Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.775D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de domnul avocat Denis Doruş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Societatea Studiourile Media Pro - S.A. din Bucureşti. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că dispoziţiile de lege criticate, potrivit cărora angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, în cazul în care acesta din urmă este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, creează o discriminare în raport cu alte categorii profesionale, aşa cum sunt funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi poliţiştii. Astfel, art. 94 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, art. 58 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, respectiv art. 27^25 lit. a) din Legea nr. 360/2002 prevăd un alt regim pentru aceste din urmă categorii profesionale, în sensul în care raporturile de muncă se suspendă la arestare şi nu încetează. Or, apreciază că persoanele care se supun reglementărilor Codului muncii se află în aceeaşi situaţie cu celelalte categorii profesionale amintite, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, paragraful 40, precum şi art. 3 alin. 1 pct. 3 din Directiva 2000/78 a Consiliului Europei din 27 noiembrie 2000. Totodată, arată că este de acord cu afirmaţia potrivit căreia egalitatea nu înseamnă uniformitate, însă consideră că tratamentul juridic instituit trebuie să asigure garanţii pentru respectarea tuturor drepturilor. Or, dispoziţiile Codului muncii nu oferă garanţii că, în situaţia în care persoana cercetată este găsită nevinovată la sfârşitul cercetării, îşi va putea recăpăta locul de muncă. Pentru cele arătate, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, faţă de care apreciază că nu au intervenit elemente noi, care să justifice un reviriment. 5. În replică, reprezentantul autorului excepţiei arată că, în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională nu a mai analizat textul de lege criticat. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Mihai Valentin Toderiuc cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens arată că, pentru angajaţii ale căror raporturi profesionale sunt reglementate de Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, însă pentru funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare sau poliţişti arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu au ca efect doar suspendarea raporturilor profesionale, indiferent de perioada pe care se întinde măsura preventivă, raportul profesional încetând doar la data condamnării definitive. Consideră că textul de lege ar fi în conformitate cu prevederile constituţionale invocate dacă angajatorul ar putea dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului doar în cazul în care salariatul este condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate. 8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Codul muncii nu sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale invocate. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu instituie discriminări, fiind aplicabile tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, şi anume angajaţilor în baza unui contract individual de muncă, iar comparaţiile expuse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt de natură să demonstreze încălcarea principiului egalităţii în faţa legii. Consideră că, în realitate, este normal ca fiecărei categorii profesionale să i se aplice un tratament diferit, întrucât raporturile de muncă nu sunt asemănătoare. De asemenea, precizează că desfacerea contractului de muncă nu se întemeiază pe o prezumţie de vinovăţie, astfel că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie. Totodată, arată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate tinde la o modificare a prevederilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, însă Curtea Constituţională, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu are competenţa de a modifica textele de lege supuse analizei de constituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: "Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: […] b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală." 14. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 153 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 20 mai 2016, paragraful 19, a reţinut că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 reglementează condiţiile încetării contractului individual de muncă în situaţia în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile. Curtea a apreciat că raţiunile instituirii acestei reglementări au în vedere protejarea angajatorului ale cărui interese ar putea fi afectate ca urmare a menţinerii neocupate a unui post pentru o perioadă mai lungă şi, de aceea, în această situaţie, nu este relevant dacă fapta săvârşită de salariat a avut sau nu legătură cu locul de muncă ori cu sarcinile de serviciu. În acelaşi timp, Curtea a apreciat că textul de lege analizat reprezintă o garanţie a dreptului la muncă, întrucât angajatorul nu va putea dispune desfacerea contractului de muncă în urma arestării preventive ori a arestării la domiciliu a salariatului înainte de termenul de 30 de zile. În cazul în care angajatorul nu a dispus desfacerea contractului individual de muncă după trecerea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, iar salariatul a fost eliberat, această măsură îşi pierde justificarea, astfel că nu mai poate fi adoptată. Cu toate acestea, Curtea a observat că, în cazul în care contractul individual de muncă a fost desfăcut în temeiul art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, efectele acestei măsuri rămân ireversibile, chiar dacă ulterior se demonstrează că arestarea persoanei a fost nelegală sau/şi neîntemeiată. 16. Prin paragraful 20 al aceleiaşi decizii, făcând trimitere la cele reţinute anterior prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, referitor la constituţionalitatea art. 130 alin (1) lit. j) din Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 140 din 1 decembrie 1972, Curtea a reţinut că raţiunea desfacerii contractului de muncă constă, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului care nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. 17. Cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), în care instanţa europeană a observat că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri de arest preventiv mai mari de 60 de zile, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a avut ca temei un element obiectiv, respectiv absenţa prelungită a angajatului de la locul de muncă, iar nu alte considerente legate de vinovăţia sa pentru faptele pentru care a fost pus în arest preventiv. 18. Analizând criticile de constituţionalitate formulate în prezenta cauză, Curtea constată că autorul acestora invocă o pretinsă discriminare a persoanelor ale căror raporturi de muncă se supun Legii nr. 53/2003 faţă de alte categorii socioprofesionale, respectiv funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi poliţiştii, ale căror raporturi de serviciu sunt reglementate de alte acte normative, în ceea ce priveşte măsurile ce se pot dispune de angajator în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu. Astfel, autorul excepţiei învederează că în cazul acestor categorii socioprofesionale legea prevede doar suspendarea raportului de serviciu, şi nu încetarea acestuia. 19. Cu privire la această critică, Curtea reţine că legiuitorul a instituit reglementări distincte şi diferite pentru anumite categorii socioprofesionale având în vedere specificul activităţii acestora, o astfel de opţiune legislativă neavând, în mod necesar, semnificaţia încălcării prevederilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. În acest sens, spre exemplu, Curtea, prin Decizia nr. 1.268 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 22 noiembrie 2011, analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la instituirea unui regim juridic mai favorabil pentru militari, poliţişti şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor sub aspectul calculului pensiei, a reţinut că „factorul determinant în instituirea tratamentului juridic diferenţiat îl constituie condiţiile specifice în care aceste categorii socioprofesionale şi-au desfăşurat activitatea“. Curtea a apreciat că dispoziţiile mai favorabile sunt justificate de „natura activităţii desfăşurate, care creează condiţiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală şi chiar de ameninţare a vieţii“. 20. De asemenea, prin Decizia nr. 323 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 19 iulie 2019, paragraful 25, Curtea a reţinut că instituirea unui tratament juridic distinct pentru anumite categorii socioprofesionale, aşa cum sunt şi cadrele militare în activitate, este fundamentată pe un criteriu obiectiv, ce ţine de specificul activităţii acestora, care justifică instituirea unor drepturi şi obligaţii specifice. 21. În cazul categoriilor de persoane comparate de autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, o astfel de distincţie decurge din înseşi prevederile Constituţiei care, reglementând domeniul legilor organice, face referire la statutul funcţionarilor publici în art. 73 alin. (3) lit. j), distinct faţă de dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. p) referitoare la regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. 22. Curtea observă că, potrivit art. 1 din Legea nr. 145/2019 privind Statutul poliţiştilor din penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 30 iulie 2019, poliţiştii din penitenciare sunt funcţionari publici cu statut special, iar, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, poliţiştii sunt funcţionari publici civili, cu statut special. 23. Mai mult, Curtea constată că natura diferită a atribuţiilor de serviciu poate constitui temeiul instituirii unor statute speciale pentru diferitele categorii de funcţionari publici, dispoziţiile art. 380 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, conţinând o dispoziţie expresă în acest sens. 24. În consecinţă, reglementarea regimului juridic aplicabil raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, ale poliţiştilor din penitenciare şi ale poliţiştilor s-a realizat prin acte normative distincte, ce reflectă particularităţile activităţii acestor categorii socioprofesionale. Astfel, suspendarea raportului de serviciu al acestor categorii de funcţionari publici este reglementată, în prezent, de art. 513 alin. (1) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, de art. 128 alin. (3) din Legea nr. 145/2019 şi de art. 27^25 din Legea nr. 360/2002. 25. Curtea apreciază însă că, pentru a decide dacă dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 au un caracter discriminatoriu în raport cu reglementările aplicabile funcţionarilor publici, mai sus amintite, nu este suficientă constatarea faptului că acestea sunt conţinute în acte normative distincte de Codul muncii, ci se impune şi analizarea împrejurării dacă, în cazul concret al măsurilor ce pot fi dispuse faţă de salariat, respectiv faţă de funcţionarii publici în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu, diferenţa de tratament juridic este justificată în mod obiectiv. 26. În acest sens, Curtea reţine că suspendarea raportului de serviciu al funcţionarului public, al poliţistului din penitenciar sau al poliţistului intervine de drept din chiar momentul arestării preventive sau al arestului la domiciliu şi nu reprezintă o opţiune a instituţiei în cadrul căreia funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea. Această măsură este justificată atât de împrejurarea obiectivă că, aflându-se în această situaţie, funcţionarul public este împiedicat să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu, cât şi de necesitatea protejării prestigiului funcţiei publice. 27. În acelaşi timp, Curtea constată că suspendarea raportului de serviciu nu reprezintă o măsură cu efecte definitive, aşa cum este concedierea, care duce la încetarea raportului de muncă. Această opţiune legislativă trebuie analizată însă în contextul întregii reglementări privind statutul funcţionarilor publici, al poliţiştilor din penitenciare sau al poliţistului. 28. În acest sens, Curtea reţine că, prin activităţile pe care le desfăşoară funcţionarii publici, aceştia realizează exercitarea prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute de art. 369 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 145/2019, precum şi cele ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 prevăd, de asemenea, că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, poliţiştii din penitenciare şi poliţiştii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice. Îndeplinirea acestor atribuţii impune funcţionarilor publici o serie de obligaţii, interdicţii şi limitări menite să asigure garantarea îndeplinirii în mod optim a funcţiei publice şi care nu sunt aplicabile şi salariaţilor ale căror raporturi de muncă se supun dispoziţiilor Codului muncii. În acest sens sunt, spre exemplu, obligaţia privind obiectivitatea, imparţialitatea şi independenţa în exercitarea atribuţiilor, limitarea posibilităţii de implicare în activitatea politică, obligaţia păstrării secretului de stat, secretului de serviciu şi confidenţialitatea, obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor (art. 431, 436, 439 şi 445 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019). În mod asemănător, dispoziţiile art. 120-122 din Legea nr. 145/2019 şi cele ale art. 41-48 din Legea nr. 360/2002 prevăd îndatoriri şi restrângeri ale exerciţiului unor drepturi şi libertăţi pentru poliţiştii din penitenciare şi poliţişti. 29. Pentru a contrabalansa toate aceste îndatoriri şi limitări ale exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, riscurile deosebite la care funcţionarii publici sunt supuşi în exercitarea unora dintre activităţile specifice anumitor funcţii publice, dar şi pentru a motiva funcţionarii publici să se dedice exercitării atribuţiilor de serviciu în maniera pe care exerciţiul prerogativelor de putere publică o impune, legiuitorul a prevăzut o serie de drepturi şi garanţii specifice. Mai mult, pentru a asigura loialitatea funcţionarilor publici faţă de funcţia deţinută şi instituţia în care îşi desfăşoară raporturile de serviciu, statutele profesionale ale acestora conturează conţinutul dreptului la carieră, care presupune o traiectorie continuă, cu o perspectivă ascendentă a evoluţiei profesionale, precum şi garanţii de stabilitate şi protecţie a raportului de serviciu. 30. Curtea apreciază că dispoziţiile de lege care prevăd măsurile aplicabile funcţionarilor publici în cazul arestării preventive ori al arestului la domiciliu sunt o consecinţă a tuturor temeiurilor mai sus amintite, reflectând, deopotrivă, atât atenţia acordată de legiuitor protecţiei prestigiului funcţiei publice, dar şi garanţiile necesare asigurării stabilităţii şi dreptului la carieră al funcţionarilor publici. 31. Or, Curtea consideră că aceste aspecte specifice justifică diferenţele de tratament juridic faţă de salariaţii ale căror raporturi de muncă se supun Codului muncii, acestea fiind supuse unui regim care nu impune instituirea unor măsuri asemănătoare. 32. În consecinţă, Curtea reţine că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, diferenţa de tratament juridic criticată de autorul excepţiei fiind justificată de împrejurările obiectiv diferite în care se găsesc categoriile socioprofesionale comparate. 33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 3.420/2/2017 (nr. vechi 2.116/2017) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
