Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, excepţie ridicată de Andrei Tinu în Dosarul nr. 18.954/299/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.363D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată că dispoziţiile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate a normei legale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 26 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 18.954/299/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Andrei Tinu într-o cauză având ca obiect cererea de emitere a unui ordin de protecţie, întemeiată pe Legea nr. 217/2003. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că noţiunea de „violenţă psihologică“ prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 nu întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Or, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În mod evident, definirea violenţei psihologice nu întruneşte exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind astfel dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. 6. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile din 26 aprilie 1979, din 20 mai 1999, din 4 mai 2000 şi din 25 aprilie 2006, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotaru împotriva României şi, respectiv, Dammann împotriva Elveţiei, a stabilit că o lege reprezintă o normă enunţată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat; aşadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma „prevăzute de lege“, conţinută în art. 8-11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnifică mai întâi că măsura dispusă trebuie să aibă o bază în dreptul intern, însă legea trebuie să aibă o anumită calitate. În acest sens sunt Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. 7. Principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu de drept comunitar, respectiv principiul încrederii legitime, potrivit căruia legislaţia trebuie să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă, iar posibilitatea modificării normei juridice trebuie să fie limitată, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de exemplu, Hotărârea din 14 iulie 1994, pronunţată în Cauza Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, sau Hotărârea din 22 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lubeck-Ost, C-314/85. 8. Cu privire la termenul de „încredinţarea copiilor minori“ de la art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003, se susţine că acesta nu întruneşte condiţiile de calitate a normei juridice, întrucât face trimite la o noţiune juridică anacronică. Astfel, încredinţarea minorului către unul dintre părinţi era reglementată în art. 42-44 din Codul familiei. Odată cu adoptarea noului Cod civil şi abrogarea Codului familiei s-a renunţat la instituţia încredinţării minorului, care acorda o poziţie privilegiată părintelui căruia i se încredinţa copilul, acesta exercitând singur drepturile părinteşti, atât în ceea ce priveşte persoana copilului, cât şi în ceea ce priveşte bunurile acestuia. Conform art. 483 şi 397 din noul Cod civil, s-a introdus noţiunea de „autoritate părintească“, această autoritate revenind în comun ambilor părinţi, chiar şi în caz de divorţ. Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi, care o exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia. Toate aceste modificări legislative au fost ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 217/2003, însă acest din urmă act normativ nu a mai fost actualizat de către legiuitor, pentru a corespunde noilor realităţi juridice. Noul Cod de procedură civilă, care este un act normativ intrat în vigoare ulterior Legii nr. 217/2003, a reglementat, pentru prima dată în legislaţia românească, procedura executării hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori (art. 901-914 din noul Cod de procedură civilă). Domeniul de aplicare al acestor noi proceduri constă în măsuri referitoare la minori prevăzute într-un titlu executoriu, cum sunt stabilirea locuinţei minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de către persoana care îl ţine fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, precum şi alte măsuri prevăzute de lege. Aşadar, niciun titlu executoriu şi nici alte măsuri prevăzute de lege (cum ar fi cazul ordinului de protecţie) nu pot fi aplicate decât în lumina acestor noi prevederi procedurale, fiind exclusă o abordare de tip manu militari, anacronică şi desuetă. 9. Având în vedere că norma prevăzută la art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 face trimitere la o noţiune caducă, se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea actelor normative. Potrivit prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Aceasta semnifică, de regulă, că, odată abrogat, actul normativ respectiv nu îşi va mai putea produce efectele. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, din cauza faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele anterioare. Astfel, ca urmare a abrogării, dispoziţia respectivă iese din fondul activ al legislaţiei, iar trimiterea la o astfel de dispoziţie este în sine neconstituţională. 10. În final, se susţine că prevederile legale criticate reprezintă restrângeri ale drepturilor fundamentale, iar potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, aceste restrângeri trebuie să fie în mod expres prevăzute de lege. Or, în această formă ambiguă şi neclară, nu se poate considera că textele criticate îndeplinesc exigenţele privind calitatea legii. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 63 din 13 februarie 2018, prin care s-a statuat că trimiterile din corpul unei legi la alte norme trebuie să fie clare şi neechivoce, pentru că, în caz contrar, cum este cazul de faţă, nu se poate determina cu exactitate norma la care se trimite, iar interpretul legii va deveni el însuşi legiuitor, întrucât va fi pus în situaţia de a alege şi a stabili norma pe care o consideră cea mai potrivită, ceea ce este inadmisibil. 11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât noţiunea de „violenţă psihologică“ este clar definită prin prisma efectului pe care exercitarea acestui tip de violenţă îl are asupra victimei, iar textul legal precizează că această violenţă este ilicită dacă se exercită prin orice mijloace, în intenţia de a asigura o protecţie cât mai eficientă victimei. Totodată, consideră că noţiunea de „încredinţare a copiilor minori“ are, în prezent, ca echivalent în Codul civil noţiunile de „autoritate părintească“ şi „locuinţa minorului“, astfel că aplicarea normei nu este nici neclară şi nici imprevizibilă. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 174/2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, având următorul cuprins: - art. 4 alin. (1) lit. b): „(1) Violenţa domestică se manifestă sub următoarele forme: [...] b) violenţa psihologică - impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum şi alte acţiuni cu efect similar;“; – art. 23 alin. (1) lit. h): „(1) Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii: [...] h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.“ 16. Cu privire la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 217/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, dispoziţiile criticate având acelaşi conţinut normativ, însă art. 23 alin. (1) lit. h) a devenit art. 38 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 217/2003. Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003. 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta privind claritatea legii, şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 217/2003 fac parte din capitolul I - Dispoziţii generale şi definesc formele violenţei domestice [şi anume: violenţa verbală - lit. a); violenţa psihologică - lit. b); violenţa fizică - lit. c); violenţa sexuală - lit. d); violenţa economică - lit. e); violenţa socială - lit. f); violenţa spirituală - lit. g); violenţa cibernetică - lit. h)], iar dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. h) [devenit, după republicarea Legii nr. 217/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, art. 38 alin. (1) lit. j)] fac parte din capitolul intitulat Ordinul de protecţie şi stabilesc că, printre măsurile - obligaţii sau interdicţii - dispuse de instanţă prin ordinul de protecţie, la solicitarea persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, este şi aceea a încredinţării copiilor minori sau stabilirii reşedinţei acestora. 19. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale privind aceste dispoziţii constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală, şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23, Curtea Constituţională s-a referit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. 20. Aplicând aceste considerente la textele de lege criticate, Curtea observă că art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 defineşte violenţa psihologică ca formă a violenţei domestice, enumerând modalităţi de exercitare a acesteia, cum sunt: impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum şi alte acţiuni cu efect similar. Analizând sintagma „violenţă psihologică“, cuprinsă de textul de lege criticat, Curtea constată că aceasta prevede detaliat atât conţinutul, cât şi modalităţile şi mijloacele de exercitare a acesteia, fiind clar definită de lege. De altfel, legiuitorul nici nu ar putea să prevadă o listă exhaustivă cu toate aceste manifestări ale violenţei psihologice şi de aceea a folosit în definiţie o enumerare exemplificativă, iar nu limitativă, utilizând sintagma „precum şi alte acţiuni cu efect similar“. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 217/2003 întruneşte condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele, gesturile, acţiunile sau inacţiunile care sunt calificate de lege ca violenţă psihologică. 21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003, raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea observă că, potrivit acestui text de lege, una dintre măsurile - obligaţii sau interdicţii - pe care le poate dispune instanţa prin ordinul de protecţie este şi aceea a încredinţării copiilor minori sau stabilirii reşedinţei acestora. Curtea reţine, într-adevăr, că instituţia încredinţării copiilor minori era prevăzută de art. 42 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, potrivit căruia „Instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. [...]“. După intrarea în vigoarea a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, a fost reglementată instituţia autorităţii părinteşti care, potrivit alin. (1) al art. 483, este „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi“. 22. Cu privire la critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece textul criticat face trimitere la o noţiune caducă, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, faptul că textul criticat prevede că una dintre măsurile ce pot fi dispuse de instanţa judecătorească prin ordinul de protecţie este aceea a încredinţării copiilor minori sau stabilirii reşedinţei acestora nu conduce la concluzia că textul nu s-ar putea aplica în condiţiile în care instituţia încredinţării minorului nu mai este prevăzută de Codul civil, ci instanţa judecătorească, aplicând principiile generale ale dreptului, poate interpreta şi aplica textul de lege criticat, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind claritatea unui act normativ. 23. Totodată, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 217/2003, măsura încredinţării copiilor minori sau stabilirii reşedinţei acestora are caracter provizoriu şi este dispusă prin ordinul de protecţie în scopul înlăturării stării de pericol în care este pusă persoana printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, putând fi dispusă şi alături de alte măsuri - obligaţii sau interdicţii - prevăzute de textul de lege criticat. 24. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu este incidentă ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Tinu în Dosarul nr. 18.954/299/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 alin. (1) lit. h), devenit art. 38 alin. (1) lit. j), din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
