Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a3 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.206D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens paragrafele 18 şi 23-26 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din 25 iunie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 343/C din 3 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a3, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Florin Andrei într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a unui judecător, formulată de autorul excepţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că procedura recuzării este golită de conţinut şi nu este efectivă, în condiţiile în care nu este contradictorie şi, de asemenea, orală, părţile nu sunt citate, termenul în care se soluţionează este de 24 de ore, astfel încât nu se pot administra probe, şi, totodată, persoana care judecă o astfel de cerere de recuzare este colegul celui recuzat, contrar dreptului la un proces echitabil. Aşadar, susţine că prevederile criticate încalcă principiul legalităţii, aduc atingere dreptului la un proces echitabil, îngrădesc dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi nesocotesc principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, întrucât, conform acestora, încheierea prin care se respinge cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, făcând referire la prevederile art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă, autorul excepţiei arată că în cauzele civile încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată pe cale separată - cu apel sau, după caz, cu recurs - la instanţa imediat superioară şi că, întrucât recuzarea este „o instituţie ce ţine de civil, şi nu de penal“, aceeaşi reglementare ar trebui instituită şi în materie penală. 6. Totodată, susţine că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală nu reglementează o cale de atac, un remediu procesual efectiv, contrar art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are în vedere că stabilirea vinovăţiei prevede două căi procedurale. Consideră că se impune să fie reglementată o cale de atac care să poată fi formulată împotriva unei încheieri pronunţate în fond, să fie soluţionată într-un termen rezonabil, să fie clar reglementată, într-o manieră care să presupună şi contradictorialitate, dar şi obligaţia celui care se pronunţă de a analiza toate motivele din cererea de recuzare, în caz contrar putând să apară şi ipoteza unui refuz de a soluţiona cererea de recuzare, cum s-a întâmplat în prezenta cauză. Susţine, aşadar, că cererea de recuzare este un mijloc procesual prin care se garantează imparţialitatea judecătorilor completului şi că, în condiţiile în care asupra cererii de recuzare se pronunţă un judecător de la completul următor, deci un coleg al judecătorului la care se referă cererea, această garanţie - esenţială pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal - este practic înlăturată într-o manieră contrară art. 53 din Constituţie, dacă încheierea respectivă se pronunţă în primă şi ultimă instanţă. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, arătând că lipsa unei căi de atac nu contravine Legii fundamentale, având rolul de a dinamiza procesul penal, mai ales în contextul în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 30 iunie 2016 şi nr. 462 din 25 iunie 2020. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că încheierea prin care se soluţionează o cerere de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac. Cu toate acestea, apreciază că reglementarea criticată nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Observă că, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei - între care se regăsesc şi cele referitoare la incompatibilităţi - constituie motiv de nulitate absolută a sentinţei şi determină desfiinţarea acesteia în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, consideră că legea procesual penală oferă garanţii suficiente pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, împiedicând soluţionarea cauzei de către un judecător incompatibil. 10. Pe de altă parte, reţine că Legea fundamentală nu îl obligă pe legiuitor să reglementeze căi de atac împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti, ci statuează în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“, iar accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti - deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac - fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură; prin urmare, prevederile criticate nu aduc atingere art. 126 şi 129 din Constituţie. Mai mult, întrucât legiuitorul are competenţa de a stabili căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti, reţine că, tocmai în virtutea acestei competenţe, Codul de procedură penală prevede în art. 68 alin. (7) că încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac, urmărind prin aceasta asigurarea celerităţii în soluţionarea cauzelor. Consideră că nici principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este încălcat de dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, acesta fiind incident numai la soluţionarea fondului cauzelor penale. Or, chestiunea recuzării nu priveşte fondul cauzei. În fine, observă că autorul excepţiei afirmă caracterul neconstituţional al prevederilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală raportându-le la cele ale art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, teza referitoare la recuzare, având următorul conţinut: „Încheierea prin care se soluţionează (...) recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“ 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. Totodată, sunt invocate şi prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în cauza în care a fost invocată aceasta autorul a formulat o cerere de recuzare, astfel încât instanţa de control constituţional urmează să se pronunţe doar în ceea ce priveşte norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluţionează cererea de recuzare, în această măsură textul criticat având legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 16. Pe fondul excepţiei, Curtea reţine că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai fost examinate de instanţa de control constituţional, din perspectiva unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunţate Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Decizia nr. 271 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 29 iulie 2018, Decizia nr. 275 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 24 iulie 2018, Decizia nr. 242 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, şi Decizia nr. 462 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 14 octombrie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 17. În motivarea soluţiei sale, în considerentele deciziilor precitate, Curtea a observat că, potrivit art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere şi cea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. (...) Încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac.“ Curtea a observat că în expunerea de motive se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză. 18. Totodată, Curtea a reţinut că procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba despre o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura în ceea ce priveşte cercetarea şi judecarea cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă; această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după tipicul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal. 19. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că soluţionarea cererilor de recuzare trebuie însoţită de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei. Curtea a observat că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, „dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii“, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. De asemenea, Curtea a reţinut că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare nu este în principiu publică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea. 20. Totodată, în acord cu jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, instanţa constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând să fie reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate. 21. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul şi nu antamează fondul cauzei. 22. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost analizată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă“, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată“. 23. De asemenea, Curtea a constatat că împotriva hotărârii ce urmează să fie pronunţată după judecarea cauzei penale părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a3 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
