Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.341/1/2022
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mircea │- judecător la Secţia │
│Mugurel │penală │
│Şelea │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Cosma │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Ispas │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia │
│Claudia │penală │
│Cioflan │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
Pe rol se află sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2.498/299/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“. 2. Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.341/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la Dosarul nr. 1.341/1/2022 au fost reunite un număr de 16 sesizări formulate. De asemenea, a menţionat că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul doamnei procuror Marinela Mincă. Doamna procuror Marinela Mincă a solicitat, având în vedere că în luna noiembrie 2022 este fixat termen pentru dezlegarea unei alte probleme de drept, respectiv interpretarea şi aplicarea art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală cu referire la art. 431 din Codul de procedură penală, cu privire la care apreciază că este o identitate parţială de obiect, acordarea unui termen de judecată în vederea reunirii respectivei cauze la prezenta. După deliberare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins cererea de reunire formulată, instanţa putând proceda la judecarea prezentei cauzei şi, în funcţie de soluţia ce se va adopta, urmând a se decide în consecinţă în cauza a cărei reunire se solicită. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 1.341/1/2022, precum şi în celelalte dosare reunite. Doamna procuror Marinela Mincă a apreciat că dezlegarea ce ar trebui dată în prezenta cauză şi care ar da o rezolvare întrebărilor adresate instanţei supreme ar consta în faptul că instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale ar trebui calificată ca o instituţie de drept penal procesual, argumentele fiind relevate atât de dispoziţiile legale, cât şi de doctrina în materie. A arătat că, tradiţional, instituţia prescripţiei răspunderii penale este calificată ca o instituţie de drept penal substanţial, şi nu de drept procesual, având în vedere efectul său ce conduce la înlăturarea răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, la înlăturarea stabilirii şi aplicării pedepsei. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) a confirmat iniţial această orientare, însă, ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională, în paragraful 67, abordează o analiză diferenţiată a prescripţiei răspunderii penale de instituţia întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, prin aceasta din urmă, instanţa constituţională dă şi o definiţie instituţiei întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen integral de prescripţie, în cadrul căruia îşi poate exercita rolul său activ consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului în cauzele penale, iar, pe de altă parte, ca fiind modalitatea în care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului împrejurarea că rezonanţa socială a faptei pe care a comis-o nu s-a estompat faţă de momentul săvârşirii acesteia. Astfel, întreruperea prescripţiei reprezintă un instrument pus la îndemâna organelor judiciare ce este necesar realizării rolului acestora. Curtea Constituţională, prin decizia anterior menţionată, oferă posibilitatea analizei şi interpretării distincte a instituţiei întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale de instituţia prescripţiei răspunderii penale. Doamna procuror Marinela Mincă a susţinut că încadrarea instituţiei întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale în cadrul instituţiilor de drept penal procesual este un rezultat al faptului că reprezintă un efect al actelor de întrerupere şi, de asemenea, se repercutează asupra exercitării acţiunii penale, aspect ce este de natură a o califica drept o instituţie de drept penal procesual. De altfel, în cursul procesului penal, multitudinea actelor procedurale şi procesuale ce se întocmesc au rolul de a dinamiza procesul penal, de a ajuta participanţii să îşi exercite drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. Efectul întreruptiv evidenţiază existenţa şi preexistenţa exercitării acţiunii penale, acţiune penală ce se exercită pentru tragerea la răspundere penală a infractorului şi care, de asemenea, reprezintă un impediment ca fapta săvârşită de acesta să fie uitată de societate. Chiar dacă s-ar aprecia că instituţia supusă examinării ar fi o instituţie de drept penal substanţial, trebuie avută în vedere precaritatea aplicării principiului retroactivităţii legii penale cu privire la imprescriptibilitatea unor infracţiuni, caracter precar pe care Curtea Constituţională l-a relevat în jurisprudenţa sa, acesta constituind un argument ce susţine preempţiunea aplicării principiului activităţii legii penale cu privire la această instituţie. Astfel, dacă prin Decizia nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) Curtea Constituţională a apreciat că, în materia răspunderii penale, se aplică principiul retroactivităţii legii penale consacrate în art. 15 din Constituţie, ulterior, prin deciziile nr. 511/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014) şi nr. 341/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014), instanţa de contencios constituţional a înlăturat această concepţie tradiţională a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în materia prescripţiei răspunderii penale şi a apreciat că sunt de imediată aplicare dispoziţiile legale nefavorabile. A apreciat că nu poate fi primit argumentul conform căruia art. 155 alin. (1) din Codul penal, în urma celor două decizii ale Curţii Constituţionale, ar putea fi calificat ca o lege penală mai favorabilă întrucât partea din text care prevedea cauzele de întrerupere a fost abrogat prin cele două decizii de admitere ale instanţei de contencios constituţional. În acest sens, a apreciat că însăşi Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a arătat, în mod constant, că nu este un legiuitor pozitiv, relevante fiind paragrafele 441-455 din Decizia nr. 650/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019), prin care Curtea Constituţională, în baza controlului a priori, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 pct. 29 din propunerea legislativă prin care se intenţiona modificarea Codului penal şi prin care se dorea introducerea în art. 173 din Codul penal a unor dispoziţii exprese care să prevadă că deciziile Curţii Constituţionale care au caracter general obligatoriu sunt asimilate legii penale şi constituie lege penală mai favorabilă. În aceste paragrafe, Curtea Constituţională atrage atenţia că deciziile sale nu pot fi asimilate unor legi penale mai favorabile. A susţinut că nu sunt incidente în speţă nici dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Codul penal întrucât acestea au în vedere situaţia în care, până la declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale, ar fi avut prevederi mai favorabile suspectului sau inculpatului. Or, sintagma declarată neconstituţională de Curtea Constituţională din art. 155 alin. (1) din Codul penal nu cuprindea prevederi mai favorabile suspectului sau inculpatului. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), dar şi considerentele Deciziei nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), respectiv menţiunea din paragraful 44 referitor la faptul că intenţia instanţei constituţionale nu a fost aceea de scoatere din fondul legislativ activ a instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale, apreciază că această instituţie nu a dispărut din fondul legislativ activ şi nu îndeplineşte condiţiile de a fi considerată lege penală mai favorabilă, putând fi calificată ca o instituţie de drept penal procesual. Pentru toate argumentele prezentate, a apreciat că instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale este o instituţie de drept penal procesual. Cu privire la posibilitatea invocării, pe calea contestaţiei în anulare, a unei cauze de încetare a procesului penal, din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale privind prescripţia răspunderii penale, în măsura în care instanţa de apel a analizat incidenţa prescripţiei, apreciază că nu poate fi reevaluată, pe calea contestaţiei în anulare, o astfel de problemă, fiind incidente dispoziţiile Deciziei nr. 10/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017). A arătat că interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia menţionată a fost validată de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 453/2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.190 din 7 decembrie 2020) şi nr. 120/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 15 iulie 2022), apreciindu-se că, în măsura în care problema prescripţiei a fost analizată de instanţa de apel, ea nu mai reprezintă o eroare de procedură care să poată fi valorificată prin intermediul contestaţiei în anulare. Cu privire la celelalte întrebări ce au fost formulate în cauzele reunite, a susţinut că acestea trebuie respinse, ca inadmisibile. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 15 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“. 2. Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă. II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul V. M. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din 16.02.2022 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 2.498/299/2021. Prin sentinţa penală apelată (nr. 85 din 16.02.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), în temeiul art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, inculpatul V. M. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În temeiul art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 19, art. 23 alin. (3) şi art. 25 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 1.349 şi 1.357 din Codul civil, s-a admis acţiunea civilă exercitată de S.C. G. I. 2010 - S.R.L. şi inculpatul a fost obligat la plata sumei de 7.500 lei la care s-a adăugat dobânda legală în cuantum de 2%/an, calculată de la data însuşirii sumei până la data plăţii efective, stabilită la valoarea de referinţă stabilită de Banca Naţională a României. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că inculpatul V. M. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal, constând în aceea că, în data de 10.03.2017, în calitate de lucrător comercial - casier la S.C. G. I. 2010 - S.R.L., şi-a însuşit suma de 7.500 lei din gestiunea societăţii unde îşi desfăşura activitatea (punctul de lucru din Bucureşti, şoseaua B.P., nr. 127C, sectorul 1), bani pe care îi gestiona în baza atribuţiilor de serviciu. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul V. M. La termenul de judecată din data de 15 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, având în vedere că inculpatul este acuzat că a săvârşit fapta la data de 10.03.2017, precum şi faptul că termenul de prescripţie conform art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal este de 5 ani, existând posibilitatea să se fi împlinit termenul de prescripţie generală, a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemelor de drept expuse în preambulul prezentului raport. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunile de drept supuse dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speţă [art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, art. 155 alin. (1) din Codul penal, în vigoare în perioada 1.02.2014-26.06.2018, art. 155 alin. (1) din Codul penal, în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022 şi art. 155 alin. (1) din Codul penal, în vigoare după data de 30.05.2022], a susţinut că sunt posibile trei ipoteze: 1. De la data de 25.06.2018 până la data de 30.06.2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, în materie penală nu a funcţionat, din punct de vedere legal, întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale. Soluţia are ca premisă natura substanţială a instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Având ca efect înlăturarea răspunderii penale, adică imposibilitatea (excluderea) aplicării pedepselor şi a luării măsurilor educative sau de siguranţă, prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial, în totalitate. Ca urmare, normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial deoarece afectează termenul şi, implicit, prescripţia răspunderii penale. 2. Normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“, iar actele procesuale întocmite de către organele judiciare înainte de data de 25.06.2018 rămân valabile ca acte întreruptive de prescripţie a răspunderii penale. Ulterior îndeplinirii actului de procedură începe să curgă un nou termen de prescripţie. Actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs. 3. Distinct de ipotezele menţionate mai sus, Curtea a apreciat că se mai poate decela încă o ipoteză: Deşi prescripţia este în totalitate o instituţie de drept substanţial (inclusiv întreruperea), art. 155 alin. (1) din Codul penal, incomplet temporar în perioada 25.06.2018-30.05.2022, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), nu întruneşte condiţiile unei legi penale mai favorabile, în sensul art. 5 din Codul penal, deoarece nu a fost legiferat în sensul înlăturării prescripţiei speciale. Cu alte cuvinte, în situaţia de faţă avem de-a face cu o succesiune aparentă de legi penale. Norma de drept substanţial rămasă în vigoare după Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) nu reglementează în mod diferit instituţia prescripţiei răspunderii penale, ci a rămas incompletă, nefuncţională şi reprezintă un caz de inaplicabilitate a legii penale. Pentru a fi incident art. 5 din Codul penal, trebuia să intervină o lege nouă care să suprime prescripţia, să mărească ori să micşoreze termenele de prescripţie, să modifice regimul prescripţiei sub aspectul începutului prescripţiei, cauzelor de suspendare sau de întrerupere. În cazul de faţă, există o singură lege care a fost sancţionată în aspectele ei de drept substanţial, fiind lipsită de aplicabilitate pentru o perioadă determinată de timp. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) nu are efect de abrogare a art. 155 alin. (1) din Codul penal şi nici nu îl reconfigurează. Astfel, decizia menţionată nu a creat drept pozitiv, ca de exemplu în cazul art. 35 alin. (1) din Codul penal, iar pasivitatea legiuitorului nu poate transforma norma rămasă în vigoare în drept pozitiv. IV. Încheieri de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept conexate la prezenta cauză 1. Dosarul nr. 1.344/1/2022 Prin Încheierea din 15 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceloraşi chestiuni de drept sesizate şi în prezenta cauză, respectiv dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“ şi dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de inculpata M. D. şi partea civilă S. A. L. împotriva Sentinţei penale nr. 58 din 31.01.2022 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 8.342/299/2019. Prin Sentinţa penală nr. 58 din 31.01.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal, instanţa a stabilit în sarcina inculpatei M. D. o pedeapsă de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În temeiul art. 83 din Codul penal, a amânat aplicarea pedepsei de 8 (opt) luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, stabilit conform art. 84 din Codul penal. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 19 din Codul de procedură penală şi art. 25 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 1.349, art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, art. 1.391 din Codul civil şi art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S. A. L., a obligat-o pe inculpata M. D., în solidar cu S.C. C.M.U. - S.R.L. la plata către partea civilă a sumei de 1.610 lei reprezentând daune materiale şi a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii efective, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că inculpata M. D. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, constând în aceea că, la data de 11.11.2012, cu ocazia consultului efectuat asupra pacientului S. A. L. în cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa, în calitate de medic chirurg pediatru, nu a respectat măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, prin aceea că nu a stabilit diagnosticul complet şi corect, specific afecţiunii de care suferea pacientul şi nu a efectuat investigaţii suplimentare raportat la tabloul clinic al acestuia, inacţiuni care au determinat administrarea tardivă a tratamentului adecvat diagnosticului corect prezentat de pacient, ceea ce a condus la practicarea de necesitate de orhidectomie dreaptă, pentru necroză hemoragică testiculară consecutivă torsiunii testiculare, la data de 14.11.2012, în cadrul aceleiaşi unităţi medicale, pacientului generându-i-se o stare de infirmitate prin pierderea unui organ. 2. Dosarul nr. 1.346/1/2022 Prin Încheierea din 15 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceloraşi chestiuni de drept sesizate şi în prezenta cauză, respectiv dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“ şi dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului formulat de către inculpatul B. R. G. împotriva Sentinţei penale nr. 9 din data de 21.01.2022 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 12.688/300/2020. Prin Sentinţa penală nr. 9 din 21.01.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în baza art. 228 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, inculpatul B. R. G. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt (faptă săvârşită la data de 28.03.2017). S-a constatat că inculpatul B. R. G. a săvârşit prezenta infracţiune (faptă săvârşită la 28.03.2017) în concurs real cu infracţiunile ce au făcut obiectul condamnărilor dispuse prin Sentinţa penală nr. 2.590 din 17.10.2017 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 30 din 16.01.2018 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 423 din 23.05.2019 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, Sentinţa penală nr. 861 din 4.08.2020 a Tribunalului Bucureşti şi în urma contopirii pedepselor s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 2 luni închisoare la care se adaugă sporul obligatoriu de 1/3 din celelalte trei pedepse aplicate, reprezentând 1 an, 3 luni şi 10 zile închisoare, inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa rezultantă de 2 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare. S-a constatat că persoana vătămată S.C. K. Romania - S.A. nu s-a constituit parte civilă în cauza penală. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că inculpatul B. R. G. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, constând în aceea că, la data de 24.03.2017, în jurul orei 15.00, a sustras din magazinul S.C. K. România - S.R.L., cu punct de lucru în Bucureşti, Şos. P. nr. 244-246, sectorul 2, Bucureşti, 14 bucăţi de salam diferite mărci şi o sacoşă, în valoare totală de 170,01 lei, prejudiciu recuperat în totalitate. 3. Dosarul nr. 1.348/1/2022 Prin Încheierea din 15 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceloraşi chestiuni de drept sesizate şi în prezenta cauză, respectiv dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“ şi dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului formulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 188 din data de 12.04.2022 pronunţate de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 17.245/300/2021. Prin Sentinţa penală nr. 188 din 12.04.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, D. L.C. a fost condamnat la pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (4 acte materiale). În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, inculpatul D. L.C. a fost condamnat la pedeapsa amenzii în cuantum de 4.200 lei (obţinută prin înmulţirea unui număr de 210 zile-amendă cu suma corespunzătoare unei zile-amendă, stabilită de instanţă la 20 lei), pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 320 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (4 acte materiale). În baza art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul penal, cele 2 pedepse aplicate inculpatului prin această hotărâre au fost contopite şi sa aplicat inculpatului pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii în cuantum de 2.100 lei. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 19, art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 1.349 şi 1.357 din Codul civil, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Compania Naţională Poşta Română şi inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă a sumei de 8.031,56 lei, cu titlu de daune materiale, la care s-a adăugat dobânda legală calculată de la data săvârşirii faptelor şi până la acoperirea integrală a prejudiciului. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că inculpatul D. L.C. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 şi art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (4 acte materiale), şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 320 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 şi art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (4 acte materiale), constând în aceea că în perioada septembrie-noiembrie 2014, în calitate de factor poştal însărcinat cu înmânarea corespondenţei, şi-a însuşit sumele de bani ce făceau obiectul a patru mandate poştale având ca destinatari pe O. S., M. M. si R. F. M. (destinatară a două mandate) completând în fals în corpul mandatelor şi taloanelor de pensii, în formula de achitare, a datelor de legitimare a titularilor şi a semnăturii contrafăcute şi depunând înscrisurile respective la CN Poşta Română - S.A. pentru a crea aparenţa că sumele au fost achitate destinatarilor, producând astfel un prejudiciu egal cu valoarea mandatelor poştale, respectiv 8.031,56 lei (4.234 lei din mandatul cu destinatar O. S., 237 lei din mandatul cu destinatar M. M. şi 3.560,56 lei din mandatul cu destinatar R. F. M.). 4. Dosarul nr. 1.396/1/2022 Prin Încheierea din 16 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept procesual penal, ale căror efecte se produc ope legis, potrivit principiului aplicării imediate a legii de procedură, fără a putea fi înlăturate prin acte normative ulterioare sau prevederi din acestea declarate neconstituţionale, sau sunt norme de drept penal substanţial, susceptibile de aplicare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal? Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi de inculpaţii A.C., C. A., B. G., A. M. V. şi G. F. împotriva Sentinţei penale nr. 176 din 20.12.2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 1.778/116/2016. Prin Sentinţa penală nr. 176 din 20.12.2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 1.778/116/2016, s-au dispus următoarele: A fost făcută aplicarea art. 5 din Codul penal şi în consecinţă au fost recalificate încadrările juridice ale faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin aplicarea legii penale vechi. 1. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal anterior şi art. 74-76 din Codul penal anterior a fost condamnat inculpatul C. A. la 4 ani închisoare, în regim de detenţie, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o perioadă de 2 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului C. A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului C. A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990. 2. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 74-76 din Codul penal anterior a fost condamnat inculpatul A. C. la 4 ani închisoare, în regim de detenţie, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 2 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului A. C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului A. C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 280^1 din Legea nr. 31/1990. 3. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 53^1 alin. 2 din Codul penal anterior a fost condamnată inculpata S.C. F. M. - S.R.L. Bucureşti la pedeapsa amenzii de 20.000 lei. În baza art. 53^2 din Codul penal anterior şi art. 53^1 alin. 3 lit. e) din Codul penal anterior a fost aplicată inculpatei S.C. F. M. - S.R.L. Bucureşti pedeapsa complementară a afişării prezentei hotărâri după rămânerea definitivă, la sediul acesteia, timp de 30 de zile. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatei S.C. F. M. - S.R.L. Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 4. În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, art. 74-76 din Codul penal anterior, art. 375 din Codul de procedură penală şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul A. M. V. la 6 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului A. M. V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. S-a constatat că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. M.-V. este concurentă cu infracţiunile pentru care au fost pronunţate Sentinţa penală nr. 283 din 25.05.2012 a Judecătoriei Cornetu, Sentinţa penală nr. 27 din 7.03.2014 a Judecătoriei Bolintin-Vale şi Sentinţa penală nr. 1.373 din 22.12.2015 a Tribunalului Iaşi. În urma contopirii pedepselor a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani. S-a stabilit total pedeapsă de executat pentru inculpatul A. M. V. 9 ani închisoare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani. 5. În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, art. 74-76 din Codul penal anterior, art. 375 din Codul de procedură penală şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul G. F. la 6 ani închisoare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 3 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului G. F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 6. În baza art. 26 din Codul penal anterior. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, art. 74-76 din Codul penal, art. 375 din Codul de procedură penală şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul B.G. la 2 ani închisoare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 2 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. S-a constatat că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. G. prin prezenta hotărâre este concurentă cu infracţiunile pentru care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 1.373 din 22.12.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul penal nr. 15.206/99/2011*, modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 301 din 12.04.2017 a Curţii de Apel Iaşi. În urma contopirii pedepselor a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, respectiv 5 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de 2 ani şi 4 luni (format din 1/3 din totalul celorlalte pedepse), rezultând o pedeapsă principală în regim de detenţie de 7 ani şi 4 luni închisoare. 7. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului I. V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior 8. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului M.A.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 9. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatei M. (fostă S.) M. C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 10. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului C. C.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior 11. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului L. I. R. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 12. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului M. I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 13. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului T. N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 14. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului P. M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 15. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului D. G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. 16. În temeiul art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 1.357 din Codul civil a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti - AJFP Călăraşi. Au fost obligaţi inculpaţii C.A., A. C. şi S.C. F. M. - S.R.L. Bucureşti, în solidar, către partea civilă la plata sumei de 4.088.531 lei, cu titlu de despăgubiri, din care suma de 2.452.735 lei reprezintă TVA, iar suma de 1.635.796 lei reprezintă impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate conform legislaţiei în vigoare de la data producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a sumei datorate. Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, asupra situaţiei de fapt, cu referire la chestiunea de drept invocată, că în perioada ianuarie-iulie 2011 inculpaţii C. A. (asociat şi administrator al S.C. F. M. - S.R.L.) şi A. C. (asociat şi administrator de fapt la aceeaşi societate) au înregistrat în evidenţa contabilă a inculpatei S.C. F. M. - S.R.L. 95 de facturi de aprovizionare fictivă cu oţel-beton de la firma S.C. G. C. - S.R.L. A apreciat că, în realitate, S.C. G. C. - S.R.L. nu a prestat servicii şi nu a livrat bunuri către S.C. F. M. - S.R.L., singura activitate fiind aceea de a furniza facturi fiscale la solicitarea S.C. F. M. - S.R.L., iar în baza celor 95 de facturi fiscale, S.C. F. M., prin reprezentanţii săi, sub pretextul achitării preţului, a virat prin bancă suma de 9.936.366 lei în contul S.C. G. C. - S.R.L. Ulterior, s-a apreciat că aceste sume au fost transferate de către S.C. G. C., prin intermediul inculpatului G. F., care avea calitatea de administrator, către mai multe firme, care aparent figurau ca firme serioase, întrucât emiteau facturi care să justifice virarea banilor, încheiau contracte, emiteau avize, aveau o situaţie fiscală care nu ridica semne de întrebare. În realitate, s-a apreciat că aceste firme erau folosite doar pentru virarea sumelor de bani, ele fiind retrase ulterior de către alţi inculpaţi şi restituite, în urma plăţii unui comision, către inculpaţii C.A. şi A.C. S-a reţinut că în urma retragerilor inculpaţii opreau un comision, ulterior banii rămaşi erau duşi inculpatului A. M. V., acesta din urmă restituindu-i, în urma opririi unui comision, inculpaţilor C. A., A. C., reprezentanţi ai S.C. F. M. Sumele de bani obţinute în acest fel de către cei trei inculpaţi erau reinvestite în marfă sau în achiziţionarea de bunuri. S-a concluzionat că prin acest mecanism infracţional cei trei inculpaţi au prejudiciat bugetul de stat cu suma de 4.088.531 lei, reprezentând TVA şi impozit pe profit neachitate bugetului de stat. Împotriva sentinţei penale anterior prezentate au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi inculpaţii din cauză. Inculpatul C.A., prin apărătorul său ales, a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa dispunând sesizarea instanţei supreme pentru dezlegarea chestiunilor de drept mai sus prezentate. 5. Dosarul nr. 1.415/1/2022 Prin Încheierea din 16 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul „Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracţiunile săvârşite până în data de 9 iunie 2022 şi dacă aceste decizii ale Curţii Constituţionale devin inaplicabile în această materie în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene? Dacă în temeiul principiului «tempus regit actum» pentru infracţiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi dacă în temeiul aceluiaşi principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi pentru infracţiunile presupus comise anterior aceste date?“. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor penale declarate de către partea civilă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ClujNapoca - AJFP BIHOR şi inculpaţii V. M. I., C. D. A., B. S., C. V. C., P. G. M. şi G. E. A., împotriva Sentinţei penale nr. 21/P/2022 din data de 18.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1.502/111/2018. Prin Sentinţa penală nr. 21/2022 din data de 18.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a dispus, printre altele, condamnarea: - inculpatului V. M. I. la pedeapsa finală de 1 an şi 6 luni închisoare şi 6.900 lei amendă penală pentru comiterea în concurs real a trei infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal (17 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 22 aprilie 2013-16 septembrie 2013 de C. - S.R.L., administrată de C.V.; 2 acte materiale aferente facturilor înregistrate în 15 august 2013 şi 28 august 2013 de P.A.H.C. - S.R.L., administrată de D.S.; 30 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 22 ianuarie 2013-18 decembrie 2013 de S.S. - S.R.L., administrată de T.A.D.); – inculpatului C.D.A. la pedeapsa finală de 2 ani şi 9 luni închisoare la care s-a adăugat 19.600 lei amendă penală pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din acelaşi cod (120 de acte materiale), a 12 infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din acelaşi cod (34 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 22 aprilie 2013-16 septembrie 2013, 29 aprilie 2014-22 decembrie 2014, respectiv în 17 septembrie 2013 şi în 18 septembrie 2013 de S.C. C. - S.R.L. şi S.C. D.G.C. - S.R.L., ambele administrate de CV.; 34 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 2 aprilie 2013-7 august 2013, respectiv 2 mai 2014-20 iunie 2014 de D.G.I. - S.R.L., administrată de P.G.M.; 2 acte materiale aferente facturilor înregistrate în luna aprilie 2013 de T.L. - S.R.L., administrată de S.M.A.; 66 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în luna august 2013, mai 2014 şi în perioada 2 mai 2014-25 septembrie 2014 de S.C. B.S. - S.R.L. şi S.C. R.S. - S.R.L., ambele administrate de G.E.A.; 237 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 1 noiembrie 2012-17 octombrie 2013 de T. - S.R.L., administrată de B.S.; 62 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 3 decembrie 2012-22 iulie 2013 de CI. - S.R.L., administrată de T.C.; 30 de acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 3 iunie 2013-23 august 2013 de R.C. - S.R.L., administrată de P.I.A.; 4 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada august 2013 şi în aprilie 2014 de P.H.C. - S.R.L., administrată de D.S.; 2 acte materiale aferente facturilor înregistrate în 4 martie 2013 şi 22 martie 2013 de C.T. - S.R.L., administrată de H.P.C.; 4 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 8 mai 2013-24 mai 2013 de F.T. - S.R.L., administrată de S.F.; 5 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 8 mai 2013-24 mai 2013 de T. - S.R.L., administrată de I.F.; 5 acte materiale aferente facturilor înregistrate în perioada 23 aprilie 2013-30 aprilie 2013 de A.C. - S.R.L., administrată de R.A.); – inculpatului B.S. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (237 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 41 din Codul penal din 1969; – inculpatului C.V.C. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (34 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din acelaşi cod; – inculpatei G.E.A. la pedeapsa de 7.800 lei amendă penală (260 zile-amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 30 lei) pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (66 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 din Codul penal, raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) din acelaşi cod; – inculpatului P.G.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată (34 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu reţinerea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din acelaşi cod. În fapt, în esenţă s-a reţinut că inculpaţii, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale aferente prestărilor de servicii executate, au dispus/au efectuat înregistrarea în contabilitate şi în alte documente legale a unor operaţiuni de achiziţii fictive de mărfuri ori prestări servicii de la diverse societăţi comerciale, prejudiciind în acest mod bugetul consolidat al statului cu sume reprezentând TVA, impozit pe venitul microîntreprinderii, impozit pe profit). Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă şi inculpaţii, instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Oradea, punând în discuţie şi, ulterior, dispunând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea problemelor de drept prezentate anterior. 6. Dosarul nr. 1.446/1/2022 Prin Încheierea din 10 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori sa dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarele probleme de drept: a. dacă lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; b. dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Olt şi de inculpaţii A. G., T. M., O. N., C. M., P. G., N. E., D. (fostă D.) M. C., D. P., G. SA., S. F., S. D., împotriva Sentinţei penale nr. 60 din 10.04.2020 pronunţate de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 4.932/104/2013*. Prin Sentinţa penală nr. 60 din 10 aprilie 2020 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 4.932/104/2013*, ca urmare a rejudecării cauzei după desfiinţare cu trimitere, s-a dispus, printre altele, şi condamnarea inculpaţilor: - A.G. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, T.M. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, O.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare, C.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi N.E. la pedeapsa de 4 ani închisoare, fiecare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în forma continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 248, art. 248^1, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 alin. 1 lit. a), art. 76 alin. 1 lit. b), toate din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal; – P.G. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, D.M.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, G.S. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, S.F. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi S.D. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în forma continuată, prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 248 şi art. 248^1, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal. În fapt, instanţa a reţinut că, în perioada 2005-2012, ca urmare a îndeplinirii în mod defectuos, cu bună ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici din cadrul Primăriei Mun. C., cu complicitatea altor persoane din afara instituţiei (în principal administratori de societăţi comerciale), a fost fraudat bugetul UAT Primăriei Mun. C., funcţionarii publici obţinând pentru ei sau pentru complici (administratori de societăţi comerciale) un avantaj patrimonial reprezentat de sumele de bani decontate în mod nelegal de către Primăria Mun. C. către aceste societăţi comerciale, în baza unor documente contabile fictive, cu sume mai mari decât cele ce ar fi trebuit în mod corect să fie achitate pentru serviciile sau lucrările prestate, ori prin introducerea la plată, în mai multe rânduri, a unor documente justificative ce erau emise, creânduse aparenţa realităţii relaţiilor comerciale dintre Primăria Mun. C. şi respectivele societăţi comerciale. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Olt şi inculpaţii, instanţa de control judiciar pe rolul căreia a fost înregistrată cauza, respectiv Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a identificat, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei, relativ la cererile unora dintre inculpaţi de încetare a procesului penal motivate de intervenirea prescripţiei răspunderii penale şi a formulat întrebările anterior prezentate. 7. Dosarul nr. 1465/1/2022 Prin Încheierea din 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii? În caz afirmativ: 2. Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că îşi menţin efectul întreruptiv de prescripţie produs în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018? Curtea de Apel Braşov - Secţia penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiilor în anulare declarate de contestatarii G.M.A., G. E. şi P. A. C. împotriva Deciziei penale nr. 345/Ap din 10.05.2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 49/1.372/2019 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov. Prin Decizia penală nr. 345/Ap din 10.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 49/1.372/2019 s-au admis apelurile declarate de inculpaţii G.E., G.M.A., P.A.C., S.C. G. - S.R.L. şi S.C. B. - S.R.L. şi de partea civilă împotriva Sentinţei penale nr. 30/S din 30 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov. Prin aceeaşi decizie, rejudecând cauza în limitele stabilite prin admiterea apelului, instanţa a dispus condamnarea: - inculpatului G.E. pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de minori în formă continuată (2 acte materiale cu referire la persoanele vătămate C. D. şi S. A. M.), fapte prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, inculpatul urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare; – inculpatului G.M.A. pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de minori în formă continuată (2 acte materiale cu referire la persoanele vătămate C. D. şi S. A. M.), fapte prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, inculpatul urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare; – inculpatei P.A.C. pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de minori în formă continuată (cu referire la persoana vătămată C.D.), fapte prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, inculpata urmând să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 8 luni închisoare; – inculpatei S.C. G. - S.R.L. pentru comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de minori în formă continuată (2 acte materiale cu referire la persoanele vătămate C. D. şi S. A. M.), fapte prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 211 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, cu reducerea pedepsei principale aplicate aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, inculpata urmând să execute, în final, pedeapsa amenzii în cuantum total de 73.333 lei; – inculpatei S.C. B. - S.R.L. pentru comiterea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu reducerea pedepsei principale aplicate aceleiaşi inculpate pentru infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal, inculpata urmând să execute, în final, pedeapsa amenzii penale în cuantum de 44.000 lei. În fapt, instanţa a reţinut că inculpaţii G.E., G.M.A. şi S.C. G. - S.R.L. au constituit încă din cursul anului 2005 un grup infracţional organizat în vederea comiterii de infracţiuni de proxenetism şi trafic de minori, în cadrul clubului C. din loc. C, jud. C, prin angajarea mai mult sau mai puţin fictivă a unui număr ridicat de persoane de sex feminin care au efectuat prestaţii cu caracter sexual (dans la bară) şi au întreţinut relaţii sexuale cu clienţii clubului. Grupul a funcţionat până în cursul anului 2016, când cercetările efectuate în cauză au oprit activitatea infracţională desfăşurată în cadrul clubului. În acest cadru, în perioada 2005-2016, cei cinci inculpaţi au determinat şi înlesnit practicarea prostituţiei în cadrul clubului C. şi au obţinut foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către martorele: T.C. (în perioada iulie-septembrie 2012), F.N. (în cursul anului 2011 şi în perioada 2012-2013), B.N. (în perioada 2005-2014), T.A. (în vara anului 2014), martora cu identitate protejată „A.“ (în perioada 20.08-8.09.2012), CC. (în perioada 2007-2008), V.M. (în perioada 2005-2016), O.I. (în perioada 2007-2012), C.S.G. (în perioada 2008-2010), P.A. (în perioada 2007-2009), J.M. (în perioada 2007-2009) şi P.A.L. (în perioada 2005-2006). În cursul etapei procesuale a apelului, instanţa de apel a analizat susţinerile inculpatului G.M.A. referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale fundamentate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi a apreciat că acestea sunt neîntemeiate. Astfel a apreciat instanţa de apel că în paragraful nr. 34 al deciziei instanţa de contencios constituţional a reţinut că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Reţinând această interpretare spre care s-a orientat Curtea Constituţională, instanţa de apel a constatat că, în cauză, cursul prescripţiei răspunderii penale s-a întrerupt prin îndeplinirea acelor acte care, potrivit legii, trebuiau comunicate inculpatului. În continuare, instanţa de apel a verificat actele dosarului şi a identificat actele de procedură care în intervalul mai 2016-mai 2021 au fost comunicate inculpatului, concluzionând că s-a întrerupt cursul termenului prescripţiei penale. Împotriva acestei decizii au formulat contestaţii în anulare persoanele condamnate G.M.A., G.E. şi P.A.C., în trei cauze distincte ce au fost reunite pe rolul Curţii de Apel Braşov, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare. Curtea de Apel Braşov a pus în discuţie, din oficiu, şi, ulterior, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulând întrebările prezentate în preambulul acestui capitol. 8. Dosarul nr. 1.490/1/2022 Prin Încheierea din 27 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către inculpaţii P. M.R., P. (fostă A.) A. A., I. Ş., P. (fost R.) N., O. R. N., I. B., H. C., M. F. C., D. M. L. şi S.C. A.T. Agri - S.R.L., precum şi de către partea civilă ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva Sentinţei penale nr. 70 din data de 28.06.2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi - Secţia penală în Dosarul nr. 1.210/116/2016. Prin Sentinţa penală nr. 70 din data de 28.06.2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.210/116/2016, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a hotărât următoarele: 1. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatei S.C. A.T. Agri - S.R.L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, art. 5 şi art. 71^1 alin. 3 din Codul penal din 1969 a condamnat-o pe inculpata S.C. A.T. Agri - S.R.L. la 10.000 lei amendă penală şi la pedeapsa complementară prevăzută de art. 53^1 alin. 3 lit. e) din Codul penal din 1969 constând în afişarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala societăţii condamnate, în extras, la sediul ONRC Călăraşi, pe o perioadă de 3 luni. 2. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală l-a achitat pe inculpatul P. M. R., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul P. M. R. la 6 ani închisoare şi la 2 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară. 3. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatei P. (A.) A. A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, a condamnat-o pe inculpata P. (A.) A. A. la 6 ani închisoare şi la 2 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară. 4. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul I. Ş., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din Codul penal l-a condamnat pe inculpatul I. Ş. la 3 ani închisoare. În baza art. 105 din Codul penal a dispus anularea beneficiului liberării condiţionate dispuse prin Sentinţa penală nr. 626 din 2.04.2018 a Judecătoriei Brăila, privind pe acest inculpat, din pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare, aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 79 din 20.05.2015 a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 1.275/A din 16.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi. A descontopit pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, aplicată inculpatului I. Ş. prin Sentinţa penală nr. 79 din 20.05.2015 a Tribunalului Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 1.275/A din 16.11.2015 a Curţii de Apel Galaţi, şi a repus în individualitatea lor pedepsele de: - 9 ani închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969; – 5 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 609/2008 a Judecătoriei Brăila, definitivă prin Decizia penală nr. 297 din 4.05.2009 a C.A. Galaţi. În baza art. 34-36 din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal a dispus contopirea acestor pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, inculpatul I. Ş. având de executat pedeapsa cea mai grea, respectiv 9 ani închisoare, sporită cu 1 an, în total 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969. 5. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul C.F., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul C. F. la 3 ani închisoare. În baza art. 91 din Codul penal a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din Codul penal. 6. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul D. M. L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul D. M. L. la 2 ani închisoare. În baza art. 91 din Codul penal a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din Codul penal. 7. În baza art. 396 alin. (7) din Codul penal raportat la art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatului P. (R.) N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul P. (R.) N. la 2 ani închisoare. În baza art. 91 din Codul penal a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din Codul penal. 8. În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 lit. f) din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul O. R. N., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul O. R. N. la 3 ani închisoare. 9. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatului I. B., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 26 din Codul penal din 1969, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul I. B. la 5 ani închisoare şi la 2 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară. 10. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul H. C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare intervenirii a prescripţiei. În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală şi art. 5 din Codul penal l-a condamnat pe inculpatul H. C. la 3 ani închisoare. În baza art. 105 din Codul penal a anulat beneficiul liberării condiţionate dispuse prin Sentinţa penală nr. 1.562/2018 a Judecătoriei Bistriţa din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 202/2017 a Tribunalului Botoşani, definitivă la data de 27.12.2017. A descontopit pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului H. C. prin Sentinţa penală nr. 202 din 12.12.2017 a Tribunalului Botoşani. A menţinut anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare dispuse prin Sentinţa penală nr. 202/2017 a Tribunalului Botoşani şi a menţinut anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 239/2013 a Tribunalului Botoşani, dispusă prin Sentinţa penală nr. 202/2015 a Tribunalului Ilfov. A repus în individualitatea lor pedepsele stabilite prin Sentinţa penală nr. 198/2012 a Tribunalului Botoşani şi pe cele contopite prin Sentinţa penală nr. 202/2015 a Tribunalului Ilfov. În baza art. 36 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 33-34 din Codul penal din 1969 a contopit pedepsele de 4 ani închisoare, 2 ani închisoare şi 2 ani închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 198/2012 a Tribunalului Botoşani, pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 239/2013 a Tribunalului Botoşani, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.039/2014 a Tribunalului Bucureşti şi pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 202/2015 a Tribunalului Ilfov şi pedeapsa de 3 ani aplicată în cauză, inculpatului dându-i-se spre executare pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 6 ani. În baza art. 36 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 35 alin. (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 4 ani a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969. 11. În baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală a dispus achitarea inculpatului M. F. C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul M. F. C. la 6 ani închisoare şi 2 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară. A admis cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata despăgubirilor civile către această parte civilă. Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt: În perioada iulie 2008-octombrie 2010, inculpaţii P. M. R. şi A. A. A., administratori ai inc. S.C. A. T. Agri - S.R.L. împreună cu inculpaţii I. Ş. (administrator al S.C. M. Trans - S.R.L.), C. F. (administrator al S.C. N. M. M. - S.R.L.), D.L. (administrator al S.C. B. Company - S.R.L.), P.N. (administrator al S.C. M. Trans S. - S.R.L.), O. R. N. (administrator al S.C. V.T. - S.R.L. şi al S.C. K. - S.R.L. şi care a controlat în fapt S.C. L. - S.R.L.), I. B. (administrator al S.C. M. S. - S.R.L.), H. C. (administrator al S.C. C. C. I. E. I. - S.R.L.) şi M. F. C. (administrator al S.C. A. C. I. FM - S.R.L.) au instituit o reţea infracţională care a vizat operaţionalizarea unui amplu mecanism evazionist, în cadrul căruia au fost utilizate societăţile comerciale pe care aceştia le-au deţinut sau controlat, prin intermediul cărora au derulat operaţiuni comerciale cu eludarea normelor fiscale. În perioada iulie 2008-octombrie 2010, inculpaţii P. M. R. şi A. A. A., în calitate de administratori ai S.C. A. T. A. - S.R.L., au înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive constând în achiziţii de mărfuri şi servicii de transport de la un număr de nouă societăţi comerciale, în sumă totală de 17.976.991,45 lei, la care se adaugă TVA în valoare de 3.818.677,01 lei. Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii şi partea civilă, printre motivele de apel inculpaţii invocând şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte intervenţia prescripţiei răspunderii penale raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018). Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, a pus din oficiu în discuţie chestiunea de drept mai sus enunţată şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu respectiva întrebare. 9. Dosarul nr. 1.492/1/2022 Prin Încheierea din 27 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, precum şi de către inculpaţii C. M., B. Ş. A. şi P.G. împotriva Sentinţei penale nr. 1.393 din data de 4.06.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 26.930/4/2018. Prin Sentinţa penală nr. 1.393 din data de 4.06.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 26.930/4/2018, s-a dispus condamnarea: - inculpatului CM. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzute de art. 228 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (trei acte materiale); – inculpatului B.Ş.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt prevăzute de art. 48 raportat la art. 228 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (două acte materiale); – inculpatului R.M.G. la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt prevăzute de art. 48 raportat la art. 228 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (două acte materiale); – inculpatului T.N. la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt prevăzută de art. 48 raportat la art. 228 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (trei acte materiale). În fapt, s-a reţinut că inculpatul C.M., în calitate de angajat al S.C. B. - sucursala S.P., la data de 16 septembrie 2014, ora 17.35, împreună cu inculpatul B.Ş., angajat al firmei de transport S.C. M.D. - S.R.L. şi ajutat de inculpatul T.N., angajat al firmei de pază S.C. N.A. - S.R.L., la data de 26 septembrie 2014, ora 18.25, împreună cu inculpatul P.M., angajat al firmei de transport S.C. M.D. - S.R.L., şi ajutat de inculpatul T.N., angajat al firmei de pază S.C. N.A. - S.R.L., şi în data de 26 septembrie 2014, ora 20.15, împreună cu inculpaţii P.M. şi B.Ş., angajaţi ai firmei de transport S.C. M.D. - S.R.L., şi ajutat de inculpatul T.N., angajat al firmei de pază S.C. N.A. - S.R.L., a părăsit incinta S.C. B. - sucursala S.P. cu mai multe produse, fără a le achita, şi anume 8 calorifere (16.09.2014, ora 17.35), coşul de cumpărături B. şi setul Compact Family (26.09.2014, ora 18.25) şi o aplică de exterior Milano (26.09.2014, ora 20.15). Folosind un mod de operare similar, inculpaţii au repetat acţiunile infracţionale la datele de 16 şi 26 septembrie 2014. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi inculpaţii. Instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, a pus în discuţie din oficiu şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu următoarea chestiune de drept anterior enunţată. 10. Dosarul nr. 1.495/1/2022 Prin Încheierea din 27 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă un act de procedură efectuat conform dispoziţiilor procedurale şi ale art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripţie a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură. 2. Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal este o normă de drept substanţial, supusă aplicării principiului legii penale mai favorabile inculpatului sau este o normă de procedură cuprinsă într-o normă de drept substanţial, suspusă aplicării principiului tempus regit actum sau este o normă juridică mixtă, situaţie în care urmează a se stabili care dintre cele două principii menţionate anterior sunt aplicabile. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul M. L. F. împotriva Sentinţei penale nr. 227 din data de 5.04.2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 9.448/301/2021. Prin Sentinţa penală nr. 227 din data de 5.04.2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 9.448/301/2021, s-au dispus următoarele: În baza art. 250 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, raportat la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul M. L. F., pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos în formă continuată (2 acte materiale), la 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare. În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că inculpatul M. L. F. se face vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 250 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de director al BCR - S.A. - Agenţia C. L., la datele de 15.03.2012 şi 16.03.2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a transferat sumele de 5.097,33 lei, respectiv 3.879,23 USD din conturile deţinute de numita S.S. în contul său, fără a avea consimţământul titularului contului. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul care în faţa primei instanţe a solicitat a se constata că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la 16 martie 2020 întrucât nu a existat niciun act de întrerupere a prescripţiei penale. Instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a pus în discuţie, din oficiu, şi apoi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept mai sus prezentată. 11. Dosarul nr. 1.506/1/2022 Prin Încheierea din 27 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în situaţia unei infracţiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum si a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal." Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de către inculpaţii C. D. N., D. G., G. T. A. şi P. G. T., precum şi de către partea civilă S.N.T.F.C. C.F.R. - S.A., împotriva Sentinţei penale nr. 1.338 din data de 2.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 12.586/3/2015. Prin Sentinţa penală nr. 1.338 din data de 2.09.2019, pronunţată în Dosarul nr. 12.586/3/2015, Tribunalul Bucureşti -Secţia I penală a dispus, printre altele, condamnarea: - inculpatului G.T.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit (fapta comisă sub forma autoratului), prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Codul penal; – inculpatului P.G.T. la pedepse cu închisoarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă, instigare la folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, complicitate la abuz în serviciu în formă continuată, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, fapte prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) şi art. 47 din acelaşi cod, raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) şi art. 76 alin. (1), art. 47 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) şi art. 76 alin. (1) şi de art. 48 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Codul penal, inculpatul urmând să execute pedeapsa finală de 3 ani şi 4 luni închisoare cu executare în regim de detenţie; – inculpatului C.D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii, abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, luare de mită, fapte prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) din Codul penal, art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) din Codul penal, art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa principală de 1 an şi 11 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; – inculpatului D.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, dare de mită şi instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, fapte prevăzute de art. 47 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 290 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi art. 47 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, inculpatul urmând să execute pedeapsa finală de 2 ani şi 4 luni în regim de detenţie. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de fond a reţinut comiterea faptelor pentru care a dispus condamnarea în contextul realizării unor achiziţii directe în regim de urgenţă de către depourile din cadrul S.N.T.F.C. - C.F.R. Călători - S.A. de produse având preţuri supraevaluate faţă de preţurile practicate pe piaţa de profil, deşi se impunea realizarea procedurii licitaţiei publice la nivelul central al societăţii feroviare, urmarea imediată fiind cauzarea unei pagube S.N.T.F.C. - C.F.R. Călători - S.A. şi obţinerea de foloase necuvenite. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii şi partea civilă S.N.T.F.C. - C.F.R. - S.A. Instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, a pus în discuţie, din oficiu, şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept prezentate în preambulul prezentei decizii. 12. Dosarul nr. 1.554/1/2022 Prin Încheierea din 29 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor probleme de drept: "Dacă inexistenţa în legislaţie a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal." "Dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022." Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova, de inculpatul F. G., de inculpata persoană juridică S.C. D. V. - S.R.L. şi de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Mehedinţi, împotriva Sentinţei penale nr. 127 din 15.11.2021, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 2.024/101/2019. Prin Sentinţa penală nr. 127 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a dispus condamnarea inculpaţilor F.G. şi S.C. D.C. - S.R.L., societate al cărei reprezentant fusese primul inculpat, pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor: - folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (7 acte materiale, corespunzător documentelor cu caracter fals/inexact menţionate mai sus), prevăzută de art. 18^1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal; – tentativă la infracţiunea de stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005; – evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut că inculpatul F.G., acţionând în calitate de reprezentant al S.C. D.C. - S.R.L., a folosit la Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură documente justificative în care erau consemnate date false, necorespunzătoare realităţii, ce atestau operaţiuni fictive, ceea ce a condus la obţinerea, pe nedrept, de către societatea menţionată, a sumei de 8.616.856,81 lei din fondurile FEGA (sumă decontată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură). Totodată, inculpatul F.G., acţionând în calitate de reprezentant al S.C. D.C. - S.R.L., a întocmit şi depus la organele fiscale solicitare de rambursare TVA în legătură cu operaţiuni fictive, încercându-se producerea unui prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 1.254.904 lei, reprezentând soldul sumei negative a TVA solicitat la rambursare de către S.C. D.C. - S.R.L. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova, inculpaţii şi partea civilă statul român prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - A.J.F.P. Mehedinţi. Instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a pus în discuţie, din oficiu, şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind problemele de drept prezentate. 13. Dosarul nr. 1576/1/2022 Prin Încheierea din 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal." Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de către inculpaţii I. C. F. şi P. M. împotriva Sentinţei penale nr. 423 din data de 4.11.2021, pronunţată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. 2.705/740/2021. Prin Sentinţa penală nr. 423 din data de 4.11.2021, pronunţată de Judecătoria Alexandria s-a dispus: În baza art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul I. C. F. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (fapta din 21/22.06.2015, persoană vătămată O.C.M). În baza art. 40 alin. (1) din Codul penal a constatat că infracţiunea ce face obiectul prezentei cauze este săvârşită în concurs real cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prin Sentinţa penală nr. 194 din data de 26.05.2016 a Judecătoriei Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 215/A din data de 16.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti. În baza art. 588 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 105 alin. (1) din Codul penal, a anulat liberarea condiţionată aplicată inculpatului I. C. F. prin Sentinţa penală nr. 2.138 din data de 12.07.2018 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin necontestare la data de 18.07.2018, şi a dispus executarea restului de 388 de zile din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 194 din data de 26.05.2016 a Judecătoriei Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 215/A din data de 16.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti. În baza art. 40 alin. (1) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) din Codul penal a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă (8 luni închisoare) cu pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 194 din data de 26.05.2016 a Judecătoriei Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 215/A din data de 16.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti (3 ani închisoare) şi a aplicat inculpatului pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă (2 luni şi 20 de zile), urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 3 ani 2 luni şi 20 de zile închisoare, pedeapsă ce va fi executată în regim de detenţie. A aplicat pedeapsa complementară dispusă prin Sentinţa penală nr. 194 din data de 26.05.2016 a Judecătoriei Alexandria, prevăzută de art. 66 alin. (1) din Codul penal, respectiv interzicerea exercitării pentru o perioadă de 3 ani a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, interzicerea aceloraşi drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, urmând a opera conform art. 65 din Codul penal pe durata prevăzută în acelaşi articol. În baza art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul P. M., judecat în stare de deţinere, la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (fapta din 21/22.06.2015, persoană vătămată O.C.M.). În baza art. 40 alin. (1) din Codul penal a constatat că infracţiunea ce face obiectul prezentei cauze este săvârşită în concurs real cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prin Sentinţa penală nr. 456 din data de 24.11.2017 a Judecătoriei Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 37/A din data de 18.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti. În baza art. 40 alin. (1) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) din Codul penal a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă (1 an închisoare) cu pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 456 din data de 24.11.2017 a Judecătoriei Alexandria, definitivă prin Decizia penală nr. 37/A din data de 18.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti (5 ani şi 6 luni) şi a aplicat inculpatului pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 5 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă (4 luni), urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 5 ani şi 10 luni închisoare, pedeapsă ce va fi executată în regim de detenţie. În ceea ce priveşte situaţia de fapt s-a reţinut că, în noaptea de 21/22 iunie 2015, inculpaţii I.C.F. şi P.M. au pătruns, prin efracţie, în locuinţa persoanei vătămate O.C.M., din comuna O., satul O., judeţul Teleorman, de unde au sustras două televizoare LCD, marca LG, şi o pompă submersibilă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii. Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a pus în discuţie şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri în dezlegarea problemei de drept prezentate. 14. Dosarul nr. 1.577/1/2022 Prin Încheierea din 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului cu consecinţa trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunţată de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de către inculpata D. I. împotriva Sentinţei penale nr. 796 din data de 25.10.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 18.341/299/2021. Prin Sentinţa penală nr. 796 din data de 25.10.2021, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală, în Dosarul nr. 18.341/299/2021 s-au dispus următoarele: În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 47 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpata D. I. la pedeapsa închisorii de 1 (unu) an şi 2 (două) luni, pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 322 din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpata D. I. la pedeapsa închisorii de 9 (nouă) luni, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a contopit pedepsele principale aplicate prin prezenta sentinţă, inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an şi 2 (două) luni închisoare, la care se adaugă un spor obligatoriu de 3 (trei) luni închisoare (o treime din celelalte pedepse ale închisorii), urmând ca inculpata să execute în final pedeapsa rezultantă principală de 1 (unu) an şi 5 (cinci) luni închisoare. În temeiul art. 91 din Codul penal a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din Codul penal, termenul de supraveghere urmând a se calcula conform art. 92 alin. (2) din Codul penal. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, în esenţă, că inculpata D. I., la o dată neprecizată din intervalul august-29 septembrie 2015, a determinat-o pe inculpata F. D. să acceseze un credit în baza unor înscrisuri care atestau în mod necorespunzător adevărului calitatea de angajată a acesteia la Societatea M. V. PROIECT - S.R.L. începând cu data de 1.02.2014, cu un salariu lunar de 3.400 lei (Contractul individual de muncă nr. 12 din 31.01.2014 între M. V. PROIECT - S.R.L. şi B. D. şi Adeverinţa de venit nr. 25 din 29.09.2015, eliberată de M. V. PROIECT - S.R.L.), înscrisuri pe care în prealabil le-a întocmit, semnat şi pus la dispoziţia inculpatei F. D., urmarea fiind acordarea de către ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala B. - Office Pipera a unui credit de nevoi personale în cuantum de 47.000 lei (Contractul nr. 2.271.519 din 28.09.2015), din această sumă acordată în data de 28.09.2015 inculpata utilizând suma de 17.622 lei, prejudiciul fiind recuperat parţial de unitatea bancară prin blocarea sumei de 28.734,35 lei. S-a reţinut că probele administrate dovedesc vinovăţia inculpatei cu privire la săvârşirea infracţiunii de instigare la înşelăciune şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapte prevăzute de art. 47 din Codul penal raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi art. 322 din Codul penal. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel inculpata D. I. Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, a pus în discuţie şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri în dezlegarea problemei de drept anterior prezentate." 15. Dosarul nr. 1.578/1/2022 Prin Încheierea din 5 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, audierea în calitate de suspect şi comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal." Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către inculpaţii C.M. şi M. A. împotriva Sentinţei penale nr. 963 din data de 17.08.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 41.724/3/2017. Prin Sentinţa penală nr. 963 din 17 august 2021 Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus, printre altele, condamnarea: - inculpatului M.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată (11 acte materiale) şi instigare la spălarea banilor în formă continuată (2 acte materiale), fapte prevăzute de art. 254 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal şi art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal, inculpatul urmând să execute, în regim de detenţie, pedeapsa finală de 6 ani închisoare; – inculpatului C.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la luare de mită în formă continuată (2 acte materiale) şi spălarea banilor în formă continuată (2 acte materiale), fapte prevăzute de art. 48 raportat la art. 289 cu aplicarea art. 35 şi art. 5 din Codul penal şi art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 35 şi art. 5 din Codul penal, inculpatul urmând să execute, în regim de detenţie, pedeapsa finală de 6 ani şi 6 luni închisoare. În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.A., în calitate de primar al comunei J. şi de preşedinte al Comisiei Locale de Aplicare a Fondului Funciar Jilava, sprijinit în activitatea sa infracţională de inculpatul C.M., în mod repetat şi-a condiţionat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, invocând inclusiv posibilitatea blocării activităţii antreprenoriale derulate de denunţător, şi a pretins şi primit de la denunţător cu titlu de mită terenuri şi sume de bani cu privire la care s-au încheiat contracte fictive prin care s-au ascuns destinaţia şi adevăratul motiv al încheierii contractelor, respectiv pentru a ascunde originea ilicită a bunurilor. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii. Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a pus în discuţie şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea problemei de drept mai sus enunţate. 16. Dosarul nr. 1.604/1/2022 Prin Încheierea din 30 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracţiunii sau, în ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziţii în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum şi a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19DNA - Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, C-811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC." Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de: Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpaţii D. S. M., G. C. B., S.C. M. R. B. - S.R.L. (fostă S.C. A. P. TRANS - S.R.L.), prin reprezentant legal M.G. şi prin administrator judiciar A.-L. Insolvenţa - S.P.R.L., D. G., S. I., B. C., D. D., Ş. R. şi partea civilă Statul Român - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva Sentinţei penale nr. 189 din 22.09.2020 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 843/109/2016*, intimaţi fiind inculpaţii O. A. M., St. I. M. şi V. M. G. Prin Sentinţa penală nr. 189 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, au fost pronunţate, printre altele, soluţii de condamnare privind pe: - inculpatul G.C.B. pentru comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (22 de acte materiale), prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare; – inculpata D.S.M. pentru comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (93 de acte materiale), prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare; – inculpatul Ş.R. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (20 de acte materiale) şi complicitate la spălarea banilor în formă continuată, fapte prevăzute de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal şi art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 4 ani închisoare şi, respectiv, 3 ani închisoare; – inculpata B.C. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (31 de acte materiale) şi complicitate la spălarea banilor în formă continuată, fapte prevăzute de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal şi art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedepse cu închisoarea de câte 3 ani; – inculpatul D.D. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (42 de acte materiale), evaziune fiscală în formă continuată (248 de acte materiale) şi spălare a banilor în formă continuată, fapte prevăzute de art. 26 din Codul penal din 1969, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a), art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedepsele de 4, 6 şi 3 ani şi 8 luni închisoare ; – inculpata S.C. M.R.B. - S.R.L. (fostă S.C. A.P.T. - S.R.L.) pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (248 de acte materiale), prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2, raportat la art. 71^1 alin. 3 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, la pedeapsa de 150.000 lei amendă penală. Pentru pronunţarea soluţiilor de condamnare prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele: Fapta inculpatului D.G., care, în calitate de administrator al inculpatei S.C. A. P. Trans - S.R.L., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 10.08.2007-31.03.2011, a înregistrat în actele contabile 248 de facturi fiscale care nu aveau la bază operaţiuni reale, emise de mai mulţi furnizorii scriptici, în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, prin diminuarea bazei impozitului pe profit şi T.V.A., prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 10.346.344,84 de lei, din care 5.776.497 lei reprezentând TVA, iar 4.569.847,84 lei reprezentând impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 500.000 de euro (la data de 31.03.2011, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 4,1141 lei, rezultând un prejudiciu de 2.514.850,11 euro), se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (248 de acte materiale). Fapta inculpatului D.G., care, în perioada 2008-31.05.2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a disimulat adevărata proveninţă a sumei de 22.946.144,02 lei, dobândită prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prin introducerea acesteia într-un circuit financiar aparent legal, iniţiat sub forma unor împrumuturi acordate S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi finalizat prin obligarea societăţii la restituirea împrumuturilor astfel acordate, se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de spălare a banilor, în formă continuată, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. Fapta inculpatei S.C. M. R. B. - S.R.L. (fostă S.C. A. P. Trans - S.R.L.), care, prin administratorul său, inculpatul D.G., în perioada 10.08.2007-31.03.2011, a înregistrat în actele contabile 248 de facturi fiscale care nu aveau la bază operaţiuni reale, emise de mai multe societăţi comerciale, faptă săvârşită în realizarea obiectului de activitate şi în numele persoanei juridice, în condiţiile în care inculpata persoană juridică a fost atrasă şi a săvârşit actele materiale descrise prin contribuţia inculpatului D.G., administratorul societăţii, care a acţionat permanent în numele inculpatei persoană juridică, coordonând întreaga activitate a acesteia, în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 10.346.344,84 de lei, din care 5.776.497 lei reprezentând TVA, iar 4.569.847,84 lei reprezentând impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 500.000 de euro (la data de 31.03.2011, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 4,1141 lei, rezultând un prejudiciu de 2.514.850,11 euro), se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (248 de acte materiale). Fapta inculpatei B.C., care, în calitate de administrator de drept al S.C. Z. S. Capital - S.R.L., în perioada 15.07.2010 -5.11.2010, a emis un număr de 31 de facturi fiscale pentru livrări fictive de agregate minerale şi bitum rutier, în valoare totală de 1.319.807 lei (1.064.360 lei - valoare fără T.V.A. şi 255.447 lei T.V.A.), pe care inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. lea înregistrat în evidenţa contabilă, ajutându-i astfel pe inculpaţii S.C. A. P.Trans - S.R.L. şi D. G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 425.744,60 lei, din care 255.447 lei TVA şi 170.297,6 lei impozit pe profit, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (31 de acte materiale). Fapta inculpatei B.C., care, în calitate de administrator de drept al S.C. Z. S. Capital - S.R.L., a retras din contul societăţii sumele de bani virate de către S.C. A. P. Trans - S.R.L., cu titlu de plată a facturilor de achiziţii fictive, şi le-a remis inculpatului D. G., în scopul reintroducerii lor într-un circuit financiar aparent legal, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de complicitate la spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. Fapta inculpatului Ş. R., care, în calitate de administrator al S.C. C. F. Business - S.R.L., în perioada 1.11.2010-30.11.2010, a emis un număr de 20 de facturi fiscale, pentru livrări fictive de agregate minerale, în valoare totală de 3.137.160 lei (2.529.968 lei - valoare fără T.V.A. şi 607.142 lei T.V.A.), pe care inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. le-a înregistrat în evidenţa contabilă, ajutându-i astfel pe inculpaţii S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi D. G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 1.011.986,88 lei, din care 607.192 lei TVA şi 404.794,88 lei impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 100.000 de euro (la data de 30.11.2010, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 4,2842 lei, rezultând un prejudiciu de 236.213,734 euro), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (20 de acte materiale). Fapta inculpatului Ş. R., care, în calitate de administrator al S.C. C. F. Business - S.R.L., în perioada 21.01.2011-1.04.2011, a virat prin 9 operaţiuni bancare suma totală de 135.000 lei, reprezentând sume de bani virate de către S.C. A. P. Trans - S.R.L., cu titlu de plată a facturilor de achiziţii fictive, din contul S.C. C.F. Bussines - S.R.L., sub explicaţia „contravaloare factură/factură parţială marfă, direct în contul furnizorului său fictiv - S.C. S. G. E. - S.R.L., întreaga sumă de bani fiind apoi fie retrasă din bancă de inculpatul G. C.B. şi remisă inculpatului Ş. R., fie de la ATM-uri, direct de către inculpatul Ş. R., în posesia căruia se aflau cardurile emise de unităţile bancare clientului S.C. S.G. E. - S.R.L., suma totală de 135.000 lei, astfel retrasă, fiind ulterior remisă de inculpatul Ş. R. inculpatului D. G., în scopul reintroducerii acesteia într-un circuit financiar aparent legal, cunoscând că provine din săvârşirea de infracţiuni, se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de complicitate la spălarea banilor în formă continuată, prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. Fapta inculpatului D. D., care, în calitate de administrator al S.C. DD C. - S.R.L., în perioada 15.09.2009-30.12.2009, a emis un număr de 42 de facturi fiscale pentru livrări fictive de agregate de balastieră, mixtură asfaltică, anvelope auto, piese buldoexcavator şi servicii de transport, în valoare totală de 8.165.918 lei (6.862.116 lei - valoare fără T.V.A. şi 1.303.802 lei T.V.A.), pe care inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. le-a înregistrat în evidenţa contabilă, ajutându-i astfel pe inculpaţii S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi D.G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 2.401.741 lei, din care 1.303.802 lei TVA şi 1.097.938 lei impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 500.000 de euro (la data de 30.12.2009, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 4,2296 lei, rezultând un prejudiciu de 567.841,167 euro), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (42 de acte materiale). Fapta inculpatului G.C. - B., care, în calitate de administrator al S.C. S. G.E. - S.R.L., în perioada 16.12.2010-31.03.2011, a emis un număr de 22 de facturi fiscale pentru livrări fictive de agregate minerale, în valoare totală de 4.218.114,2 lei (3.401.705 lei - valoare fără T.V.A. şi 816.409,2 lei T.V.A.), pe care inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. le-a înregistrat în evidenţa contabilă, ajutându-i astfel pe inculpaţii S.C. A. P. T. - S.R.L. şi D. G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 1.360.321,8 lei, din care 816.409 lei TVA şi 544.272,8 lei impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 100.000 de euro (la data de 31.03.2011, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 4,1141 lei, rezultând un prejudiciu de 330.648,696 euro), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (22 de acte materiale). Fapta inculpatei D. S. M., care, în calitate de asociat cu 5% din părţile sociale şi administrator de fapt la S.C. I. O. Invest S.R.L., în perioada martie 2008-31.12.2008, a semnat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3/31.01.2008, anexa 1 şi actul adiţional la acest contract, încheiat între inculpata S.C. A. P. T. - S.R.L. şi S.C. I. O. Invest - S.R.L., a emis 93 de facturi fiscale pentru livrări fictive de agregate minerale, utilaje (buldoexcavator, autotractor), anvelope auto şi combustibil, în valoare totală de 10.745.949 lei (9.030.243 lei - valoare fără T.V.A. şi 1.715.746 lei T.V.A.), pe care inculpata S.C. A. P. T. - S.R.L. le-a înregistrat în evidenţa contabilă şi a semnat chitanţele nr. 432/3.03.2008, pentru suma de 4.611.789, 70 lei, nr. 903/3.11.2008, pentru suma de 155.746,71 lei, şi nr. 86/27.11.2008, pentru suma de 5.207.951,99 lei, reprezentând plata în numerar a facturilor de achiziţii fictive înregistrate de inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi emise de S.C. I. O. Invest - S.R.L., ajutându-i, astfel, pe inculpaţii S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi D. G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 3.160.584,88 lei, din care 1.715.746 lei TVA şi 1.444.838,88 lei impozit pe profit, echivalentul în lei a peste 500.000 de euro (la data de 31.12.2008, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 3,9852 lei, rezultând un prejudiciu de 793.080,618 euro), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal (93 de acte materiale). În ceea ce îl priveşte pe inculpatul S. I., prin rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată, în lipsă, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal (19 acte materiale), constând în aceea că, în calitate de administrator de fapt al S.C. C. - S.R.L., în perioada 10.08.2007-21.12.2007, a emis un număr de 19 facturi fiscale pentru livrări fictive de agregate minerale, transport agregate minerale şi închirieri de utilaje, în valoare totală de 3.791.961 lei, pe care inculpata S.C. A.P. Trans - S.R.L. le-a înregistrat în evidenţa contabilă, ajutându-i, astfel, pe inculpaţii S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi D. G. să prejudicieze bugetul de stat cu suma de 1.115.282,52 lei, din care 605.439 lei TVA şi 509.843,52 lei impozit pe profit (la data de 21.12.2007, cursul BNR pentru 1 euro a fost stabilit la valoarea de 3,4943 lei, rezultând un prejudiciu de 319.171, 943 euro). În ce priveşte relaţiile comerciale derulate de inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L., administrată de inculpatul D. G., cu S.C. VGM D. M. - S.R.L., administrată în fapt de inculpatul V. M. G., prin rechizitoriu s-a reţinut că în perioada 4.08.2010-10.11.2010 inculpata S.C. A. P. T. - S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 12 facturi fiscale emise de S.C. VGM D. M. - S.R.L. pentru achiziţii fictive ale cantităţii de 284.420 kg bitum rutier, în valoare totală de 548.169 lei (442.072 lei - valoare fără T.V.A. şi 106.097 lei T.V.A.), contravaloare achitată integral prin virament bancar, prejudiciul cauzat bugetului de stat de inculpaţii S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi D. G., cu ajutorul inculpatului V. M. G., fiind în sumă de 176.828,52 lei, din care 106.097 lei TVA şi 70.731,52 lei impozit pe profit. S-a concluzionat că mecanismul infracţional astfel creat a avut drept scop achiziţia de bitum rutier sub preţul pieţei de către beneficiarul inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L., preţ diminuat prin deducerea TVA-ului, care trebuia plătit de S.C. VGM D. M. - S.R.L. Prin sentinţă instanţa a apreciat că probatoriul administrat în cauză pe parcursul întregului proces penal nu probează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, acuzaţiile penale aduse celor trei inculpaţi, în sensul celor reţinute prin rechizitoriu, grefate pe fictivitatea circuitului scriptic redat mai sus. În ceea priveşte infracţiunea de executare de activităţi miniere fără permis sau licenţă, în formă continuată, prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpatului D.G., constând în aceea că, în calitate de administrator al inculpatei S.C. A.P. Trans - S.R.L., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 2012-2015, a exploatat agregate minerale de pe suprafeţe pentru care nu deţinea permis de exploatare, respectiv cantitatea de 45.252 m^3, şi respectiv, în sarcina inculpatei S.C. A. P. Trans - S.R.L., constând în aceea că, prin administratorul său, inculpatul D. G., în perioada 2012-2015, a exploatat agregate minerale de pe suprafeţe pentru care nu deţinea permis de exploatare, respectiv cantitatea de 45.252 m^3, în realizarea obiectului de activitate (secundar: extracţia de agregate minerale şi lucrări în domeniul construcţiilor) şi în interesul persoanei juridice de a obţine contracte de achiziţii publice (în domeniul construcţiilor), instanţa de fond a reţinut că probatoriul insuficient al cauzei nu relevă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea de către cei doi inculpaţi a infracţiunii de executare de activităţi miniere fără permis sau licenţă, în formă continuată, prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal (perioada 2012-2015), în modalitatea reţinută în rechizitoriu, nefiind astfel de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor, orice dubiu urmând a profita acestora potrivit regulii in dubio pro reo. În rechizitoriu, în sarcina inculpatului O. A. M. s-a reţinut infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, constând în aceea că acţiunile inculpatului O. A. M., care, în calitate de reprezentant al inculpatei S.C. A. P. Trans - S.R.L., a semnat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3/31.01.2008, anexa 1 şi actul adiţional la acest contract, încheiat între inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi S.C. I. O. Invest - S.R.L., pentru a-i sprijini pe inculpaţii D. G. şi S.C. A. P. Trans - S.R.L. să înregistreze facturi de achiziţii fictive emise de S.C. I. O. Invest - S.R.L., în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 3.160.584,88 lei, din care 1.715.746 lei TVA şi 1.444.838,88 lei impozit pe profit, constituie acte de complicitate la elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, în rechizitoriu, în sarcina inculpatului O.A.M. s-a reţinut că activitatea acestuia, care, în calitate de reprezentant al inculpatei S.C. A. P. Trans - S.R.L., a semnat contractele de împrumut nr. 514 din 6.05.2009, nr. 566 din 7.05.2010, nr. 42 din 12.01.2011, nr. 223 din 15.02.2011, între inculpata S.C. A. P. Trans - S.R.L. şi inculpatul D. G., cu o valoare totală de 8.500.000 lei, cunoscând că inculpatul D. G. deţinea bani proveniţi din săvârşirea de infracţiuni, respectiv evaziune fiscală şi executare de activităţi miniere fără permis sau licenţă, sprijinindu-l astfel pe inculpatul D. G. să introducă banii în circuitul legal, constituie acte de complicitate la elementul material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. În rechizitoriu, în sarcina inculpatei S. I. M. s-a reţinut că acţiunile acesteia, care, în urma unei înţelegeri frauduloase cu inculpatul D. G., din data de 30.12.2009, a fost împuternicită pe contul RO06BXXXXXX să efectueze tranzacţii bancare, în numele inculpatei S.C. A. P. Trans - S.R.L., iar în perioada 2.09.2010-14.12.2010 a retras, în mai multe rânduri, sume de bani de la ghişeele unităţilor bancare şi a primit sume importante de bani de la inculpata B. C., cunoscând că acestea provin din infracţiunea de evaziune fiscală, în scopul de a i le remite inculpatului D. G., constituie acte de complicitate la elementul material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. Cu privire la aceste ultime trei fapte, instanţa de fond a reţinut că probatoriul insuficient al cauzei nu relevă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea de către inculpaţi a infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani, în modalitatea reţinută în rechizitoriu, nefiind astfel de natură să înlăture prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor. În apel, după finalizarea cercetării judecătoreşti, dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 2 mai 2022, data pronunţării fiind stabilită la 28 iunie 2022. După pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), inculpaţii V.M.G. şi O.A.M. au solicitat repunerea cauzei pe rol şi reluarea dezbaterilor în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile raportat Ia cele statuate prin decizia menţionată. Instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pus în discuţie şi a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri în dezlegarea problemei de drept prezentate anterior. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare. 1) Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, consecinţa fiind că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, sunt susceptibile de a fi aplicate ca lege mai favorabilă, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Bucureşti (unul din punctele de vedere), Craiova (unul din punctele de vedere), Galaţi, Iaşi (unul din punctele de vedere), Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, tribunalele Alba, Arad, Bacău, Brăila, Bucureşti, Bihor, BistriţaNăsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dolj (unul din punctele de vedere), Galaţi, Gorj, Giurgiu, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Neamţ, Satu Mare, Sibiu, Timiş, Teleorman, Vaslui, precum şi judecătoriile Alba Iulia, Aiud, Bacău, Bistriţa, Băileşti, Beiuş, Braşov, Buhuşi, Calafat, Caracal, Caransebeş, Constanţa, Corabia, Craiova, Filiaşi, Hârşova, Huşi, Iaşi, Lugoj, Moineşti, Moldova Nouă, Năsăud, Novaci, Oradea, Paşcani, Piatra-Neamţ, Petroşani, Podu Turcului, Răducăneni, Reşiţa, Roman, Roşiori de Vede, Rupea, Satu Mare, Târgu Jiu, Tulcea, Turnu Măgurele, Vaslui şi Zimnicea. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au apreciat, în esenţă, că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept substanţial, având în vedere că aceasta este reglementată în cadrul Codului penal, în titlul VII. În acest sens, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), s-a arătat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal, şi s-a decis că prevederile art. 124 din Codul penal din 1969, care a constituit obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Aceeaşi interpretare, în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept substanţial, a fost realizată şi prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014), în care s-a reţinut că: „Pentru identitate de raţionament, având în vedere şi împrejurarea că modul de reglementare al prescripţiei răspunderii penale prin dispoziţiile art. 153-156 din noul Cod penal nu diferă de cel stabilit de vechiul Cod penal în art. 121-129, se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex“. 2) Într-o altă opinie s-a apreciat că normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept procesual, supuse principiului tempus regit actum, considerându-se că art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma în vigoare în perioada 26.06.2013-30.05.2022 nu este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bucureşti (unul din punctele de vedere), Craiova (unul din punctele de vedere), Iaşi (unul din punctele de vedere) şi Piteşti, precum şi judecătoriile Alexandria, Oneşti, TârguNeamţ şi Zalău. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că în considerarea principiului tempus regit actum actele procesuale întocmite de către organele judiciare înainte de data de 25.06.2018 rămân valabile ca acte întreruptive de prescripţie a răspunderii penale, cu precizarea că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) nu întruneşte condiţiile unei legi penale mai favorabile, în sensul art. 5 din Codul penal, deoarece nu a fost legiferat în sensul înlăturării instituţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale. De asemenea, articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal nu conţine dispoziţii tranzitorii referitoare la aplicarea în timp şi nu intră în conflict cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, întrucât acestea urmăresc tocmai punerea în acord a unor dispoziţii declarate neconstituţionale, respectiv art. 155 alin. (1) din Codul penal, cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018). În privinţa incidenţei deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), cu referire asupra întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale reglementate de art. 155 alin. (1) din Codul penal, trebuie reţinut că, în paragraful 73 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), instanţa de contencios constituţional precizează faptul că în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă şi în absenţa intervenţiei legiuitorului, pe perioada cuprinsă între data publicării acestei decizii, respectiv 25.06.2018, şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care să clarifice norma [art. 155 alin. (1) din Codul penal], fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept“. Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, reiese că în perioada 25.06.2018-30.05.2022 nu a existat în fondul activ al legislaţiei vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel că la momentul analizării incidenţei prescripţiei răspunderii nu vor fi avute în vedere actele de întrerupere îndeplinite în perioada 25.06.2018-30.05.2022. Cu privire la intervalul de timp anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, respectiv anterior datei de 25.06.2018, este de subliniat că, prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituţională a menţionat în mod expres că, în intervalul dintre data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, nu există cazuri care să permită întreruperea cursului prescripţiei penale, neexistând vreo referire la perioada de timp anterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, astfel că aplicarea acestei din urmă decizii în afara perioadei de timp menţionate în mod expres de Curtea Constituţională reprezintă o încălcare a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, precum şi a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, conform cărora „deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 5 alin. (1) din Codul penal, conform acestui text de lege, „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă“, s-a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nu reprezintă o lege în sensul art. 5 din Codul penal, astfel că nu se poate aplica retroactiv ca lege penală mai favorabilă, dispoziţiile imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, impunând ca deciziile Curţii Constituţionale să fie aplicabile doar pentru viitor, iar considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale stabilesc în mod explicit perioada de timp în care nu există cazuri care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Singura lege care a intervenit relativ la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, astfel că pentru perioada de timp anterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale sunt aplicabile dispoziţiile 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal - reprezentând legea penală mai favorabilă. De asemenea, dispoziţiile art. 155 alin. (2) din Codul penal nu au fost declarate neconstituţionale, astfel că după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Prin urmare, actele de întrerupere efectuate anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale rămân valabile şi produc efectul prevăzut de art. 155 alin. (2) din Codul penal. 3) Într-o opinie contrară s-a apreciat că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial, însă nu există o lege penală mai favorabilă aplicabilă acestei instituţii în perioada 25.06.2018-30.05.2022, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bucureşti (unul din punctele de vedere), Iaşi (unul din punctele de vedere), precum şi judecătoriile Motru şi Târgu Cărbuneşti. În susţinerea acestei opinii, alături de argumentele invocate la punctul 3 din cuprinsul încheierii de sesizare, s-a arătat că prin considerentele Deciziei nr. 180 din 28 martie 2019 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 21 mai 2019) s-au reţinut următoarele: „35. Practic, critica autorului porneşte de la premisa referitoare la aplicabilitatea erga omnes pentru viitor şi la efectele unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale. Or, dispoziţiile legale criticate au în vedere situaţia referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei şi nicidecum pe cele referitoare la aplicarea unor decizii ale instanţei de contencios constituţional, întrucât nu aceste decizii intră sub incidenţa textului criticat, ci legea penală mai favorabilă, care capătă acest caracter fie ab initio, prin aceea că aşa a fost adoptată de către autoritatea legiuitoare primară sau delegată, fie ulterior, prin intervenirea unei decizii de admitere a Curţii Constituţionale. Caracterul mai favorabil nu este dat de decizia Curţii Constituţionale, ci de însuşi conţinutul normei legale din cauză în forma astfel cenzurată de Curte, deoarece pot exista şi decizii de admitere ale instanţei de contencios constituţional care prin efectele lor conferă normei caracterul unei legi mai aspre (de exemplu, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, aplicabilă în cauză). În context, Curtea mai reţine că, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018), a statuat - cu privire la situaţia cauzelor definitiv judecate - că o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare poate avea efecte asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Or, câtă vreme este validă o astfel de interpretare cu privire la cauzele definitiv judecate, cu atât mai mult, cu privire la cauzele penale în care litigiul nu a fost epuizat, o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de drept penal substanţial poate avea efecte asimilate efectelor unei legi penale mai favorabile. Per a contrario şi în antiteză, există şi situaţii în care, întrucât decizia Curţii Constituţionale, producând, în conţinutul normei legale analizate, efecte mai aspre, nu poate genera aplicabilitatea normei respective tocmai ca urmare a aplicării principiului constituţional al legii penale mai favorabile [a se vedea în acest sens Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţională].“ Relevanţă prezintă, sub acest aspect, şi considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018 pronunţate de Curtea Constituţională (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), paragrafele 44 (teza iniţială) şi 59: „44. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. (...) 59. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată ca soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.“ Considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional sunt obligatorii în măsura în care dispozitivul se sprijină pe acestea (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012). În aceste condiţii, deciziile Curţii Constituţionale nu au valoarea de lege penală mai favorabilă, neexistând nicio decizie a instanţei de contencios constituţional care să sancţioneze, sub acest aspect, dispoziţiile art. 5 din Codul penal. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, singurul punct de vedere fiind transmis de către Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a opinat în sensul că sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri de dezlegare a unor chestiuni de drept trebuie respinsă ca inadmisibilă, iar în subsidiar, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va considera ca fiind admisibile sesizările, a apreciat că normele care reglementează întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept material/substanţial, iar în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale este aplicabil principiul legii penale mai favorabile, art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma existentă între Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal reprezentând lege penală mai favorabilă aplicabilă în condiţiile art. 5 din Codul penal. S-a arătat, în esenţă, că prescripţia răspunderii penale a fost calificată ca fiind o instituţie de drept material/substanţial atât de Curtea Constituţională, cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu există motive pentru a se schimba această perspectivă asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Într-adevăr, împlinirea unui termen de prescripţie va avea efecte şi în plan procesual, de exemplu, imposibilitatea efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau a punerii în mişcare a acţiunii penale, potrivit art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă aceste efecte sunt numai unele derivate din efectul principal, acesta fiind unul de drept substanţial, respectiv dispariţia dreptului statului de a urmări şi obţine tragerea la răspundere penală a unei persoane. Aşadar, în contextul reglementării unei instituţii de drept material/substanţial, întreruperea apare ca un incident care face să curgă un nou termen de prescripţie, termen reglementat prin norme de drept material/substanţial şi termen care, la împlinirea sa, va produce efecte de drept material/substanţial. Premisele sunt evidente în sensul calificării normelor care reglementează modalitatea în care în cursul prescripţiei se întrerupe ca fiind tot norme de drept material/substanţial. Cu privire la aplicabilitatea principiului legii penale mai favorabile, respectiv retroactivitatea fondului legislativ existent în perioada 26.06.2018-30.05.2022, s-a susţinut, în esenţă, că în Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), după ce stabileşte apartenenţa instituţiei prescripţiei la dreptul material, Curtea Constituţională mai face următoarele precizări: „Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi. Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, «În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.» De asemenea, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că «determinarea caracterului „mai favorabil“ are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.» [...] Totodată, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile». Prin urmare, Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând.“ S-a mai arătat că aplicabilitatea principiului legii penale mai favorabile în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale este susţinută atât de literatura de specialitate, cât şi de jurisprudenţa mai veche şi s-a apreciat că în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale este aplicabil principiul legii penale mai favorabile. În concret, art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma existentă între Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal reprezintă lege penală mai favorabilă aplicabilă în condiţiile art. 5 din Codul penal. VII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ. Astfel, au fost identificate un număr semnificativ de hotărâri în care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. În acest sens, exemplificăm deciziile penale nr. 725 din 23.08.2022 şi nr. 722 din 18.08.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Sentinţa penală nr. 857 din 27.07.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Sentinţa penală nr. 1.013 din 12.07.2022 pronunţată de Judecătoria Oradea - Secţia penală, deciziile penale nr. 1.047/2022, nr. 1.048 din 13.07.2022 şi nr. 1.073/2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. De asemenea, au fost identificate hotărâri prin care s-a admis in principiu contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, s-a dispus suspendarea executării sentinţei penale de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare până la soluţionarea pe fond a contestaţiei în anulare sau prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată conform art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, s-a desfiinţat decizia penală contestată şi s-a fixat termen pentru rejudecarea apelului, fiind anulate formele de executare emise (Încheierea penală din data de 7.07.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Decizia penală nr. 961 din 27.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Încheierea penală nr. 32/A/2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 735/33/2022, Încheierea penală nr. 20/HI/2020 pronunţată în Dosarul nr. 624/33/2022 de Curtea de Apel Cluj, Încheierea penală nr. 24/HI/2022 pronunţată în Dosarul nr. 621/33/2022 de Curtea de Apel Cluj). 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014), relevantă sub aspectul uneia dintre problemele de drept sesizate, şi Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017). 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Completului de 5 judecători nu au fost identificate hotărâri în care să fi fost analizate problemele de drept supuse dezlegării. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 3.1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018. 3.2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022. 3.3 Prezintă relevanţă totodată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, Decizia nr. 341 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014, şi Decizia nr. 473 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului În jurisprudenţa CtEDO au fost identificate mai multe decizii relevante în problema de drept analizată, printre care hotărârile pronunţate în cauzele Coμme c. Belgiei, Previti c. Italiei, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) şi Borcea c. României. IX. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, fără a formula un punct de vedere. X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul că singurele sesizări admisibile sunt cele care vizează caracterul normelor care reglementează efectul întreruptiv al prescripţiei şi s-a susţinut că „Normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept procesual supuse principiului «tempus regit actum».“ De asemenea, Ministerul Public a susţinut că se impune respingerea ca inadmisibile a tuturor celorlalte sesizări cu privire la care s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, întrucât fie nu îndeplinesc condiţia ca problema invocată să fie o veritabilă chestiune de drept cu privire la care să fie necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit mecanismului prevăzut la art. 475 din Codul de procedură penală, problema invocată fiind una care ţine de interpretarea realizată de instanţa de judecată, singura în măsură să determine legea penală aplicabilă într-o cauză, fie se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să stabilească dacă cele două decizii menţionate ale Curţii Constituţionale devin aplicabile în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că dispoziţiile art. 1 şi 2 din Codul penal, care stabilesc principiile legalităţii incriminării şi legalităţii sancţiunilor de drept penal în dreptul penal, oferă totodată şi definiţia legii penale ca fiind acea lege care prevede faptele care constituie infracţiuni, pedepsele şi măsurile educative aplicabile ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Dispoziţiile art. 173 din Codul penal prevăd că prin legea penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aceste dispoziţii conţin nu atât o definiţie a legii penale, astfel cum sugerează titlul marginal al articolului, cât de fapt o transpunere a dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României, republicată, care prevede obligativitatea legiferării infracţiunilor, pedepselor şi regimul de executare al acestora doar prin lege organică, stabilind astfel că doar legea organică şi actele normative cu putere echivalentă acesteia sunt izvoare de drept penal. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Codul penal stabilesc că săvârşirea unei infracţiuni conduce la atragerea răspunderii penale a persoanei cu consecinţa aplicării unei sancţiuni de drept penal. În titlul VII al Codului penal au fost reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală şi care astfel conduc la imposibilitatea aplicării unei sancţiuni de drept penal persoanei care a comis o infracţiune. Printre acestea se regăseşte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale reglementată la art. 153 din Codul penal în ceea ce priveşte conţinutul său şi la art. 154 din Codul penal în ceea ce priveşte termenele de prescripţie. În mod tradiţional, instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată o instituţie care aparţine dreptului penal material, nu dreptului procesual, prin raportare la efectul său de a înlătura răspunderea penală şi deci şi stabilirea şi aplicarea pedepsei. Se reţine în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale exprimată prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) prin care Curtea a întărit această interpretare. Cu toate acestea, însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) - paragraful 67, a operat o distincţie între instituţia prescripţiei răspunderii penale şi instituţia întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale. Prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a precizat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Curtea a mai reţinut că repunerea în termenul de prescripţie este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor. Încadrarea instituţiei întreruperii prescripţiei printre instituţiile de drept procesual se datorează faptului că reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Procesul penal este definit (Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Academia Română - Institutul de cercetări juridice, Vintilă Dongoroz ş.a., Bucureşti 2003, vol. V pag. 10) ca o activitate judiciară care se desfăşoară în faţa şi prin mijlocirea organelor judiciare, iar acest caracter judiciar se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal, atât cele procesuale, cât şi cele procedurale, pentru acestea din urmă chiar atunci când sunt efectuate de organe extrajudiciare, dar sub control judiciar (de exemplu, înmânarea unei citaţii prin poştă) sau de către persoane particulare din însărcinarea organului judiciar (de exemplu, raportul întocmit de expert). Normele care reglementează desfăşurarea procesului penal, care se realizează prin efectuarea de acte procesuale şi procedurale, sunt norme de procedură penală, astfel cum este prevăzut explicit în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Codul de procedură penală. Procesul penal presupune o suită de activităţi desfăşurate în timp, prin care participanţii la acesta îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, iar actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care dinamizează desfăşurarea procesului penal şi permit efectiva lui înfăptuire (Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, 2014, N. Volonciu şi alţii, pag. 584). Ţine de natura intrinsecă a acestor acte faptul că totodată, implicit, „relevă existenţa şi persistenţa acţiunii de tragere la răspundere penală a infractorului“ (Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Academia Română - Institutul de cercetări juridice, Vintilă Dongoroz ş.a., Bucureşti 2003, vol. II pag. 245), ceea ce determină împiedicarea uitării faptei ce contravine normelor de incriminare. Acest efect întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură nu poate fi disociat de conţinutul şi scopul actelor şi este de esenţa actelor de procedură. Pentru a-şi produce efectul de dinamizare şi înfăptuire a procesului penal, actele procesuale şi procedurale trebuie întocmite cu stricta respectare a dispoziţiilor legale care le reglementează în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă, dispoziţii legale în vigoare la data întocmirii lor. Aceasta este esenţa principiului aplicării imediate a legii de procedură care a fost caracterizat de Curtea Constituţională în Decizia nr. 691 din 8 noiembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019) - paragraful 24, ca fiind de strictă aplicare şi implicând atât efectuarea actelor procesuale sau procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi. Principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură nu poate fi aplicat selectiv, respectiv doar în ceea ce priveşte unele dintre efecte, ci se aplică totalităţii efectelor pe care un act de procedură le are la data întocmirii sale, întrucât organele judiciare întocmesc actele de procedură în considerarea tuturor efectelor pe care acestea le au în desfăşurarea procesului penal la momentul întocmirii lor. În cazul unei succesiuni de legi de procedură, legea nouă nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii în materie procesuală prin care se urmăreşte o mai bună adaptare a regulilor de procedură în vederea optimizării procesului penal. A impune noul standard configurat de noua lege de procedură unui act procedural întocmit cu respectarea unei legi anterioare cu consecinţa invalidării efectelor acelui act reprezintă o cenzurare şi sancţionare a conduitei organelor judiciare, deşi la momentul actului acestea au respectat toate rigorile impuse de lege. Actul de procedură nici nu putea avea o altă configuraţie şi alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii, altfel ar fi fost contrar legii, lovit de nulitate şi nu şi-ar fi produs efectele juridice urmărite prin realizarea sa. Curtea Constituţională a antamat această chestiune relativ la previzibilitatea în conduita unui subiect de drept, menţionând prin Decizia nr. 180 din 28 martie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 21 mai 2019) - paragraful 34, prin care a descris principiul neretroactivităţii, principiu comun atât legii de procedură, cât şi legii penale mai severe, că este absurd să se pretindă unui subiect de drept că o anumită conduită sau anumite relaţii sociale reglementate de o normă legală nu mai sunt legale sau valide ori sunt inexistente, deoarece norma care le materializa a fost declarată neconstituţională. Şi în această ultimă situaţie, subiectul de drept nu avea cum să prevadă că ulterior norma legală va fi declarată neconstituţională. Astfel, în cazul efectelor unui act de procedură penală nu poate fi conceput principiul aplicării retroactive a legii relativ la niciunul dintre efectele actului de procedură fără a nega esenţa şi raţiunea acestuia şi fără a contraveni scopului procesului penal. În acest sens, aplicarea retroactivă a normelor referitoare la efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură folosind argumentul conform căruia întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept penal, întrucât influenţează termenul de prescripţie şi poate conduce la înlăturarea răspunderii penale, şi deci a posibilităţii de stabilire şi aplicare a pedepsei ori măsurii educative, nu poate decât să conducă la o lipsă de securitate şi de previzibilitate în sistemul de drept. În definitiv, chiar în ipoteza aprecierii normelor supuse examinării ca fiind norme de drept penal prin prisma efectului avut asupra termenului de prescripţie şi deci asupra răspunderii penale, însăşi precaritatea principiului aplicării retroactive a legii în materia prescripţiei penale relativ la imprescriptibilitatea unor infracţiuni, astfel cum a fost relevată de Curtea Constituţională, constituie un argument în sensul preeminenţei principiului activităţii legii în ceea ce priveşte efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură. Astfel, iniţial, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a agreat punctul de vedere tradiţional al doctrinei şi al practicii potrivit căruia prescripţia răspunderii penale este o instituţie specifică dreptului material substanţial căreia îi este aplicabil principiul axiomatic prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, atunci când a statuat prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) că dispoziţiile art. 124 din Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, care prevedeau că prescripţia specială înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul general al prescripţiei este depăşit cu încă o dată (în urma modificării legislative termenul prescripţiei speciale fiind astfel mai mare), sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Ulterior, poziţia Curţii Constituţionale referitor la imuabilitatea principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile aplicabil în materia prescripţiei s-a schimbat. Astfel, Curtea a avut ocazia să analizeze în cadrul deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014) şi nr. 341 din 17 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014) constituţionalitatea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, dispoziţii introduse prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012), care prevedeau în esenţă retroactivitatea obligatorie a imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, dar şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie a executării. În cadrul acestor decizii, Curtea Constituţională a realizat o analiză a instituţiei prescripţiei din perspectiva legislaţiei, doctrinei şi jurisprudenţei altor state europene, antamând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie referitor la retroactivitatea dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale, reţinând opinia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept - Comisia de la Veneţia, dar şi realizând o analiză a doctrinei româneşti. Fără a-şi asuma o reapreciere a caracterului normelor ce guvernează instituţia prescripţiei, dar având această viziune de ansamblu, Curtea Constituţională, atentă la stadiul evolutiv al dreptului penal la nivel european, a decis că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, relativ la încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, cu privire la neretroactivitatea dispoziţiilor legii penale mai severe. Astfel, în esenţă, Curtea Constituţională a înlăturat concepţia tradiţională, statornicită, a aplicării legii penale mai favorabile în mod automat şi fără a distinge în toate situaţiile care ţin de prescripţie în dreptul penal, a învederat caracterul relativ al aplicării principiului statuat la art. 15 alin. (2) din Constituţie în această materie şi, de asemenea, a statuat incidenţa principiului aplicării imediate a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei care prevedeau o situaţie defavorabilă. Se remarcă, prin această concepţie, o interpretare a normelor în materie de prescripţie cu luarea în considerare a cerinţelor şi standardelor asumate de statul român în urma aderării la Uniunea Europeană şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine că situaţia prescripţiei răspunderii penale a fost analizată pe tărâmul art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin trei hotărâri fundamentale: Coeme şi alţii împotriva Belgiei (2000), Previti împotriva Italiei (2013) şi Borcea împotriva României (2015). Dacă în prima hotărâre (paragraful 149) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având de analizat legislaţia belgiană care includea materia prescripţiei în sfera de reglementare a dreptului procesual, a stabilit că aplicarea imediată a legii de procedură cu consecinţa prelungirii termenului de prescripţie nu încalcă art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atâta timp cât nu se împlinise termenul de prescripţie la data intrării în vigoare a legii, totuşi, în cea ce-a doua hotărâre (paragraful 80), analizând legislaţia italiană în care prescripţia aparţine dreptului penal substanţial, Curtea a ridicat la nivel de principiu faptul că legile privind prescripţia nu stabilesc pedepse sau infracţiuni, ci pot fi considerate simple condiţii prealabile de examinare a cauzei, fiind astfel legi procedurale guvernate de principiul tempus regit actum, nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile garantat de art. 7 menţionat. În ultima hotărâre (paragraful 64), această optică a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost relevată şi cu prilejul analizei legislaţiei române în materie de prescripţie, Curtea reamintind că în ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei s-a pronunţat deja în sensul că „aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură“. Curtea a mai statuat că „normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei“. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a îmbrăţişat optica exprimată în opinia concordantă la Hotărârea Mocanu împotriva României (2014) şi opinia parţial divergentă la Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei (2014), potrivit căreia normele care reglementează prescripţia răspunderii penale sunt norme mixte de drept procesual şi material. Mai mult, faptul că în Hotărârea Kononovo împotriva Letoniei (2010) Curtea a analizat din perspectiva art. 7 din Convenţie caracterul retroactiv al dispoziţiilor legale care modificau Codul penal în sensul declarării imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, a reprezentat doar încercarea Curţii de a răspunde argumentelor reclamanţilor, însă ar putea conduce la efecte care ar putea submina însuşi spiritul art. 7 (inaplicabil în această materie), astfel cum s-a menţionat în opinia separată concordantă formulată de o parte dintre judecători. Dincolo de inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în situaţia normelor care guvernează prescripţia răspunderii penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conturat, prin hotărârile Alikaj împotriva Italiei (2011) în paragrafele 108 şi 111 şi Cestaro împotriva Italiei (2015) în paragraful 225, ideea că mecanismul prescripţiei poate fi apreciat ca fiind contrar art. 2 şi 3 din Convenţie privind dreptul la viaţă şi interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, în latura procedurală referitoare la efectivitatea anchetei penale desfăşurate, Astfel, în esenţă, a reţinut Curtea că normele de drept penal, inclusiv cele referitoare la prescripţia răspunderii penale, trebuie să fie adecvate pentru a conduce la pedepsirea actelor interzise de art. 2 şi 3 şi să aibă un puternic caracter de descurajare pentru a asigura prevenirea actelor ilegale, în considerarea obligaţiei generale asumate de state, prevăzută la art. 1 al Convenţiei care prevede că părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. Se observă, atât la nivel european, dar şi la nivel naţional, prin prisma deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014) şi nr. 341 din 17 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014), că în situaţia unui conflict între principiile fundamentale de drept, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în materia prescripţiei este limitat, din perspectiva Curţii Constituţionale, de principiul echităţii ca o componentă fundamentală a statului de drept, astfel cum a menţionat în considerentele Deciziei nr. 511 din 12 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014), de principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului la viaţă şi la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante salvgardate de efectivitatea anchetei penale, dar şi de cerinţele impuse de respectarea actelor Uniunii Europene şi de îndeplinirea obligaţiilor asumate de statul român în materia pedepsirii infracţiunilor grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Considerând că normele care guvernează efectul întreruptiv de prescripţie sunt de imediată aplicare, se constată că orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 - data publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Începând cu data de 30 mai 2022 produc efecte întreruptive actele de procedură reglementate de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Pentru determinarea actelor cu caracter întreruptiv de prescripţie din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 - data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, se impune analiza efectelor deciziilor Curţii Constituţionale. Astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 s-a stabilit că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege, şi că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, datorită căruia jurisprudenţa acesteia trebuie avută în vedere de toate autorităţile statului, inclusiv de organele implicate în procesul de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului. Aceste concluzii generale sunt valabile indiferent de tipul de decizie adoptat de Curtea Constituţională (simplă sau de interpretare), nefiind operată vreo distincţie în acest sens în jurisprudenţa instanţei constituţionale. Faţă de împrejurarea că în considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) Curtea a indicat soluţia referitoare la întreruperea cursului prescripţiei pe care a considerat-o conformă principiilor constituţionale, respectiv aceea ce fusese reglementată de dispoziţiile Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, organele judiciare au aplicat-o, reţinând caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei. Trebuie menţionat că, deşi Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) a „abrogat“ dispoziţia finală a alin. (1) al art. 155 din Codul penal, organele judiciare au urmat soluţia indicată în considerentele deciziei, soluţie cunoscută şi întemeiată pe o practică judiciară consistentă şi consecventă conform Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României. Menţiunile din considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022) de la paragrafele 71-72, în sensul că organele judiciare, în absenţa intervenţiei legiuitorului, s-au substituit acestuia şi au aplicat dispoziţii legale care nu existau în fondul activ al legislaţiei, reprezintă o deviere de la principiile statuate prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000), un reviriment jurisprudenţial necunoscut până la momentul Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022). În acest interval, 25 iunie 2018-30 mai 2022, fiind confruntate cu lipsa din fondul legislativ activ a cazurilor de întrerupere a prescripţiei formal reglementate, organele judiciare, pe cale de interpretare, folosind îndrumarea explicită furnizată de instanţa constituţională şi cu respectarea principiilor şi regulilor de drept, în special a principiului echităţii, şi-au realizat activitatea conform atribuţiilor legale şi constituţionale, în desfăşurarea procesului penal, fiind evidentă atitudinea de a nu permite ca faptele de natură penală să îşi piardă rezonanţa socială avută la momentul comiterii lor. Nu poate fi ignorată semnificaţia faptului că legiuitorul a instituit formal, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, aceeaşi soluţie ca cea indicată de Curtea Constituţională în considerentele deciziei, care este aceeaşi cu cea prevăzută de Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României şi cu cea efectiv aplicată de organele judiciare în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022. Astfel, în contextul unei jurisprudenţe întemeiate pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995) şi Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000), în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 au avut efect întreruptiv de prescripţie acele acte de procedură care trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului, în sensul practicii stabilite conform dispoziţiilor Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României. În ceea ce priveşte posibilul argument că în urma deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal pot fi calificate drept lege penală mai favorabilă, întrucât fragmentul de text care prevedea cauzele care întrerup cursul prescripţiei a fost în esenţă abrogat, s-a apreciat esenţială clarificarea noţiunii de lege penală şi a noţiunii de lege penală mai favorabilă. Astfel, legea penală este definită ca fiind expresia voinţei legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul). Se reţine că în ceea ce priveşte situaţia dispoziţiilor finale ale alin. (1) al art. 155, înlăturarea acestora s-a realizat ca urmare a intervenţiei Curţii Constituţionale care a sesizat şi sancţionat viciul de neconstituţionalitate constatat. Conform jurisprudenţei consecvente a Curţii Constituţionale, aceasta nu este legiuitor pozitiv, nu creează norme, legi penale. Mai mult, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019 - paragraful 441), analizând a priori constituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea articolului I pct. 29 prin care se introducea la art. 173 din Codul penal menţiunea explicită conform căreia deciziile Curţii Constituţionale care au caracter general obligatoriu sunt asimilate legii penale şi constituie lege penală mai favorabilă. A precizat Curtea Constituţională în decizia menţionată că reglementarea unei dispoziţii cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, aşadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicţional, prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, ci, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competenţă a Constituţiei în accepţiunea căreia actul unei autorităţi poate duce la încetarea actului unei alte autorităţi, fără însă a se substitui acesteia. De asemenea, în această situaţie nu pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Codul penal care prevăd că dispoziţiile privind legea penală mai favorabilă se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, întrucât aceste dispoziţii se referă la situaţia în care pe perioada de activitate a dispoziţiei legale, înainte de a fi declarată neconstituţională, acea dispoziţie era mai favorabilă, urmând ca suspectul sau inculpatul să beneficieze de efectele acesteia în ciuda viciului de neconstituţionalitate constatat de Curte. Or, în ceea ce priveşte dispoziţiile declarate neconstituţionale, ca urmare a celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nu erau mai favorabile suspectului sau inculpatului, ci, din contră, prevedeau un regim juridic mult mai permisiv pentru organele judiciare, astfel cum s-a menţionat în paragraful 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, faţă de împrejurarea că forma incompletă în care s-au regăsit dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, subsecvent Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu este rezultatul procesului deliberativ al organului legiuitor, nu reprezintă o opţiune a acestuia raportat la circumstanţele sociale şi necesităţile legate de asigurarea apărării valorilor sociale care prezintă importanţă la un moment dat într-o societate democratică, dispoziţiile menţionate nu întrunesc condiţiile pentru a fi lege penală mai favorabilă. Totodată, se reţine că orice lege trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind claritatea şi lipsa de echivoc, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care prevăd că textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Suplimentar acestor cerinţe generale, aplicabile oricărui text legal, în ceea ce priveşte legile penale se impune standardul conturat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a stabilit că o dispoziţie legală trebuie sa fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). Văzând dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, subsecvent Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, care a declarat neconstituţionalitatea doar a sintagmei „oricărui act de procedură“, dar şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 din paragraful 74, potrivit cărora raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea instituţiei întreruperii cursului termenelor prescripţiei răspunderii penale, se constată că instituţia întreruperii prescripţiei nu a fost înlăturată cu totul din fondul legislativ activ, dar nici nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate în absenţa indicării actelor întreruptive de prescripţie, pentru a putea fi calificată ca lege penală mai favorabilă. Prin urmare, instituţia întreruperii prescripţiei este specifică dreptului procesual penal, fiind un efect al actelor de procedură realizate de organele judiciare în cursul procesului penal. XI. Dispoziţii legale incidente Codul penal Art. 155 (în vigoare până la data de 29 mai 2022) - Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale: (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (...) Art. 155 (în vigoare începând cu data de 30 mai 2022 în urma publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) - Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale: (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Codul de procedură penală Art. 426 - Cazurile de contestaţie în anulare: Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (...) b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. XII. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I.1), 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), 1.396/1/2022 (pct. IV.4), 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2) şi, respectiv, în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1) prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“ şi dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii, şi stabilirii că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal, şi instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii, precum şi în sensul respingerii ca inadmisibile a sesizărilor formulate în celelalte dosare. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările formulate în cauză, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele: XIII.1. Circumstanţele formulării sesizărilor Întrebările adresate de instanţele de trimitere au fost formulate în contextul succesiunii deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022). Din conţinutul celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional se desprind următoarele: - art. 155 alin. (1) din Codul penal, supus controlului de constituţionalitate, a avut următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.“; – prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrise sintagmei „oricărui act de procedură în cauză“, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31); – Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în Codul penal anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68 şi 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); – de la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, respectiv 25 iunie 2018, „fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“, rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Codul penal (Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, paragrafele 73 şi 74); – ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ (Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, paragraful 76); – prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 sa constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60 şi 75); – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), au fost modificate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, prevăzându-se: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.“ În raport cu aspectele expuse şi având în vedere efectele deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, se reţine că în ceea ce priveşte întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal a existat următoarea succesiune de legi: - de la data intrării în vigoare a Codului penal (1 februarie 2014) şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut conţinutul: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“ şi s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate; – între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022) şi până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal a avut conţinutul „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea“ şi nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie; – de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal are următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.“ XIII.2. Examenul de admisibilitate a sesizărilor În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii: - să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. Raportând aceste condiţii de admisibilitate la sesizările ce formează obiectul prezentei cauze, se constată că în legătură cu fiecare dintre acestea sunt îndeplinite condiţiile referitoare la invocarea chestiunilor în faţa unor instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi, totodată, ca acestea să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În ceea ce priveşte condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se reţin următoarele: Reiterând considerentele expuse prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune sublinierea că instanţa supremă a arătat în mod constant în jurisprudenţa ce însoţeşte instrumentele de unificare a practicii judiciare că „efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii“^1, concluzie ce rezultă în mod direct din chiar jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, care a statuat că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale“^2. ^1 A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015); Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018). ^2 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 62. De asemenea, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat în mod constant că sesizările adresate de instanţele de trimitere trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, iar nu într-o stare de fapt, întrucât aplicarea legii la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse referitoare la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, se reţine îndeplinirea acestora în ceea ce priveşte chestiunile de drept care formează obiectul sesizărilor formulate în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I. 1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), respectiv în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1): 1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum“; 2. Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretare prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. Se reţine totodată că, deşi formulate diferit, sunt incluse în problematica aferentă sesizărilor cu privire la care se constată întrunirea condiţiilor de admisibilitate şi astfel nu se impune analiza distinctă a acestora, întrebările formulate de către instanţele de trimitere în dosarele: - nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4): Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept procesual penal, ale căror efecte se produc ope legis, potrivit principiului aplicării imediate a legii de procedură, fără a putea fi înlăturate prin acte normative ulterioare sau prevederi din acestea declarate neconstituţionale, sau sunt norme de drept penal substanţial, susceptibile de aplicare a legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal; – nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2): Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal este o normă de drept substanţial, supusă aplicării principiului legii penale mai favorabile inculpatului sau este o normă de procedură cuprinsă într-o normă de drept substanţial, suspusă aplicării principiului tempus regit actum sau este o normă juridică mixtă, situaţie în care urmează a se stabili care dintre cele două principii menţionate anterior sunt aplicabile. În schimb, se reţine că următoarele sesizări formulate de instanţele de trimitere sunt inadmisibile, întrucât prin intermediul lor fie se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să interpreteze efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, fie se solicită aplicarea efectelor acestora şi a dispoziţiilor legale incidente unor cazuri particulare deduse judecăţii: - dosarele nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.2), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.2) şi nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.2): Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă; – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2): Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum“ pentru infracţiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi dacă, în temeiul aceluiaşi principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi pentru infracţiunile presupus comise anterior acestei date; – Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6): a) Dacă lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2): Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că îşi menţin efectul întreruptiv de prescripţie produs în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018; – Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8): Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9): Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1): Dacă un act de procedură efectuat conform dispoziţiilor procedurale şi ale art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripţie a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; – Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11): Dacă, în situaţia unei infracţiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12): Dacă inexistenţa în legislaţie a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13): Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14): Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului cu consecinţa trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunţată de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15): Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, audierea în calitate de suspect şi comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, întrucât prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală nu pot fi oferite îndrumări cu privire la modalitatea de soluţionare a unor cauze concrete deduse judecăţii, iar determinarea incidenţei normelor de drept european şi aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudenţa C.J.U.E. constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale învestite cu soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, se constată inadmisibilitatea sesizărilor formulate în dosarele: - nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5): Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracţiunile săvârşite până în data de 9 iunie 2022 şi dacă aceste decizii ale Curţii Constituţionale devin inaplicabile în această materie în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; – nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16): Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracţiunii sau, în ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziţii în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum şi a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC. XIII.3. Cu privire la fondul sesizărilor Prima chestiune de drept: 1. Delimitarea normelor de drept penal material de normele de drept procesual penal Legea penală este definită prin dispoziţiile art. 173 din Codul penal ca fiind orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aşadar, norma de drept penal material nu este limitată la normele care definesc infracţiuni şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru sancţionarea acestora, ci cuprinde orice dispoziţie cu caracter penal. Legea penală este supusă din perspectiva aplicării în timp principiului activităţii conform art. 3 din Codul penal, principiu care este limitat de excepţia privind legea penală mai favorabilă, consacrată cu rang constituţional prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi totodată prin dispoziţiile art. 5 din Codul penal. Legea procesuală nu este definită explicit în legislaţie, iar potrivit art. 13 din Codul de procedură penală aceasta este supusă principiului activităţii, cu singura excepţie a situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii. În doctrină s-a arătat că normele de drept procesual penal au ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal şi se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, spre deosebire de normele de drept substanţial care se adresează tuturor persoanelor^3. ^3 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 8 apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, p. 35. Dată fiind interdependenţa dintre dreptul penal material şi dreptul procesual penal, simpla plasare a unei norme în cuprinsul Codului penal sau al Codului de procedură penală nu constituie un criteriu suficient în sine pentru calificarea acesteia ca fiind o normă de drept substanţial sau, dimpotrivă, de drept procesual. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema delimitării dintre normele de drept material şi cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Curtea a statuat că dispoziţiile art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziţie legală calificată în dreptul naţional ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanţial) în măsura în care aceasta are o influenţă asupra severităţii pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate şi va intra în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 110-113]. Curtea Constituţională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni şi a elaborat în jurisprudenţa sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual. S-a reţinut că aşezarea normei în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, fiind necesară analizarea şi a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuţie. Mai mult, dincolo de simpla calificare a unei norme ca aparţinând dreptului material sau celui procesual, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1483/2011^4). ^4 Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011. În consecinţă, urmează ca determinarea naturii normei cuprinse în dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal să fie făcută în raport cu criteriile care rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv prin luarea în considerare a obiectului de reglementare, a scopului şi a rezultatului asupra răspunderii penale a normei menţionate. 2. Determinarea caracterului normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal În literatura de specialitate^5 s-a arătat că, în doctrina contemporană şi în diferitele legislaţii la nivel european, prescripţia penală este calificată ca fiind o instituţie de drept procesual supusă regulii aplicării imediate a legii noi, punct de vedere susţinut de doctrina germană, franceză sau belgiană; instituţie de drept substanţial, opinie susţinută în dreptul spaniol, elveţian sau italian ori o instituţie mixtă, aparţinând deopotrivă dreptului penal substanţial şi procedurii penale. ^5 F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 15. De asemenea, s-a arătat că din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că la nivelul statelor părţi la Convenţie nu există un consens cu privire la modul în care este reglementată instituţia prescripţiei răspunderii penale sub aspectul calificării ei ca instituţie de drept material sau, dimpotrivă, de drept procesual. Jurisprudenţa CtEDO. În raport cu aspectele reţinute în jurisprudenţa CtEDO, se constată că în evaluarea incidenţei dispoziţiilor art. 7 din Convenţie sub aspectul interdicţiei retroactivităţii legii penale, Curtea a evaluat normele în materia prescripţiei având în vedere în primul rând criteriul referitor la calificarea instituţiei în dreptul intern al statelor membre şi a stabilit că acestea constituiau legi de procedură potrivit dreptului naţional belgian, respectiv italian^6. Statuarea Curţii însă nu are menirea de a uniformiza calificarea normelor ca fiind de drept procesual la nivelul tuturor legislaţiilor statelor membre şi are aplicabilitate doar din perspectiva incidenţei art. 7 din Convenţie referitoare la principiul legalităţii incriminării şi (ne)retroactivitatea legii penale, întrucât raţionamentul instanţei europene are ca fundament constatarea că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. De altfel, într-o altă cauză împotriva României^7, din perspectiva aplicării în timp a normelor succesive în materia prescripţiei, Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională şi-au aliniat poziţiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive, chestiune care avea la bază calificarea acestora ca aparţinând dreptului penal material şi supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile. Totodată, concluzia expusă este surprinsă şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României^8 care a arătat cu referire la concluziile instanţei europene în Cauza Coμme c. Belgiei că „După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi“. ^6 C.E.D.O., Cauza Coμme c. Belgiei, paragraful 148, Previti c. Italiei, paragraful 80 (legea naţională survenită pe parcursul judecării cauzei avea ca obiect prelungirea unor termene de prescripţie). ^7 C.E.D.O., Cauza Borcea c. României, paragraful 66. ^8 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012. Comisia de la Veneţia. Importanţa şi efectele calificării prin dreptul intern al unui stat a regimului prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând normelor dreptului penal material sau normelor de procedură penală rezultă şi din punctul de vedere formulat ca amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), la solicitarea Curţii Constituţionale a Georgiei, cu privire la retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie. Comisia a arătat că jurisprudenţa CtEDO condiţionează concluzia sa (în sensul că prelungirea termenului de prescripţie cu efect retroactiv nu încalcă art. 7 din Convenţie) de calificarea în dreptul intern a normei referitoare la prescripţie ca fiind de drept material sau procedural şi a reţinut la rândul său că dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond (pct. 27 din Aviz „si la loi nationale d’un Etat considιre une rιgle en matiιre de prescription comme étant de procédure plut\'f4t que de fond“), este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării^9. În acelaşi context, Comisia a observat că până în prezent CtEDO nu s-a pronunţat asupra ipotezei în care prelungirea ar viza termene de prescripţie deja împlinite la data adoptării legii noi. ^9 https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2009)012-f CJUE. La rândul său, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa^10 semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii. ^10 C.J.U.E., Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, paragrafele 47 şi 54. Dreptul intern Legiuitorul. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art. 593-600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936, când a fost introdusă în Codul penal pentru a urma regula mitior lex. Ulterior anului 1936, în toate legile penale succesive, prescripţia răspunderii penale s-a găsit reglementată în Codul penal, iar în prezent sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 153-156 din titlul VII al Părţii generale a Codului penal. Doctrina. În doctrină^11 s-a arătat că prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii juridice, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale şi deci a acţiunii de tragere la răspundere penală (acţiunea penală), cauză determinată şi justificată de influenţa pe care trecerea timpului o exercită asupra necesităţii de a se recurge la constrângere penală şi a fost definită^12 ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. ^11 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 340. ^12 M. Basarab, V. Paşca, G. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p. 629. Doctrina actuală, în mod cvasiunanim, consideră legea penală referitoare la prescripţie ca fiind supusă regulilor neretroactivităţii şi aplicării legii penale mai favorabile, în considerarea efectelor acesteia în planul răspunderii penale a persoanei în cauză^13. ^13 F. Streteanu, op. cit., cu trimitere la lucrările citate de autor. Jurisprudenţa instanţelor naţionale. În jurisprudenţa instanţelor naţionale, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost considerată ca fiind reglementată de norme de drept material, supuse aplicării principiului legii penale mai favorabile. Nu au fost identificate soluţii în jurisprudenţă în sensul considerării prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând dreptului procesual penal. Curtea Constituţională. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1.092/2012^14, s-a reţinut că „prevederile art. 124 din Codul penal, care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate formulate direct de Avocatul Poporului, sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi“, instituţia prescripţiei penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. ^14 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013. Curtea a reţinut că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei“. Ulterior, printr-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, Curtea Constituţională a analizat dispoziţiile din materia prescripţiei penale prin raportare la principiul legalităţii incriminării şi neretroactivităţii legii penale consacrat de art. 7 din C.E.D.O. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 511/2013^15 (prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate ce viza dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal anterior) s-a arătat că „Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale“. ^15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014. În considerentele deciziei menţionate şi care au fost reluate ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 341/2014^16 au fost analizate reglementările în materia prescripţiei în legislaţiile din unele state europene şi s-a arătat că doctrina din unele ţări consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în Codul penal sau în Codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură, în timp ce în alte state europene doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial. Curtea a reţinut că există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual, dar că autorii care împărtăşesc această opinie arată că, faţă de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic. Curtea a concluzionat în sensul că „în doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile“ (paragraful 29). ^16 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 8 august 2014. Prin Decizia nr. 473/2018^17, Curtea Constituţională a reluat argumentele expuse arătând că reglementările existente în legislaţia germană, franceză, elveţiană, suedeză şi belgiană privind aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, dacă termenul de prescripţie pentru acestea nu s-a împlinit, consacră, la nivel de lege, teoria „retroactivităţii neautentice“, aşa cum a fost aceasta definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, dispoziţiile de modificare a termenelor de prescripţie producând efecte juridice numai pentru situaţii actuale, încă nefinalizate la data intrării în vigoare a noii legi. ^17 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 23 şi 24. În deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate menţionate, fără a califica normele în materia prescripţiei răspunderii penale ca fiind unele de drept material sau de drept procesual, instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile criticate din perspectiva alegerii pe care legiuitorul a trebuit să o facă între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept, şi a concluzionat că, având în vedere importanţa valorii sociale ocrotite (dreptul la viaţă), opţiunea aplicării imediate a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe prin stabilirea imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni, inclusiv pentru fapte comise anterior adoptării legii şi pentru care termenul de prescripţie nu era încă împlinit, nu contravine principiului legalităţii incriminării. În raport cu aspectele expuse, se constată că, pe de o parte, în jurisprudenţa sa obligatorie, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată ca aparţinând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că într-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate şi în legătură cu dispoziţii ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viaţă), instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate strict din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei consacrat de art. 7 din C.E.D.O. şi a considerat că nu intră în domeniul de aplicare al interdicţiei retroactivităţii legii penale dispoziţiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracţiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripţie la data adoptării legii mai severe. Analiza Curţii Constituţionale asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunţării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrise sintagmei „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut că răspunderea penală este guvernată, alături de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi cel al caracterului personal, de principiul prescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (paragraful 14). De asemenea, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, Curtea a reiterat concluzia sa în sensul că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că aceasta are un efect principal, constând în înlăturarea răspunderii penale, şi un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale (paragrafele 25 şi 27). În consecinţă, se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României derivată din pronunţarea deciziilor cu efect obligatoriu erga omnes conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost calificată ca aparţinând dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal. Având în vedere obiectul prezentelor sesizări, se reţine că stabilirea naturii normei ca aparţinând dreptului material sau dreptului procesual vizează conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal, în varianta în vigoare anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Instituţia juridică a prescripţiei răspunderii penale este reglementată în titlul VII al Părţii generale a Codului penal şi cuprinde totalitatea normelor cuprinse în dispoziţiile art. 153 din Codul penal - prescripţia răspunderii penale, art. 154 din Codul penal - termenele de prescripţie a răspunderii penale, art. 155 din Codul penal - întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi art. 156 din Codul penal - suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Aşadar, instituţia juridică a prescripţiei penale cuprinde mai multe componente, respectiv domeniul de aplicare şi excepţiile de la acesta, termenele în care poate interveni şi modalitatea de calcul al acestora, întreruperea şi suspendarea cursului acestor termene şi efectele împlinirii termenului de prescripţie. Dispoziţiile art. 155 din Codul penal care reglementează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale cuprind la rândul lor dispoziţii distincte cu privire la cauzele care pot conduce la întrerupere [alin. (1)], efectele pe care întreruperea le produce asupra duratei termenului prescripţiei răspunderii penale [alin. (2) şi (4)], efectele întreruperii în raport cu participanţii la infracţiune [alin. (3)] şi un caz special de întrerupere a cursului prescripţiei în cazul admiterii cererii de redeschidere a procesului penal [alin. (5)]. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale constă în determinarea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale, însă prin dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost limitată posibilitatea întreruperilor succesive, stabilindu-se că, dacă termenele prevăzute la art. 154 din Codul penal au fost depăşite cu încă o dată, acestea vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni, instituţie denumită în doctrină „prescripţie specială“. Din punctul de vedere al structurii, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 conţineau indicarea cauzei, constând în îndeplinirea unui act de procedură, care determinau efectul, constând în întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Distincţia arătată rezultă în mod explicit şi din modul în care a fost analizată întreruperea cursului prescripţiei în doctrină^18, unde sunt analizate în mod distinct „cauzele de întrerupere a prescripţiei“ de „efectul întreruperii cursului prescripţiei“, arătându-se că acesta din urmă constă în prelungirea duratei înăuntrul căreia subzistă răspunderea penală, prin neluarea în considerare a timpului care a curs anterior şi începerea unui nou termen de prescripţie. ^18 V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 344. Identificarea cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei ca fiind îndeplinirea unui act de procedură nu are semnificaţia edictării normelor aplicabile întocmirii actului întreruptiv, acesta rămânând supus regulilor din materia căreia îi aparţine. De altfel, având în vedere că pentru a putea produce efectul întreruptiv al cursului prescripţiei actul de procedură trebuie să fie întocmit în mod legal, este firesc ca acesta să fie supus normelor care reglementează condiţiile de emitere a acestuia. În mod similar, atribuirea efectului întreruptiv actului de procedură nu are semnificaţia reglementării efectelor procesuale specifice proprii acestui act, acestea din urmă rămânând în domeniul de aplicare al actului normativ sub imperiul căruia a fost emis. Aşadar, la fel cum o instituţie juridică de drept material produce efecte asupra răspunderii penale şi, totodată, efecte în plan procesual, determinând un mod de soluţionare a acţiunii penale, în mod similar, un act de procedură va avea efecte în plan procesual, supuse normei de procedură sub imperiul căreia a fost emis, precum şi efecte în plan substanţial, supuse normei de drept material care le reglementează. Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale. În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală. Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală. În doctrină^19, din perspectiva aplicării legii în timp s-a arătat că instituţia prescripţiei aparţine dreptului penal substanţial (material) şi ca atare supusă regulii „legii penale mai favorabile“. S-a arătat că „regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie… întrucât în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)“. Acelaşi autor (S. Kahane), referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din Codul penal din 1936, consemna că aceasta menţiona în mod exact „dispoziţiile cele mai favorabile“ în loc de „prescripţia cea mai scurtă“, întrucât „nu în toate cazurile în care legea prevede prescripţia cea mai scurtă este şi legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripţie mai lung, dar în acelaşi timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripţiei sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripţie, această lege - în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripţie - poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, dar care dispune că prescripţia poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripţie actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect“. ^19 S. Kahane, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală - vol. I, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 76. În consecinţă, apare ca fiind evident că în doctrina citată regula tempus regit actum este aplicabilă doar actelor de procedură întreruptive (cauza), iar nu efectului constând în întreruperea cursului prescripţiei, care este supus principiului mitior lex. De altfel, în aceeaşi lucrare se arată explicit că „dat fiind că instituţia prescripţiei este reglementată în cadrul Codului penal, toate normele privitoare la aplicarea în timp a legii penale îşi au aplicarea şi cu privire la prescripţie“. Aplicând dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal criteriile pentru delimitarea normelor de drept material de normele de procedură penală, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011), se constată următoarele: - Obiectul de reglementare al normei îl constituie o ipoteză care împiedică împlinirea termenului general al prescripţiei răspunderii penale, respectiv întreruperea acestuia. Norma reglementează cauza - actul de procedură, care determină efectul - întreruperea termenului de prescripţie. Nu intră în obiectul de reglementare al normei condiţiile de legalitate şi/sau temeinicie pentru întocmirea actului procedural şi nici alte proceduri de emitere ori efectele în plan procesual ale acestuia. Totodată, atribuirea efectului întreruptiv sub aspectul curgerii termenului de prescripţie nu are semnificaţia reglementării vreunei proceduri de emitere sau întocmire a actului de procedură şi nu produce efecte cu privire la valabilitatea acestuia ori asupra desfăşurării vreunei faze a procesului penal; – Scopul normei constă în reglementarea modului de curgere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul în care nu se poate constata o pasivitate nejustificată a organelor judiciare în îndeplinirea sarcinilor care le revin. Norma nu are ca finalitate reglementarea vreunei obligaţii/facultăţi în sarcina organelor judiciare şi nici de a stabili vreo regulă privind desfăşurarea procesului penal; – Rezultatul la care conduce norma constă în împiedicarea împlinirii termenului general al prescripţiei răspunderii penale. Efectul normei constând în întreruperea şi determinarea curgerii unui nou termen de prescripţie se produce în mod direct asupra regimului răspunderii penale, prin dilatarea intervalului de timp în care statul, prin organele judiciare, poate aplica o pedeapsă infractorului şi corelativ, prin împiedicarea constatării ca fiind înlăturată răspunderea penală. În consecinţă, în raport cu criteriile arătate, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală. 3. Incidenţa principiului legalităţii incriminării şi aplicarea legii penale mai favorabile Principiul legalităţii incriminării Din jurisprudenţa CtEDO rezultă că principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prevăzut de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea lor şi interzic retroactivitatea legii mai severe în ceea ce le priveşte pe acestea. De asemenea, luând în considerare modul în care sunt reglementate în dreptul intern al statelor semnatare ale Convenţiei, Curtea a statuat că dispoziţiile legale prin care se prelungesc termenele de prescripţie încă neîmplinite pentru anumite infracţiuni nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării, întrucât nu definesc infracţiuni şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru acestea şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. CtEDO nu a statuat încă în jurisprudenţa sa asupra naturii şi modului de aplicare a unor dispoziţii legale privind modificarea unor termene de prescripţie deja împlinite la data apariţiei actului normativ modificator. Totodată, se reţine că, deşi art. 7 din Convenţie nu face referire la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (mitior lex), CtEDO^20 a considerat în jurisprudenţa sa că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului. ^20 CtEDO, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 103-109, Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26. În dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale arătate anterior, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării. Concret, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare al principiului legalităţii incriminării şi pedepsei normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, arătând că „legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie… care impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit“ (paragraful 26). Mai mult, cu referire la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, Curtea a reţinut că „prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale“ (paragraful 31). În concluzie, se reţine că standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CtEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale^21, „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile“. ^21 Decizia nr. 1.092/2012. Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă. În Cauza C42/17 („Taricco 2“), CJUE a reţinut că „principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri“. Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în „Taricco 1“) se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii“ (paragraful 60). Curtea a arătat că „Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii“ (paragraful 61). Legea penală mai favorabilă În raport cu aspectele care rezultă din jurisprudenţa CtEDO, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracţiunile şi pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispoziţiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aşa cum s-a arătat anterior, regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudenţa CtEDO ca fiind una dintre garanţiile care însoţesc interdicţia retroactivităţii legii penale mai severe. De asemenea, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut şi de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituţional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută şi de art. 5 din Codul penal, respectiv de art. 6 din Codul penal. Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituţională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile. Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, într-o jurisprudenţă constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. Totodată, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se reţine că noţiunea de instituţie autonomă, care presupune o existenţă de sine stătătoare şi absenţa unei dependenţe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Astfel, „nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine“ (paragrafele 46, 47). Având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituţie de drept material (substanţial) şi ţinând cont că aceasta nu poate fi disociată şi considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparţine (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii şi atribuirii unui caracter autonom şi diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei. În egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului. Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive. Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia. În raport cu aspectele arătate anterior, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept invocată de către instanţele de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal. A doua chestiune de drept: Potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală^22 au următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; [...]“, însă „instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal“. ^22 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Întrucât prin intermediul său se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat, dobândită de o hotărâre definitivă, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară supusă unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac. Astfel, aceasta poate fi exercitată numai în condiţiile procedurale stricte prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la titularii căii de atac, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora şi dovezile în susţinerea lor. Prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că natura de „în anulare“ a căii de atac semnifică faptul că „verificarea pe care o face instanţa în cadrul contestaţiei în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanţii procesuale ce nu ţin de fondul cauzei, dar care s-au produs“, iar natura „de retractare“ pune instanţa în situaţia de „a verifica, ea însăşi, condiţiile legale în care a dat hotărârea şi, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-şi putea extinde controlul asupra legalităţii sau temeiniciei soluţiei pronunţate“. În consecinţă, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo). De asemenea, prin intermediul contestaţiei în anulare poate fi invocată nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii. În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale^23 s-a reţinut că în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, „intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală“. ^23 Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, referindu-se la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, fac trimitere în mod explicit la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală includ între cauzele de încetare a procesului penal intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, se reţine că aprecierea eronată a instanţelor de judecată asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv „o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate“. În schimb, „omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, paragrafele 29 şi 30). Aşadar, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în faţa instanţei incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, iar instanţa de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiaşi cauze de încetare a procesului penal pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală echivalează cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării apelului şi ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situaţie, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare din una de anulare şi retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinţei legiuitorului astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional. În schimb, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Referitor la interpretarea eronată de către organele judiciare a naturii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, chestiune constatată prin Decizia nr. 358/2022 a instanţei de contencios constituţional care a reţinut că prima a avut natura unei decizii simple/extreme şi că aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, se reţin următoarele: Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a reţinut că „lipsa de intervenţie a legiuitorului în cazul pronunţării unor decizii de admitere (indiferent de tipologia acestora) şi implicaţiile acestei pasivităţi, îndeosebi în materie penală, au determinat naşterea unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie, la cazul dat. Astfel, încercarea organelor judiciare, justificată de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale duce de multe ori la o aplicare neunitară a acestei norme“ (paragraful 53) şi „identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie“ (paragraful 71). În acest context, în cazul în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, se impune punerea în balanţă a principiilor autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 cu existenţa unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanţei de contencios constituţional. Acest test de echilibru va fi incident exclusiv în ceea ce priveşte hotărârile rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, întrucât, din perspectiva producerii ex nunc a efectelor deciziilor instanţei de contencios constituţional, numai acestea au avut aptitudinea de a fi constituit cauze pendinte la acel moment. Raporturile juridice soluţionate definitiv anterior publicării deciziei menţionate constituiau facta praeterita din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 şi nu pot, prin intermediul unei contestaţii în anulare, să fie transformate în cauze pendinte în raport cu aceasta. Deşi, aşa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situaţie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce la concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti. Din perspectiva consecinţelor calificării chestiunii analizate drept o eroare de procedură se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale^24 s-a arătat că „principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)“. ^24 Deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2015, paragraful 17; nr. 453/2020, paragraful 18. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020 precitată s-a reţinut că, spre deosebire de contestaţia în anulare, scopul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie este acela de a îndrepta anumite erori grave de drept comise la judecarea apelului (paragraful 23). Astfel, Curtea Constituţională a arătat că „Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept“ (paragraful 25). Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat analiza prin raportare la cauzele de încetare a procesului penal şi a reţinut că „Având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, Curtea reţine că o asemenea greşeală juridică (constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului (paragraful 32). Curtea reţine însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate (paragraful 33). Prin urmare, Curtea reţine că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală (paragraful 34)“. Având în vedere argumentele expuse, se desprinde concluzia că în ipoteza în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocarea naturii juridice diferite a acesteia din urmă, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022, nu poate fi realizată pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât constituie o chestiune de drept, iar nu o eroare de procedură. În consecinţă, în ceea ce priveşte chestiunea de drept invocată de către instanţa de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I.1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4) şi nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2), respectiv Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum“ şi „Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii“ şi va stabili că: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal. 2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. Totodată, va respinge, ca inadmisibile, celelalte sesizări formulate în dosarele reunite, respectiv: - Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum“ pentru infracţiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi dacă în temeiul aceluiaşi principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi pentru infracţiunile presupus comise anterior aceste date; – Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6), vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că îşi menţin efectul întreruptiv de prescripţie produs în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018; – Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispoziţiilor procedurale şi art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripţie a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; – Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistenţa în legislaţie a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului cu consecinţa trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, audierea în calitate de suspect şi comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, ale copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracţiunile săvârşite până în data de 9 iunie 2022 şi dacă aceste decizii ale Curţii Constituţionale devin inaplicabile în această materie în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; – Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracţiunii sau, în ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziţii în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum şi a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: I. Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I.1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4) şi nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2), respectiv Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum“ şi „Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii“ şi stabileşte următoarele: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal. 2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. II. Respinge ca inadmisibile sesizările formulate în următoarele dosare: - dosarele nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.2), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.2) şi nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă; – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum“ pentru infracţiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi dacă în temeiul aceluiaşi principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi pentru infracţiunile presupus comise anterior acestei date; – Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6), vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că îşi menţin efectul întreruptiv de prescripţie produs în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018; – Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispoziţiilor procedurale şi ale art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripţie a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal sa modificat ulterior efectuării actului de procedură; – Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistenţa în legislaţie a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesulverbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului cu consecinţa trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, audierea în calitate de suspect şi comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal; – Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracţiunile săvârşite până în data de 9 iunie 2022 şi dacă aceste decizii ale Curţii Constituţionale devin inaplicabile în această materie în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; – Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracţiunii sau, în ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziţii în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum şi a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
