Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Ionel Ciucanu în Dosarul nr. 4.838/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.621D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra înscrisului depus la dosar de autorul excepţiei, prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi judecarea în lipsă a cauzei. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens, arată că egalitatea în drepturi nu presupune o uniformitate deplină, iar prevederile din contractul individual de muncă se completează cu prevederile legale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea civilă din 10 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.838/30/2018, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Ionel Ciucanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt contrare art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât transformă contractul de muncă pe o durată nedeterminată şi, implicit, dreptul la muncă într-o simplă noţiune teoretică şi iluzorie. Nicăieri în contractul individual de muncă nu este prevăzută o încetare a acestuia la data atingerii vârstei standard de pensionare de către angajat. Astfel, angajatul nu avea cum să cunoască existenţa unei astfel de cauze. 6. Consideră că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se pot aplica numai contractelor de muncă pe durată determinată. 7. Contradicţia dintre art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi şi art. 12 alin. (1) din Codul muncii şi ambiguităţile generate de termenul nedeterminat, al cărui înţeles nu a fost nicăieri explicat în cadrul legii, arată că prevederile legale analizate nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 8. Autorul excepţiei consideră că atât timp cât angajatul poate să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu, încetarea de drept a contractului individual de muncă drept urmare a aplicării art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii este o măsură discriminatorie pe motiv de vârstă. De asemenea, arată că există categorii socioprofesionale care derogă de la dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, aşa cum sunt funcţionarii publici, medicii ori cadrele didactice, astfel că se creează o discriminare în raport cu aceştia. 9. Totodată, susţine că sunt încălcate dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 759 din 23 noiembrie 2017, acest articol constituţional garantează păstrarea locului de muncă. 10. În sfârşit, consideră că sunt încălcate şi condiţiile constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Arată şi că angajatul căruia îi este desfăcut contractul de muncă pentru că a împlinit vârsta standard de pensionare are şanse practice foarte mici să îşi găsească un loc de muncă exact în specializarea în care a lucrat. 11. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu sunt contrare prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul conţinut: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: […] c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepţional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II;“. 16. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă şi art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 reglementează una dintre cauzele încetării de drept a contractului individual de muncă, respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Aceste condiţii sunt reglementate, în prezent, de dispoziţiile secţiunii 1 - Pensia pentru limită de vârstă din capitolul IV al Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, precum şi în anexa nr. V la această lege. Dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 prevăd că „(1) Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5. (2) Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului minim de cotizare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5. (3) Stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului complet de cotizare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.“ 18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că încetarea de drept a contractului individual de muncă potrivit dispoziţiilor de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât este lipsită de previzibilitate, în condiţiile în care în contractul individual de muncă încheiat pe o durată nedeterminată nu există nicio clauză care să prevadă un termen de încetare a raportului de muncă. 19. Faţă de această critică, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii reprezintă cadrul de reglementare a regimului general privind raporturile de muncă, conţinând dispoziţii referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de muncă. 20. Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel, potrivit adagiului latin nemo censetur ignorare legem, salariatul nu ar putea invoca necunoaşterea cauzei de încetare a contractului individual de muncă reglementată de art. 56 alin. (1) lit. c) prima teză din Legea nr. 53/2003 doar pentru simplul motiv că aceasta nu a fost menţionată, în mod expres, în contractul individual de muncă. 21. Curtea mai reţine că încetarea de drept a contractului individual de muncă nu este incompatibilă cu un raport de muncă pe durată nedeterminată, interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale conducând în mod clar şi previzibil la concluzia că un astfel de raport se desfăşoară fără o limită temporală, atât timp cât nu intervine una dintre cauzele care atrag încetarea de drept a contractului individual de muncă. 22. O altă critică de neconstituţionalitate formulată de autorul excepţiei se referă la încălcarea prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi, sens în care susţine că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 discriminează pe criteriul vârstei, întrucât împlinirea vârstei legale de pensionare duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă. 23. Referitor la această critică, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate prevăd încetarea de drept a contractului individual de muncă la împlinirea vârstei standard de pensionare şi a stagiului minim de cotizare independent de împrejurarea că salariatul a solicitat sau nu pensionarea. Prin urmare, nu pensionarea salariatului atrage încetarea de drept a contractului individual de muncă, ci doar îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de pensionare. 24. Se ridică, aşadar, problema dacă, în condiţiile în care salariatul nu solicită pensionarea, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se circumscriu cerinţelor constituţionale vizând egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi interzicerea discriminării. 25. Se impune observat că interzicerea discriminării pe criteriul vârstei în ceea ce priveşte relaţiile de muncă este consacrată în mod expres în conţinutul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care prevede că „Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, discriminare prin asociere, hărţuire sau faptă de victimizare, bazată pe criteriul de rasă, cetăţenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opţiune politică, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, apartenenţă la o categorie defavorizată, este interzisă.“ 26. De asemenea, definind discriminarea, dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, prevăd că „(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.[…] (3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.“ În materia relaţiilor de muncă, dispoziţiile art. 6 şi 7 din aceeaşi ordonanţă stabilesc că reprezintă contravenţie condiţionarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de apartenenţa sa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenenţa sa la o categorie defavorizată. De asemenea, constituie contravenţie discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată la încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă. 27. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000. Prin art. 6 alin. (1) din această directivă s-a prevăzut că, „Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferenţiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv şi rezonabil, în cadrul dreptului naţional, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forţei de muncă, a pieţei muncii şi a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare şi necesare.“ 28. Prin Hotărârea din 16 octombrie 2007, pronunţată în cauza C-411/05 Félix Palacios de la Villa împotriva Cortefiel Servicios SA, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a examinat art. 6 al Directivei 2000/78/CE în raport cu prevederea din legislaţia spaniolă care impunea încetarea de drept a contractului de muncă prin pensionarea obligatorie a lucrătorului la vârsta de 65 de ani. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a atras atenţia asupra faptului că statele membre dispun de o amplă marjă de apreciere în alegerea unui obiectiv determinat în materie de politică socială şi de ocupare a forţei de muncă, precum şi la stabilirea măsurilor necesare pentru realizarea obiectivului propus (paragraful 68). Iar, aşa cum reiese şi din considerentele Directivei 2000/78/CE, dispoziţiile specifice stabilite de un stat membru se referă în special la alegerea pe care autorităţile naţionale interesate o pot efectua de a prelungi durata vieţii active a lucrătorilor sau, dimpotrivă, de a prevedea ieşirea la pensie mai rapidă a acestora, în funcţie de considerente de ordin politic, economic, social, demografic şi/sau bugetar şi având în vedere situaţia astfel cum se prezintă aceasta concret pe piaţa muncii într-un stat membru (paragraful 69). Desigur, este necesar ca statul membru să se asigure că măsura privind durata vieţii profesionale să nu depăşească ceea ce este corespunzător şi necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (paragraful 71). O măsură de încetare a contractului de muncă la îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă a lucrătorului „poate fi corespunzătoare şi necesară pentru atingerea obiectivului legitim invocat în cadrul politicii naţionale a ocupării forţei de muncă şi care constă în promovarea ocupării integrale a forţei de muncă prin favorizarea accesului pe piaţa muncii“ (paragraful 72). 29. Instanţa de la Luxemburg a apreciat că măsura încetării de drept a contractului de muncă la îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă nu aduce atingere excesivă veniturilor lucrătorilor pensionaţi obligatoriu, deoarece reglementarea naţională nu se întemeiază numai pe o anumită vârstă, ci şi pe faptul că aceştia beneficiază de o compensaţie financiară concretizată în pensia pentru limită de vârstă (paragraful 73). 30. Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza C-45/09 Gisela Rosenbladt împotriva Oellerking Gebδudereinigungsges, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a reiterat aprecierea, constatând, în acelaşi timp, că încetarea de drept a contractelor de muncă ale salariaţilor care îndeplinesc condiţiile de vârstă şi stagiu de cotizare pentru a beneficia de dreptul la pensie „face parte, de mult timp, din dreptul muncii în vigoare în numeroase state membre şi este de largă utilizare în cadrul raporturilor de muncă“, urmărind să stabilească un echilibru între cerinţele de ordin politic economic, social, demografic, bugetar şi durata vieţii profesionale active a lucrătorilor (paragraful 44). 31. Cu privire la conţinutul art. 6 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE, Curtea a statuat că acesta trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziţii naţionale în temeiul căreia se consideră valabile clauzele de încetare automată a contractelor de muncă pentru motivul împlinirii de către salariat a vârstei de pensionare, în cazul în care măsura este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de un obiectiv legitim al ocupării forţei de muncă şi mijloacele de realizare sunt corespunzătoare şi necesare (pct. 1 din dispozitivul hotărârii). 32. Prin Hotărârea din 5 iulie 2012, pronunţată în cauza C-141/11 Torsten Hörnfeldt împotriva Posten Meddelande AB, Curtea a constatat că legislaţia suedeză, care stabileşte limita de vârstă pentru pensionare la 67 de ani şi încetarea contractului de muncă, nu afectează în mod excesiv veniturile lucrătorului, având în vedere atât prejudiciul suferit de acesta, cât şi beneficiile aduse societăţii în general (paragraful 38). Curtea a apreciat că legislaţia respectivă conţine şi alte prevederi care fac să nu aibă loc o atingere excesivă a intereselor lucrătorilor în cauză, precum faptul că în ipoteza desfacerii unui contract de muncă, angajatorul poate propune lucrătorului în cauză un contract de muncă pe durată determinată, împrejurarea că lucrătorul beneficiază la sfârşitul carierei sale profesionale de o compensaţie financiară prin intermediul unei surse de venit care înlocuieşte salariul, sub forma unei pensii pentru limită de vârstă (paragrafele 38, 41 şi 42). În consecinţă, a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei măsuri naţionale care permite angajatorului să îi desfacă salariatului contractul de muncă „pentru simplul motiv că acesta din urmă a împlinit vârsta de 67 de ani şi nu ţine seama de nivelul pensiei pentru limită de vârstă pe care o va primi persoana interesată“ (pct. 1 din dispozitivul hotărârii). 33. În Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în cauzele conexate C-250/09 şi C-268/09 Vasil Ivanov Georgiev împotriva Tehnicheski universitet - Sofia, filial Plovdiv, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că prevederile legii bulgare care stabilesc pensionarea din oficiu a profesorilor universitari la împlinirea vârstei de 68 ani şi, cu acordul părţilor, posibilitatea continuării activităţii lor după împlinirea vârstei de 65 de ani numai prin contracte pe durată determinată pe un an, care pot fi reînnoite de cel mult două ori, nu contravin art. 6 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE (dispozitivul hotărârii). Instanţa a evidenţiat că profesorul universitar care a împlinit vârsta de 65 de ani poate alege fie pensionarea, fie continuarea activităţii, încheind contracte de muncă pe durată determinată de cel mult două ori, respectându-se astfel clauza 5 pct. 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată încheiat între CES, UNICE, introdus în legislaţia Uniunii prin Directiva 1999/70 din 28 iunie 1999 (publicată în JOCE L 175 din 10 iulie 1999), care urmăreşte prevenirea folosirii abuzive a contractelor pe durată determinată succesive. 34. Examinând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională constată că, în lumina acestei instanţe, existenţa unei reglementări naţionale care stabileşte încetarea de drept a contractului individual de muncă la atingerea vârstei legale care permite pensionarea - independent de voinţa salariatului de a se pensiona sau nu - nu este contrară principiilor legislaţiei europene care interzic discriminarea lucrătorilor pe criterii legale de vârstă. Curtea de la Luxembourg a avut în vedere că, în reglementarea acestor cauze de încetare a raportului de muncă, statele au în vedere considerente de ordin politic, economic, social, demografic şi/sau bugetar, inclusiv cele care ţin de promovarea ocupării integrale a forţei de muncă prin favorizarea accesului pe piaţa muncii. De asemenea, a apreciat că nu se aduce o atingere excesivă veniturilor lucrătorilor pensionaţi obligatoriu, având în vedere că aceştia beneficiază de o compensaţie financiară concretizată în pensia pentru limită de vârstă, precum şi de posibilitatea de a încheia un nou contract de muncă cu acelaşi angajator. 35. Prin prisma acestor considerente, Curtea apreciază că prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 nu creează o discriminare pe criteriu de vârstă contrară prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). Legiuitorul este liber să aprecieze asupra necesităţii menţinerii acestei cauze de încetare de drept a contractului individual de muncă în raport cu politica şi obiectivele de ordin economic, social, demografic şi/sau bugetar, acestea reprezentând aspecte de oportunitate a reglementării, ce excedează controlului de constituţionalitate. 36. O altă critică de neconstituţionalitate formulată în prezenta cauză priveşte încălcarea prevederilor constituţionale care consacră dreptul la muncă, susţinându-se că nu este garantată păstrarea locului de muncă. 37. Prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 30, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, salariatul trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să îi asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi a limitelor constituţionale. 38. Cele reţinute de instanţa constituţională nu pot fi interpretate însă în sensul că exclud posibilitatea legiuitorului de a reglementa anumite cauze de încetare de drept a contractului individual de muncă, atât timp cât acestea sunt justificate în mod obiectiv şi rezonabil şi sunt corespunzătoare şi necesare obiectivului urmărit de legiuitor. 39. Nefiind reţinută încălcarea niciunui drept fundamental, se apreciază că susţinerile autorului excepţiei referitoare la contrarietatea dintre dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi şi cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţie sunt lipsite de susţinere. 40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionel Ciucanu în Dosarul nr. 4.838/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent Patricia-Marilena Ionea ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
