitatea, pentru a fi pedepsit fiind necesar să le încalce în mod voit, voinţă ce trebuie circumstanţiată unui interes personal de natură a produce o pagubă. De asemenea, „obţinerea de foloase“ trebuie să fie circumstanţiată la intenţia de a le obţine, pentru sine sau pentru altul, mărirea accidentală a patrimoniului unei persoane neputând conduce la concluzia că funcţionarul a avut un comportament penal mai periculos decât cel din forma simplă, dacă acesta nu a urmărit producerea rezultatului. Autorii excepţiei invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 196 din 4 aprilie 2013, nr. 603 din 6 octombrie 2015, precum şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, şi Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme împotriva Belgiei. 8. Tribunalul Suceava - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile legale contestate nefiind conforme cu prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie. Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât în condiţiile legii, iar legea penală nu cunoaşte nicio definiţie a „interesului legitim“, însă vătămarea intereselor legitime ale unei persoane de către un funcţionar public sau funcţionar care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii reprezintă infracţiunea de abuz în serviciu. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul, făcând referire la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi la Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 14. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la categoriile de legi, art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei. De asemenea sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că răspunzând unor critici similare, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a constatat, în esenţă, că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, criticată de autorii excepţiei ca fiind lipsită de claritate, Curtea a observat că sintagma „interes legitim“ nu este definită în Codul penal. Curtea a reţinut, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „interes“ reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. 16. Astfel, Curtea a apreciat că „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este, totuşi, necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară. 17. De asemenea, Curtea, având în vedere specificul dreptului penal, a constatat că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos“ nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili, însă, criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Astfel, Curtea a constatat că termenul „defectuos“ nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos“ din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. 18. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 19. De asemenea, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea a apreciat că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu“ ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/ Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. 20. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unui prag valoric sau a intensităţii vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea a reiterat considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului „ultima ratio“, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), aceste circumstanţieri fiind necesare delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reţinut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanţa constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera de competenţă a legiuitorului primar sau delegat, aceasta fiind singura autoritate care are obligaţia de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu. 21. Reţinând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 8 iulie 2016, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este ulterioară acestei date, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal. 22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Curtea observă că, răspunzând unor critici identice, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, a constatat că, prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile Codului penal, subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Referitor la sintagma „a obţinut“, Curtea observă că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de „a primit“, „a dobândit“, „a realizat“. În ceea ce priveşte folosul obţinut din săvârşirea infracţiunii, Curtea apreciază că acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia „pentru sine ori pentru altul“ se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma „pentru altul“ legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public. Astfel, Curtea consideră că nu are relevanţă existenţa unei relaţii de rudenie/prietenie între funcţionarul public şi persoana care a dobândit avantajul, esenţială fiind dobândirea de către o persoană (funcţionar public sau terţ) a unui folos necuvenit. 23. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniela Oprescu şi Tudor Ioan în Dosarul nr. 5.243/86/2014/a4 al Tribunalului Suceava - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
