Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu“ din Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 429/119/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.680D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că atât autorul excepţiei, cât şi partea Inspectoratul Şcolar Judeţean Covasna au depus la dosar „note de şedinţă“, prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi judecarea cauzei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că toţi elevii aflaţi în ipoteza textului de lege criticat se află în aceeaşi situaţie juridică, indiferent de mijloacele de transport folosite şi de modalitatea în care fac plata serviciului de transport, astfel încât trebuie să beneficieze în egală măsură de facilitatea prevăzută de acest text. Ca urmare, decontarea plăţii pentru transport numai pe bază de abonament, în condiţiile în care pot exista situaţii în care, independent de voinţa elevilor, să nu se poată prezenta un astfel de abonament, este discriminatorie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 24 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 429/119/2017, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 84 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Excepţia a fost ridicată de recurentul pârât Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu“ din Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, într-o cauză având ca obiect judecarea acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Judeţean Covasna şi Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu“, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii cheltuielilor lunare de transport pentru fiii reclamantei, în limita prevăzută de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma „pe bază de abonament“, cuprinsă în textul de lege criticat, creează o diferenţă de tratament juridic între elevii care pot prezenta abonament şi elevii care, din diferite motive obiective (lipsă de transport comun), nu pot prezenta abonament, dar pot prezenta alte acte doveditoare (de exemplu, factură fiscală), în sensul că beneficiul decontării este acordat numai primei categorii de elevi. În realitate, ambele categorii de elevi sunt transportaţi şi prezintă documente doveditoare, astfel încât efortul financiar depus este acelaşi. În aceste condiţii, deşi ambele categorii de elevi sunt transportaţi în condiţii de efort financiar similar, tratamentul juridic în privinţa decontării este diferit. Diferenţierea operată în funcţie de documentul prezentat (abonament sau factură), în condiţiile în care aceşti elevi sunt transportaţi contra cost, nu este un criteriu obiectiv care să justifice tratamentul juridic diferenţiat aplicat. Se arată astfel că este cunoscut faptul că sunt şi localităţi izolate, localităţi în care nu se circulă, nu există mijloc de transport în comun care să furnizeze abonamente, iar „suma care se achită pentru decontarea transportului pentru elevi pe bază de abonament este oricum o sumă fixă, în funcţie de numărul de kilometri.“ În aceste condiţii, limitarea dovezii transportului efectuat de elevi doar la „abonament“, ca probă, nu este justă şi deci nu este constituţională. În consecinţă, sintagma „pe bază de abonament“, cuprinsă în textul de lege criticat, este contrară art. 16 din Constituţie, întrucât limitează decontarea transportului elevilor numai la o singură categorie de elevi din învăţământul preuniversitar, fără a exista o justificare obiectivă şi raţională în acest sens. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României prin care s-a statuat asupra principiului egalităţii (Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, respectiv dacă nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei). 7. Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal, analizând condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că acestea sunt întrunite în cauză. Opinia instanţei asupra excepţiei este în sensul admiterii acesteia întrucât, prin textul de lege criticat, legiuitorul a instituit un tratament diferenţiat pentru elevi în sensul că beneficiază de decontarea transportului doar elevii care fac dovada încheierii unui abonament, deşi există o categorie de elevi care, din motive obiective, nu pot apela la serviciile mijloacelor de transport în comun. Această din urmă categorie este discriminată fără vreo justificare obiectivă. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse de părţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 84 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, având următoarea redactare: „Elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, pe bază de abonament, în limita a 50 km, sau li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă“. Din examinarea criticilor autorului excepţiei rezultă însă că acestea vizează numai sintagma „pe bază de abonament“, cuprinsă în textul legal citat, astfel încât Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect respectiva sintagmă. 12. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, mai întâi, că dispoziţiile art. 84 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 instituie facilităţi pentru o categorie de persoane, respectiv pentru elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, în considerarea statutului lor şi a situaţiei specifice în care se află. Astfel, întrucât, din motive obiective, sunt şcolarizaţi într-o altă localitate decât cea de domiciliu, acestora fie li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, în limita a 50 km, fie li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă. Având în vedere destinatarii (elevii) şi motivul instituirii (faptul că, din motive obiective, nu se poate realiza şcolarizarea în localitatea de domiciliu), rezultă că facilităţile respective constituie expresia a două drepturi fundamentale, şi anume dreptul la învăţătură, consacrat de art. 32 din Constituţie, şi protecţia copiilor şi a tinerilor, consacrat de art. 49 din Constituţie. 14. Curtea observă, în acest sens, că, în conformitate cu art. 32 alin. (1) din Constituţie, „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi perfecţionare“, iar, potrivit alin. (4) teza întâi al aceluiaşi articol, „învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. (...)“. De asemenea, în condiţiile art. 49 alin. (1) din Constituţie, „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.“ Din coroborarea textelor constituţionale, rezultă că facilităţile prevăzute de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în speţă decontarea cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, constituie „o formă de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor stabilită prin lege“, în sensul normelor constituţionale de referinţă citate, instituită în scopul de a asigura dreptul la învăţătură al acestora, respectiv realizarea „învăţământului general obligatoriu“. Măsura astfel reglementată este menită, aşadar, să dea substanţă drepturilor constituţionale menţionate, respectiv obligaţiilor pozitive asumate de stat pentru garantarea dreptului la învăţătură şi a regimului special de protecţie a copiilor şi a tinerilor. 15. Ceea ce se critică în prezenta cauză este una dintre condiţiile impuse pentru ca destinatarii normei să beneficieze de drepturile concretizate în măsura de protecţie astfel instituită, şi anume condiţionarea decontării cheltuielilor de transport de existenţa/prezentarea unui abonament de transport. Atât autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi părţile în dosar şi instanţa de judecată care a sesizat Curtea Constituţională apreciază că o astfel de condiţie este discriminatorie, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi. 16. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61). 17. Aplicând aceste statuări în prezenta cauză, Curtea constată că, deşi legiuitorul nu a stabilit vreo distincţie în cadrul categoriei de persoane protejate, astfel că, teoretic, toate beneficiază de măsura de protecţie instituită, a introdus o condiţie care determină, în realitate, ca persoane aflate în această categorie, aşadar, în aceeaşi situaţie juridică, respectiv elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, să fie tratate diferit în privinţa realizării aceloraşi drepturi fundamentale, punându-se sub semnul întrebării însăşi realizarea efectivă a acestor drepturi. 18. Astfel, deşi toţi elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu au vocaţia, în considerarea statutului astfel circumstanţiat, la beneficiul acordat de legiuitor, şi anume decontarea cheltuielilor de transport (desigur în măsura în care nu locuiesc la internat/gazdă în localitatea unde sunt şcolarizaţi, ipoteză care are o reglementare distinctă), în realitate, beneficiază de decontare numai o parte dintre aceştia, care au posibilitatea de a prezenta un abonament de transport. Or, în condiţiile în care nu există certitudine cu privire la posibilitatea eliberării de astfel de abonamente în toate situaţiile, respectiv indiferent de localitatea de domiciliu ale elevilor, impunerea unei astfel de condiţii determină ca o categorie de elevi să se afle în imposibilitatea obiectivă de a beneficia de decontare, chiar dacă şi respectivii elevi au efectuat cheltuieli de transport pentru deplasarea în localitatea unde sunt şcolarizaţi şi pot proba acest lucru. Ca urmare, condiţia impusă prin sintagma „pe bază de abonament“ este de natură să determine o diferenţă de tratament juridic, pe criterii independente de voinţa beneficiarilor normei, şi care, pentru motivele ce urmează a fi expuse, nu îşi găsesc o justificare obiectivă şi rezonabilă. 19. Curtea observă, în acest sens, că o astfel de condiţie nu îşi găseşte eventuala justificare în nevoia de predictibilitate a cheltuielilor bugetare cu transportul elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, întrucât aceasta se poate realiza indiferent de situaţia abonamentelor de transport. Tot astfel, dovada efectuării acestor cheltuieli se poate asigura cu orice alt document justificativ, iar nu exclusiv cu abonamentul de transport. O asemenea condiţie, în contextul altor reglementări cuprinse în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care privesc, de exemplu, stabilirea de tarife maxime per kilometru aferent abonamentului de transport rutier [art. 84 alin. (32)] sau obligaţia operatorului de transport rutier de a emite abonamente pentru transportul elevilor şi de a asigura transportul rutier al acestora [art. 84 alin. (34)], ar putea fi justificată în măsura în care s-ar asigura în mod efectiv operatori de transport pentru absolut toate rutele şi localităţile aflate în ipoteza normei. Întrucât nu există o astfel de garanţie, impunerea condiţiei prezentării abonamentului de transport pentru decontarea cheltuielilor cu transportul elevilor de la domiciliu la localitatea unde sunt şcolarizaţi apare ca fiind discriminatorie şi de natură a crea doar aparenţa unei măsuri de protecţie instituite pentru realizarea obligaţiilor statului, impuse de normele constituţionale de referinţă. 20. Curtea Constituţională a subliniat şi cu alte prilejuri evoluţia jurisprudenţei sale în sensul stabilirii şi dezvoltării de exigenţe constituţionale sporite pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Această evoluţie a determinat inclusiv revirimente jurisprudenţiale, de exemplu, cu privire la configurarea căilor de atac în realizarea accesului liber la justiţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017), fiind fundamentată, în temeiul art. 20 din Constituţie, şi pe evoluţiile şi valorificarea jurisprudenţei conturate în aplicarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenţiei constă în protejarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 martie 2008, pronunţată în Cauza Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 77, Hotărârea din 1 mai 2011, pronunţată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, paragraful 45, Hotărârea din 10 aprilie 2017, pronunţată în Cauza Osmanoğlu şi Kocabaş împotriva Elveţiei, paragraful 93). În concordanţă cu această interpretare, Curtea constată că, în cauză, protecţia oferită elevilor în privinţa realizării dreptului lor la învăţătură devine iluzorie dacă pentru a beneficia de aceasta sunt instituite condiţii imposibil sau foarte dificil de realizat. 21. În consecinţă, constatând că sintagma criticată are caracter discriminatoriu şi afectează drepturile fundamentale menţionate, Curtea urmează să constate neconstituţionalitatea acesteia. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu“ din Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, în Dosarul nr. 429/119/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „pe bază de abonament“, cuprinsă în art. 84 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
