Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Mihai Necolaiciuc în Dosarul nr. 2.797/256/2017 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.090D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a principiului non reformatio in pejus se arată că etapa procesuală avută în vedere este cea a executării hotărârilor penale, etapă în care principiul anterior menţionat nu este incident. Se susţine că, în materia executării pedepselor penale, legiuitorul are libertatea de a stabili termenele şi condiţiile în care persoana condamnată să îşi exercite drepturile prevăzute de lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.797/256/2017, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 587 alin. (2) şi art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Mihai Necolaiciuc într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă propunerea de liberare condiţionată făcută de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate cu privire la autorul excepţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, se susţine că prevederea legală criticată este neconstituţională în măsura în care persoanei condamnate i se înrăutăţeşte situaţia în propria cale de atac, prin stabilirea de către instanţă a unui termen, de cel mult un an, în care cererea de liberare condiţionată nu poate fi reînnoită, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate. Se arată că aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus este anihilat prin faptul că dispoziţia legală criticată prevede că termenul fixat de prima instanţă începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a contestaţiei. Se susţine că, pentru aceste motive, persoanei condamnate îi este încălcat, în mod grav, dreptul de acces liber la justiţie. Se mai arată că textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu prevede criteriile pe baza cărora este stabilit, de către instanţă, termenul după care cererea de liberare condiţionată poate fi reînnoită. Referitor la prevederile art. 587 alin. (1) şi alin. (2) cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 se susţine că acestea instituie o procedură hibridă administrativ-jurisdicţională ce presupune, în esenţă, un triplu grad de jurisdicţie, în care prima etapă reprezintă un demers de natură administrativă, la care ia parte însă un judecător delegat de la o instanţă egală în grad sau chiar superioară în grad celei care judecă în cea de-a doua etapă, în timp ce aceasta din urmă are loc în faţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, sesizată prin propunerea comisiei sau prin cererea condamnatului, o a treia etapă constând în soluţionarea contestaţiei formulate la instanţa superioară. Se arată că, de vreme ce dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevăd faptul că judecătorul de supraveghere a privării de libertate face parte din comisia de supraveghere a privării de libertate şi o prezidează, procesul-verbal întocmit de această comisie, atunci când decide sau nu să formuleze o propunere de liberare condiţionată, nu mai are un simplu caracter administrativ, ci dobândeşte şi o natură jurisdicţională. Or, conform art. 8 din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este desemnat de preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială funcţionează penitenciarul, de la instanţele din raza curţii de apel respective, care pot fi judecătorii sau tribunale. Se susţine că în acest fel se creează premisa unei situaţii în care procesul-verbal mai sus referit este supus controlului unui judecător din cadrul unei instanţe de acelaşi grad sau chiar de un grad inferior celei de la care a fost desemnat judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Cu toate acestea, se arată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu are dreptul să se pronunţe el însuşi asupra propunerii de liberare condiţionată, ci doar posibilitatea de a formula o propunere în acest sens, motiv pentru care dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 124 din Constituţie, independenţa acestuia fiind grav afectată, întrucât atribuţiile ce îi revin în această comisie sunt similare celor exercitate de ceilalţi membri ai ei. Pentru aceleaşi motive se susţine că prevederile legale criticate îngrădesc dreptul persoanei condamnate de a se adresa, într-un timp optim şi previzibil, unui judecător în vederea liberării condiţionate, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 100 din Codul penal. Se arată că, în realitate, în majoritatea cazurilor, de la momentul formulării propunerii de liberare condiţionată, până la momentul soluţionării contestaţiei împotriva sentinţei de liberare condiţionată trece o perioadă considerabilă de timp, care nu reprezintă o durată rezonabilă din perspectiva necesităţii asigurării dreptului la un proces echitabil. În fine, se susţine încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 53 din Constituţie. 6. Tribunalul Constanţa - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală se face trimitere la art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 254/2013 şi se arată că judecătorul de supraveghere a privării de libertate face parte din puterea judecătorească, îndeplinind însă atribuţii speciale, reglementate de legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Se arată, de asemenea, că acest judecător desfăşoară o activitate administrativă, când exercită supravegherea şi controlul legalităţii executării pedepselor, când prezidează comisia pentru acordarea liberării condiţionate şi în procedura refuzului de hrană, şi o activitate jurisdicţională, când soluţionează plângerile persoanelor condamnate. Se mai arată că un astfel de judecător nu desfăşoară alte activităţi la instanţa din cadrul căreia a fost desemnat. Se susţine că, pentru aceste motive, textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 587 alin. (1) şi alin. (2) cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 sunt invocate dispoziţiile art. 550 şi art. 551 din Codul de procedură penală şi se susţine că dispoziţiile legale conform cărora termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea de liberare condiţionată poate fi reînnoită curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a contestaţiei împotriva sentinţei de respingere a propunerii de liberare condiţionată sunt constituţionale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că liberarea condiţionată nu este un drept recunoscut condamnatului de a nu executa întreaga pedeapsă în stare de detenţie, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată este chemată să evalueze conduita persoanei condamnate, putând să constate că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei executării. Prin urmare, se susţine că este dreptul legiuitorului să stabilească regimul juridic al acordării liberării condiţionate, inclusiv sub aspectul procedurii acordării acesteia. Se arată că stabilirea unei proceduri detaliate pentru acordarea liberării condiţionate reprezintă o aplicare a principiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, dispoziţiile legale criticate fiind clare, precise şi previzibile. Se conchide că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21, art. 53 şi art. 124 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 6 din Convenţie. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: - Art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală: "(1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.“;" – Art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013: "(1) Liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată.(2) Comisia pentru liberare condiţionată este alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de către şeful serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.(3) Comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate, ţinând seama de: a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care este considerată ca executată, conform art. 96; b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată; c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate; e) antecedentele sale penale. [...](6) Propunerea comisiei pentru liberare condiţionată este cuprinsă într-un proces-verbal motivat, care cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de liberare. [...](10) Procesul-verbal prevăzut la alin. (6), împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în acesta, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, iar procesul-verbal se comunică de îndată persoanei condamnate.(11) În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că persoana condamnată nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberată condiţionat, în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (6) fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. În cazul în care cererea de liberare condiţionată este formulată înainte de îndeplinirea condiţiei privind îndeplinirea fracţiunii prevăzute de Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal. În cazul în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate depăşi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal, dar nu poate fi mai mare de un an. Totodată, comisia comunică, de îndată, procesul-verbal persoanei condamnate, care are posibilitatea ca, în termen de 3 zile de la aducerea la cunoştinţă, sub semnătură, să se adreseze, cu cerere de liberare condiţionată, judecătoriei în circumscripţia căreia se află penitenciarul. [...](13) În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sau a propunerii formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate sau poate solicita copii ale actelor şi documentelor din acesta.“" 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) şi (3) referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată, drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor impuse în privinţa conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, pe durata termenului de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de lege şi impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiţionate. 14. Instituţia liberării condiţionate, astfel cum aceasta este reglementată în Codul penal în vigoare, este substanţial diferită de cea prevăzută de Codul penal din 1969, atât sub aspectul condiţiilor de acordare, cât şi sub aspectul condiţiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispoziţiile Codului penal din 1969 impuneau persoanei condamnate doar condiţia de a nu săvârşi alte infracţiuni, prevederile Codului penal în vigoare au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri şi obligaţii. 15. Aşa fiind, liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din Codul penal, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acesteia. În acest sens, art. 99 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul detenţiunii pe viaţă, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Totodată, art. 100 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. 16. Prin urmare, atât în ipoteza avută în vedere de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, aceea a liberării condiţionate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât şi în cazul liberării condiţionate, ca formă de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, instanţa judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiţionată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracţiile de pedeapsă prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate la art. 99 alin. (1) şi, respectiv, art. 100 alin. (1) din Codul penal. Iar una dintre aceste condiţii, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanţei judecătoreşti, formată ca urmare a analizării celorlalte condiţii reglementate pentru dispunerea liberării condiţionate. 17. Aşa fiind, simpla împlinire a termenului reprezentând fracţia de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiţionate nu conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform art. 101-106 din Codul penal. 18. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013 prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. 19. Analizând prevederile legale criticate, Curtea reţine că termenul fixat de instanţa de judecată, după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiţionată poate fi reînnoită şi care poate fi de cel mult un an, este lăsat la aprecierea instanţei, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiţionate, care include o apreciere proprie a instanţei cu privire la îndreptarea persoanei condamnate şi la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele şi informaţiile din procesul-verbal, întocmit de comisia pentru liberare condiţionată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiţionată, documentele care atestă menţiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum şi orice alte informaţii furnizate de administraţia penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracţiei obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, în condiţiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îşi îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui lungime va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o lungime minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă - de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate. 20. Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiţionate a persoanei condamnate, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă o înrăutăţire a propriei situaţii a acesteia. Dimpotrivă, menţinerea stării de detenţie peste fracţia de pedeapsă obligatorie, până la concurenţa termenului stabilit de instanţa de judecată, conform textului criticat, în situaţia neîndeplinirii restului condiţiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o continuare a situaţiei în care se află persoana condamnată, prin menţinerea stării de detenţie. Or, această situaţie nu este de natură a încălca principiul non reformatio in pejus invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât acesta are în vedere neînrăutăţirea situaţiei titularului unei căi de atac, iar cererea de liberare condiţionată nu reprezintă o cale de atac, în sensul prevederilor legii procesual penale. În ceea ce priveşte contestaţia ce poate fi exercitată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceasta este o cale de atac, potrivit dispoziţiilor art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva prezentei analize având relevanţă doar ipoteza respingerii de către instanţa de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, cu stabilirea unui anumit termen, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluţionării contestaţiei promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanţă, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiţionată să poată fi reînnoită. Însă, această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, respectiv a principiului mai sus enunţat, atribuţie ce revine, în mod exclusiv, instanţelor judecătoreşti. 21. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi nici prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 22. Referitor la criticile formulate cu privire la prevederile art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că liberarea condiţionată se dispune la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată. Această comisie este constituită, conform art. 97 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Desemnarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se face, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, de către preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială funcţionează penitenciarul, centrul de reţinere şi arestare preventivă, centrul de arestare preventivă sau centrul educativ ori centrul de detenţie, anual, dintre judecătorii de la instanţele din raza respectivei curţi de apel. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 8, sunt desemnaţi, potrivit aceleiaşi proceduri, unul sau mai mulţi judecători supleanţi, care îşi vor exercita atribuţiile de supraveghere a executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pe durata imposibilităţii exercitării acestora de către judecătorul titular. Totodată, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, desemnarea judecătorilor de supraveghere a privării de libertate şi a supleanţilor se face în baza acordului prealabil scris al acestora, cu precădere dintre judecătorii care, anterior, au avut aceeaşi calitate ori au exercitat atribuţii în cadrul compartimentului de executări penale al instanţei. Activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate constă, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, în supravegherea şi controlul asigurării legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor enumerate la alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 254/2013, respectiv: soluţionarea plângerilor deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege; soluţionarea plângerilor privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate; soluţionarea plângerilor deţinuţilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare; participarea la procedura refuzului de hrană; participarea, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată; exercitarea oricărei alte atribuţii prevăzute de Legea nr. 254/2013. 23. Atribuţiile enumerate mai sus sunt calificate, în mod expres, prin prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, ca fiind atribuţii administrative şi administrativ-jurisdicţionale. De asemenea, dispoziţiile alin. (3) ale aceluiaşi articol prevăd că atribuţiile administrativ-jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere. 24. Aşa fiind, atât componenţa comisiei pentru liberare condiţionată, cât şi actele emise de aceasta au un caracter administrativ-jurisdicţional, care însă nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei. Aceasta, întrucât judecătorul de supraveghere a privării de libertate este desemnat de către preşedintele curţii de apel din care face parte instanţa în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, pentru a îndeplini atribuţiile prevăzute la art. 9 din Legea nr. 254/2013, el aparţinând prin urmare, în mod exclusiv, puterii judecătoreşti. Mai mult, în perioada exercitării acestor atribuţii, judecătorul astfel delegat nu desfăşoară alte activităţi de natură jurisdicţională sau administrativă în cadrul instanţei de care aparţine, aspect reglementat la art. 9 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 254/2013, conform căruia „pe durata exercitării atribuţiilor privind supravegherea executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia au fost desemnaţi“. 25. Aşa fiind, indiferent de categoria instanţei la care judecătorul de supraveghere a privării de libertate îşi desfăşoară activitatea, pe timpul exercitării funcţiei reglementate la art. 8 şi următoarele din Legea nr. 254/2013, acesta exercită alte atribuţii, delegate, care nu interferează cu cele ale respectivei instanţei. Prin urmare, chiar dacă instanţa în cauză este superioară în grad judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, din a cărui comisie pentru liberare condiţionată face parte judecătorul în cauză, nu se pune problema existenţei unei incompatibilităţi, în sensul imposibilităţii soluţionării propunerii de liberare condiţionată, formulată de comisia din care acest judecător face parte, de către un complet din cadrul acestei judecătorii, chiar dacă dintr-un astfel de complet fac parte judecători cu un grad inferior judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Cu alte cuvinte, pe durata exercitării funcţiei de judecător de supraveghere a privării de libertate, un astfel de judecător îndeplineşte, în mod exclusiv, atribuţiile specifice nivelului jurisdicţional pentru care este desemnat. 26. De asemenea, caracterul mixt al comisiei pentru liberare condiţionată, din a cărei compunere face parte şi judecătorul de supraveghere a privării de libertate, coroborat cu existenţa unei contestaţii ce poate fi formulată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, împotriva sentinţei de respingere a propunerii privind liberarea condiţionată, nu echivalează cu asigurarea a trei grade de jurisdicţie în materia soluţionării cererilor sau a propunerilor de liberare condiţionată, câtă vreme propunerea de liberare condiţionată formulată de comisie nu este o hotărâre judecătorească, ci un proces-verbal, care cuprinde poziţia membrilor comisiei de liberare condiţionată, potrivit prevederilor art. 97 alin. (6) din Legea nr. 254/2013. 27. Pentru aceste motive, textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ce reglementează, pentru toţi, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor. 28. Mai mult, Curtea reţine că reglementarea prevederilor art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 constituie o aplicaţie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege şi acestea reprezintă voinţa legiuitorului exprimată conform art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Necolaiciuc în Dosarul nr. 2.797/256/2017 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
