Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.166/1/2017
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Iulia │- preşedintele Înaltei │
│Cristina │Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionel │- preşedintele Secţiei de │
│Barbă │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia I │
│Susanu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Lala │civilă │
│Cristescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica │II-a civilă │
│Duţă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Roxana │- judecător la Secţia a │
│Popa │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Marian │- judecător la Secţia a │
│Budă │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia de │
│Florica │contencios administrativ şi│
│Voicu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de │
│Marcela │contencios administrativ şi│
│Canacheu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luiza │- judecător la Secţia de │
│Maria Păun│contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de │
│Constantin│contencios administrativ şi│
│Vlad │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia de │
│Marin │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.166/1/2017 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, punct de vedere formulat în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Covasna - Secţia civilă a dispus, prin încheierea din data de 30 martie 2017, în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „1. Dacă în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat anumite drepturi salariale, în raport cu alţi angajaţi cărora le-au fost acordate aceleaşi drepturi salariale prin hotărâri judecătoreşti identice; 2. Dacă în aplicarea art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe discriminare este ţinută să analizeze exclusiv dacă hotărârile judecătoreşti irevocabile comparate sunt identice şi să stabilească dacă pentru unii dintre angajaţi au fost executate, iar pentru alţii s-a refuzat executarea ori este obligată sau are posibilitatea ca, pentru a stabili dacă tratamentul diferenţiat este justificat obiectiv de un scop legitim şi dacă metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare, să analizeze legalitatea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pentru alţi angajaţi decât reclamanţii, prin raportare la elementele concrete ale titlurilor executorii (cum ar fi caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanţelor stabilite de instanţe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile); 3. Care sunt reperele şi criteriile pe care instanţa le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferenţiat intră în sfera de reglementare a noţiunilor de „justificare obiectivă“ şi „scop legitim“ şi, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept „adecvate şi necesare“, în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.“ II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată 2. Prin acţiunea formulată la data de 13 august 2013 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe cu nr. 3.663/305/2013 reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Covasna şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele: - să se constate că, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată), reclamanţii sunt supuşi unui tratament discriminatoriu ca urmare a refuzului pârâţilor de a achita sumele aferente suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare; – să fie obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri, sumele reprezentând echivalentul celor descrise, calculate prin aplicarea procentului de câte 25% la salariul de bază pentru fiecare din cele două suplimente neacordate, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 1 ianuarie 2004 şi până la achitarea integrală a despăgubirilor; – obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce şi să cuprindă în buget fondurile necesare achitării către reclamanţi a despăgubirilor pretinse; – completarea carnetelor de muncă ale reclamanţilor prin menţionarea beneficiului suplimentului postului şi al suplimentului corespunzător treptei de salarizare în cuantum de câte 25% din salariul de bază. 3. În motivare s-a arătat, în esenţă, că reclamanţii, funcţionari publici în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Covasna, au fost trataţi în mod discriminatoriu de către angajator prin raportare la alţi funcţionari publici, colegi ai acestora aflaţi în situaţii identice sau comparabile, pe considerentul că celor din urmă le-au fost achitate anumite drepturi salariale, iar reclamanţilor nu le-au fost acordate aceste drepturi, deşi prestează aceeaşi muncă şi cu toate că atât reclamanţii, cât şi cei din urmă beneficiază de hotărâri judecătoreşti identice prin care le-au fost acordate aceste drepturi. 4. Prin Sentinţa civilă nr. 443 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, sentinţa fiind anulată în apel prin Decizia nr. 25/A din 28 ianuarie 2015 a Tribunalului Covasna, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, reţinându-se în decizia de trimitere că litisconsorţiul procesual activ dedus judecăţii cuprinde trei tipuri de reclamanţi, situaţia fiecărui grup procesual trebuind a se bucura de o analiză particulară, respectiv: există reclamanţi care deţin hotărâri judecătoreşti de recunoaştere şi acordare a celor două suplimente fără cuantificarea procentului sau fără arătarea modului de determinare a cuantumului sporurilor (hotărâri de obligare la plata sporurilor în sine, marea majoritate a hotărârilor depuse la dosar), există reclamanţi cărora numai le-a fost constatat dreptul la un salariu compus din suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fără cuantificarea sporurilor, cât şi reclamanţi care nu deţin niciun fel de hotărâre judecătorească de recunoaştere, acordare sau constatare a sporurilor necuantificate pentru că acţiunile le-au fost respinse sau pentru că nu s-au adresat vreodată instanţei, fiecare dintre aceste categorii de reclamanţi invocând hotărâri judecătoreşti diverse, dintre care cele mai multe nu au fost prezentate primei instanţe, ci se găsesc în dosarul format în apel. 5. În al doilea ciclu procesual, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentinţa civilă nr. 1.146 din 7 iunie 2016 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, reţinându-se aplicabilitatea principiilor enunţate în cadrul Deciziei nr. 2/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fără a se face vreo distincţie între cele trei categorii de reclamanţi. 6. Împotriva acestei din urmă sentinţe au declarat apel reclamanţii, cauza urmând a fi soluţionată în ultimă instanţă în apel de către Tribunalul Covasna în complet de divergenţă. 7. Rezumând, instanţa de trimitere a arătat că premisa de fapt a cauzei este aceea că atât reclamanţii, cât şi colegii acestora beneficiază de sentinţe irevocabile al căror dispozitiv este identic prin care le-au fost acordate suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare fără cuantificarea sumelor, iar pentru o parte dintre funcţionari angajatorul a plătit sumele din sentinţe, în vreme ce pentru reclamanţi s-a invocat lipsa caracterului lichid al creanţei, fiind refuzată executarea. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 8. Prin încheierea de sesizare din data de 30 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, Tribunalul Covasna - Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: 9. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluţionarea pe fond a pricinii, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată vizează repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, premisa acţiunii fiind aceea că angajatorul a aplicat un tratament diferit angajaţilor săi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti identice, executând aceste sentinţe pentru o parte dintre angajaţi, în vreme ce pentru reclamanţi a refuzat să le execute. 10. Prin urmare, problema de drept ce se impune a fi lămurită este aceea dacă, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat anumite drepturi salariale, în raport cu alţi angajaţi cărora le-au fost acordate aceleaşi drepturi salariale prin hotărâri judecătoreşti identice. 11. Într-o altă formulare s-a arătat că se impune a se stabili dacă punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti identice, dar pentru care s-a refuzat punerea în executarea a acestora. 12. Totodată, de lămurirea modului de interpretare a art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluţionarea pe fond a pricinii întrucât în speţa dedusă judecăţii angajatorul a invocat un scop legitim pentru refuzul de a executa hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanţii, şi anume faptul că respectivele hotărâri nu sunt apte a fi puse în executare deoarece nu dau naştere unor creanţe lichide, lipsind din titluri orice criteriu de determinare a sumelor. 13. În acest context, având în vedere că discriminarea invocată de reclamanţi are ca premisă punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti irevocabile care, la rândul lor, nu cuprind creanţe lichide (ca premisă sunt identice cu cele refuzate a fi executate), se impune a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe discriminare este ţinută să analizeze exclusiv dacă hotărârile judecătoreşti irevocabile comparate sunt identice şi să stabilească dacă pentru unii dintre angajaţi au fost executate, iar pentru alţii s-a refuzat executarea ori este obligată sau are posibilitatea să analizeze legalitatea executării anterioare a hotărârilor judecătoreşti pentru alţi angajaţi decât reclamanţii, prin raportare la elementele concrete ale titlurilor executorii (cum ar fi caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanţelor stabilite de instanţe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile). 14. Într-o altă formulare se pune problema a se lămuri dacă norma de mai sus permite instanţei învestite cu acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare ca, pentru a stabili dacă tratamentul diferenţiat este justificat obiectiv de un scop legitim şi dacă metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare, să analizeze caracterul legal sau nelegal al punerii în executare de către angajator a unor titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti irevocabile. 15. Raportat la cele menţionate se impune a se stabili care sunt reperele şi criteriile pe care instanţa le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferenţiat intră în sfera de reglementare a noţiunilor de „justificare obiectivă“ şi „scop legitim“ şi, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept „adecvate şi necesare“, în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. 16. Instanţa de trimitere a apreciat că problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. 17. În acest sens, reţinându-se că analiza problemei de drept în cadrul procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă are întotdeauna ca punct de plecare datele concrete ale speţei a cărei soluţionare pe fond depinde de această dezlegare, s-a apreciat relevant faptul că pronunţarea Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia discriminării a avut în vedere o altă situaţie de fapt, în condiţiile în care în cauza respectivă tratamentul diferenţiat avea ca premisă faptul că o parte dintre angajaţi beneficiau de hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care le erau acordate anumite drepturi salariale, în vreme ce reclamanţii nu beneficiau de hotărâri judecătoreşti de acordare a respectivelor drepturi, or, în cauza de faţă, premisa este aceea că toţi angajaţii beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care le sunt acordate aceleaşi drepturi, în exact aceeaşi modalitate. 18. S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 19. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat în scris punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-a apreciat, în consonanţă cu argumentele prezentate în cuprinsul raportului, că demersul instanţei de trimitere este inadmisibil în contextul pronunţării Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 20. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, majoritatea instanţelor naţionale au comunicat că nu au identificat practică judiciară în această materie (la nivelul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Târgu Mureş, Curţii de Apel Timişoara şi Curţii de Apel Alba Iulia). 21. La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Piteşti şi al Curţii de Apel Craiova nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice ale judecătorilor. 22. Curtea de Apel Iaşi a identificat o singură cauză în care a fost invocată şi dezbătută această chestiune, respectiv Sentinţa nr. 2.406 din 4 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.331/99/2015, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, soluţie menţinută prin respingerea apelului prin Decizia nr. 297 din 15 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. 23. Curtea de Apel Constanţa a arătat că, în afară de Dosarul nr. 2.886/113/2013, soluţionat prin Decizia nr. 177/CM din 11 martie 2015, în care Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a pronunţat Decizia nr. 2/2015, nu au fost identificate alte cauze în care să se fi pus chestiunea de drept indicată. De asemenea a fost indicată şi Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 8.276/197/2014. 24. Curtea de Apel Braşov a identificat Decizia nr. 389/R din 10 mai 2016, definitivă, pronunţată de Secţia contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe în Dosarul nr. 1.775/62/2015, prin care s-a reţinut că nu există discriminare. 25. Tribunalul Braşov a comunicat că a identificat practică judiciară neunitară la nivelul acestei instanţe, sens în care a depus următoarele hotărâri: - Decizia nr. 372/R din 22 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în Dosarul nr. 14.271/197/2011, prin care s-a admis acţiunea, însă reclamanţii aveau hotărâri prin care li s-a respins irevocabil solicitarea de acordare a suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în cuantum de 25%, reţinându-se ideea de „situaţie similară“, astfel că speţa este diferită; – Decizia nr. 1.232/R din 15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.650/197/2011, prin care s-a respins acţiunea în mod irevocabil. 26. Tribunalul Covasna a transmis o serie de hotărâri judecătoreşti cu privire la discriminare, după cum urmează: - Decizia nr. 91/R din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.329/305/2011, şi Decizia nr. 254/A din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.010/305/2013, prin care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul salarial; – Decizia nr. 190/A din 3 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 607/119/2014, pronunţată în contestaţie în anulare, soluţia fiind de respingere; – Decizia nr. 47/A din 4 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 1.450/305/2013, şi Decizia nr. 488/R din 15 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 171/248/2013, care vizează situaţia din cauza în care s-a formulat prezenta sesizare, soluţiile fiind de admitere a acţiunii în temeiul discriminării; – Sentinţa civilă nr. 1.028 din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă în Dosarul nr. 4.564/305/2015, care se referă la reclamanţi care nu deţin un titlu pentru drepturile salariale; – Decizia nr. 249/R din 9 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins în mod definitiv acţiunea reclamanţilor, speţa fiind similară cu cea în care s-a formulat prezenta sesizare. 27. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.176/C/1977/III-5/2017 din 30 mai 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 28. Prin deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. 29. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 30. Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele hotărâri relevante: - Decizia nr. 2/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 13/1/2014/HP/C, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, prin care s-a admis în parte sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.886/113/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi; – Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 3.899/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 8.276/197/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă diferenţa de tratament din partea unui angajator, manifestată cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, ce constituie titluri executorii de care beneficiază mai mulţi angajaţi, în sensul că pentru unii angajaţi, beneficiari ai titlurilor executorii menţionate, acestea au fost puse în executare voluntar, iar pentru alţii, aflaţi în aceeaşi situaţie, s-a refuzat executarea, deşi toate hotărârile judecătoreşti ce constituie titluri executorii vizează aceleaşi drepturi salariale, respectiv sporuri acordate pe baza aceloraşi temeiuri de drept, în toate cazurile necuantificate, această diferenţă de tratament poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.“ VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 31. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 32. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 33. Procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou şi ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, aşa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanţelor judecătoreşti, ea are semnificaţia unui remediu a priori care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară. 34. În vederea atingerii scopului menţionat, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, conturând cadrul legal al acestei instituţii. 35. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 36. Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 37. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ. Odată declanşat mecanismul de unificare jurisprudenţială urmează a fi avute în vedere şi condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească încheierea de sesizare. 38. Condiţiile de admisibilitate pot fi identificate după cum urmează: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 39. În speţă, sesizarea formulată de Tribunalul Covasna nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate, nefiind îndeplinite condiţiile existenţei şi noutăţii unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. De altfel, asupra unei sesizări asemănătoare, prin care s-a urmărit pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune implicând un anumit comportament manifestat de un angajator în raporturile cu angajaţii săi, comportament decurgând din neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-au stabilit în favoarea angajaţilor drepturi salariale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat, în sensul că, prin Decizia nr. 1/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 8.276/197/2014 prin care se urmărea dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ,,Dacă diferenţa de tratament din partea unui angajator, manifestată cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, ce constituie titluri executorii de care beneficiază mai mulţi angajaţi, în sensul că pentru unii angajaţi,beneficiari ai titlurilor executorii menţionate, acestea au fost puse în executare voluntar, iar pentru alţii, aflaţi în aceeaşi situaţie, sa refuzat executarea, deşi toate hotărârile judecătoreşti ce constituie titluri executorii vizează aceleaşi drepturi salariale, respectiv sporuri acordate pe baza aceloraşi temeiuri de drept, în toate cazurile necuantificate, această diferenţă de tratament poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată“. 40. În motivarea deciziei amintite, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează lămurirea unei chestiuni de drept punctuale, concrete, ci pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. 41. Într-un atare context se reţine că doar primele trei condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze. 42. Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“. 43. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. 44. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 45. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 46. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerinţă rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică. 47. Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. 48. În cazul prezentei sesizări, după ce se indică, în principal, faptul că de modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, depinde soluţionarea pe fond a pricinii - întrucât obiectul cererii de chemare în judecată vizează repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, premisa acţiunii fiind aceea că angajatorul a aplicat un tratament diferit angajaţilor săi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti identice, executând aceste sentinţe pentru o parte dintre angajaţii săi, în vreme ce pentru reclamanţi a refuzat să le execute -, se prezintă în concret motivul, raţiunea pentru care autorul sesizării a apelat la mecanismul de unificare jurisprudenţială, şi anume, de a se stabili pe această cale dacă punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi care beneficiază de hotărâri judecătoreşti identice, dar pentru care s-a refuzat punerea în executare a acestora. 49. În niciun moment prin încheierea de sesizare nu se indică raportul de cauzalitate între tratamentul diferenţiat decurgând din conduita angajatorului şi criteriul de discriminare care s-ar putea desprinde din conţinutul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, şi nici nu se pretinde de către instanţa de trimitere că ar urmări să obţină lămurirea unui text de lege lacunar, incomplet sau discutabil care reglementează existenţa discriminării. 50. În doctrină s-a arătat însă că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se cere trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text de lege, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. 51. Aşadar, ceea ce ar fi trebuit să constituie raţionamentul logico-juridic clar explicitat de instanţa de sesizare în cuprinsul motivării hotărârii sale judecătoreşti, care să confere părţilor dovada că soluţia din dosar este una fundamentată în raport cu înlănţuirea logică a faptelor şi a regulilor de drept, a îmbrăcat forma unei întrebări generice adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având ca finalitate rezolvarea unei chestiuni de drept cu valoare de principiu, de a se stabili dacă un anumit comportament, manifestat de către angajator în raporturile cu angajaţii săi - angajator care, de la caz la caz, apreciază dacă să pună în executare drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, după cum în dispozitivul acestora sunt cuantificate sau nu sumele decurgând din drepturile salariale recunoscute angajaţilor săi -, poate fi considerat discriminare. 52. Cu privire la acest aspect, al necesităţii indicării textului de lege lacunar sau controversat, care ar necesita preventiv o rezolvare de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a mai pronunţat, aşa cum s-a arătat, în chiar contextul unor sesizări ce puneau în discuţie diferenţa de tratament la care recurgea un angajator cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti reprezentând titluri executorii pentru angajaţii săi, hotărâri vizând aceleaşi drepturi salariale, respectiv, în contextul unor sesizări privind tratamentul discriminatoriu. 53. Astfel, prin Decizia nr. 2/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. 13/1/2014/HP/C, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, s-a stabilit că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi, iar prin Decizia nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat importanţa şi necesitatea identificării de către instanţa de trimitere a acelor norme legale neclare sau primitoare de mai multe înţelesuri (cu referire la cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată), care s-ar aplica în cauză, şi a acelui criteriu protejat, presupus a fi fost încălcat prin fapta angajatorului, arătând că numai prin indicarea lor se poate justifica demersul procesual în vederea interpretării adecvate a textului de lege şi se poate verifica legătura sesizării formulate cu soluţionarea pe fond a cauzei. 54. În condiţiile în care nu se arată în ce fel norma legală este neclară sau primitoare de mai multe înţelesuri, care, de altfel, se impun a fi arătate în sesizare, orice demers, din partea completului învestit cu soluţionarea sesizării, de identificare a unui criteriu de discriminare şi de aplicare a acestuia la situaţia de fapt dedusă judecăţii presupune o depăşire a limitelor învestirii prin efectuarea de verificări suplimentare ale situaţiei de fapt, adăugând valenţe noi în analiza sesizării, ceea ce legea nu permite, întrucât ar determina o judecată efectivă a cauzei, şi nu un proces de interpretare a unui act normativ. 55. Rezultă că, faţă de modul în care este definită noţiunea de discriminare prin raportare la noţiunea de „criteriu protejat“, atât în dreptul Uniunii Europene, cât şi în dreptul intern, sesizarea apare ca inadmisibilă, întrucât în speţa în care a fost formulată nu a fost invocat, identificat şi prezentat acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puţin favorabil, considerat discriminatoriu, iar acest criteriu nu poate fi nici dedus din actul de sesizare al instanţei de trimitere. 56. Prin urmare, prima întrebare a Tribunalului Covasna, prin gradul ei de generalitate, şi în raport cu finalitatea urmărită de autorul sesizării, nu poate fi apreciată ca întrunind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 57. Nu în ultimul rând, se mai observă că din încheierea de sesizare lipseşte total argumentarea sesizării instanţei supreme sub aspectul îndeplinirii condiţiei noutăţii chestiunii de drept, instanţa de trimitere limitându-se să afirme că problema de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. O asemenea abordare din partea autorului sesizării nesocoteşte întreg mecanismul procedural de uniformizare a jurisprudenţei şi de asigurare a predictibilităţii acesteia, arătând încă o dată prin aceasta că scopul sesizării nu l-a constituit lămurirea vreunui text de lege dintr-o reglementare nouă şi nici preîntâmpinarea practicii neunitare din perspectiva unor norme legale devenite actuale în urma unor situaţii litigioase contemporane. 58. Sub forma unei a doua întrebări, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă în temeiul art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, este îndreptăţită să analizeze caracterul legal sau nelegal al punerii în executare de către angajator a unor titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti irevocabile (spre exemplu: să analizeze caracterul lichid, determinat sau determinabil al creanţelor stabilite de instanţe sau alte coordonate ce definesc posibilitatea efectivă de executare a unei hotărâri judecătoreşti). 59. Din această perspectivă se constată că prin întrebarea de mai sus nu se urmăreşte lămurirea unei chestiuni de drept punctuale, concrete, ci o rezolvare cu caracter particular a speţei deduse judecăţii, cu nesocotirea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 60. Nicăieri nu se arată în ce ar consta faptul discriminării şi în ce context legal ar putea instanţa supremă să îl îndrume pe autorul sesizării pentru ca hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa să capete forţa de convingere dorită. 61. Pe aceeaşi linie a îndrumărilor cu caracter particular solicitate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea de sesizare se doreşte a se „impune“ care sunt reperele şi criteriile pe care instanţa de trimitere le poate avea în vedere - în cadrul procesual fixat conform celor de mai sus - pentru a stabili dacă tratamentul diferenţiat intră în sfera de reglementare a noţiunilor de „justificare obiectivă“ şi „scop legitim“ şi, respectiv, pentru a califica metodele folosite drept „adecvate şi necesare“, în sensul vizat de art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. 62. Aşadar, în contextul generic, ipotetic, dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajaţii săi, poate fi considerat discriminare, după cum apare sau nu ca justificată reţinerea acestuia de a pune în executare, în mod voluntar, de la caz la caz, hotărâri judecătoreşti reprezentând titluri executorii pentru angajaţii săi, hotărâri vizând aceleaşi drepturi salariale, instanţa de trimitere urmăreşte trasarea de principiu a unor repere şi criterii care să se subscrie cerinţelor legiuitorului din art. 2 alin. (3) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. 63. De această dată nu se mai pretinde că se urmăreşte lămurirea de principiu a unei probleme de drept, ci se solicită expres circumstanţierea de către instanţa supremă a criteriilor care dezavantajează anumite persoane, tot într-un mod abstract, ipotetic, sub pretextul verificării de către autorul sesizării a justeţei tratamentului diferenţiat la care a recurs angajatorul în speţa dedusă judecăţii. 64. Cu toate că respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, iar un tratament diferit în scopul respectării, interpretării şi aplicării corecte a legii reprezintă o metodă „adecvată şi necesară“, cum se arată în doctrina de specialitate, instanţa supremă nu îşi poate depăşi limitele de competenţă şi nu poate trasa, cum consideră autorul sesizării, repere şi criterii pentru o mai bună soluţionare a speţei. 65. Cum nicio întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a ţinut seama de necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, în Dosarul nr. 3.663/305/2013*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2017. p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
