Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid-Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 39 şi ale art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, excepţie ridicată de Daniel-Ştefan Bucur în Dosarul nr. 12.451/325/2016* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.556D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, referitor la susţinerile privind încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, reprezentantul Ministerului Public susţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, autorului excepţiei nu i-a fost modificat, de drept, contractul de leasing imobiliar încheiat anterior, pentru a putea spune că ulterior, prin Legea nr. 288/2010, acestuia i-au fost luate drepturile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi, astfel, legea a retroactivat. De asemenea, cu privire la pretinsa încălcare a art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, apreciază că şi această critică este neîntemeiată, întrucât, în lipsa reglementării criticate, consumatorii nu ar fi putut beneficia de prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală, apreciază că nici această critică nu poate fi primită, fiind vorba, de fapt, despre o situaţie tempus regit actum. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 12.451/325/2016*, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 39 şi ale art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Daniel-Ştefan Bucur în etapa procesuală a recursului declarat într-o cauză civilă având ca obiect o acţiune în constatare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a clauzelor pretins abuzive din contractul de leasing, precum şi a clauzelor pretins abuzive din condiţiile generale aferente respectivului contract, formulată în contextul în care între Bucur Daniel-Ştefan, în calitate de utilizator, şi Societatea Impuls - Leasing România I.F.N. - S.A., în calitate de finanţator, a fost încheiat în anul 2008 un contract de leasing financiar, având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui autoturism. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că Guvernul României a subliniat că modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 a fost solicitată atât de reprezentanţii Comisiei Europene prin Memorandumul de înţelegere, ca precondiţie pentru eliberarea următoarei tranşe de împrumut necesare Guvernului pentru finanţarea deficitului bugetar, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Or, aceste imixtiuni exterioare în legislaţia internă în scopul realizării intereselor economice a unor grupuri bancare aduc atingere suveranităţii statului şi contravin art. 2 alin. (2) din Constituţie, o astfel de presiune asupra Executivului fiind contrară Legii fundamentale. Consideră că este inadmisibil ca într-un stat suveran să se permită amestecul unor grupuri, fie ele şi financiare, întrucât suveranitatea naţională aparţine poporului român, consumatorii naţionali fiind grav afectaţi de această măsură de modificare a art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. 6. Autorul excepţiei susţine că pct. 39 din Legea nr. 288/2010, care modifică art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, contravine şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, potrivit art. 169 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), este necesar să se asigure un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. Prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, scopul urmărit de legiuitor a fost să se asigure un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor, creând drepturi în favoarea acestora, dispunând, în acord cu prevederile art. 22 alin. (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, că aceştia nu vor putea renunţa la „drepturile care le-au fost conferite prin dispoziţiile de drept intern care transpun prezenta directivă sau corespund acesteia“. Drepturile s-au născut şi au produs efecte indiferent că debitorilor consumatori le-a fost înmânat sau nu un act adiţional ori că au acceptat sau nu prevederile actului adiţional. Efectele ordonanţei s-au produs asupra tuturor consumatorilor care intrau în sfera ei de cuprindere, deci şi asupra celor ale căror contracte se aflau în derulare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, efectele ordonanţei fiind epuizate, dispoziţia că nu se mai aplică contractelor aflate în derulare nu îşi mai găseşte raţiunea, aceste contracte aflate în derulare fiind deja modificate, consumatorii nemaiputând renunţa la drepturile ce le-au fost conferite printr-o reglementare imperativă care urmărea protejarea unui interes general. Odată ce aceste drepturi au fost stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, statul avea obligaţia respectării lor, în caz contrar încălcându-se art. 1 alin. (3) şi art. 15 alin. (1) din Constituţie. Faptul că statul a emis mai întâi o ordonanţă de urgenţă care transpunea în mod corect Directiva 2008/48/CE având în vedere dispoziţiile art. 169 din TFUE şi ale art. 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aceasta aplicându-se şi contractelor aflate în derulare, iar ulterior, datorită presiunilor cartelare, prin Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, a revenit, precizând că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă menţionate nu se mai aplică contractelor aflate în derulare, cu excepţia câtorva articole, este de natură să creeze imprevizibilitate şi să deruteze în principal consumatorii, aceştia fiind supuşi unor noi presiuni din partea instituţiilor bancare/financiare de a adera la actele adiţionale în forma impusă de ele, chiar dacă acestea nu respectau prevederile legale. 7. Autorul excepţiei apreciază că prin reglementarea criticată este încălcat şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, context în care arată că, potrivit legii, contractele de credit şi de leasing sunt contracte cu executare succesivă, iar prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, aprobată prin Legea nr. 288/2010, doar unor consumatori din aceste contracte de consum se produce o discriminare între aceştia, unora asigurându-li-se o protecţie mai eficientă, având în vedere că prin intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă au reglementat mai multe aspecte, în timp ce celorlalţi nu le mai sunt aplicabile nici măcar vechile prevederi legale, întrucât şi acestea au fost abrogate. Ori, în acest caz, nu se poate afirma că există egalitate între consumatorii care au încheiat contracte înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi cei care au încheiat contracte după intrarea în vigoare a acesteia şi că toţi consumatorii se bucură de acelaşi nivel ridicat de protecţie reglementat de TFUE. 8. Se mai arată că, potrivit art. 95 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, era interzisă introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse de acest act normativ, acestea fiind considerate nule de drept. Instituţiile financiare însă nu au respectat aceste dispoziţii şi fie au introdus şi alte clauze în defavoarea consumatorului, fie prevederile ordonanţei de urgenţă au primit interpretări diferite decât cele avute în vedere de legiuitor. Arată că adoptarea art. II din Legea nr. 288/2010 dau consumatorului posibilitatea doar să adere la forma propusă de instituţia financiară. Legiuitorul a presupus că această formă este în conformitate cu dispoziţiile impuse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi că actele adiţionale au fost încheiate cu respectarea bunei-credinţe. Or, în condiţiile în care aceste acte adiţionale încalcă prevederile legale, prin faptul că debitorii sunt obligaţi să accepte o formă impusă în mod abuziv de către creditori, reglementarea criticată îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie. 9. Autorul excepţiei apreciază că reglementarea criticată contravine şi art. 47 alin. (1) din Constituţie, sens în care arată că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi ulterior prin modificarea art. 95 din cuprinsul acesteia, contractele au fost modificate, instituţiile financiare majorând fără niciun temei legal marjele fixe din contract, pentru a obţine dobânda avută în contractul iniţial. Neexistând nicio posibilitate de a obţine modificarea actelor adiţionale, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi ulterior modificarea acesteia în sensul că nu se mai aplică contractelor aflate în derulare, s-a creat o situaţie defavorabilă debitorilor, nivelul acestora de trai scăzând, în timp ce ratele bancare cresc. 10. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate contravin şi art. 57 din Constituţie, având în vedere că instituţiile financiare nu au respectat prevederile impuse de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 atunci când au elaborat actele adiţionale, exercitându-şi drepturile cu rea-credinţă, încălcând drepturile consumatorilor, aspecte constatate de către reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. 11. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că reglementarea criticată contravine şi art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie, sens în care arată că, în interpretarea sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat printr-o jurisprudenţă constantă că art. 101 din TFUE (ex - art. 81) şi art. 102 din TFUE (ex - art. 82) impun statelor membre să nu ia sau să nu menţină în vigoare măsuri, chiar de natură legislativă sau de reglementare, care pot elimina efectul util al normelor privind concurenţa aplicabile întreprinderilor. Or, în speţă, s-a înlăturat caracterul public al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, datorită intervenţiei grupurilor financiare, operatorilor privaţi, în materia economică a ţării, iar prin această intervenţie consumatorii sunt ţinuţi în continuare captivi în contractele de adeziune încheiate cu aceste instituţii, fără a exista o concurenţă reală între aceste instituţii de acelaşi tip, iar, astfel, consumatorii devenind garanţi ai acestora. Susţine că prin legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 legiuitorul a intervenit în favoarea instituţiilor financiare din România, astfel că debitorii consumatori au devenit în acest mod garanţi ai sistemului financiar, întrucât prin menţinerea actelor adiţionale în termenii formulaţi de instituţiile financiare profitul este garantat, dobânzile majorându-se. În concluzie, prin reglementarea criticată, statul român a asigurat profitul instituţiilor bancare/financiare pe următorii ani. 12. Autorul excepţiei consideră că reglementarea criticată contravine şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, sens în care arată că potrivit art. 169 din TFUE şi art. 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se urmăreşte asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. Or, prin modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, consumatorii care aveau contracte aflate în derulare nu se mai bucură de un nivel ridicat de protecţie, ci, dimpotrivă, au fost defavorizaţi. Nu mai există nicio lege specială care să reglementeze domeniul creditului pentru consum în cazul contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, fiind abrogată expres de ordonanţa de urgenţă antereferită. Aşa fiind, prin modificarea art. 95, consumatorii ale căror contracte se aflau în derulare sunt lipsiţi de cadrul juridic care trebuia să asigure un nivel ridicat de protecţie. Având în vedere că prevederile TFUE au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, apreciază că, în mod evident, modificarea art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi introducerea art. II din Legea nr. 288/2010 este neconstituţională. 13. Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar reglementarea criticată nu contravine normelor constituţionale invocate. Arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate nu fac altceva decât să asigure aplicarea în timp a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, cu respectarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi cu observarea principiilor fundamentale de rezolvare a conflictului intertemporal de legi, astfel încât să asigure armonizarea nevoii de protecţie pe care o aduce legea nouă cu necesitate de predictibilitate şi stabilitate a raporturilor juridice constituite sub imperiul legii vechi. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut în dispozitivul încheierii de sesizare, îl reprezintă art. I pct. 39 şi art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010. Aşa cum s-a statuat, însă, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 91 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iunie 2023, paragraful 11, în temeiul art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, iar intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază. 18. Aşa fiind, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, Curtea constată că acestea modifică art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, astfel încât, având în vedere cele mai sus menţionate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, de fapt, dispoziţiile art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, potrivit cărora: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.“ 19. Cât priveşte dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2010, acestea prevăd: "(1) Actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi.(2) Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." 20. Prin urmare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe îl constituie, în concret, dispoziţiile art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ale art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. 21. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (3), potrivit cărora „România este stat de drept, democratic şi social [...]“, ale art. 2 alin. (2) care prevăd că „Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.“, ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 privind universalitatea, ale art. 16 alin. (1) şi (2) care consacră egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 47 alin. (1), potrivit cărora „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.“, ale art. 57 referitoare la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi f), potrivit cărora „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă“, iar „Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie“ şi „f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii“, precum şi celor ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la integrarea în Uniunea Europeană. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, şi Decizia nr. 490 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 21 octombrie 2020, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. 23. Prin jurisprudenţa amintită, respectiv Decizia nr. 490 din 25 iunie 2020, precitată, paragrafele 16-25, Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, atât cu ocazia controlului a priori asupra Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care a devenit Legea nr. 288/2010, context în care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.656 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2011, cât şi pe calea controlului a posteriori, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 1.446 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, Decizia nr. 1.622 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 8 martie 2012, Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, precitată, precum şi Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 9 aprilie 2020, decizii prin care Curtea a constatat că reglementarea criticată este constituţională. 24. Astfel, în ceea ce priveşte contrarietatea reglementării criticate cu dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reţine că, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa amintită, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori transpune în dreptul intern o reglementare din dreptul Uniunii Europene, şi anume Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din această directivă (articol ce are denumirea marginală „Măsuri tranzitorii“), „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naţionale de punere în aplicare“, iar, potrivit alin. (2) al art. 30, „Cu toate acestea, statele membre se asigură că articolele 11, 12, 13 şi 17, articolul 18 alineatul (1) a doua teză şi articolul 18 alineatul (2) se aplică şi contractelor pe durată nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naţionale de punere în aplicare.“ Aceste dispoziţii au fost transpuse în art. 95 din legea criticată, articol ce are următorul conţinut: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.“ 25. Curtea a reţinut că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 a fost necesară pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligaţiile prevăzute în actul normativ european, astfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieţei interne comunitare, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene. Prin adoptarea actului normativ criticat s-a încurajat mobilitatea consumatorilor, în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiţii contractuale mai avantajoase, s-a dat posibilitatea consumatorilor să ramburseze anticipat sumele contractate fără a plăti penalităţi excesive şi s-a creat cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiţii de transparentă şi liberă concurenţă. Pe lângă protecţia consumatorilor, această intervenţie legislativă a fost necesară pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligaţiile prevăzute în Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, astfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieţei interne a Uniunii Europene, care impunea asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul acesteia. În lipsa unei reglementări imediate a contractelor de credit pentru consumatori, aceştia nu ar fi putut beneficia de drepturile prevăzute de actul normativ european, ceea ce ar fi avut un impact direct asupra veniturilor consumatorilor, şi, totodată, s-ar fi creat o denaturare a concurenţei la nivelul instituţiilor de credit, astfel încât, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi implementarea directivei, legiuitorul delegat a reuşit să creeze cadrul favorabil liberei concurenţe între instituţiile de credit. 26. De asemenea, prin Decizia nr. 1.059 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate transpun în dreptul intern o reglementare secundară a Uniunii Europene, şi anume o directivă, act obligatoriu care stabileşte în sarcina statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat în ceea ce priveşte transpunerea, obligaţie care însă nu este de natură să împiedice legiuitorul naţional să reglementeze mai amplu, mai riguros sau mai detaliat domeniul vizat. Legiuitorul naţional este obligat, însă, să efectueze această operaţiune în mod corect, în acord cu scopul şi spiritul directivei europene transpuse, care, în cazul de faţă, vizează asigurarea unei mai eficiente protecţii a consumatorilor. De altfel, pct. 9 din preambulul Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 prevede necesitatea de a asigura consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi de a crea o veritabilă piaţă internă, recunoscând dreptul statelor membre de a menţine sau de a introduce, în anumite condiţii, dispoziţii legale naţionale suplimentare. Interdicţia adresată statelor membre, prin acelaşi pct. 9, de a menţine sau de a introduce alte dispoziţii de drept intern decât cele prevăzute de Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 nu se aplică decât în cazul dispoziţiilor armonizate din directivă. Referitor la acest aspect, şi anume la faptul dacă legiuitorul delegat a afectat prin ordonanţa de urgenţă dispoziţiile armonizate, Curtea a mai reţinut că instanţele de judecată, împreună cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sunt singurele competente să analizeze şi să constate neconcordanţa dintre legislaţia internă ce vizează transpunerea unei directive şi dreptul Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010). 27. Din perspectiva criticilor formulate în cauză, prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2020, precitată, Curtea a subliniat că prevederile art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin legea de aprobare, Legea nr. 288/2010, trebuie citite şi interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. II alin. (1) din aceeaşi lege, care prevăd că „actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi“. Aşa fiind, Curtea a constatat că modificările aduse art. 95 din ordonanţa de urgenţă nu pot opera, în ciuda exprimării defectuoase a textului de lege, decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, altfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanţa de urgenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare şi ar opera retroactiv. Mai mult, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare, care stipulează că „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi“, trebuie interpretate ca impunând şi acordul de voinţă al consumatorului cu privire la notificarea mai sus menţionată, întrucât ordonanţa de urgenţă a fost adoptată în aplicarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, directivă care prevede în preambulul său, la pct. 9, că „O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat şi echivalent de protecţie a intereselor lor şi pentru crearea unei veritabile pieţe interne“. 28. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, precitată, Curtea a reţinut că autorii excepţiei de neconstituţionalitate aveau în vedere, ca şi în prezenta cauză, o presupusă discriminare între persoanele/consumatorii cărora le sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 288/2010, deoarece în varianta iniţială a art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu era acordat consumatorilor dreptul de a refuza încheierea actelor adiţionale, nesemnarea acestora fiind considerată, potrivit legii, acceptare tacită, în timp ce Legea nr. 288/2010 le oferă acest drept. În acest context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 (în forma nemodificată de Legea nr. 288/2010), pentru contractele aflate în derulare, creditorii aveau obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile acesteia. Modificarea contractelor aflate în derulare urma să se facă prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă [alin. (2)]. Creditorul trebuia să facă dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Se interzicea, totodată, introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din ordonanţa de urgenţă menţionată, sancţiunea nerespectării acestei interdicţii fiind nulitatea absolută a actelor adiţionale. Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) era considerată acceptare tacită. Prin legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, respectiv Legea nr. 288/2010, art. 95 a fost modificat în sensul că „prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor (...)“. 29. Totodată, prin art. II din Legea nr. 288/2010 s-a statuat că „actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi“, iar „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi“. Aşadar, prin sintagma „cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar“, din cuprinsul art. II al Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, legiuitorul nu a făcut altceva decât să dea eficienţă opoziţiei formulate de una dintre părţi, prin notificarea celeilalte că nu este de acord - din motive care ţin de protecţia consumatorului - cu actul adiţional nesemnat, dar considerat acceptat tacit, repunând, astfel, părţile în termenul de a formula o opoziţie reală, şi nu una formală. Astfel, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, consumatorii care nu şi-au exprimat voinţa cu privire la actele adiţionale transmise de către creditori, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, ipoteză care, potrivit prevederilor art. 95 alin. (5) din această ordonanţă de urgenţă, echivala cu o acceptare tacită, au avut posibilitatea să notifice cealaltă parte că nu sunt de acord cu actele adiţionale întocmite şi acceptate tacit în baza acestei ordonanţe de urgenţă. Prin urmare, dispoziţiile art. 95 alin. (5) din acest act normativ, în modul arătat, au fost lipsite de eficienţă şi, potrivit art. II din Legea nr. 288/2010, acceptarea tacită menţionată de acest text nu poate opera. 30. În concluzie, faţă de succesiunea în timp a celor două acte normative, Curtea a observat că prin legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă s-a instituit posibilitatea consumatorului sau a creditorului de a notifica cealaltă parte, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, în situaţia în care nu este de acord cu actul adiţional acceptat tacit în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. 31. Totodată, în paragraful 19 al Deciziei nr. 277 din 23 aprilie 2015, precitată, cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale constante, tratamentul juridic egal constituie un drept al cetăţenilor numai în măsura în care aceştia se găsesc în situaţii juridice identice, deosebirile sub acest aspect impunând, în mod necesar, un regim juridic diferenţiat. Aşa fiind, în măsura în care reglementările art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care modifică art. 95 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, critica având un atare obiect nu este întemeiată. 32. În legătură cu susţinerea privind înfrângerea art. 15 alin. (2) din Constituţie, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare, creditorilor nefiindu-le impuse obligaţii de recalculare transparentă a dobânzilor şi de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. 33. De asemenea, prin Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 24 iulie 2012, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 45, ţinând cont de faptul că libertatea economică se exercită în limitele legii, astfel încât intervenţia legiuitorului în stabilirea condiţiilor de executare a contractelor cu executare succesivă nu are semnificaţia încălcării acestei norme. Curtea a mai observat, totodată, că, aplicându-se contractelor în curs de derulare, dispoziţiile în cauză nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie, întrucât prestaţiile viitoare sub forma dobânzilor nu intră în sfera de protecţie a dreptului de proprietate, acesta protejând doar acele creanţe care sunt certe, lichide şi exigibile. 34. În acest context, Curtea subliniază că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 se invocă oportunitatea modificărilor în sensul de a se evita posibilitatea declanşării procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, modificările fiind în conformitate cu art. 11, 20 şi 148 din Constituţie. 35. Referitor la susţinerile privind încălcarea art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea apreciază că textele legale criticate nu conţin în cuprinsul lor nicio reglementare de natură să împiedice exercitarea accesului liber la justiţie, care presupune posibilitatea juridică a persoanei de a avea acces atât la structurile justiţiei, cât şi la mijloacele procedurale de înfăptuire a acesteia, iar în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2), ale art. 47 alin. (1), ale art. 57 şi 135 din Constituţie, acestea nu au incidenţă în cauză. 36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel-Ştefan Bucur în Dosarul nr. 12.451/325/2016* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ale art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid-Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
