Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Dan Dumitru Marian Săftescu, Lucian Burghelea, Veronica Tuşa şi de Constantin Nicolae Haţeganu în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.752D/2017. 2. La apelul nominal răspunde domnul consilier juridic Plăiaşu Nicolae, cu delegaţie depusă la dosar, pentru partea Banca Română de Scont, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul bancar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului consilier juridic, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat anterior cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor criticate, respingând excepţiile de neconstituţionalitate. Chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, în procedura dezlegării unor chestiuni de drept în materie penală, prin care a stabilit că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. 4. De altfel, acest serviciu, deşi privat, este de interes public, aflându-se sub controlul Băncii Naţionale a României, aceasta fiind atât o autoritate publică, cât şi o autoritate de reglementare în materie. Reglementarea printr-o lege organică a art. 175 alin. (2) se încadrează în dispoziţiile art. 73 din Constituţie. Apreciază că dispoziţiile criticate sunt clare şi previzibile, astfel că solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. 5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că instanţa de contencios constituţional a analizat anterior constituţionalitatea dispoziţiilor criticate dintr-o perspectivă identică, respingând excepţia de neconstituţionalitate. În acest sens invocă Decizia nr. 601 din 10 octombrie 2019*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018. *) Decizia nr. 601 din 10 octombrie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 28 noiembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 30 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Dan Dumitru Marian Săftescu, Lucian Burghelea, Veronica Tuşa şi de Constantin Nicolae Haţeganu cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că titlul X din Codul penal nu defineşte noţiunea de „autoritate publică“. Apreciază că absenţa unei definiţii a acestei noţiuni permite includerea în categoria „autorităţilor publice“ a unor instituţii care nu au această natură juridică. Astfel, se ajunge la pronunţarea unor soluţii contradictorii, cea mai recentă fiind cea reţinută prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că Banca Naţională a României, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Autoritatea de Supraveghere Fiscală sunt incluse în categoria organelor centrale autonome, fiind deci autorităţi publice. În continuare, susţin că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a raportat la anumite acte ale Uniunii Europene, niciuna dintre aceste prevederi nu conferă băncilor centrale prerogativele de autoritate publică, autoritate administrativă publică ori autoritate învestită cu competenţe administrative publice, ci precizează că statele trebuie să modifice legislaţia în sensul dobândirii de către băncile centrale a unui asemenea statut, în condiţiile în care acestea nu îl au, potrivit reglementărilor interne. 8. Având în vedere aceste aspecte, autorii excepţiei apreciază, în esenţă, că Banca Naţională a României nu poate intra în categoria de „autoritate publică“ în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal. Apreciază că, în timp ce autorităţile centrale autonome răspund în faţa autorităţii publice care le-a înfiinţat, Banca Naţională a României nu răspunde pentru activitatea sa în faţa niciunei autorităţi sau instituţii. Susţin că Banca Naţională a României este, potrivit propriei legi de funcţionare, instituţie publică independentă, iar absenţa unor criterii obiective care să definească noţiunea de „autoritate publică“ şi care să permită includerea acestei instituţii în categoria „autorităţilor publice“ permite interpretări extensive, bazate pe raţionamente subiective care, în unele împrejurări, pot fi realizate în defavoarea subiectului de drept. Apreciază că o interpretare extensivă a normei, în defavoarea acuzatului, o reprezintă Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că: "funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal" 9. În continuare, arată că dispoziţiile penale nu definesc nici termenii „control“ şi „supraveghere“, iar din analiza definiţiilor prevăzute de Dicţionarul explicativ al limbii române rezultă că este vorba despre elemente sinonime, care exprimă, din perspectivă penală, aceeaşi condiţie. În susţinerea celor anterior exprimate, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, nr. 790 din 15 decembrie 2016 şi nr. 582 din 20 iulie 2016. 10. Susţin că ambiguitatea exprimării cuprinse în art. 175 alin. (2) din Codul penal poate conduce la o extindere şi mai largă a aplicării acestor dispoziţii în raport cu orice persoană care, într-un mod sau altul, desfăşoară un serviciu de interes public şi care este, în mod obligatoriu, supusă unei forme de control. 11. În concluzie, invocând cele statuate prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, autorii excepţiei susţin că neîndeplinirea cerinţelor privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii influenţează în mod direct şi nemijlocit dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă respectând dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. 12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală învederează că în acelaşi dosar, la solicitarea altor părţi, a sesizat instanţa de contencios constituţional cu soluţionarea aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate privitoare la prevederile art. 175 alin. (2) din Codul penal. În respectivele încheieri, instanţa judecătorească a apreciat că excepţia ridicată este neîntemeiată. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Guvernul arată că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, reglementarea statutului funcţionarilor publici se face prin lege organică, deci de către legiuitor, astfel reglementarea statutului juridic al celorlalţi funcţionari este tot în atribuţia legiuitorului. Întrucât Constituţia nu defineşte noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“, rămâne în sarcina exclusivă a legiuitorului să le definească. Este ceea ce Codul penal, care este o lege organică, face prin dispoziţiile art. 175, în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, în sensul cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate de a stabili infracţiunile, ceea ce presupune nu numai incriminarea modalităţii de comitere a acestora, ci şi, în anumite situaţii, circumstanţierea subiectului activ sau a celui pasiv. Prin urmare, noţiunea de „funcţionar public“ nu este de rang constituţional, definirea şi reglementarea statutului acestei categorii de salariaţi fiind de domeniul legii. 15. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la neclaritatea şi lipsa de previzibilitate a reglementării, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140. 16. Arată că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal au făcut şi obiectul analizei Curţii Constituţionale, aceasta reţinând, prin Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, şi Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, că art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acesteia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În continuare, citează din cele două decizii anterior menţionate, făcând referire şi la Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, prin care s-a reţinut că noţiunea de „funcţie publică“ se află în corelaţie cu noţiunea de „interes public“, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal. Aşa fiind, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 17. Avocatul Poporului arată că art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În continuare, invocă Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind dezlegarea de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal în ceea ce priveşte funcţionarii publici. 18. De asemenea apreciază că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği contra Turciei, paragraful 70. 19. Arată că norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere că, datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Apreciază că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. În consecinţă, consideră că textul legal criticat este enunţat cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Mai mult, legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 20. În continuare, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de „drept“, precum şi la principiul clarităţii şi previzibilităţii legilor, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36. 21. Totodată, menţionează că prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că noţiunea de funcţionar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât cel din domeniul dreptului administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi datorită faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. De asemenea face referire la cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002, şi Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015. 22. Astfel, dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional care consacră că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat“. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, deşi nu se precizează expres, din modul de formulare a criticilor de neconstituţionalitate rezultă că autorul excepţiei este nemulţumit de interpretarea dată dispoziţiilor criticate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017. 26. Aşa fiind, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dispoziţii care au următorul conţinut: „De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“ 27. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul libertăţii individuale şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, „în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal“. 29. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că funcţionarul public, în înţelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. 30. Calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: a) persoana să exercite un serviciu de interes public (condiţie comună); b) persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (condiţie alternativă). 31. Referitor la prima condiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, pe baza naturii activităţii desfăşurate, se desprinde concluzia că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public. Cu referire la cea de-a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei care realizează serviciul public cu autorităţile publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire. 32. În acest context, instanţa supremă a reţinut că funcţionarul bancar, angajat al unei bănci (instituţie de credit) cu capital integral privat, nu îndeplineşte condiţia de a fi învestit de autorităţile publice pentru exercitarea unui serviciu de interes public. Aprobarea de către Banca Naţională a României a persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, înainte de începerea exercitării responsabilităţilor, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, nu echivalează cu o învestire. 33. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, deşi angajarea funcţionarului bancar de către banca (instituţia de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, activitatea desfăşurată de acesta este supusă controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public. 34. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat dacă, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, Banca Naţională a României constituie o autoritate publică şi, în consecinţă, poate exercita controlul/supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că se poate considera că Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public. 35. Curtea observă că din modul de formulare a criticilor de neconstituţionalitate rezultă că autorii acestora apreciază ca fiind neconformă prevederilor constituţionale concluzia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică. Apreciază că această concluzie a fost posibilă ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a noţiunii de „autoritate publică“. 36. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că noţiunea de „autoritate publică“ este utilizată în diverse articole din Constituţie, de exemplu: art. 16 alin. (1), art. 26 alin. (1), art. 31 alin. (2), art. 44 alin. (5), art. 49 alin. (5), art. 51 alin. (1) şi (4), art. 52 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 126 alin. (6). Mai mult, din analiza prevederilor constituţionale reiese că Legea fundamentală dedică un întreg titlu acestor autorităţi, titlul III, având denumirea marginală „Autorităţile publice“. În acest context, Curtea constată că Legea fundamentală utilizează noţiunea de autoritate publică într-un sens restrâns, ce are în vedere acele autorităţi publice enumerate în titlul III care exercită funcţiile clasice ale statului (legislativă, executivă, judecătorească), dar şi într-un sens larg, cu referire la organe ce exercită prerogative de putere publică, calificate tot ca autorităţi publice. 37. Curtea observă că în doctrină s-a precizat că sensul principal al sintagmei „autoritate publică“ este acela de organ public, adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local, ori, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică, pentru realizarea unui interes public. În acelaşi sens, potrivit art. 5 lit. k) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, sintagma de „autoritate publică“ semnifică acel organ de stat sau al unităţii administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public. 38. Astfel, pentru ca un organ să poată fi considerat ca fiind o autoritate publică trebuie îndeplinite două elemente: pe de o parte, acel organ trebuie să exercite prerogative de putere publică, iar, pe de altă parte, interesul urmărit a fi satisfăcut să fie un interes public. 39. În ceea ce priveşte noţiunea de putere publică, potrivit art. 5 lit. jj) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, anterior citată, regimul de putere publică reprezintă ansamblul prerogativelor şi constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuţiilor autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi care le conferă posibilitatea de a se impune cu forţă juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public. 40. Totodată, Curtea observă că în doctrină s-a precizat că noţiunea de putere publică desemnează drepturile (prerogativele) speciale, exorbitante, de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi, implicit, orice autoritate publică, în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public, care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun, măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct, iar în cazul în care nu sunt respectate beneficiază de forţa de constrângere a statului. Totodată, s-a arătat că noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor, la un moment dat. 41. Din această perspectivă, Curtea observă, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că întreaga activitate a Băncii Naţionale a României, în prezent, este reglementată prin legi organice, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar. Legea nr. 312/2015 a transpus Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, consacrând expres împrejurarea că Banca Naţională a României este autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit. Or, conform art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau o autoritate învestită cu competenţe administrative publice. În art. 3 alin. (3) al aceluiaşi act normativ sunt enumerate autorităţile care pot fi desemnate ca autorităţi de rezoluţie, printre acestea regăsindu-se băncile centrale. Prin Legea nr. 312/2015 a fost desemnată autoritate de rezoluţie pentru instituţiile de credit, persoane juridice române, Banca Naţională a României. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, „Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013“. 42. Conform art. 153 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, instituţiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, precum şi alte date şi informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin reglementări şi instrucţiuni de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere. 43. De asemenea, Curtea constată, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat desfăşoară o activitate de interes public, şi anume activitatea bancară, ce este definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 ca „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu“. Natura activităţii desfăşurate de băncile (instituţiile de credit) cu capital integral privat depăşeşte sfera interesului particular şi se situează în sfera interesului public, acestea fiind incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public. Recunoaşterea băncilor ca fiind entităţi de interes public a fost consacrată legislativ prin Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, art. 34 alin. (2) incluzând, în forma actuală, în această categorie şi instituţiile de credit: „în înţelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înţelege: (...) instituţiile de credit (...)“. În consecinţă, pe baza naturii activităţii desfăşurate, se desprinde concluzia că banca (instituţia de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public. 44. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că Banca Naţională a României constituie o autoritate publică şi, în consecinţă, poate exercita controlul/supravegherea la care se referă dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public. 45. De altfel, Curtea, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, a constatat că noţiunea de autoritate publică este definită de dispoziţiile interpretative ale art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), care vizează condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, răspundere reglementată în art. 135 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012 stabilesc că, „În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată“. În titlul III din Legea fundamentală, intitulat Autorităţile publice, se regăsesc capitolul I - „Parlamentul“, capitolul II - „Preşedintele României“, capitolul III - „Guvernul“, capitolul V - „Administraţia publică“ şi capitolul VI - „Autoritatea judecătorească“. Capitolul V, consacrat administraţiei publice, cuprinde, la rândul său, secţiunea 1 - „Administraţia publică centrală de specialitate“ şi secţiunea 2 - „Administraţia publică locală“. Potrivit prevederilor art. 116 din Constituţie, administraţia publică centrală de specialitate este formată din organe centrale de specialitate subordonate - în care se includ, pe lângă ministere şi alte organe centrale - şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice. Conform doctrinei dreptului administrativ, autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Aşadar, prin sintagma „autorităţi publice“ se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale. 46. Curtea a reţinut că în acest sens sunt şi Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar şi, respectiv, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din data de 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că atât medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, cât şi profesorul din învăţământul preuniversitar de stat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. 47. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu sunt confuze, imprecise şi imprevizibile, chiar dacă nu prevăd expres categoriile profesionale vizate, întrucât îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege criticat trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. Dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat sunt persoane avizate şi diligente, care au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. 48. În continuare, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile penale nu definesc nici termenii „control“ şi „supraveghere“, ţinând cont că din analiza definiţiilor prevăzute de Dicţionarul explicativ al limbii române rezultă că este vorba despre elemente sinonime, care exprimă, din perspectivă penală, aceeaşi condiţie, Curtea reţine că, prin aceeaşi decizie, anterior menţionată, a constatat că în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice. Totodată, Curtea a reţinut că, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea. 49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Dumitru Marian Săftescu, Lucian Burghelea, Veronica Tuşa şi Constantin Nicolae Haţeganu în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
