Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.323/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 228D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte partea Mahmoud Mostafa Mahmoud Elsadany, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Condiţia stabilită prin art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal reprezintă o concretizare a prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituţie. Reţine că amânarea aplicării pedepsei reprezintă o vocaţie, iar nu un drept al inculpatului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 34.323/212/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată din oficiu în soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa împotriva Sentinţei penale nr. 1.366 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 34.323/212/2016. Din actul de sesizare, Curtea reţine că dispoziţia legală, a cărei neconstituţionalitate se invocă, constituie temeiul juridic invocat în motivul unic al apelului promovat de procuror, în condiţiile în care apelul tinde la înlăturarea din sentinţa apelată a dispoziţiilor art. 83 şi următoarele din Codul penal, întrucât inculpatul judecat în lipsă nu a exprimat, în mod expres, consimţământul la prestarea unui număr de zile cu caracter de muncă neremunerată în folosul comunităţii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că norma criticată încalcă, pe de o parte, condiţiile de tehnică legislativă sub aspectul clarităţii şi preciziei şi, ca atare, intră în conflict cu prevederile art. 1 din Constituţie, iar, pe de altă parte, ca urmare a impreciziei şi neclarităţii, aduce atingere şi prevederilor art. 42 din Constituţie, putându-se considera că permite forţarea condamnatului la prestarea unei activităţi - încercându-se înlăturarea caracterului neconstituţional prin stabilirea unei obligaţii de consimţire la prestarea de muncă neremunerată în sarcina inculpatului, corelat cu eventuala sancţiune a acestuia ca, în lipsa consimţământului, să nu poată beneficia de o politică penală generală ale cărei condiţii de aplicare, în rest, sunt îndeplinite, potrivit art. 83 din Codul penal. Apreciază că norma este neclară prin aceea că nu poate fi stabilită natura juridică a obligaţiei de prestare a muncii neremunerate, conţinută de dispoziţiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Reţine că, dacă această obligaţie ce poate fi impusă de instanţă are caracterul unei sancţiuni penale, cu caracter accesoriu sau complementar, este neconstituţional a se cere acordul inculpatului pentru aplicarea acestei sancţiuni, prevederea necesităţii acordului prealabil lipsind de efecte o eventuală aplicare a sancţiunii penale. Totodată, reţine că, dacă aceeaşi obligaţie mai sus expusă nu este considerată o sancţiune penală, este în afara principiilor constituţionale şi lipsită de orice raţiune prevederea consimţământului anterior al inculpatului corelat cu perspectiva ca, în cazul lipsei acestui consimţământ, singura modalitate de individualizare personală a efectelor execuţionale ale pedepsei aplicate să fie cea prevăzută de art. 60 din Codul penal, în această ipoteză consimţământul la prestarea unei munci fiind viciat, nefiind exprimat liber. De asemenea, reţine că, similar prezentei cauze, principiul legalităţii pare a fi încălcat şi raportat la ipoteza în care inculpatul este judecat în lipsă, deşi legal citat, conform dispoziţiilor procedurale, însă fără a avea un apărător angajat de acesta şi fără a exista certitudinea că are efectiv cunoştinţă de proces, situaţie în care este chiar imposibil, din punct de vedere practic, să se consemneze acordul personal al inculpatului, exprimat oral sau în scris, privind prestarea benevolă a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, iar, în această ipoteză, instanţa învestită cu judecarea unei cauze penale este obligată să aplice dispoziţiile art. 60 din Codul penal, dispunând executarea efectivă a pedepsei cu închisoarea stabilită. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, având următorul cuprins: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: […] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“. 10. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 privind statul român şi ale art. 42 referitoare la interzicerea muncii forţate. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei şi poate fi pusă în practică de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţă prin însăşi hotărârea de condamnare. Cu toate acestea, Curtea reţine că aplicarea instituţiilor de drept penal menţionate este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în esenţă, acestea din urmă privind gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei, stabilite de instanţă, conduita anterioară a infractorului, acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii [art. 83 alin. (1) lit. c) şi art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. 12. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că norma criticată încalcă, pe de o parte, condiţiile de tehnică legislativă sub aspectul clarităţii şi preciziei şi, ca atare, intră în conflict cu prevederile art. 1 din Constituţie, prin aceea că nu poate fi stabilită natura juridică a obligaţiei de prestare a muncii neremunerate, iar, pe de altă parte, că, drept urmare a impreciziei şi neclarităţii, se aduce atingere prevederilor art. 42 din Constituţie, întrucât permite obligarea condamnatului la prestarea unei activităţi în mod forţat. 13. Raportat la motivele de neconstituţionalitate formulate, Curtea apreciază că, în cauză, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele deciziilor nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 316-321, şi nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019. Astfel, în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, pronunţată în controlul a priori exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, cu privire la art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său, Curtea - analizând criticile autorilor sesizării potrivit cărora eliminarea condiţiei existenţei consimţământului persoanei condamnate sau al infractorului, după caz, la înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, respectiv la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere contravine art. 42 din Constituţie - a reţinut, în paragrafele 317-322, că acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii reflectă voinţa acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul şi în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, acesta constituind, totodată, scopul pedepsei. Curtea a observat că textele criticate elimină obligativitatea consimţământului persoanei condamnate/infractorului pentru aplicarea măsurii înlocuirii pedepsei amenzii sau pentru accesul la măsura amânării aplicării pedepsei/suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dând posibilitatea instanţei judecătoreşti să aplice măsurile antereferite în lipsa consimţământului persoanei vizate. Cu alte cuvinte, o autoritate publică impune în sarcina persoanei vizate obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără ca aceasta să-şi fi manifestat consimţământul în acest sens. 14. În examinarea constituţionalităţii textelor criticate, Curtea a avut în vedere art. 42 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Munca forţată este interzisă“, coroborat cu art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, în accepţiunea căruia „Nu constituie muncă forţată: [...] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată“. Similar dispoziţiilor constituţionale precitate, Curtea s-a raportat şi la art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) al articolului menţionat statuând că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; [...]“. Totodată, potrivit art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, iar, în acord cu paragraful 3 lit. a) al articolului menţionat, „nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate [...]“. De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, lit. c) (i) a paragrafului 3 al art. 8 stabilind că „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii“. „Munca forţată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «munca forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930]. 15. Curtea a reţinut, în continuare, că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau prin dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, întrucât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, în art. 4 paragraful 3 lit. a) din convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) (i) din pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 9/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată. 16. Astfel, Curtea a constatat că în niciuna dintre cele două situaţii-premisă reglementate la art. 64 alin. (1) şi art. 91 alin. (1) din Codul penal persoana condamnată nu se află în detenţie, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunităţii nu este prestată în perioada de detenţie. Prin urmare, situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de detenţie nu este incidentă în cauză. Curtea a reţinut, totodată, că cele două situaţii-premisă reglementate la art. 64 alin. (1) şi art. 91 alin. (1) din Codul penal nu vizează liberarea condiţionată, ci înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiţionată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie calificată ca fiind forţată, în lipsa consimţământului persoanei. Aşa încât, Curtea a constatat că art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său încalcă art. 42 alin. (1) din Constituţie. 17. Totodată, prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu, de către instanţă în Dosarul nr. 2.048/197/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi a constatat că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 18. În motivarea soluţiei sale, Curtea a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiţii, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, este conformă cu dispoziţiile constituţionale şi din actele internaţionale menţionate anterior. Cu alte cuvinte, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, Curtea a statuat că obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţia României, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată. 19. În plus, instanţa de control constituţional a reţinut că, în numeroase state europene, efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - se dispune de către instanţă doar cu consimţământul condamnatului/infractorului (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragraful 29). Mai mult, Curtea a observat că în ţări precum Franţa ori Luxemburg se reglementează expres faptul că munca de interes general/munca în folosul comunităţii nu poate fi dispusă cu privire la infractorul care nu este prezent în şedinţă, preşedintele instanţei fiind obligat - în Luxemburg - să îl informeze pe inculpat cu privire la dreptul său de a refuza executarea muncii în folosul comunităţii (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragraful 29). 20. Faţă de considerentele deciziilor precitate, aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei, Curtea constată că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 34.323/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
