Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Fabian Niculae │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, excepţie ridicată de Nicolaie Radu în Dosarul nr. 2.451/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.577D/2015. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 15 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa reprezentantului Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. din Bucureşti, domnul consilier juridic Vasile Claudiu Ciocârdel, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 19 ianuarie 2017, când, în temeiul aceloraşi dispoziţii din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea, succesiv, pentru 31 ianuarie 2017 şi 21 februarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.451/120/2015, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, excepţie ridicată de Nicolaie Radu, într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unor hotărâri de acordare a despăgubirilor. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale, întrucât instituie un regim discriminatoriu în materia acordării despăgubirilor persoanelor îndreptăţite în caz de expropriere, creând un regim mai favorabil statului, dar contravin şi interesului public ce vizează garantarea dreptului la un mediu de viaţă sănătos. Totodată, se încalcă dreptul la justă despăgubire al persoanelor expropriate pentru cauză de utilitate publică. 5. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, se arată că este dreptul legiuitorului de a stabili cuantumul despăgubirilor şi modul de calcul al acestora, precum şi de a le limita în anumite cazuri, justificate de realizarea unui obiectiv de interes public, atunci când această limitare este proporţională cu interesul urmărit. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că, în realitate, autorul este nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate prin două acte administrative emise în cadrul procedurii de expropriere, pentru două suprafeţe de teren - categoria de folosinţă pădure. Fiind în prezenţa unei proceduri speciale, cea de expropriere, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se realizează după regulile stabilite, în acest sens, de legislaţia în materie. Faptul că legiuitorul a statuat ca, pe lângă despăgubirile stabilite în cadrul procedurii de expropriere, să nu se acorde şi alte sume de bani prevăzute în alte acte normative nu reprezintă o atingere adusă principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate in ipoteza normei. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010. Prevederile legale criticate au următoarea formulare: „Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.“ 11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 4 alin. (2) privind nediscriminarea, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, precum şi în art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi ale art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, sunt în strânsă legătură cu dispoziţiile legale criticate. Acestea au fost modificate ulterior, Codul silvic fiind republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015. Prevederile în vigoare la data exproprierii autorului excepţiei de neconstituţionalitate (2014) aveau următoarea formulare: - Art. 41 alin. (1) lit. b)-d): "(1) Pentru terenurile scoase definitiv din fondul forestier, în cazurile prevăzute la art. 36 şi 37, obligaţiile băneşti sunt următoarele: [...] b) contravaloarea terenului scos definitiv din fondul forestier, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice, juridice sau proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, iar pentru terenurile proprietate publică a statului, administratorului pădurilor proprietate publică a statului, făcându-se venit la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice, juridice sau proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, iar pentru terenurile proprietate publică a statului, administratorului pădurilor proprietate publică a statului, făcându-se venit la fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; d) contravaloarea obiectivelor dezafectate; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar pentru celelalte categorii de proprietate forestieră se achită proprietarului;" – Art. 42 alin. (1) lit. b)-d): "(1) Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier, în cazurile prevăzute la art. 39, obligaţiile băneşti sunt următoarele: [...] b) chiria, care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, respectiv al celui proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 50% din chirie se depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor şi 50% se achită administratorului; c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creştere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; d) valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar în celelalte cazuri se achită proprietarului;." 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că expropriatorul are obligaţia consemnării sumelor individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile după ce, în prealabil, au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici, documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului sau documentaţiile topo-cadastrale, după caz [art. 7 din Legea nr. 255/2010]. Decizia de expropriere se emite ulterior consemnării acestor sume, iar, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator. După emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii [art. 18 din Legea nr. 255/2010]. Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, acţiune care se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică [art. 22 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010]. 14. Art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 reglementează procedura judiciară a exproprierii, în accepţiunea căreia despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994]. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994], ceea ce reflectă exigenţa referitoare la dreapta despăgubire cuprinsă în art. 44 alin. (3) din Constituţie. 15. Curtea reţine că Legea nr. 33/1994 reprezintă cadrul normativ general în materie de expropriere, în timp ce Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, judeţean şi local, astfel cum acestea sunt stabilite în art. 1 din lege. Caracterul special al reglementării rezultă, aşadar, din specificul soluţiilor legislative preconizate raportate la categoria particulară de situaţii vizate [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010]. În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii, reglementarea specială face trimitere la cea generală, mai exact la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind, astfel, completată în mod corespunzător. În schimb, atunci când reglementează stabilirea cuantumului despăgubirii în privinţa terenurilor din fondul forestier naţional, norma specială nu mai trimite la norma generală în materia exproprierii. Astfel, Curtea constată că art. 14 din lege cuprinde, de asemenea, o normă de trimitere, însă, ţinând cont de categoria de teren vizată, trimiterea este realizată la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic în sensul că scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor din fondul forestier naţional se realizează cu exceptarea tale quale de la plata „taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare“. 16. Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi ale art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008privind Codul silvic, ori de câte ori terenul unei persoane este scos definitiv din fondul forestier naţional ori este ocupat temporar, cuantumul despăgubirii se calculează după criteriile stabilite prin acestea şi, în consecinţă, dată fiind natura distinctă a acestor terenuri, reflectă într-o manieră specifică exigenţa constituţională referitoare la dreapta despăgubire în caz de expropriere. Astfel, chiar dacă reglementarea specială impune alte criterii de determinare a cuantumului despăgubirii faţă de cea generală în privinţa terenurilor din fondul forestier naţional, rezultatul urmărit este acelaşi, şi anume ca exproprierea să fie realizată cu o dreaptă despăgubire, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dat substanţă conceptului de egalitate materială între persoanele proprietare ale unor terenuri care fac parte din diverse categorii de folosinţă. 17. Având în vedere că redactarea textului legal criticat înlătură de la stabilirea cuantumului despăgubirii dispoziţiile legale antereferite în cazul scoaterii definitive din fondul forestier a terenului în cauză, rezultă că, pe lângă taxele datorate [art. 41 alin. (1) lit. a)], nu se plătesc sub formă de despăgubire nici celelalte sume datorate, respectiv: contravaloarea terenului, contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi contravaloarea obiectivelor dezafectate, respectiv în cazul exproprierii realizate prin compensare. De asemenea, în cazul scoaterii temporare din fondul forestier naţional a terenului din fondul forestier, ipoteză subsumată tot unei exproprieri, nu se plătesc sub formă de despăgubire, aşadar, pe lângă taxele datorate [art. 42 alin. (1) lit. a)], nici celelalte sume datorate, respectiv: chiria, contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective. Ca atare, textul legal criticat, realizând o exceptare atât de la plata taxelor datorate în temeiul art. 41 alin. (1) lit. a) şi art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008, cât şi de la celelalte sume datorate în temeiul aceloraşi texte legale, sume care sunt parte a despăgubirii în caz de expropriere, face inaplicabile criteriile de determinare a despăgubirii datorate pentru terenurile expropriate din fondul forestier naţional, reglementând, practic, un transfer silit de proprietate cu titlu gratuit în proprietatea statului. 18. Astfel, prin efectul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, persoana supusă unei măsuri de expropriere ce priveşte un teren din fondul forestier naţional nu mai este despăgubită, prevederile legale criticate excluzând-o de la acest beneficiu. Prin urmare, proprietarul unui astfel de teren nu numai că este lipsit de dreptul său de proprietate, dar se vede exclus şi de la beneficiul unor despăgubiri ce trebuie să însoţească în mod firesc măsura exproprierii. În aceste condiţii, Curtea constată că textul legal criticat pune în discuţie o diferenţă de tratament juridic care nu este justificată în mod obiectiv şi raţional, creând o discriminare evidentă, pe de o parte, în interiorul sferei normative a reglementării criticate, şi anume între persoanele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional şi celelalte persoane titulare ale unui drept de proprietate asupra altor categorii de terenuri, iar, pe de altă parte, între persoanele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional care sunt expropriate pentru realizarea obiectivelor prevăzute de Legea nr. 255/2010 şi cele proprietare ale unui teren din fondul forestier naţional sau din alte categorii de folosinţă, care sunt expropriate pentru realizarea altor obiective, ce excedează legii menţionate. 19. Or, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). 20. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Merck împotriva Belgiei, paragraful 33, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Borden împotriva Regatului Unit, paragraful 60]. Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, paragraful 44, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41), ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite. 21. Aşadar, Curtea constată că legiuitorul, în mod nejustificat, tratează, diferenţiat persoanele proprietare ale terenurilor expropriate din fondul forestier naţional în baza Legii nr. 255/2010, atât faţă de cele vizate de Legea nr. 33/1994, cadrul general în materie de expropriere, sau Legea nr. 46/2008, cadrul general în materia stabilirii obligaţiilor băneşti în privinţa scoaterii terenurilor din fondul forestier naţional, cât şi faţă de cele vizate de Legea nr. 255/2010 dacă dreptul acestora de proprietate poartă asupra altor categorii de terenuri. În aceste condiţii, Curtea constată încălcarea art. 16 alin. (1) şi a art. 44 alin. (2) din Constituţie în componenta sa referitoare la egala ocrotire a dreptului de proprietate [cu privire la conceptul constituţional de ocrotire egală a proprietăţii, a se vedea şi Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, sau Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragrafele 24-28]. 22. În continuare, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia dreptul de proprietate este acel drept civil subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permiţând titularului acestuia să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, însă în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale [a se vedea, Decizia nr. 67 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 28 aprilie 2014]. 23. Curtea Constituţională mai reţine că, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute la art. 44 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (9) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privată, care nu pot fi eludate [a se vedea şi Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 30 iulie 1992, Decizia nr. 682 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2015, paragraful 31, şi Decizia nr. 541 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 21 octombrie 2016, paragraful 30]. 24. Curtea reţine, de asemenea, că art. 44 alin. (3) din Constituţie prevede: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire“. Deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională reţine că despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013] că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea „reală“ a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii. 25. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că este opţiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanţii săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional (care, în mod normal, se depune în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, aflat la dispoziţia autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură), având în vedere necesitatea realizării unor obiective de interes naţional şi local. Însă, opţiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituţională. Aşadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conţinut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privinţa terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie. 26. Curtea nu contestă că, în fapt, se acordau anumite despăgubiri aferente exproprierii dispuse, precum în dosarul de faţă, însă, temeiul juridic, precum şi criteriile de determinare a acestora nu sunt clar reglementate, din moment ce conţinutul normativ al legii speciale prevede expressis verbis exceptarea din cuantumul despăgubirii a unor elemente esenţiale, precum contravaloarea terenului expropriat sau contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice. Prin urmare, îi revine legiuitorului sarcina de a stabili un cadru legislativ clar şi coerent în privinţa modalităţii de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate din fondul forestier naţional în conformitate cu exigenţele constituţionale stabilite prin prezenta decizie. 27. În aceste condiţii, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie. 28. În fine, în ceea ce priveşte prevederile art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolaie Radu în Dosarul nr. 2.451/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
