Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2161D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens reţine că reglementarea condiţiei prevăzute în art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal reprezintă o concretizare a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşadar, s-a apreciat că este necesară prevederea expresă a luării acordului infractorului pentru ca acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în ipoteza în care instanţa s-ar orienta la aplicarea unei pedepse sub supraveghere, tocmai pentru a se evita încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 42 din Legea fundamentală. Reţine, de asemenea, că stabilirea condiţiilor în care poate fi acordată o astfel de modalitate de individualizare a executării pedepsei reprezintă apanajul exclusiv al legiuitorului, iar instituirea condiţiei luării acordului infractorului nu este de natură să încalce independenţa sau imparţialitatea judecătorului, aşa cum se apreciază în susţinerea excepţiei. Arată, totodată, că acordarea acestei modalităţi de individualizare a executării pedepsei reprezintă o vocaţie, iar nu un drept al infractorului, prin urmare, în cauză, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.048/197/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată din oficiu în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 589 din 31 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 2.048/197/2016, prin care s-au dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 de zile, în condiţiile în care inculpatul a lipsit de la judecată şi nu şi-a dat acordul în acest sens. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea arată că, prin obligativitatea obţinerii consimţământului inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii, anterior pronunţării asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, judecătorul cauzei este pus în situaţia de a se antepronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului. Dispoziţiile criticate îl obligă pe judecător să ceară acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii înainte de a rămâne în pronunţare pe fondul cauzei, fapt care este de natură să afecteze imparţialitatea judecătorului, în special în cazurile în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat. Dacă inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, întrebarea acestuia de către judecător cu privire la acordul său de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii poate conduce la ideea că judecătorul va dispune o soluţie de condamnare în cauză. În acest fel, se apreciază că normele penale criticate aduc atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie. 6. Totodată, consideră că textul criticat aduce atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în cazurile în care nu poate fi obţinut acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii, pentru că inculpatul este plecat din ţară ori nu are cunoştinţă de proces, judecătorul nu poate pronunţa decât o hotărâre de condamnare cu executarea efectivă a pedepsei, fapt care îngrădeşte excesiv dreptul judecătorului de a aprecia cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Or, imposibilitatea judecătorului de a face o individualizare a sancţiunii în funcţie de toate criteriile reale şi personale ce stau la baza individualizării pedepsei şi obligativitatea aplicării exclusiv a unei pedepse cu executare efectivă, chiar şi atunci când din motive neimputabile inculpatului acesta nu poate fi întrebat dacă este de acord cu prestarea muncii în folosul comunităţii, sunt de natură să aducă atingere independenţei judecătorului. Apreciază că într-o derulare firească a procedurii ar fi trebuit ca judecătorul să poată aprecia mai întâi cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, cu privire la sancţiunea aplicabilă şi individualizarea modalităţii de executare a pedepsei şi, ulterior, după ce s-a dispus o soluţie care să conţină obligarea inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii să fie obţinut acordul condamnatului pentru prestarea acesteia. În caz contrar, judecătorul este obligat, din cursul procesului, să facă demersuri pentru a întreba inculpatul cu privire la acest aspect, deşi este posibil ca în urma pronunţării hotărârii nici să nu dispună în sarcina inculpatului obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii. 7. În aceste condiţii consideră că textul criticat aduce atingere şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie care presupune, printre altele, dreptul la un judecător independent şi imparţial. Or, dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt de natură să afecteze imparţialitatea judecătorului prin obligarea acestuia să analizeze un aspect referitor la sancţiunea pe care o va aplica în cauză, mai înainte de a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului, totodată, fiind afectată şi independenţa judecătorului, prin îngrădirea excesivă a posibilităţii acestuia de a individualiza sancţiunea aplicată în cazurile în care inculpatul nu se prezintă în faţa instanţei pentru a-şi da acordul cu privire la prestarea unei munci în folosul comunităţii. 8. De asemenea apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin art. 53 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile în care, dacă inculpatul nu este prezent în instanţă pentru a fi întrebat dacă îşi dă acordul la prestarea unei munci în folosul comunităţii, judecătorul este obligat să pronunţe o pedeapsă cu închisoarea cu executare efectivă, fapt care afectează grav libertatea persoanei. Instanţa apreciază că această restrângere a libertăţii persoanei nu este proporţională cu scopul urmărit prin instituirea obligaţiei de la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care ar fi trebuit să fie o garanţie a respectării art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale instituită în favoarea inculpatului. Prin prezumarea lipsei acordului inculpaţilor care nu sunt prezenţi la judecarea cauzei, un text de lege, care are drept scop să protejeze un drept al inculpatului prevăzut de art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conduce, în final, la îngrădirea excesivă a unui alt drept fundamental al acestuia, respectiv cel prevăzut de art. 5 din aceeaşi convenţie. 9. Totodată, susţine că textul de lege criticat aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie prin faptul că inculpaţii care uzează de dreptul de a nu se prezenta în faţa instanţei ori care nu se pot prezenta din motive obiective nu pot fi condamnaţi decât la pedepse cu executare efectivă. Pentru a adopta soluţii diferite pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică ar trebui să existe temeiuri obiective. În lipsa unor astfel de temeiuri, adoptarea unor soluţii diferite pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie încalcă principiul egalităţii în faţa legii. Or, în cazul de faţă nu s-ar putea susţine că lipsa inculpaţilor de la proces, indiferent dacă are loc din motive subiective sau obiective, constituie un temei suficient pentru adoptarea unor soluţii diferite cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei. 10. Invocă, totodată, Decizia nr. 1.354 din 12 decembrie 2008, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „cu acordul acestuia“ cuprinsă în art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi sintagmele „numai dacă există consimţământul contravenientului“, „cu consimţământul contravenientului“ şi „după luarea consimţământului contravenientului“ din art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) şi, respectiv, art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, sunt neconstituţionale. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 12. Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“ se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului competenţa de a reglementa conţinutul constitutiv al infracţiunilor, precum şi tratamentul sancţionator aplicat acestora. Precizează că rolul constituţional al instanţelor de judecată este acela de aplicare a legii, potrivit art. 124 din Constituţie, din această perspectivă susţinerea autoarei, potrivit căreia judecătorul ar trebui să facă o individualizare a modului de executare a pedepsei, fără limitările impuse de lege, fiind neîntemeiată. Reţine că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală pe care organul legislativ este îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente în domeniul criminalităţii, iar alegerea condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru ca instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere să devină aplicabilă nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunii penale ori proporţionalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi condiţiile aplicabile sunt în mod expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. În ceea ce priveşte necesitatea obţinerii acordului inculpatului înainte de a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu condiţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii menţionează că această soluţie legislativă s-a impus având în vedere, pe de o parte, natura obligaţiei în sine şi imposibilitatea obiectivă de respectare a acesteia fără un acord prealabil al condamnatului şi, pe de altă parte, tocmai necesitatea respectării principiului constituţional al interzicerii muncii forţate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu denumirea marginală „Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere“, având următorul conţinut: „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: […] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;[…]“. 16. Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) şi alin. (3) referitor la înfăptuirea justiţiei. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de condamnare. Această măsură de individualizare judiciară presupune suspendarea executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată este supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii, stabilite de instanţa de judecată în baza legii. Aplicarea acestei instituţii de drept penal este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să o dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Cu privire la condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate în art. 91 din Codul penal, Curtea observă că acestea sunt condiţii pozitive [art. 91 alin. (1) din Codul penal] şi condiţii negative [art. 91 alin. (3) din Codul penal]. 18. Condiţiile pozitive sunt cele prevăzute de art. 91 alin. (1) din Codul penal: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. 19. Aşadar, în legătură cu persoana infractorului, condiţiile în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere vizează activitatea infracţională trecută, precum şi infracţiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi dispusă de instanţa de judecată, totodată, o condiţie specială fiind aceea a manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Curtea constată însă că instituirea acestei din urmă condiţii în vederea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere este determinată de introducerea unei noi obligaţii a condamnatului pe durata termenului de supraveghere, respectiv a obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în condiţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal. 20. În aceste condiţii, faţă de susţinerile autoarei excepţiei formulate în cauză, Curtea constată că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul de procedură penală, în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forţată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie statuează că „Nu constituie muncă forţată: […] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; […]“, acestea din urmă fiind singurele excepţii admise de legiuitorul constituant, cu relevanţă în domeniul penal. 21. De altfel, Curtea constată că, în situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenţie, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunităţii nu este prestată în perioada de detenţie. Prin urmare, situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de detenţie nu este incidentă în cauză. 22. De asemenea, Curtea reţine că noţiunea de „libertate condiţionată“ folosită în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie este sinonimă cu cea de „liberare condiţionată“ cuprinsă în art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerată a unei persoane condamnate nu poate fi considerată ca fiind forţată în termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberării condiţionate. Situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu vizează însă liberarea condiţionată, ci dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiţionată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea constată că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie calificată ca fiind forţată, în lipsa consimţământului infractorului. 23. Totodată, Curtea reţine că, similar dispoziţiilor constituţionale precitate, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menţionat statuând că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate ;[…]“. Dispoziţiile art. 4 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reprezintă excepţii de la interdicţia impusă prin paragraful 2 al aceluiaşi articol ori limitări ale exerciţiului dreptului garantat de art. 4 paragraful 2 din Convenţie de a nu fi supus la muncă forţată ori obligatorie, ci delimitează conţinutul acestui drept. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenţie, adică în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau în timpul cât se află în libertate condiţionată, nu este considerată muncă forţată sau obligatorie. 24. Totodată, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv hotărârile din 7 iulie 2011 şi din 9 februarie 2016, pronunţate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveţiei, paragrafele 62-65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Primul său alineat nu prevede restricţii, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, şi, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenţie, nu admite nicio derogare, chiar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei şi Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenţie interzice «munca forţată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziţie, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenţia nr. 29 din 1930 privind munca forţată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, şi Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 115). Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenţie şi art. 2 paragraful 2 din Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziţii prevede că, «în sensul» Convenţiei nr. 29, expresia «muncă forţată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, paragraful 116). Curtea a considerat că această definiţie ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenţie, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). Curtea a observat structura specifică a art. 4 din Convenţie, al cărui alineat 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a «delimita» însuşi conţinutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alin. 2 şi indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forţată sau obligatorie». Astfel, alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, şi Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunţată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. 25. În acelaşi fel, Curtea constată că dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii“. 26. De asemenea, „munca forţată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930]. 27. În aceste condiţii, Curtea constată că norma penală criticată, potrivit căreia instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiţii, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, este conformă cu dispoziţiile constituţionale şi din actele internaţionale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţia României, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată la Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321). 28. De altfel, realizând un studiu de drept comparat, Curtea observă că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - se dispune de către instanţă doar cu consimţământul condamnatului/infractorului. 29. Astfel, în Albania, art. 63 din Codul penal prevede că, în situaţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, instanţa poate dispune, cu consimţământul condamnatului, efectuarea muncii neremunerate în folosul comunităţii. În Andora, conform art. 49 alin. 1 din Codul penal, munca în folosul comunităţii constă într-o prestare neremunerată de servicii de utilitate publică în favoarea statului, altor instituţii publice, asociaţiilor sau fundaţiilor, care necesită întotdeauna consimţământul prealabil al condamnatului. Art. 61 prevede că, prin sentinţă sau printr-o rezoluţie ulterioară motivată, tribunalul poate suspenda condiţionat executarea pedepselor privative sau restrictive de libertate impuse condamnaţilor mai puţin periculoşi, prevăzând obligaţia acestora de a nu mai comite infracţiuni în perioada de probă. Art. 62 reglementează o versiune mai restrictivă a acestei măsuri, în care tribunalul poate impune condamnatului obligaţii suplimentare. Măsurile de control monitorizat nu pot fi impuse fără consimţământul condamnatului, regulă care este valabilă şi pentru efectuarea de muncă în folosul comunităţii. Art. 65 reglementează substituirea pedepselor cu închisoare uşoare cu un regim de executare mai lejer. Tribunalul poate înlocui cu muncă în folosul comunităţii pedepsele de până la 3 ani. Substituirea cu munca în folosul comunităţii poate fi decisă motivat de tribunal şi în cazul altor forme de restrângere a libertăţii, cum ar fi arestul la domiciliu. În Armenia, art. 54 din Codul penal defineşte munca în folosul comunităţii ca fiind executarea de activitate autorizată, neremunerată şi utilă societăţii de către o persoană condamnată în timpul său liber, în conformitate cu dispoziţiile autorităţilor locale. Munca în folosul comunităţii este decisă ca alternativă la pedeapsa închisorii, cu consimţământul scris al persoanei care urmează să fie condamnată, dat înainte de pronunţarea sentinţei. În Belgia, conform art. 375 din Codul penal, pentru infracţiunile mai puţin grave, judecătorul poate pronunţa o pedeapsă de muncă în folosul comunităţii, precizând în sentinţă şi suma amenzii sau durata închisorii care va fi executată în cazul nerespectării obligaţiilor. Această pedeapsă poate fi aplicată la iniţiativa judecătorului, a procurorului sau a inculpatului. Munca în folosul comunităţii poate fi impusă numai cu consimţământul informat al inculpatului, exprimat direct sau prin intermediar. În Bosnia şi Herţegovina, art. 44 alin. 1 din Codul penal stipulează că instanţa poate dispune, cu consimţământul condamnatului, ca pedeapsa cu închisoarea sub un an să fie înlocuită cu munca în folosul comunităţii. În Croaţia, art. 43 alin. 2 din Codul penal stipulează că, în cazurile în care amenda penală nu poate fi plătită, instanţa va decide, cu consimţământul condamnatului, substituirea acestei pedepse cu munca în folosul comunităţii. Alin. 3 precizează că atunci când persoana condamnată nu consimte sau nu efectuează munca în folosul comunităţii, ea va fi substituită cu închisoarea. De asemenea, art. 55 alin. 1 prevede că instanţa poate substitui pedepsele cu amenda penală sau cu închisoarea de până la un an cu munca în folosul comunităţii, însă numai dacă are consimţământul condamnatului, potrivit alin. 4. Art. 55 alin. 9 precizează că această muncă este neremunerată. În Estonia, art. 69 din Codul penal prevede posibilitatea instanţei de a substitui pedeapsa închisorii până la 2 ani cu munca neremunerată în folosul comunităţii, cu consimţământul condamnatului. Dacă acesta nu efectuează munca sau nu îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa poate dispune executarea pedepsei cu închisoarea sau poate lua alte măsuri. Dacă persoana condamnată comite o nouă infracţiune, pentru care este dispusă pedeapsa închisorii, la aceasta se va adăuga şi partea neexecutată din sentinţa de muncă în folosul comunităţii, transformată în zile de închisoare. Conform art. 70 alin. 1, dacă persoana condamnată nu plăteşte amenda penală, instanţa trebuie să substituie această pedeapsă cu închisoarea sau, dacă are consimţământul condamnatului, cu munca în folosul comunităţii. În Finlanda, secţiunea 11 din capitolul 6 al Codului penal prevede posibilitatea instanţei de a substitui pedeapsa închisorii până la 8 luni cu munca în folosul comunităţii, cu consimţământul condamnatului. În Franţa, art. 131-4-1 din Codul penal reglementează posibilitatea judecătorului de a pronunţa pedeapsa de constrângere penală pentru delictele pedepsite cu cel mult 5 ani închisoare. Constrângerea penală impune condamnatului obligaţia de a se supune, sub supravegherea judecătorului responsabil cu executarea pedepselor, pentru o perioadă fixată de instanţă, unor măsuri de control şi asistenţă, precum şi unor obligaţii şi interdicţii speciale destinate prevenirii recidivei. Printre acestea se poate regăsi obligaţia de a efectua o muncă de interes general, în condiţiile prevăzute de art. 131-8. Instanţa fixează, de asemenea, durata maximă a pedepsei cu închisoare aplicată condamnatului în cazul nerespectării obligaţiilor şi interdicţiilor impuse acestuia. În cursul executării constrângerii penale, obligaţiile şi interdicţiile, precum şi măsurile de asistenţă pot fi modificate, suprimate sau completate de către judecătorul responsabil cu executarea pedepselor. Art. 131-8 stipulează că instanţa poate dispune, în locul închisorii, pentru delicte, efectuarea de către condamnat a unei munci de interes general, cu consimţământul acestuia. Această măsură nu poate fi luată cu privire la inculpatul care nu este prezent la şedinţă decât dacă acesta şi-a transmis acordul în scris prin avocatul său. Înainte de pronunţarea sentinţei, preşedintele instanţei trebuie să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii de interes general. În Georgia, potrivit art. 73, în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni mai puţin grave, care nu au cauzat probleme disciplinare, după executarea unei fracţiuni din pedeapsă, Consiliul Local al Ministerului Executării Pedepselor şi Asistenţei Legale poate substitui sentinţa de închisoare cu o sentinţă mai blândă, cum ar fi măsurile de restrângere a libertăţii sau munca în folosul comunităţii (aceasta din urmă numai cu consimţământul condamnatului). În Luxemburg, art. 22 din Codul penal stipulează că instanţa poate dispune, în cazul infracţiunilor pasibile de pedeapsa închisorii sub 6 luni, efectuarea de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, cu titlu de pedeapsă principală. Această măsură nu poate fi luată cu privire la un inculpat care nu este prezent la şedinţă. Înainte de pronunţarea sentinţei, preşedintele instanţei trebuie să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunităţii. În Malta, art. 28G din Codul penal prevede că, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, instanţa poate da un ordin de muncă în folosul comunităţii şi face trimitere la art. 11 din Legea probaţiunii, care se aplică în asemenea situaţii. Această dispoziţie stabileşte că ordinul menţionat poate fi emis atunci când instanţa consideră că pedeapsa cu închisoarea de până la 7 ani poate fi înlocuită cu munca neremunerată în folosul comunităţii. Totuşi, ordinul menţionat nu poate fi dat decât dacă condamnatul şi-a exprimat consimţământul în acest sens şi a semnat formularul legal. Înainte de a lua această hotărâre, instanţa trebuie să-i explice persoanei condamnate consecinţele acestei măsuri, atenţionându-l că, dacă va comite altă infracţiune sau va încălca ordinul, va fi pasibil de condamnare pentru infracţiunea iniţială. În Muntenegru, art. 39 alin. 6 din Codul penal prevede că, în caz de neplată la termen a amenzii penale, instanţa trebuie să substituie această pedeapsă cu închisoarea. Cu consimţământul condamnatului, amenda poate fi substituită cu munca în folosul comunităţii, în conformitate cu alin. 7. Conform art. 41 alin. 1, munca în folosul comunităţii poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pasibile de amendă sau închisoare până la 5 ani. Alin. 3 stipulează că această pedeapsă poate fi aplicată numai după exprimarea consimţământului condamnatului. Alin. 4 precizează că munca în folosul comunităţii este neremunerată, este benefică societăţii şi nu vatămă demnitatea umană. Potrivit alin. 6, dacă persoana condamnată nu efectuează toată munca în folosul comunităţii care i-a fost atribuită, această pedeapsă trebuie substituită cu închisoarea. În Norvegia, secţiunea 48 din Codul penal reglementează posibilitatea înlocuirii pedepsei cu închisoarea până la un an cu munca în folosul comunităţii, însă numai cu consimţământul condamnatului. Secţiunea 52 prevede posibilitatea judecătoriei de a decide prin hotărâre, la cerere, executarea totală sau parţială a sentinţei alternative cu închisoarea în situaţiile în care condamnatul îşi încalcă obligaţiile sau comite altă infracţiune în perioada de probă. În Olanda, secţiunea 74 stipulează că, în cazul infracţiunilor pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 6 ani, procurorul poate decide să nu trimită făptuitorul în instanţă, ci să îi impună anumite condiţii pe care trebuie să le respecte pentru a nu ajunge la proces. Printre aceste condiţii se numără şi munca în folosul comunităţii, pentru care făptuitorul trebuie să îşi dea acordul. În Polonia, art. 75 alin. 1 din Codul penal stabileşte că instanţa judecătorească dispune executarea unei pedepse în cazul în care condamnatul, în timpul perioadei de probă, a săvârşit o infracţiune intenţionată similară celei pentru care a fost condamnat. Alin. 2 prevede că instanţa decide dacă să anuleze sau nu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă inculpatul încalcă grav ordinea juridică în timpul perioadei de probă, nu îşi respectă obligaţiile impuse sau comite o infracţiune din culpă. În această din urmă situaţie, alin. 3a precizează că instanţa poate să scurteze pedeapsa aplicată până la jumătate. De asemenea, în cazul discutat, art. 75a alin. 1 stabileşte că, în loc de închisoare, instanţa poate dispune în sarcina condamnatului obligaţia de a efectua muncă neplătită, în scopuri sociale, sau plata unei amenzi. Dacă este posibil, va fi audiată persoana condamnată (alin. 3). În cazul în care condamnatul evită şi executarea acestor pedepse ori îşi ignoră obligaţiile, alin. 5 menţionează că instanţa anulează măsura şi ordonă executarea pedepsei privative de libertate. În Portugalia, art. 58 prevede posibilitatea tribunalului de a substitui pedeapsa cu închisoarea sub 2 ani cu munca în folosul comunităţii, cu consimţământul condamnatului. Munca în folosul comunităţii constă în furnizarea de servicii gratuite statului, altor persoane juridice de drept public sau entităţilor private pe care instanţa le consideră de interes public. În Serbia, art. 52 alin. 1 precizează că munca în folosul comunităţii poate fi impusă inculpaţilor care au comis fapte pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 3 ani sau cu amenda penală. Potrivit alin. 2, munca în folosul comunităţii este neremunerată, este benefică societăţii şi nu ofensează demnitatea umană. Alin. 4 statuează că această măsură nu poate fi dispusă fără consimţământul infractorului. În Slovacia, secţiunea 54 din Codul penal stabileşte că instanţa poate pronunţa, cu consimţământul inculpatului, o sentinţă de muncă în folosul comunităţii pentru infracţiunile pasibile de o pedeapsă cu închisoarea până la 5 ani. Secţiunea 55 alin. 3 stipulează că persoana condamnată trebuie să efectueze munca personal, în timpul său liber şi fără să primească vreo plată. În Spania, art. 49 din Codul penal consacră posibilitatea impunerii pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii, cu consimţământul condamnatului. Dacă serviciile sociale ale penitenciarului constată că munca nu este îndeplinită corespunzător, ele trebuie să trimită un raport judecătorului delegat cu executarea pedepsei, care poate dispune ca situaţia să fie remediată chiar de penitenciarul respectiv, poate trimite condamnatul să execute pedeapsa în altă instituţie penală sau poate constata că sentinţa nu a fost executată. Dacă se constată încălcarea obligaţiilor, se va aplica art. 468, care prevede o pedeapsă cu închisoarea între 6 luni şi un an pentru nerespectarea obligaţiilor dintr-o sentinţă penală. Art. 53 alin. 1 statuează că, în caz de neplată a amenzii penale, condamnatul este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea, care poate fi executată sub forma monitorizării electronice sau prin muncă în folosul comunităţii, dispusă de judecător sau instanţă cu consimţământul condamnatului. În Suedia, secţiunea 1 din capitolul 27 al Codului penal prevede că instanţa poate pronunţa o sentinţă cu suspendare atunci când consideră că amenda ar fi insuficientă. Secţiunea 2a stipulează că acest gen de sentinţă poate fi combinat cu munca neremunerată în folosul comunităţii, cu consimţământul condamnatului. În această situaţie, instanţa trebuie să menţioneze în sentinţă durata pedepsei cu închisoarea care ar fi fost impusă dacă ar fi fost aleasă această sancţiune. Dacă există motive în acest sens, poate fi dispusă, la cererea procurorului, modificarea condiţiilor muncii în folosul comunităţii sau încetarea acesteia. În Turcia, art. 50 alin. 1 din Codul penal prevede posibilitatea instanţei de a substitui închisoarea pe termen scurt cu amenda penală, obligaţia de despăgubire a victimei, admiterea într-o instituţie educaţională, restrângerea libertăţii de mişcare şi de acţiune, confiscarea permisului de conducere, interzicerea desfăşurării anumitor activităţi sau munca în folosul comunităţii (aceasta din urmă numai cu consimţământul condamnatului). 30. Aşadar, potrivit legislaţiei penale a statelor europene menţionate, efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunităţii/a unei munci de interes general poate fi dispusă de instanţă, inclusiv în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, numai cu consimţământul acestuia. Mai mult, Curtea observă că în ţări precum Franţa ori Luxemburg se reglementează expres faptul că munca de interes general/munca în folosul comunităţii nu poate fi dispusă cu privire la infractorul care nu este prezent în şedinţă, preşedintele instanţei fiind obligat - în Luxemburg - să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunităţii. 31. În prezenta cauză, autoarea excepţiei susţine că norma penală criticată aduce atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie care presupune, printre altele, dreptul la un judecător independent şi imparţial, în condiţiile în care afectează, pe de o parte, independenţa judecătorului, prin îngrădirea excesivă a posibilităţii acestuia de a individualiza sancţiunea aplicată în cazurile în care inculpatul nu se prezintă în faţa instanţei pentru a-şi da acordul cu privire la prestarea unei munci în folosul comunităţii şi, pe de altă parte, imparţialitatea judecătorului, prin obligarea acestuia să analizeze un aspect referitor la sancţiunea pe care o va aplica în cauză, mai înainte de a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului. 32. Cât priveşte independenţa judecătorului, Curtea reţine că aceasta se referă, pe de o parte, la instanţa judecătorească ca întreg, iar, pe de altă parte, la fiecare judecător, în general, problema independenţei fiind necesar a se analiza sub două aspecte, funcţională şi personală. Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure, prin lege, judecătorului, iar independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanţele judecătoreşti să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, deci să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor. 33. În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor de drept penal, Curtea reţine că aceasta poate fi, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. 34. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Curtea a reţinut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (în acest sens, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragrafele 38 şi 39, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 24, şi Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragraful 25). 35. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege“, şi ale art. 124 alin. (1), care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. Totodată, Curtea a observat că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 42, Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, paragraful 25 şi Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, paragraful 26). 36. Curtea reaminteşte că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanţei de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii. Totodată, Curtea reţine că reglementarea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, Curtea constată că, prin reglementarea condiţiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea dispunerii de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opţiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituţională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituţie, mai mult norma criticată fiind în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. 37. În aceste condiţii, Curtea constată că susţinerea autoarei potrivit căreia norma penală aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (3), privitoare la independenţa judecătorilor, este neîntemeiată, deoarece judecătorii nu pot fi independenţi faţă de lege. Individualizarea judiciară a pedepsei, pe care ei sunt chemaţi să o înfăptuiască, poate avea loc doar în cadrul individualizării legale, care este opera legiuitorului. Or, Curtea reţine că tocmai în cadrul individualizării legale au fost instituite condiţiile în care suspendarea executării pedepsei poate fi dispusă şi pe care judecătorii sunt obligaţi să le aplice în strictă conformitate cu legea. 38. În ceea ce priveşte susţinerea autoarei potrivit căreia norma legală este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) privind imparţialitatea justiţiei, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, face distincţie între „imparţialitatea obiectivă“ şi „imparţialitatea subiectivă“, statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 şi 99, faptul că imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunţată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 şi 30, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragraful 42). În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, instanţa de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. În consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d)]. Totodată, existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Meznaric împotriva Croaţiei, paragraful 27). 39. Din această perspectivă, Curtea constată că, în cauză, ceea ce se pune în discuţie de către însuşi judecătorul este aşa-numita „imparţialitate subiectivă“, aparenţa de parţialitate raportat la comportamentul judecătorului, îndoiala legitimă în legătură cu imparţialitatea acestuia pe care norma penală criticată ar genera-o prin cerinţa de a obţine acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii anterior analizei cu privire la vinovăţia acestuia. Curtea nu poate reţine susţinerile autoarei excepţiei atât timp cât, astfel cum s-a constatat, norma penală criticată este în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Constituţia României, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prin hotărârea de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi obţinerea ulterioară a acordului acestuia ar constitui o „muncă forţată sau obligatorie“, în dezacord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale precitate. 40. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că prin condiţionarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituţional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei. 41. Totodată, Curtea nu poate reţine susţinerile autoarei potrivit cărora norma penală criticată aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prin raportare la art. 23 referitor la libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că norma penală criticată permite o individualizare judiciară a executării pedepsei „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, ce excedează sferei de reglementare a art. 53 din Constituţie. Aşadar, reglementarea unor condiţii în dispunerea de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere priveşte restrângerea aplicării acestei măsuri impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, iar nu restrângerea ce are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi cetăţeneşti, astfel cum prevede art. 53 din Legea fundamentală. 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu, de către instanţă, în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
