Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 din Codul de procedură penală şi ale art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristina Oana Ionescu în Dosarul nr. 226/204/2017 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.844D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea soluţiei solicitate, referitor la dispoziţiile art. 65 alin. (1) şi ale art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, reţine că acestea sunt criticate de către autoarea excepţiei din perspectiva necesităţii modificării lor, întrucât este nemulţumită de împrejurarea că art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală face trimitere doar la cazurile de incompatibilitate de lalit. a)-d), respectiv f) ale alin. (1) al art. 64 din acelaşi act normativ, în ceea ce-i priveşte pe procurori şi pe organul de cercetare penală, iar nu şi la cazul de incompatibilitate reglementat la lit. e) a alin. (1) al art. 64 din Codul de procedură penală, care i-ar profita acesteia. Apreciază că obiecţiunile formulate de autoare nu sunt întemeiate, iar neconstituţionalitatea nu poate fi dedusă dintr-o omisiune de reglementare. Totodată, în raport cu nemulţumirile autoarei excepţiei, reţine că aceasta beneficiază de un caz de incompatibilitate de care poate face uz în ipoteza în care doreşte recuzarea procurorului. Arată că nemulţumirea autoarei excepţiei este legată de faptul că procurorul de caz ar fi fost promovat procuror ierarhic superior, calitate în care ar fi soluţionat şi plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată. Apreciază că, dacă aceasta ar fi situaţia în dosarul în care prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost invocată, în cauză ar fi vorba, mai degrabă, despre o problemă de interpretare şi aplicare a legii, iar nu despre o problemă de constituţionalitate a textelor de lege criticate. Pe de altă parte, observă că textul de lege criticat face referire la cazul de incompatibilitate de la lit. f) a alin. (1) al art. 64 din Codul de procedură penală şi care ar putea fi incident în situaţia autoarei excepţiei, în măsura în care cele susţinute de aceasta ar fi reale, astfel încât, în ipoteza în care procurorul de caz, prin promovare, ar fi devenit procuror ierarhic superior, autoarea ar avea un caz de incompatibilitate de care să se folosească. Referitor la critica de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală, faţă de criticile autoarei excepţiei, reţine că egalitatea cetăţenilor în faţa legii nu presupune o egalitate între cetăţeni şi autorităţile publice. Totodată, arată că, dacă în cauză ar fi vorba despre o depăşire a termenului de soluţionare a plângerii, petenta - autoare a excepţiei - are posibilitatea formulării plângerii în faţa judecătorului de cameră preliminară, întrucât legiuitorul a consacrat, în dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală, o astfel de posibilitate, dacă organul judiciar nu ar soluţiona plângerea în termenul prevăzut de lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea de amânare a pronunţării din 28 martie 2017 şi Încheierea nr. 192C din 18 aprilie 2017, pronunţate în Dosarul nr. 226/204/2017, Judecătoria Câmpina - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 din Codul de procedură penală şi ale art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cristina Oana Ionescu în procedura de soluţionare a plângerii formulate în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, că interdicţia reglementată de art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală pentru judecători nu este aplicată şi procurorului de caz devenit prim-procuror, creându-se o inegalitate în faţa legii pentru justiţiabili în raport cu actele şi lucrările procurorului promovat ca prim-procuror, dar şi o vădită ilegalitate, deoarece un procuror care a respins o plângere, întemeiată pe dispoziţiile art. 336-340 din Codul de procedură penală, şi care a fost, ulterior, promovat prim-procuror ar urma să-şi soluţioneze plângerea la propria dispoziţie, parţialitatea acestuia fiind vădită în sensul respingerii plângerilor de orice natură ar fi ele. 6. Cât priveşte dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală, arată că, deşi legiuitorul a prevăzut un termen imperativ în vederea soluţionării plângerii formulate în temeiul art. 339 din Codul de procedură penală, nu s-a reglementat nicio sancţiune a decăderii din dreptul de a mai emite ordonanţe peste termenul menţionat, creându-se, astfel, o falsă superioritate a parchetelor în raport de justiţiabili, deşi legiuitorul avea la îndemână posibilitatea extinderii acestui termen. Consideră că se creează un dezechilibru în faţa legii, prin inegalitatea de arme dintre justiţiabil şi procuror, atât timp cât justiţiabilul este sancţionat cu decăderea dacă nu formulează plângerea în termenul expres prevăzut de lege, iar procurorul nu este sancţionat. 7. Judecătoria Câmpina - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, cât priveşte dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală, arată că norme procesual penale similare, respectiv art. 278^1 alin. 1 şi alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în acest sens invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 16 septembrie 2008, în care s-a reţinut, printre altele, că „eventualele abuzuri ale organelor de urmărire penală sau întârzierile în soluţionarea plângerilor adresate acestora, la care fac referire autorii excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional.“ În acelaşi sens invocă şi Decizia nr. 1.392 din 26 octombrie 2010, în care Curtea a statuat că „faptul că prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277 nu este un neajuns al textului criticat, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit să dea eficienţă dreptului de acces liber la justiţie, sens în care partea, neprimind vreun răspuns în termenul prevăzut de lege, se poate adresa judecătorului cu plângere împotriva soluţiei de netrimitere. În plus, nu poate fi primită teza potrivit căreia justiţiabilul nu poate cunoaşte momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alineatul 2 a statuat univoc acest lucru. În sfârşit, prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluţionarea unei cauze penale, aşa încât o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de 20 de zile de la primire să nu se transforme într-o sancţiune pentru justiţiabil, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.“ Reţine că instanţa de control constituţional s-a pronunţat constant în sensul celor statuate anterior, prin deciziile nr. 599 din 5 mai 2011, nr. 838 din 23 iunie 2011, nr. 929 din 7 iulie 2011, nr. 1.136 din 13 septembrie 2011, nr. 1.326 din 11 octombrie 2011 şi nr. 571 din 29 mai 2012, şi apreciază că argumentele expuse anterior îşi păstrează valabilitatea şi în urma modificărilor legislative operate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. 8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală arată că incompatibilitatea judecătorului reglementată prin dispoziţiile criticate a fost instituită de legiuitor pentru a se garanta imparţialitatea funcţională a acestuia, prin evitarea cumulului de funcţii judiciare, aspect care nu se regăseşte în situaţia promovării procurorului în funcţia de prim-procuror. Reţine că, în cauză, prim-procurorul s-a pronunţat asupra plângerii formulate de petentă împotriva ordonanţei de clasare a procurorului de caz, şi nu asupra ordonanţelor pe care procurorul, devenit ulterior prim-procuror, le-a emis în cauză. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că art. 64 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de incompatibilitate aplicabile judecătorilor, stabilind în alin. (1) lit. f) că este incompatibil judecătorul cu privire la care există o suspiciune rezonabilă de afectare a imparţialităţii sale. Întrucât prevederile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală trimit inclusiv la cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, din coroborarea lor rezultă că, în cazul vizat de autoarea excepţiei - procuror care prin promovare ajunge să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva propriei ordonanţe de clasare, procurorul respectiv poate fi recuzat. Apreciază că, în aceste condiţii, nu se poate susţine că reglementarea criticată aduce atingere dreptului la un proces echitabil. 11. Cât priveşte dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală, reţine că acestea nu stabilesc o sancţiune procedurală pentru depăşirea de către procurorul ierarhic superior a termenului de soluţionare a plângerii, această opţiune a legiuitorului însă neputând fi calificată drept discriminatorie. Face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional referitoare la art. 16 din Constituţie, respectiv Decizia nr. 454 din 20 septembrie 2005, potrivit căreia „principiul egalităţii prevăzut de Constituţie pentru cetăţeni nu poate ca, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice“, iar „cetăţenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituţie şi în legi, fiind egali în faţa acestora şi a autorităţilor publice, în timp ce autorităţile publice exercită atribuţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenţei lor, în realizarea funcţiilor pentru care sunt create“. Pe de altă parte, reţine că sancţiunea decăderii nu poate opera în acest caz, întrucât, soluţionând prin ordonanţă plângerea ce i-a fost adresată, procurorul ierarhic superior nu exercită un drept, ci o atribuţie legală. Or, decăderea intervine numai atunci când subiectul procesual nu îşi exercită dreptul în termenul imperativ stabilit de lege. Arată, de asemenea, că întârzierea în soluţionarea plângerii poate atrage, în condiţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, răspunderea disciplinară a procurorului de caz. Totodată, menţionează că nesoluţionarea de către procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva soluţiei de clasare nu îl împiedică pe cel vătămat de soluţie să o conteste la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, art. 340 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că, „Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut de art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.“ 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 338 din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul conţinut: - Art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală: „Judecătorul este incompatibil dacă: [...] e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;“ – Art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.“; – Art. 338 din Codul de procedură penală: „Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanţei.“ 15. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, că, potrivit acestora, judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată. Normele procesual penale precitate garantează imparţialitatea funcţională a judecătorului, prin evitarea cumulului de funcţii judiciare, instituie o prezumţie legală de incompatibilitate ce derivă din demersul obiectiv de apreciere a incompatibilităţii, privesc legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură şi statuează, la nivelul legislaţiei naţionale, „inadmisibilitatea rolului dual al judecătorului“ consacrată jurisprudenţial de instanţa de la Strasbourg (în acest sens, Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Mežnarić împotriva Croaţiei, paragraful 36, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragrafele 42 şi 47). 17. Cu privire la imparţialitatea judecătorului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, instanţa de control constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa - respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017 - că aceasta poate fi apreciată atât subiectiv, cât şi printr-un demers obiectiv, acesta din urmă având scopul de a determina dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală, a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 65 din Codul de procedură penală, legiuitorul român a apreciat necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului. 18. Având în vedere cele arătate, Curtea nu poate reţine că art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură este lovit de un viciu de neconstituţionalitate, cazul de incompatibilitate invocat de autoarea excepţiei garantând, astfel cum s-a arătat, imparţialitatea funcţională a judecătorului, prin evitarea cumulului de funcţii judiciare, ipoteză neaplicabilă în situaţia promovării procurorului în funcţia de prim-procuror. În schimb, Curtea constată că situaţia vizată de autoare îşi poate avea sediul materiei în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere „aparenţa de incompatibilitate“ (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 19. De altfel, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, autoarea invocă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), apreciind că „se creează o inegalitate în faţa legii pentru justiţiabili în raport de actele şi lucrările procurorului promovat ca prim-procuror“. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că, în mod constant, a statuat că principiul egalităţii prevăzut de Constituţie pentru cetăţeni nu poate, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 16, cetăţenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituţie şi în legi, fiind egali în faţa acestora şi a autorităţilor publice, în timp ce autorităţile publice exercită atribuţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenţei lor, în realizarea funcţiilor pentru care sunt create, în mod imparţial. 20. În ceea ce priveşte prevederile art. 338 din Codul de procedură penală, potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanţei, Curtea observă că dispoziţii similare se regăseau şi în art. 277 din Codul de procedură penală din 1968. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 277 din Codul de procedură penală din 1968, în raport cu critici identice celor formulate în prezenta cauză, Curtea a respins-o ca neîntemeiată, statuând, pe de o parte, în considerentele deciziilor nr. 119 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, şi nr. 1.581 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 20 decembrie 2011, că „dispoziţiile de lege criticate reprezintă o concretizare a normelor constituţionale ce consacră liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, fiind instituite tocmai în vederea respectării exigenţei termenului rezonabil, impusă de art. 21 alin. (3) dinConstituţie, iar pe de altă parte, că acestea se aplică fără privilegii ori discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei legale criticate, în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 16. (...) Eventualele abuzuri ale organelor de urmărire penală sau întârzierile în soluţionarea plângerilor adresate acestora, la care face referire în motivare autorul excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii acestuia, nu constituie motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional.“ Totodată, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 1 şi alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de control constituţional a pronunţat Decizia nr. 1.392 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, în care a statuat că „faptul că prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277 nu este un neajuns al textului criticat, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit să dea eficienţă dreptului de acces liber la justiţie, sens în care partea, neprimind vreun răspuns în termenul prevăzut de lege, se poate adresa judecătorului cu plângere împotriva soluţiei de netrimitere. […] În sfârşit, prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluţionarea unei cauze penale, aşa încât o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de 20 de zile de la primire să nu se transforme într-o sancţiune pentru justiţiabil, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.“ 22. Considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 23. Totodată, Curtea reţine că soluţionarea de către procuror a plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală constituie un exerciţiu al supravegherii de către acesta a activităţii de urmărire penală, în acord cu art. 300 din Codul de procedură penală, iar termenul de 20 de zile, reglementat de art. 338 din Codul de procedură penală, în care procurorul sesizat în temeiul art. 336 din acelaşi act normativ trebuie să soluţioneze plângerea, este un termen de recomandare. De altfel, Curtea observă că dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 340 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare“. Cu alte cuvinte, pentru a putea fi formulată o plângere la judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, nu este necesară o soluţie dată de procuror cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală, ci este suficientă numai existenţa acestei plângeri, petentul putând sesiza judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 340 alin. (2) din Codul de procedură penală, şi în lipsa unei soluţii a procurorului. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristina Oana Ionescu în Dosarul nr. 226/204/2017 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 338 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
