Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Vişan şi Dragoş Alexandru Popescu în Dosarul nr. 6.100/2/2018 (2.353/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.329D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 15 iulie 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 30 septembrie 2021. La această dată, Curtea, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 19 octombrie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Decizia penală nr. 1.052/A din 3 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.100/2/2018 (2.353/2018), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Vişan şi Dragoş Alexandru Popescu într-o cauză penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că legiuitorul a reglementat, în cuprinsul codului, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, a judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară, cât şi competenţa organelor de urmărire penală. Reglementarea vizează, pe de o parte, obligaţia organelor judiciare de a efectua un examen de verificare a propriei competenţe în îndeplinirea atribuţiilor cu care au fost învestite prin lege şi, pe de altă parte, dispoziţiile legale şi procedura aplicabilă în cazul în care, în urma verificării competenţei, organul judiciar constată că nu este competent să judece/să efectueze/să supravegheze urmărirea penală în cauza cu care a fost sesizat, precum şi sancţiunile nerespectării regulilor de competenţă. În ceea ce priveşte procurorul în favoarea căruia s-a dispus declinarea competenţei, legiuitorul, spre deosebire de vechea reglementare procesual penală, nu a instituit obligaţia expresă de a menţine, motivat, actele şi măsurile dispuse de organul necompetent/probele administrate de acesta. 5. Astfel, din cauza lipsei de claritate şi precizie a normei juridice, dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, organul de urmărire penală căruia i s-a trimis cauza nu verifică legalitatea actelor întocmite de organul necompetent, nu menţine motivat probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de organul de urmărire penală care şi-a declinat competenţa şi nici nu readministrează probele/nu reface actele/nu revine asupra măsurilor dispuse. În absenţa reglementării obligaţiilor legale ce îi incumbă organului de urmărire penală competent, în favoarea căruia s-a declinat cauza penală, se ajunge, implicit, la imposibilitatea aplicării sancţiunii nerespectării acestor obligaţii. În consecinţă, se poate constata o eludare arbitrară a dispoziţiilor procesuale care statuează în legătură cu efectuarea urmăririi penale de către organul competent, cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). 6. Arată că dispoziţiile de lege criticate reglementează procedura de declinare a competenţei între organele de urmărire penală, fără să precizeze expres obligaţia pozitivă de respectare a legii în ipoteza actelor de urmărire penală efectuate/probelor administrate/măsurilor dispuse anterior declinării de către procurorul sau organul de cercetare penală necompetent după materie sau după calitatea persoanei. Astfel, nu există obligaţia pozitivă de a menţine motivat actele, probele şi măsurile dispuse anterior declinării ori de a le reface (în absenţa ordinului de menţinere). 7. Autorii susţin că lipsa reglementării îndatoririlor pe care le are organul de urmărire penală competent, atunci când este sesizat prin declinarea competenţei, echivalează cu inaplicabilitatea textelor de lege care stabilesc imperativ competenţa organelor de urmărire penală. Or, respectarea normelor de competenţă materială reglementate de legiuitor pentru desfăşurarea activităţii de urmărire penală reprezintă una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii de legalitate, iar activitatea de urmărire penală să nu devină un act arbitrar. Apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, în condiţiile în care prin nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi/sau după calitatea persoanei s-ar putea ajunge - în cazul declinării competenţei - la situaţia în care un procuror ce funcţionează în cadrul unui parchet necompetent material/după calitatea persoanei să poată efectua acte de urmărire penală sau să delege această atribuţie către organele de cercetare ale poliţiei judiciare, fără ca actele întocmite de acesta, cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţă, să poată fi sancţionate, ulterior declinării în favoarea organului competent. Lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor criticate determină şi încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. 8. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituţie, se susţine că actele de urmărire penală efectuate de un organ de urmărire penală necompetent se bucură de o falsă prezumţie de legalitate doar pentru că, drept urmare a declinării competenţei, organul de urmărire penală competent potrivit legii dispune soluţia în cauză. 9. În final, invocă mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012, Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017. 10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că noul Cod de procedură penală reglementează procedura camerei preliminare, cadru în care legalitatea actelor de urmărire penală este verificată de un judecător, tocmai pentru a se garanta respectarea dispoziţiilor legale de către organele de urmărire penală. Instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile de lege criticate respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, nefiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, este respectat dreptul la un proces echitabil, cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituţie, dar şi dreptul la apărare, în contextul în care inculpaţii pot invoca eventualele nereguli cu privire la modalitatea în care s-a desfăşurat urmărirea penală în faţa judecătorului de cameră preliminară. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 58 alin. (2): „Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.“; – Art. 63 alin. (1): „Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.“ 15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 132 referitor la statutul procurorilor. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. Indiferent de modul de sesizare, potrivit art. 58 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală are obligaţia de a-şi verifica competenţa imediat după sesizare, iar, potrivit art. 301 alin. (1) din acelaşi act normativ, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Acest fapt presupune că procurorul va verifica, pe de o parte, dacă este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, iar, pe de altă parte, dacă organul de cercetare penală este cel prevăzut de lege să efectueze urmărirea penală, în cazul în care aceasta nu trebuie realizată de către procuror. De asemenea, organul de cercetare penală care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală va informa procurorul care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală, regula în cursul urmăririi penale este aceea a verificării competenţei din oficiu, iar decizia este a procurorului. 17. Totodată, în doctrină s-a precizat că „deşi art. 63 NCPP, care conţine regulile după care se determină care texte, detaliate pentru procedura care se desfăşoară în cursul judecăţii, sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale, nu prevede şi art. 47, care are denumirea marginală «Excepţiile de necompetenţă», aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu pot să îşi verifice competenţa în cazul invocării unei astfel de excepţii de către părţi sau, după caz, de către subiecţii procesuali“. Cu alte cuvinte, o eventuală lipsă de competenţă a organului de cercetare penală sau a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate fi supusă atenţiei procurorului şi de către părţi sau de către subiecţii procesuali, acesta din urmă trebuind să analizeze aspectele învederate. 18. Potrivit art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Chiar şi în acest caz, dispoziţiile art. 58 alin. (1) şi ale art. 301 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile, subzistând obligaţia procurorului de a-şi verifica competenţa raportat la faptele şi/sau persoanele noi, precum şi obligaţia de a verifica competenţa organului de cercetare penală raportat la aceleaşi elemente. 19. De altfel, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 55, reţinea că „reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/ competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent“. 20. Dacă, în urma verificării, procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, procurorul care exercită supravegherea va sesiza organul competent. 21. Curtea constată că dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Codul de procedură penală precizează că „procurorul […] dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă“. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală (aspect ce rezultă fie din modalitatea de reglementare, fie din apariţia unui eveniment ulterior care determină o modificare a competenţei), să dispună declinarea de competenţă. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, pe de o parte, a verbului „dispune“, iar nu „poate dispune“, iar, pe de altă parte, din utilizarea locuţiunii adverbiale „de îndată“, cu sensul de imediat, numaidecât. Curtea reţine că, în ipoteza în care organul de urmărire penală nu se conformează obligaţiei stabilite de dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Codul de procedură penală de a dispune de îndată declinarea competenţei (atunci când acest lucru se impune), în condiţiile în care Codul de procedură penală nu mai prevede expres soluţia legislativă referitoare la posibilitatea menţinerii motivat a actelor, probelor şi măsurilor dispuse anterior declinării, actele întocmite anterior declinării sunt supuse regimului nulităţilor, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile procesual penale. 22. În acest context, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată). Or, potrivit art. 281 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocată în orice stare a procesului. Aşa fiind, Curtea observă că nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, ceea ce presupune, chiar şi în lipsa unei reglementări exprese, astfel cum susţin autorii excepţiei, o analiză a procurorului competent referitoare la respectarea de către procurorul care şi-a declinat competenţa a dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, în lipsa acestei analize din oficiu, oricare dintre părţi sau subiecţii procesuali pot supune atenţiei procurorului aceste aspecte. 23. Mai mult, invocarea nulităţii absolute pentru nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se poate realiza atât din oficiu, cât şi de către părţi sau subiecţii procesuali atât în faza camerei preliminare, cât şi în faza judecăţii cauzei. Or, constatarea nulităţii absolute determină nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, potrivit art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul. 24. În contextul criticilor de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit art. 280 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a precizat că această normă „are în vedere îndreptăţirea organului judiciar de a examina posibilitatea refacerii actului nul şi de a proceda la acesta, fără ca persoana vătămată prin actul nelegal iniţial, ce fusese înlăturat, să poată pretinde că această înlăturare ar împiedica efectuarea unui nou act care, valabil, să fie împotriva sa“. Cu alte cuvinte, procurorul în favoarea căruia s-a declinat competenţa, constatând nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, poate dispune refacerea acestuia, în condiţiile legii. 25. Aşa fiind, Curtea apreciază că, deşi nu există o reglementare expresă referitoare exclusiv la obligaţiile legale ce îi incumbă organului de urmărire penală competent, în favoarea căruia s-a declinat cauza penală, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale rezultă cu claritate şi precizie competenţele acestui organ judiciar. De altfel, Curtea constată că însăşi reglementarea instituţiei declinării de competenţă este menită să asigure garanţiile procesuale necesare respectării normelor referitoare la competenţa organelor de urmărire penală, astfel încât să nu se ajungă în situaţia în care organul judiciar necompetent să efectueze acte procedurale care să fie anulate ulterior. 26. În final, Curtea reţine că situaţia declinării de competenţă în cazul urmăririi penale nu poate fi confundată cu situaţia extinderii competenţei materiale a procurorului sau a organului de cercetare penală, în cazuri urgente, potrivit art. 60 din Codul de procedură penală. În acest ultim caz, însuşi legiuitorul a reglementat în sarcina procurorului sau a organului de cercetare penală obligaţia de a efectua acte de urmărire penală care nu pot fi amânate, chiar dacă ele privesc o cauză care nu este de competenţa acestora. 27. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că normele procesual penale oferă un ansamblu legislativ clar şi previzibil, apt să determine respectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). Totodată, Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză (în acest sens, Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, paragraful 47). 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Vişan şi Dragoş Alexandru Popescu în Dosarul nr. 6.100/2/2018 (2.353/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
