Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, invocată de recurenţii contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special şi creditor, şi creditoarea Valorificare Creanţe - S.R.L. în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.695D/2018. 2. La apelul nominal răspunde domnul Mircea Moise, care depune la dosar şi delegaţie de reprezentare a părţii Valorificare Creanţe - S.R.L. De asemenea, pentru partea Victor Piţurcă răspunde domnul avocat Ioan-Vladimir Olteanu, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că domnul Mircea Moise a transmis Curţii Constituţionale „hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva dispoziţiilor Legii fundamentale ce au fost invocate cu putere de lucru judecat în cauza nr. 12.049/63/2007/a43“, respectiv „Decizia civilă nr. 5.465/28.05.2013, Decizia civilă nr. 3.526/25.06.2013, Decizia civilă nr. 388/5.02.2015“, precum şi „hotărârile date de Federaţia Română de Fotbal împotriva Legii fundamentale ce au fost invocate cu putere de lucru judecat“, respectiv „Hotărârea nr. 41/10.03.2011 şi Decizia nr. 42/20.04.2011“, acestea fiind ataşate în mod corespunzător la dosarul cauzei. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţilor. Având cuvântul, domnul Mircea Moise expune, pe larg, criticile formulate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate existentă la dosar. În esenţă, prezintă contextul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, conchizând că hotărârile invocate în cauză, şi care nu respectă ordinea de drept, nu puteau fi învestite cu puterea de lucru judecat. Prin hotărârile menţionate s-a impus statului român să recunoască pe teritoriul său o altă jurisdicţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că mai întâi trebuie formulată cale de atac la Tribunalul arbitral şi apoi la instanţele naţionale. În opinia contestatorului, aceste hotărâri nu au produs efecte. Constituţia României, în art. 21, 124 şi 126, se referă la instanţele naţionale, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să stabilească altfel, iar art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 nu poate produce consecinţe juridice, întrucât părţile sunt de naţionalitate română şi nu le este aplicabilă Constituţia Elveţiei. Mai arată că interpretarea şi aplicarea normelor juridice pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi că în cauză a invocat mai multe decizii din care rezultă că o procedură arbitrală poate face obiectul acţiunii şi cenzurii instanţei naţionale, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză. Ca urmare, solicită Curţii admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, respectiv să se constate că textul criticat nu poate fi interpretat în sensul că o hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat atunci când a fost pronunţată cu încălcarea Constituţiei. 5. Domnul avocat Ioan-Vladimir Olteanu, pentru partea Victor Piţurcă, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Arată că în motivarea acesteia nu se aduc critici ale art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, ci, de fapt, se aduc critici unor hotărâri judecătoreşti şi arbitrale în raport cu aplicarea acestui text. Prin admiterea unor astfel de critici s-ar tinde la afectarea elementului fundamental al securităţii circuitului juridic reprezentat de autoritatea de lucru judecat. Mai arată că autorii excepţiei omit să observe că există remedii atât în situaţia existenţei unor erori materiale, cât şi pe fond. 6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, în cauză, se critică modul în care a fost interpretată şi aplicată legea. Apreciază că acceptarea unor astfel de critici ar transforma Curtea în instanţă de control judiciar. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Decizia civilă nr. 506/R din 23 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864. Excepţia a fost ridicată de recurenţii contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special şi creditor, şi creditoarea Valorificare Creanţe - S.R.L., în dosarul menţionat, având ca obiect recursul împotriva sentinţei civile prin care s-a respins contestaţia acestora împotriva trecerii unei creanţe în tabelul de creanţă. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că „modul în care în speţă au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 1.200 pct. 4 Cod civil din 1864 (...) nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, şi nici condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate“. Se apreciază că „puterea lucrului judecat, aşa cum a fost interpretată şi aplicată în cauza dedusă judecăţii, este lipsită de suport constituţional“, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale, convenţionale şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului invocate. Natura hotărârilor judecătoreşti este aceea a unor acte autentice emise în activitatea de înfăptuire a actului de justiţie de una dintre cele trei puteri ale statului. Este adevărat că judecătorul este suveran în interpretarea şi aplicarea legii, însă acest drept suveran al judecătorului nu poate determina o încălcare a ordinii juridice a statului, întrucât respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi nici a convenţiilor internaţionale la care România este parte. Or, din hotărârile judecătoreşti invocate în sentinţa recurată „rezultă că o societate aflată sub protecţia Legii nr. 85/1996 a fost judecată într-o procedură arbitrală de Federaţia Română de Fotbal, iar controlul hotărârilor federaţiei în cauză ar fi trebuit să fie făcut în Elveţia în baza Constituţiei Elveţiei şi a Codului de procedură civilă al Confederaţiei elveţiene. În acelaşi timp mai rezultă că persoanei care a înregistrat litigiul la federaţia sportivă în cauză i-a fost recunoscut dreptul de a sesiza o instanţă naţională, ceea ce nu a fost şi în cazul societăţii Fotbal Club U Craiova - S.A. Aşadar, în baza unor hotărâri judecătoreşti a fost schimbată ordinea juridică stabilită de Legea fundamentală, dreptul de acces la justiţie a fost interpretat în baza reglementărilor Federaţiei Române de Fotbal şi ale Federaţiei Internaţionale de Fotbal, dar în acelaşi timp Piţurcă Victor s-a adresat Tribunalului Braşov în baza legii aplicabile din România. Prin urmare, în baza unor hotărâri judecătoreşti au fost abrogate în mod implicit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3-5, art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24, art. 53, art. 61 alin. (1), art. 124, art. 126 şi art. 154 alin. (1) din Constituţie, art. 1, art. 13 cu aplicarea art. 6 pct. 1 şi art. 17 din Convenţie“. Ca atare, se desprinde concluzia că hotărârile judecătoreşti invocate în sentinţa recurată „sunt inexistente.“ 9. Se susţine, în continuare, că prin invocarea şi aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 se creează situaţia ca printr-o hotărâre judecătorească să poate fi înlăturate dispoziţiile Constituţiei, ale Convenţiei, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Constituţionale, deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar drepturile consacrate prin Constituţie, Convenţie, lege, deciziile instanţelor menţionate să fie transformate în drepturi teoretice şi iluzorii. Se apreciază că „dispoziţia criticată nu face distincţie între hotărâri judecătoreşti care respectă principiile statului de drept şi hotărâri judecătoreşti care au doar o prezenţă materială, fiind lipsite de la începutul formării lor de viaţă juridică, dar se află la adăpostul art. 1.200 pct. 4 Cod civil din 1864. Atâta vreme cât dispoziţia criticată nu are în vedere şi situaţiile de excepţie în care, prin hotărâri judecătoreşti, se urmăreşte suprimarea dreptului constituţional şi transformarea drepturilor garanţii în drepturi teoretice şi iluzorii, rezultă că textul criticat este neconstituţional“. 10. În susţinerea excepţiei se invocă statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că poate fi adusă atingere instituţiei lucrului judecat atunci când motive substanţiale şi imperioase o impun (Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, Cauza Ryabykn împotriva Rusiei, paragraful 52), cu precizarea că „legiuitorul nostru nu a avut în vedere situaţiile de excepţie în care prin invocarea şi aplicarea principiului puterii de lucru judecat (...) se urmăreşte suprimarea dreptului constituţional şi transformarea drepturilor garanţii în drepturi teoretice şi iluzorii, ceea ce nu este admis într-un stat de drept“. De asemenea se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016, prin care s-a arătat că hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu poate să-şi prelungească existenţa chiar dacă este învestită cu putere de lucru judecat. Se apreciază că „în cazul în speţă dispoziţiile criticate nu recunosc posibilitatea prevăzută de decizia anterior invocată, deşi argumentele prevăzute de deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât pentru autoritatea legiuitoare, cât şi pentru puterea judecătorească“. 11. Se mai arată şi faptul că „instituţia autorităţii de lucru judecat nu este reglementată de Legea fundamentală, această instituţie reprezintă o prezumţie legală absolută stabilită prin dispoziţia criticată care urmăreşte să asigure securitatea şi stabilitatea raportului juridic. (...) Or, securitatea şi stabilitatea raportului juridic nu pot fi asigurate prin încălcarea şi/sau suprimarea drepturilor garanţii“ consacrate de Constituţie, actele internaţionale şi deciziile instanţelor menţionate. Legiuitorul român „nu a respectat cu claritate şi precizie cerinţele impuse de art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 53 şi art. 124 din Constituţie“. 12. În continuare se prezintă situaţia hotărârilor invocate în cauză cu putere de lucru judecat, arătându-se că acestea „se referă la faptul că unei persoane de naţionalitate română care se află sub protecţia Legii nr. 85/2006 i-au fost aplicate dispoziţiile din Constituţia Elveţiei, precum şi cele ale Codului de procedură elveţiană, în condiţiile în care aceste acte normative nu sunt parte integrantă a dreptului naţional şi nici a dreptului comunitar“. Se conchide că, în raport cu principiul statului de drept, normele criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu conferă instanţei în faţa căreia a fost invocată excepţia posibilitatea legală de a verifica dacă motivele prezentate de hotărârile invocate cu putere de lucru judecat au fost pronunţate atât cu respectarea competenţei, cât şi cu respectarea capacităţii puterii judecătoreşti. 13. Se apreciază că „modul în care este adoptat şi aplicat art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 încalcă autorilor excepţiei de neconstituţionalitate dreptul la un proces echitabil“. În plus, jurisdicţia invocată cu putere de lucru judecat se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, interzisă de art. 126 alin. (5) din Constituţie, iar, din această perspectivă, normele criticate sunt neconstituţionale întrucât „interzic judecătorului în faţa căruia a fost invocată excepţia să-şi mai exercite obligaţiile impuse de art. 124 din Constituţie şi să supună hotărârile în cauză la un minim control de legalitate“. 14. În susţinerea excepţiei se mai învederează că toate hotărârile invocate în speţă (...) „sunt, pe de o parte, hotărâri aditive (prin care au adăugat conţinut nou dispoziţiilor legale incidente speţei) şi substitutive [prin care regulile enunţate de art. 1 alin. (1) şi alin. (3)-(5) din Constituţie, cât şi puterea reglementată de art. 61 din Constituţie în actele normative prevăzute de art. 73 din Constituţie ce sunt incidente speţei au fost înlocuite cu reguli stabilite de Federaţia Internaţională de Fotbal, Federaţia Română de Fotbal, Piţurcă Victor]“ şi că „prin urmare, în cazul dedus judecăţii rezultă că puterea judecătorească a României nu şi-a îndeplinit rolul său constituţional“. Aşadar, „prin pronunţarea hotărârilor judecătoreşti invocate în cauză cu putere de lucru judecat toate instanţele au devenit legiuitor pozitiv şi au înlocuit instanţa competentă să spună dreptul“. 15. Se adaugă şi faptul că textul criticat „nu respectă cu claritate şi precizie cerinţele impuse de art. 126 alin. (3) din Constituţie“, întrucât în baza lui instanţa de judecată este pusă în situaţia de a nesocoti mai multe decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv deciziile nr. 2/2003, 5/2001, 27/2011. De asemenea textul criticat „nu respectă cu claritate şi precizie cerinţele impuse de art. 147 alin. (4) din Constituţie“, întrucât „conduce la situaţia în care deciziile judecătoreşti invocate în apărare cu putere de lucru judecat constituie o probă cu putere absolută ce poate fi invocată împotriva deciziilor CCR“. Se invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 945 din 7 iulie 2011, nr. 1.572 din 19 noiembrie 2009 şi nr. 408 din 7 aprilie 2011. Tot astfel, „dispoziţiile criticate conduc la situaţia în care soluţiile invocate cu putere de lucru judecat pot constitui o probă împotriva Hotărârii pronunţate de CEDO în Cauza Rotaru împotriva României“, unde art. 13 din Convenţie este interpretat în sensul că „solicită o cale internă de atac în faţa unei autorităţi naţionale competente să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată“. 16. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. Cât priveşte opinia instanţei de recurs asupra excepţiei, „este în sensul respingerii acesteia, întrucât textul respectă exigenţele constituţionale legate de calitate, claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, iar chestiunile privind interpretarea şi aplicarea acestui text de lege sunt de competenţa instanţelor de judecată în faţa cărora se invocă excepţia“. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente în şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, având următoarea redactare: „Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum: [...]; 4. puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.“ Curtea observă, mai întâi, că la data de 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. De asemenea, cu aceeaşi dată, a fost abrogat Codul civil din 1864 (cu excepţia dispoziţiilor art. 1.169-1.206, „care se abrogă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010“), potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Potrivit art. 82 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013“. Rezultă aşadar că, începând cu data menţionată, nu mai sunt în vigoare dispoziţiile art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, criticate în prezenta cauză. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă să exercite controlul de constituţionalitate asupra prevederilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, ale căror efecte au fost reţinute în cauză de instanţele de judecată, potrivit principiului tempus regit actum. 21. Dispoziţiile constituţionale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la statul de drept, art. 1 alin. (4) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, art. 3 - Teritoriul, art. 4 - Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 5 - Cetăţenia, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 15 alin. (1) care consacră principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, art. 16 alin. (1) şi (2) - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 - Rolul şi structura (Parlamentului), art. 73 - Categorii de legi, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 126 - Instanţele judecătoreşti, art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 154 - Conflictul temporal de legi. Este invocată şi încălcarea art. 6 paragraful 1, art. 13 şi art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi, respectiv, interzicerea abuzului de drept, precum şi a art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente împotriva actelor care încalcă drepturile fundamentale recunoscute prin Constituţie sau lege. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, criticile formulate vizează modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, cu referire concretă la hotărârile reţinute în cauză ca având putere de lucru judecat, într-un context în care sunt în discuţie deopotrivă competenţa instanţelor de arbitraj sportiv şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunţate de acestea. Se susţine, în esenţă, că puterea lucrului judecat, aşa cum a fost interpretată şi aplicată în cauza dedusă judecăţii, este lipsită de suport constituţional, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale, convenţionale şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului invocate. Se face referire, pe larg, la litigiile soluţionate în cauză şi la o serie de hotărâri pronunţate de instanţe de arbitraj sportiv şi, respectiv, de instanţe de judecată din România, formulându-se, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, critici ample cu privire la acestea. În opinia autorilor excepţiei, puterea de lucru judecat invocată în speţă încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, prin reglementarea acesteia legiuitorul creând în mod neconstituţional posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie adoptată şi ulterior aplicată împotriva „Constituţiei, Convenţiei, hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, deciziilor Curţii Constituţionale a României, deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. 23. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, „(1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. (2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile şi principiile Constituţiei. (3) Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Prin urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe asupra modului în care instanţele de judecată au interpretat şi aplicat în cauză normele criticate. Aşa cum rezultă din actele dosarului, instanţele judecătoreşti din România s-au pronunţat cu referire la actele instanţelor arbitrale, în raport cu cadrul procesual în care acestea au fost contestate şi motivele formulate, sens în care sunt hotărârile judecătoreşti transmise în copie de autorul excepţiei şi ataşate la dosarul Curţii Constituţionale. Nu intră însă în competenţa Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra acestor hotărâri, asupra problemelor de competenţă a instanţelor ridicate în cauză ori asupra litigiului dedus judecăţii în care s-a invocat autoritatea de lucru judecat. Sub acest aspect, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14). Aceste aspecte intră în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a apreciat în mod constant că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 24. De altfel, criticile formulate sunt în parte comune cu motivarea recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 232 din 21 februarie 2018 şi a Încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36, fiind supuse analizei instanţei de recurs învestite în cauză şi în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de recurenţii contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special şi creditor, şi creditoarea Valorificare Creanţe - S.R.L. în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
