Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Dan în Dosarul nr. 3.230/97/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 416D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de domnul avocat Andrei Silviu Guga, din cadrul Baroului Hunedoara, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând motivele de neconstituţionalitate formulate în notele scrise aflate la dosar. În plus, precizează că, în speţă, după cinci luni de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iulie 2016. Or, autorul excepţiei nu mai poate beneficia de efectele deciziei precitate, de vreme ce termenul de recurs în casaţie s-a epuizat. Susţine că nu există o motivaţie pentru care interesul general să fie protejat în raport cu interesul individual afectat prin imposibilitatea de a se exercita recursul în casaţie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 13 februarie 2019, care statuează că nulităţile nu pot fi înlăturate prin tăcerea sau prin voinţa părţilor sau prin alt mijloc procesual. Susţine că termenul de 30 de zile, în care poate fi formulat recursul în casaţie, reprezintă mijlocul procesual care permite să nu poată fi înlăturată o nulitate absolută. În final invocă dispoziţiile art. 438 alin. (3) din Codul de procedură penală, care, în opinia sa, justifică necesitatea inexistenţei unui termen de declarare a recursului în casaţie. Depune concluzii scrise în susţinerea celor orale anterior reţinute. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă reprezintă îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă justificare, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea exercitării abuzive a acestor drepturi. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea nr. 27/RC din 31 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.230/97/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Daniel Dan în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de acesta împotriva Deciziei penale nr. 338/A din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 3.230/97/2015, prin care sa respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, autor al excepţiei, împotriva Sentinţei penale nr. 133 din 21 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul penal nr. 3.230/97/2015, prin care acesta a fost condamnat. Astfel cum s-a reţinut în actul de sesizare, din dosarul cauzei reiese faptul că decizia pronunţată în apel a fost comunicată condamnatului, autor al excepţiei, la data de 10 mai 2016, iar acesta a formulat recurs în casaţie la data de 5 octombrie 2017. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor definitive, prin care s-a soluţionat fondul cauzei peste termenul prohibitiv şi neconstituţional de 30 de zile, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă, atrage încălcarea art. 16 din Constituţie. Solicită ca dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură penală să fie evaluate în conformitate cu standardul de protecţie pe care îl asigură art. 16 şi 21 din Constituţie, prin sporirea garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragrafele 19-22, respectiv 31-33, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 501 din 30 iunie 2016. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală reţine că dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau accesul liber la justiţie, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, determinat de caracterul acesteia de cale extraordinară de atac şi în condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, susţinerile apărătorului autorului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa referitoare la instituţia recursului în materie penală, a reţinut că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept. Motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20, respectiv Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 22-24). 14. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, Curtea reţine că, pe calea recursului în casaţie, se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal. 15. Termenul de declarare a recursului în casaţie este de „30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel“, potrivit art. 435 din Codul de procedură penală, normă procesual penală criticată în cauză. Termenul de recurs se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală privind calculul termenelor procedurale pe zile, fiind aplicabile şi prevederile art. 269 alin. (4) privind situaţiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare şi cele ale art. 270 alin. (1) şi (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen. Momentul iniţial al termenului este data comunicării deciziei instanţei de apel, indiferent de titularul căii de atac, în condiţiile în care decizia instanţei de apel se comunică atât părţilor, cât şi procurorului, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură penală. Cât priveşte deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, care sunt supuse recursului în casaţie, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, „termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge după cum urmează: a) de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării deciziei de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală; b) de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.“ În cazul nerespectării termenului de declarare, cererea de recurs în casaţie este respinsă ca inadmisibilă, prin încheiere definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală. 16. Luând în considerare toate cele menţionate anterior, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, a cărei stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. 17. Cât priveşte dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, se reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie, potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 18. Totodată, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004). Aşadar, accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, în cauza de faţă, declararea recursului în casaţie, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi extraordinare de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. 19. Curtea a reţinut, de asemenea, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). 20. În aceste condiţii, Curtea constată că declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive. 21. Totodată, referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale pentru promovarea căilor extraordinare de atac, inclusiv instituirea unui termen pentru declararea recursului în casaţie, atât timp cât acestea asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. 22. În fine, situaţiei particulare a autorului, astfel cum aceasta a fost expusă de apărătorul său în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa Curţii, i-ar putea fi aplicabilă Decizia Curţii nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, respectiv soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, sunt neconstituţionale. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Dan în Dosarul nr. 3.230/97/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
