Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 650 din 25 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) şi (2)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2) şi (3)], art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 32 [cu referire la art. 187^1], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)], art. II [cu referire la sintagma „probe certe“] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 650 din 25 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) şi (2)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2) şi (3)], art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 32 [cu referire la art. 187^1], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)], art. II [cu referire la sintagma „probe certe“] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 97 din 7 februarie 2019
Comenteaza legea

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan  │- judecător           │
│Minea          │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius  │- judecător           │
│Morar          │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria     │- judecător           │
│Pivniceru      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător           │
│Stanciu        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya    │- judecător           │
│Teodoroiu      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly   │-                     │
│               │magistrat-asistent-şef│
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristina       │- magistrat-asistent  │
│Teodora Pop    │                      │
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată de 110 deputaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.358/5 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.050A/2018.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă, după cum urmează:

    Critici de neconstituţionalitate extrinsecă
    4. Se susţine că în procedura de adoptare a acestei propuneri legislative au fost încălcate obiectivele expres şi limitativ prevăzute pentru activitatea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, se menţionează că această comisie şi-a extins activitatea asupra unui act normativ care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de legi pe care Comisia, potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, putea să le modifice, respectiv art. 13^2 din Legea nr. 78/2000.
    5. Cu privire la obiectivul Comisiei speciale comune de a pune de acord rapoartele GRECO cu Codul penal, se invocă Raportul Ad-hoc pentru România, adoptat de GRECO, la cea de-a 79-a Reuniune plenară care a avut la Strasbourg, în perioada 19-23 martie 2018. În acest context, se arată că GRECO a considerat că modificările propuse cu privire la Codul penal, discutate de comisia parlamentară specială comună în legătură cu Directiva Uniunii Europene privind prezumţia de nevinovăţie, depăşesc scopul Directivei şi dau naştere unor îngrijorări serioase atât pe plan intern, cât şi printre alte state, pentru potenţialul impact negativ asupra asistenţei judiciare reciproce şi asupra capacităţii sistemului de justiţie penală de a aborda forme grave de criminalitate, inclusiv infracţiuni legate de corupţie. România ar trebui să se abţină de la adoptarea unor modificări ale legislaţiei penale care să contravină angajamentelor sale internaţionale şi să-i submineze capacităţile interne în lupta împotriva corupţiei. Se concluzionează astfel în sensul că „au fost încălcate flagrant prerogativele Comisiei speciale raportat la obligaţia de a respecta Recomandările GRECO“.
    6. Se susţine, de asemenea, că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor.
    7. De asemenea se apreciază că aceleaşi texte constituţionale au fost încălcate prin faptul că lucrările comisiei nu s-au desfăşurat transparent, procedura de lucru nu a fost respectată, amendamente importante au fost prezentate cu câteva minute înainte de şedinţa în care s-au votat, iar altele au fost făcute chiar în şedinţa în care s-a dat votul final pe Raport. Spre exemplu, deşi modificarea art. 297 din Codul penal a făcut obiectul iniţiativei legislative PLX nr. 406/2018, regăsindu-se referiri la modificarea acestui articol în expunerea de motive, din propunerea legislativă a lipsit o propunere concretă de modificare a acestui text. Amendamentul agreat de iniţiatorii acestei propuneri legislative a fost prezentat în şedinţa de vot final a raportului, desfăşurată în data de 2 iulie 2018, pornind de la propunerea Ministerului Justiţiei care, la rândul său, a fost prezentată Parlamentului în 2 iulie 2018 şi înaintată membrilor Comisiei speciale cu 10 minute înainte de începerea şedinţei. Ca atare, deşi lucrările acestei comisii au început din octombrie 2017, amendamentul esenţial, care configura structura textului propus pentru punerea în acord a art. 297 din Codul penal cu deciziile Curţii Constituţionale, a fost prezentat cu câteva clipe înaintea votului, membrii comisiei fiind nevoiţi să analizeze acest text şi toate consecinţele juridice care decurg din el după o singură lectură, ceea ce este inacceptabil. În mod evident, entităţile care activează în domeniul justiţiei, asociaţiile magistraţilor, instituţiile judiciare, membrii mediului academic, reprezentanţii altor categorii de profesii juridice au fost în imposibilitatea de a oferi un punct de vedere asupra acestui text. După votul din Senat, primă cameră sesizată, din data de 3 iulie 2018, a fost convocată, în cadrul procedurii desfăşurate în Camera decizională, şi anume Camera Deputaţilor, şedinţa Comisiei speciale la ora 14,41, pentru ora 16,00, iar tabelul de lucru care conţinea varianta adoptată la Senat a fost transmisă la ora 15,21. Or, potrivit art. 2 alin. (5) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, „convocarea şedinţelor Comisiei se face cu cel puţin o zi înainte de către preşedinte sau, în lipsa acestuia, de către un vicepreşedinte care îl înlocuieşte“; rezultă, astfel, că a fost încălcat dreptul membrilor Comisiei speciale de a formula amendamente, observaţii, într-un termen rezonabil, fiind, în mod implicit, afectată şi calitatea textelor adoptate.
    8. Se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc, prin regulament propriu [...]“. Din acest text nu se poate înţelege că respectarea acestor regulamente este facultativă pentru parlamentari, dimpotrivă, fiind vorba despre acte normative cu forţă obligatorie la care se referă în mod expres însăşi Constituţia, ele nu pot fi ignorate. Principiul potrivit căruia „plenul este suveran“ nu poate încălca aceste reguli şi nici dreptul parlamentarilor aflaţi în minoritate de a lua la cunoştinţă şi a dezbate în mod efectiv iniţiativele legislative. Orice lege trebuie adoptată în condiţii de deplină transparenţă, prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Or, dreptul la iniţiativă legislativă, care include şi dreptul de a propune amendamente, conform art. 74 din Constituţie, a fost încălcat chiar prin modul în care s-a desfăşurat procedura de adoptare a legii. În consecinţă, parlamentarii care nu au făcut parte din Comisia specială nu au putut să propună amendamente faţă de textul votat în prima Cameră sesizată, aflându-se astfel „în situaţia de a exercita un mandat imperativ“.
    9. Se arată că legea analizată încalcă principiul bicameralismului, respectiv dispoziţiile art. 61 şi ale art. 75 din Constituţie. În acest sens, se arată că art. 216^1 şi art. 295 din Codul penal au fost modificate în Camera decizională, fără a fi dezbătute sub nicio formă în prima Cameră sesizată, respectiv Senatul. Sunt realizate largi trimiteri la Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017.
    10. Se arată că neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse la Codul penal reprezintă o încălcare a Legii nr. 24/2000 şi, implicit, a art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În acest sens se arată că, în temeiul art. 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, revenea Comisiei speciale comune competenţa de a solicita Ministerului Justiţiei şi Ministerului Afacerilor Interne întocmirea acestor studii de impact. Neîndeplinirea acestei obligaţii legale echivalează cu încălcarea Constituţiei. În acest sens se face trimitere la Decizia nr. 104 din 6 martie 2018. Dacă studiile de impact ar fi fost întocmite, acestea ar fi vizat şi riscurile ce se creează pentru ordinea publică prin relaxarea exagerată a regimului liberării condiţionate, în condiţiile în care se ajunge la regula eliberării automate din penitenciar după executarea a jumătate din pedeapsa aplicată de instanţă.

    Critici de neconstituţionalitate intrinsecă
    11. În privinţa art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege, se susţine că încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitor la efectele general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale. În acest sens, se arată că instituirea unei ordini legale de valorificare a criteriilor în funcţie de care judecătorul trebuie să stabilească legea penală mai favorabilă este contrară considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, contravenind criteriului aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Or, legea penală mai favorabilă este cea care, în ansamblu, prin raportare la fapta comisă şi la autorul ei, are caracter mai favorabil, chiar dacă punctual unele dintre dispoziţiile acesteia sunt mai severe, sens în care judecătorul trebuie să facă o apreciere globală a celor două legi aflate în conflict temporal. Se susţine că art. 5 alin. (13) este neclar, fiind dificil de stabilit care a fost voinţa legiuitorului la redactarea normei. Astfel, se prevede că în ipoteza în care norma prin care se abrogă un text de incriminare este declarată neconstituţională, textul abrogat poate deveni normă penală mai favorabilă. Or, pe de o parte, în măsura în care textul de incriminare abrogat s-a aflat în vigoare, fie şi pentru o scurtă perioadă, între momentul săvârşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a cauzei, acesta are deja vocaţia de a fi aplicat ca normă penală mai favorabilă în temeiul art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acesta nu s-a aflat în vigoare în intervalul menţionat, aplicarea acestuia ca normă penală mai favorabilă ar contraveni principiului securităţii juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 64 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv“. Totodată, se apreciază că acest text încalcă „prevederile art. 146 din Constituţie, referitor la atribuţiile Curţii Constituţionale, care cuprind, totodată, şi subiectele de sezină a Curţii, prin faptul că instituie un caz de sesizare ex officio“. Se mai susţine că art. 5 alin. (1^4) contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât instituie un paralelism legislativ, prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1) din lege, modificat la rândul său prin legea examinată, care prevede că, „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă în integralitate, neputându-se combina prevederi din legi succesive“. De asemenea, repetiţia conţinută în sintagma „limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă, precum şi termenele şi condiţiile de prescripţie din legea penală mai favorabilă“ este lipsită de previzibilitate, fiind susceptibilă de a fi interpretată în sensul că, în măsura în care limitele de pedeapsă sunt mai favorabile în una dintre legi, iar termenele şi condiţiile de prescripţie în cealaltă dintre legile aflate în conflict temporal, judecătorul va trebui să combine prevederile din legea veche şi din legea nouă, creând pe această cale o lex tertia, ceea ce este contrar Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014.
    12. În privinţa art. I pct. 4 [cu referire la art. 17] din lege, se arată că, prin excluderea posibilităţii săvârşirii infracţiunii comisive, prin omisiune, în ipoteza existenţei unei obligaţii exprese de a acţiona în temeiul unui contract, se ajunge la eliminarea răspunderii penale în privinţa unor fapte cu consecinţe deosebit de grave. Se arată că, în expunerea de motive a legii, iniţiatorii acesteia au justificat o asemenea măsură prin prisma Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, „unde se arată că, potrivit principiului legalităţii incriminării, este obligatoriu ca din punct de vedere penal, atunci când este vorba de infracţiune, acţiunea sau inacţiunea ce constituie conţinutul acesteia să fie configurată numai de actele normative primare. Pentru acest motiv, obligaţiile contractuale nu pot constitui temei al răspunderii penale, deoarece, pe de o parte, acestea nu sunt prevăzute de acte normative primare, iar, pe de altă parte, aceste obligaţii rezultă din înţelegeri realizate de subiecte de drept privat sau şi de drept privat şi ele angajează răspunderea civilă contractuală a celui care le nesocoteşte, sens în care există deja reglementare legală dată de legea civilă, pentru astfel de situaţii“. Or, decizia antereferită nu este aplicabilă în această situaţie, din moment ce art. 17 reprezintă tocmai legea care incriminează încălcarea obligaţiilor contractuale. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate, este invocată Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a statuat că prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“. Se concluzionează în sensul că restrângerea incriminării infracţiunii comisive prin omisiune doar la situaţia în care ar exista o obligaţie expresă de a acţiona prevăzută de lege este de natură să lipsească de protecţie valori sociale fundamentale, precum dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică etc.
    13. În privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din lege, se arată că, în condiţiile în care noul Cod penal a diminuat în mod semnificativ limitele speciale de pedeapsă faţă de cele prevăzute în Codul penal din 1969, prin modificările propuse legiuitorul revine la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni din Codul penal din 1969, cu diminuarea limitei maxime a sporului facultativ de la 5 la 3 ani. Prin urmare, noua reglementare nu este proporţională şi echitabilă, în sensul că ignoră pericolul social mai ridicat al unui infractor care comite mai multe infracţiuni faţă de cel care comite una singură, încurajându-se, totodată, continuarea activităţii infracţionale pentru infractorii care au comis deja o infracţiune, întrucât agravarea situaţiei lor va fi una nesemnificativă. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016].
    14. În privinţa art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege, se susţine că eliminarea condiţiei existenţei consimţământului persoanei condamnate la înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii contravine art. 42 din Constituţie, referitor la interzicerea muncii forţate.
    15. În privinţa art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege, se arată că eliminarea infracţiunilor exceptate de la aplicarea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în vigoare, va conduce la situaţii inechitabile, absurde, de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă în situaţii nejustificate. În forma adoptată, norma permite aplicarea circumstanţei atenuante în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune care are alt obiect juridic decât relaţiile sociale de ordin patrimonial. Astfel, o vătămare corporală prin care s-a cauzat o infirmitate permanentă va fi sancţionată mult mai blând dacă se achită costul operaţiei. Prin urmare, se arată că legiuitorul nu a realizat un just echilibru între interesul făptuitorului şi valoarea socială a cărei protecţie se urmăreşte prin legea penală. În acest sens, spre exemplu, în ipoteza infracţiunilor de corupţie sau de serviciu, al căror obiect juridic constă în relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, acoperirea prejudiciului material constituie un element marginal, care nu este de natură a diminua atingerea adusă valorilor sociale protejate prin normele de incriminare. În aceste condiţii, se arată că legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a stabili tratamentul sancţionator în mod echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general, obligaţie care rezultă inclusiv din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 este aplicabilă mutatis mutandis şi în cauza de faţă: „în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea“. Prin urmare, textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    16. În privinţa art. I pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)] din lege, se arată că formularea textului criticat este deficitară, textul nestabilind care este conduita susceptibilă de a atrage aplicarea circumstanţei atenuante. Se mai arată că, potrivit art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal constituie un criteriu general de individualizare a pedepsei, astfel că dispoziţia nou-introdusă duce la valorificarea, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a aceleaşi împrejurări de două ori. Totodată, sintagma „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este neclară, putând fi interpretată în sensul că în cazul în care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, dă declaraţii neadevărate şi face toate demersurile pe care le are la dispoziţie pentru a nu se afla adevărul, dar susţine că a efectuat toate aceste demersuri întrucât s-a considerat nevinovat, trebuie să i se acorde o reducere a pedepsei. În consecinţă, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    17. În privinţa art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege, se susţine că individualizarea judiciară trebuie să se bazeze pe criterii clare şi previzibile, referirea la caracterul exemplificativ al circumstanţelor atenuante judiciare dând naştere la impredictibilitate şi la interpretări subiective în procesul de individualizare. În consecinţă, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    18. În privinţa art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege, se arată că, de vreme ce condamnatul a beneficiat deja de clemenţa statului când i s-a oferit şansa de nu executa pedeapsa într-un loc de detenţie, limitarea posibilităţii de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în maniera aleasă de legiuitor nu se justifică. Astfel, pe de o parte, comiterea unei noi infracţiuni intenţionate denotă o periculozitate crescută a infractorului prin perseverenţa sa în continuarea activităţii infracţionale, chiar dacă pedeapsa aplicată este mai mică sau egală cu un an, iar, pe de altă parte, în cazul comiterii unei noi infracţiuni din culpă, interzicerea necircumstanţiată a posibilităţii de revocare a suspendării executării pedepsei nu este proporţională şi are potenţialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituţionale, precum viaţa sau integritatea fizică şi psihică sau proprietatea privată. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016].
    19. În privinţa art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se apreciază că, în contextul în care concepţia avută în vedere de legiuitor la adoptarea Codului penal în vigoare a fost tratarea cu indulgenţă a infractorilor aflaţi la prima abatere, materializată prin scăderea semnificativă a limitelor de pedeapsă, reducerea semnificativă a fracţiei minime din pedeapsă ce trebuie executată efectiv, prin care se relaxează şi mai mult tratamentul sancţionator de drept penal, tinde să golească de conţinut instituţia pedepsei şi, în mod inerent, să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia. Or, în vederea garantării ordinii şi siguranţei publice, legiuitorul are obligaţia de a stabili un regim sancţionator echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general. În acest sens, este citată Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015. Prin urmare, textul criticat nu asigură un just echilibru între dreptul fundamental al deţinutului, restrâns prin efectul sancţiunii penale, şi interesul general al societăţii de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept. Se mai indică faptul că, în forma preconizată a art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, se instituie prezumţia că persoana condamnată este reintegrată social, în mod automat la împlinirea fracţiei, având loc, de fapt, o nouă individualizare a pedepsei în faza de executare, liberarea condiţionată devenind un drept, şi nu o vocaţie. Astfel, se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât se elimină dreptul acestora de a aprecia dacă persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
    20. În privinţa art. I pct. 22 şi 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (1), (2) şi (2^1)] din lege, se arată că dispoziţiile art. 112^1 alin. (1) şi cele ale art. 112^1 alin. (2) lit. a) şi b), respectiv alin. (2^1) sunt contradictorii. Astfel, pe de o parte, potrivit tezei finale a alin. (1) şi alin. (2) lit. a), confiscarea extinsă poate fi dispusă dacă instanţa şi-a format convingerea, pe baza disproporţiei dintre veniturile licite şi averea persoanei, că bunurile provin din activităţi infracţionale, iar, pe de altă parte, potrivit alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1), confiscarea extinsă poate fi dispusă doar dacă provenienţa bunurilor din activităţi infracţionale este dovedită prin probe. Or, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de o parte, rezultă că o asemenea deficienţă de redactare a textului legal este contrară art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza confiscării extinse nu trebuie probat fiecare act infracţional din care provin bunurile, în caz contrar ajungându-se la confiscarea specială a acestora şi la inutilitatea măsurii confiscării extinse. Prin urmare, art. 112^1 alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1) încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, referitor la statul de drept, prin neasigurarea unui just echilibru între interesele legitime ale persoanei vizate de măsură şi cele ale societăţii, în general. Se mai susţine că art. 112^1 alin. (1) şi (2) încalcă şi dispoziţiile art. 148 din Constituţie. Astfel, art. 112^1 alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1) nu sunt conforme cu Directiva 2014/42/UE, care prevede că judecătorul apreciază pe baza probelor. Or, textul de „transpunere“ prevede un nivel mult mai strict de condiţii, respectiv „din probele administrate rezultă“. Aceleaşi consideraţii se impun şi în privinţa sintagmei „probe dincolo de orice îndoială“ prin valorificarea cărora judecătorul ia măsura confiscării extinse. De asemenea, se mai indică faptul că, în acest caz, se introduc în Codul penal instituţii ale Codului de procedură penală, pentru că dispoziţiile referitoare la aprecierea probelor se referă la soluţionarea în întregime a raportului de drept penal.
    21. În privinţa art. I pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3)] din lege, se arată că textul criticat dă naştere unui paralelism legislativ, având în vedere art. 112^1 alin. (9) din Codul penal, contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii. Se mai apreciază că teza finală a alin. (3) contravine considerentelor reţinute de Curte în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, potrivit cărora „dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane“. Prin urmare, textul legal criticat încalcă şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi ale art. 147 alin. (4) privind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    22. În privinţa art. I pct. 26 şi 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 155 alin. (3)] din lege, se susţine că diminuarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripţie a răspunderii penale, pune la îndoială aptitudinea sancţiunilor penale de a-şi atinge scopul preventiv. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016]. De asemenea, se ignoră cu desăvârşire dreptul victimelor de a avea ele însele parte de o procedură echitabilă, încălcându-se astfel art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009).
    23. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)] din lege, se arată că asimilarea deciziilor Curţii Constituţionale cu noţiunea de „lege penală“ încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitor la puterea numai pentru viitor atribuită deciziilor Curţii Constituţionale. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că principiul neretroactivităţii legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia. Singura excepţie pe care o îngăduie norma constituţională priveşte legea penală sau contravenţională mai favorabilă. În consecinţă, se apreciază că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate unei „legi“ şi nici nu pot fi extinse efectele acestora, în sensul acordării unui caracter retroactiv. Se fac referiri în acest sens la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016. Totodată, noua formulă redacţională preconizată în privinţa art. 173 alin. (4) şi (5) din Codul penal încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât reglementarea nu este suficient de precisă şi clară pentru a fi aplicată, textul neprevăzând cu claritate care este procedura de judecată aplicabilă în speţă.
    24. În privinţa art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)] din lege, se arată că abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal este nejustificată, calitatea de funcţionar public neputând fi legată doar de apartenenţa respectivei persoane la una dintre entităţile sau funcţiile de la alin. (1), ci şi de îndeplinirea unor servicii publice a căror exercitare este adusă la îndeplinire de un număr diversificat de persoane, asupra cărora autorităţile publice exercită o anumită formă de control. Această modificare vine să avantajeze o serie de grupuri profesionale ce îşi desfăşoară activitatea în mediul privat ori în cadrul unor profesii liberale (notari, executori judecătoreşti, funcţionari bancari, lichidatori, experţi judiciari), faţă de care instituirea unui tratament penal preferenţial nu se justifică. Şi aceste categorii profesionale sunt executanţi ai unor servicii de interes general şi beneficiari sau gestionari ai unor fonduri publice, cum sunt sumele avansate din bugetul statului sau fondurile europene, politica penală în domeniu fiind în sensul înăspririi regimului juridic sancţionator al faptelor săvârşite de aceşti funcţionari. În acest sens, se fac referiri extensive la Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, concluzionându-se că textul legal criticat contravine art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1), precum şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
    25. În privinţa art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege, se arată că textul criticat pare că pune în acord dispoziţiile art. 177 din Codul penal cu Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017. În realitate, acesta defineşte noţiunea de membru de familie, reglementând faptul că la stabilirea calităţii de membru de familie sunt avute în vedere şi situaţiile trecute de convieţuire, ceea ce ridică probleme sub aspectul previzibilităţii normei. Astfel, cu titlu de exemplu, se va reţine forma agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 199 prin raportare la art. 193 din Codul penal, inclusiv în situaţia în care făptuitorul îşi loveşte fosta concubină, după 20 de ani de la separare. Prin urmare, textul legal criticat contravine principiului securităţii juridice, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    26. În privinţa art. I pct. 32 [cu referire la art. 187^1] din lege, se susţine că modul de definire a informaţiilor nedestinate publicităţii încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, având în vedere terminologia diferită de cea din Legea nr. 182/2002.
    27. În privinţa art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)] din lege, se arată că textul impune aplicarea pedepsei cu închisoarea în privinţa ultrajului realizat asupra unui poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, chiar dacă norma de incriminare a infracţiunii, care dobândeşte caracter calificat prin efectul prezentei dispoziţii, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii. Or, astfel se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, prin eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, privitoare la faptă şi la făptuitor.
    28. În privinţa art. I pct. 39 şi 40 [cu referire la art. 269 alin. (3)-(6)] din lege, se susţine că modul de redactare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) referitor la favorizarea făptuitorului încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la previzibilitate, claritate şi precizie, nefiind corelat cu art. 177 din Codul penal, care în definiţia noţiunii de membru de familie ajunge până la rude de gradul al treilea. O asemenea lipsă de corelare este contrară normelor de tehnică legislativă reglementate prin Legea nr. 24/2000. Se mai arată că noul art. 269 alin. (4) creează o imunitate absolută pentru reprezentanţii autorităţilor executive, legislative sau judiciare, imunitate care, în mod evident, ar trebui limitată doar la aspecte privind oportunitatea emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative, interpretarea şi aplicarea actelor normative, respectiv aprecierea probelor şi încadrarea juridică a faptelor. Întrucât obligaţia martorului de a declara adevărul este prevăzută de lege, are caracter personal şi netransferabil, iar infracţiunea de favorizare a infractorului este comisă cu intenţie directă, calificată de un scop, rezultă că „mărturia depusă în cadrul unei proceduri judiciare“ în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate nu poate constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Astfel, aceste dispoziţii încurajează actele de corupţie la nivelul demnitarilor şi magistraţilor, afectează activitatea şi imaginea publică a autorităţilor statului şi au repercusiuni grave asupra procesului de legiferare şi de justiţie, vulnerabilizând cele trei puteri fundamentale în stat: legislativă, executivă (în componenta emiterii de acte normative) şi judecătorească, precum şi încrederea cetăţenilor în autorităţile statului. Prin urmare, se încalcă principiul statului de drept şi principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile art. 269 alin. (4) lit. b) şi c), prin eliminarea răspunderii penale pentru o serie de fapte comise în activitatea de justiţie, încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009), precum şi dispoziţiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie. Noile dispoziţiile ale art. 269 alin. (5) şi (6) încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât cuprind norme care nu sunt prevederi specifice Părţii speciale a Codului penal. Se apreciază că introducerea de cauze de limitare a răspunderii penale, precum cea prevăzută la alin. (5), potrivit căruia dacă prin acelaşi act material şi în aceeaşi împrejurare se acordă ajutor mai multor făptuitori, fapta va constitui o singură infracţiune de favorizare a făptuitorului, încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept şi separaţia puterilor, de vreme ce stabilirea elementelor specifice răspunderii penale în concret aparţine organelor judiciare.
    29. În privinţa art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege, se susţine că, potrivit art. 273 alin. (4) lit. a) din Codul penal, nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă refuzul de a face declaraţii prin care persoana se autoincriminează, legiuitorul realizează o confuzie între calităţile de suspect/inculpat şi martor. Astfel, se extinde dreptul la tăcere şi cu privire la martori, deşi atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi Directiva (UE) 2016/343 acordă acest drept exclusiv persoanelor suspectate sau acuzate de săvârşirea de infracţiuni. În plus, art. 118 din Codul de procedură penală prevede deja garanţii suficiente pentru ca declaraţiile date de martor să nu fie folosite împotriva sa, astfel că unicul rezultat al noii reglementări va consta în îngreunarea semnificativă şi nejustificată a obţinerii de probe şi, pe cale de consecinţă, a aflării adevărului în cauză. Prin urmare, se încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, arătându-se că „principiul adevărului“ este valoarea supremă a statului de drept. Se fac referiri la Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009. Noua variantă redacţională a dispoziţiilor art. 273 alin. (4) lit. b) şi c) din Codul penal este considerată a fi neclară, în condiţiile în care Partea generală a Codului penal reglementează situaţiile referitoare la eventuale abuzuri comise de organele judiciare, conferindu-le, în aceste situaţii, impunitate martorilor (a se vedea art. 24 şi art. 25 din Codul penal, referitoare la constrângerea fizică şi cea morală). Se apreciază că sintagma „presiuni de orice fel“ asupra martorului - presiuni care duc la modificarea şi retractarea declaraţiei date, fără ca aceasta să fie calificată mărturie mincinoasă - are vocaţia de a duce la situaţii absurde, precum exonerarea martorului de răspundere din cauza insistenţelor depuse de organele judiciare pe lângă acesta pentru a spune tot ce ştie cu privire la fapta care face obiectul procesului. Se încalcă astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea normei. Potrivit noului text al art. 273 alin. (4) lit. d) din Codul penal, simpla divergenţă de mărturii în cadrul procesului nu poate fi considerată mărturie mincinoasă decât dacă există probe directe din care să rezulte „caracterul mincinos şi de rea-credinţă al acestora“; or, această din urmă sintagmă este în sine o eroare logică, neputând exista caracter mincinos fără ca acesta să implice şi rea-credinţă. Simpla eroare nu implică rea-voinţă, fiind în sine diferenţiată tocmai prin această caracteristică de noţiunea de minciună. Prin urmare, formularea normei este neclară şi poate conduce la interpretări absurde în practică, prin care s-ar putea încerca dovedirea caracterului de bună-credinţă al unei declaraţii mincinoase, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, condiţionarea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă de existenţa unor probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă „al acestora“ încalcă art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât limitează aprecierea instanţei de judecată pentru reţinerea acestei infracţiuni. Se fac referiri la art. 4 alin. (2) şi art. 103 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi la Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009.
    30. În privinţa art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)] din lege, se apreciază că, având în vedere că faza de judecată este în principiu publică, textul care reglementează infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei prin calificarea drept faptă penală a divulgării/dezvăluirii de informaţii confidenţiale/mijloace de probă sau înscrisuri oficiale/alte informaţii este constituţional doar în măsura în care mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale dezvăluite nu au fost prezentate şi dezbătute în faţa instanţei. O interpretare contrară contravine art. 30, 31 şi 127 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, dreptul la informaţie şi, respectiv, la caracterul public al dezbaterilor. Se mai arată că textul nu respectă exigenţele de calitate a legii, indicându-se, în acest sens, Decizia nr. 451 din 28 iunie 2016. De asemenea, întrucât textul incriminează fapte care sunt susceptibile de sancţionare disciplinară potrivit statutelor profesionale, se apreciază că acesta încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    31. În privinţa art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)] din lege, se apreciază că introducerea acestei noi infracţiuni - Fapta funcţionarului public care înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca şi cum aceasta ar fi fost condamnată - reprezintă o abatere disproporţionată de la Directiva (UE) 2016/343, care nu impune şi nici nu sugerează statelor membre o astfel de sancţiune, ci un comportament responsabil în legătură cu prezumţia de nevinovăţie în procesul penal. În plus, chiar şi persoanele cu un statut oficial se bucură de libertatea de exprimare, iar lor le revine obligaţia de informare a publicului în legătură cu procedurile judiciare aflate pe rol şi celelalte probleme de interes general ce pot face obiectul unor asemenea proceduri. Interdicţia instituită în sarcina acestor persoane este vagă, generală şi de natură să nască dificultăţi de interpretare şi de aplicare, suferind prin lipsa de previzibilitate şi constituindu-se într-o măsură disproporţionată cu scopul urmărit prin Directivă, inclusiv sub aspectul severităţii tipului de sancţiune, respectiv închisoarea. Se citează considerentul 16 din directiva antereferită. Se mai subliniază că din formularea textului rezultă că funcţionarul public va săvârşi infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei inclusiv atunci când aduce la cunoştinţa publică faptul că o persoană este condamnată printr-o hotărâre nedefinitivă. Se mai indică faptul că noile infracţiuni reglementate au fost plasate în titlul referitor la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ceea ce afectează sistematizarea şi coerenţa legislaţiei penale, întrucât, prin conţinut, obiectul juridic al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la onoarea şi demnitatea persoanei, şi nu în cele referitoare la înfăptuirea justiţiei. În consecinţă, se apreciază că textul analizat încalcă art. 1 alin. (5), art. 30 şi art. 31 din Constituţie.
    32. În privinţa art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege, se susţine că textul criticat, care condiţionează denunţarea faptei de dare de mită de către mituitor până ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii acesteia, încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Formularea este neclară, deoarece s-ar putea interpreta că mituitorul se pedepseşte dacă denunţă după un an şi o zi de la săvârşirea faptei, adică inhibă orice tentaţie de a denunţa. În foarte puţine cauze denunţătorii anunţă organele de urmărire penală imediat după consumarea infracţiunii, deoarece la acel moment sunt mulţumiţi de folosul primit în schimb. Din practică s-a constatat că denunţurile se înregistrează când apar neînţelegeri între participanţii la infracţiune sau când aceştia doresc să profite de cauze de reducere a pedepselor. Nu se explică raţiunea pentru care se doreşte protejarea celor care au luat mită şi garantarea faptului că, după trecerea unui an de la data comiterii faptei, nu mai pot fi traşi la răspundere. Legislaţia penală trebuie să realizeze un echilibru aşa încât nevoia societăţii de a trage la răspundere toate persoanele care au săvârşit infracţiuni să fie asigurată. Aceste prevederi intră în sfera legii penale mai favorabile şi se aplică inclusiv cauzelor în curs, astfel încât toate dosarele aflate pe rolul instanţelor având ca obiect această infracţiune vor fi condiţionate de formularea denunţului în termen de 1 an de la data săvârşirii faptei.
    33. În privinţa art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege, se arată că modificarea operată în privinţa infracţiunii de trafic de influenţă condiţionează reţinerea acestei infracţiuni de obţinerea de foloase materiale, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, există pe rolul instanţelor dosare în care autorul a obţinut şi foloase nemateriale, astfel încât includerea condiţiei suplimentare ar putea avea ca efect dispunerea de soluţii de achitare în toate dosarele cu care a fost sesizată instanţa pentru săvârşirea acestei infracţiuni, inclusiv în situaţiile unde s-au dispus deja condamnări definitive. Similar, vor fi adoptate soluţii de clasare în dosarele aflate pe rolul organelor de urmărire penală având ca obiect infracţiuni de trafic de influenţă în care folosul este nematerial. O asemenea modificare legislativă nu respectă nevoia de a proteja în mod eficient valori sociale importante; de asemenea, se menţionează că această modificare nu este o cerinţă a vreunei decizii a Curţii Constituţionale şi, în plus, încalcă Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, ratificată de România, care precizează că influenţa are ca scop „să obţină de la o administraţie sau autoritate publică a Statului Parte un avantaj necuvenit“ (indiferent că este patrimonial sau nepatrimonial). Conform Convenţiei penale privind corupţia, influenţa traficată are ca obiect luarea unei decizii de către funcţionarul public sau celelalte persoane care pot săvârşi infracţiunea de corupţie pasivă.
    34. În privinţa art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege, se arată că textul criticat reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de delapidare la plângerea prealabilă a persoanei, precum şi înlăturarea răspunderii penale prin împăcare. Or, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal împăcarea poate interveni numai în cazul în care acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu. Prin urmare, împăcarea nu operează în privinţa infracţiunilor cu privire la care punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Se încalcă astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul securităţii juridice.
    35. În privinţa art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege, se susţine că modificarea infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă în realitate o dezincriminare parţială a acestei infracţiuni, iar elementele introduse de legiuitor nu au legătură cu Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. Reducerea limitelor de pedeapsă, având drept consecinţă reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, nu este în vreun fel argumentată şi nici dedusă din nevoi acute şi actuale de ordin social. Dimpotrivă, numărul frecvent al acestor infracţiuni şi continua încălcare a legii de persoane aflate în diferite funcţii publice nu justifică o astfel de intervenţie legislativă, care, pe lângă faptul că încurajează încălcarea legii penale, mulţumită relaxării condiţiilor de incriminare, face posibilă apariţia altui tip de abuz, săvârşit în afara unui folos material necuvenit pentru făptuitor sau apropiaţii acestuia, şi prin care instituţiile din mediul public şi privat pot fi practic devalizate. Se mai arată că infracţiunea de abuz în serviciu este, de obicei, sesizată la o perioadă mai mare de timp de la săvârşire, fie în urma unor controale ale autorităţilor administrative, fie în urma constatării lor de noua conducere a instituţiei, astfel că există posibilitatea ca autorităţile judiciare să afle de existenţa infracţiunii după 1-5 ani de la săvârşirea acesteia. Introducerea scopului calificat, ca element de tipicitate, prin inserarea sintagmei „în scopul de a obţine un folos material patrimonial“, element ce nu este invocat în nicio decizie a Curţii Constituţionale, nu este în concordanţă cu valoarea protejată de norma în discuţie şi nu are nicio justificare obiectivă, cauzarea unei pagube fiind suficientă pentru a califica fapta intenţionată a funcţionarului ca infracţiune. Abuzul în serviciu a fost incriminat pentru a asigura apărarea relaţiilor sociale privitoare la realizarea sarcinilor de serviciu în instituţiile publice, încălcarea dispoziţiilor legale de către funcţionarul public şi producerea unei pagube fiind considerate suficient de grave pentru a fi în sfera de aplicare a dreptului penal. Condiţionarea existenţei infracţiunii de obţinerea folosului material patrimonial ar conduce la sancţionarea unei fapte prin care, spre exemplu, funcţionarul a obţinut 2.000 de lei prin încălcarea dispoziţiilor legale şi nepedepsirea unei fapte prin care funcţionarul a cauzat intenţionat o pagubă de 1.000.000.000 de lei, dar nu a obţinut niciun beneficiu propriu. Mai mult, există posibilitatea ca funcţionarul public să urmărească obţinerea unui folos nepatrimonial. Date fiind condiţiile actuale de incriminare, multe dintre faptele cu un grad sporit de pericol social vor scăpa incidenţei legii penale. Textul propus se îndepărtează şi de la modelul european în materie, care face din existenţa scopului calificat de obţinere a unui folos material necuvenit o condiţie de agravare a răspunderii penale a făptuitorului, astfel încât, şi dintr-o atare perspectivă, condiţiile de incriminare introduse determină îndepărtarea şi mai mult de politica internaţională în domeniu, axată pe combaterea corupţiei şi abuzului administraţiei. Condiţionarea obţinerii folosului pentru „sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv“ şi excluderea celei mai întâlnite forme a abuzului, care presupune obţinerea unui folos material (în prezent incriminat de Legea nr. 78/2000) pentru altul sau prin persoane interpuse, nu a fost impusă de Curtea Constituţională. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, în forma în care pedepseşte şi obţinerea unui folos pentru un terţ, „au fost declarate constituţionale, fără nicio rezervă“. Introducerea unei condiţii referitoare la poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de beneficiarul produsului infracţiunii este de natură să restrângă, în mod nejustificat, aria de incidenţă a infracţiunii, prin excluderea oricăror persoane care s-ar afla în legături de interese cu făptuitorul, altele decât cele care au calitatea de soţ, rudă sau afin până la gradul al doilea inclusiv. Or, România şi-a asumat, la nivel internaţional (Convenţia de la Merida), obligaţia de a sancţiona astfel de fapte chiar în beneficiul unui terţ şi fără a lua în considerare că în prezent interpunerea unor persoane în lanţul infracţional, săvârşirea infracţiunilor prin utilizarea „oamenilor de paie“ şi urmărirea intereselor unor grupuri infracţionale care în mod evident nu sunt legate prin relaţii de familie sunt modalităţi frecvente de comitere nu numai a abuzului în serviciu, ci şi a altor tipuri de infracţiuni, precum luarea de mită, evaziunea fiscală, spălarea banilor etc. Astfel, se ajunge la situaţia de a exclude din sfera aplicării legii penale acele fapte care se circumscriu noţiunii de abuz în serviciu, dar care au fost comise în beneficiul rudelor îndepărtate, în favoarea unui partener de afaceri, a unei societăţi agreate, a unui grup de interes sau în interesul unei persoane care urmează la un moment să gratifice funcţionarul public în numerar, spre exemplu, fără a se putea stabili legătura cu infracţiunea de abuz. Se arată că textul analizat se suprapune parţial cu art. 301 din Codul penal referitor la conflictul de interese, care interzice, fără a fi necesară încălcarea unei dispoziţii legale, luarea unor decizii sau atribuirea contractelor de către funcţionar membrilor de familie enumeraţi şi în cuprinsul art. 297 din Codul penal. Se realizează o comparaţie între cele două infracţiuni şi se ajunge la concluzia că maximul pedepsei principale este identic, iar interzicerea drepturilor în ipoteza art. 301 din Codul penal, când funcţionarul nu încalcă legea, se dispune în mod obligatoriu pe o perioadă de 3 ani. Se arată că, într-o explicaţie practică, dacă un funcţionar public atribuie un contract societăţii conduse de fiica sa, fără o încălcare a unei dispoziţii exprese a legii în baza căreia atribuie contractul, acesta riscă o pedeapsă de până la 5 ani şi interzicerea unor drepturi (conflict de interese). Dacă acelaşi funcţionar chiar încalcă dispoziţiile legale şi atribuie contractul societăţii fiicei sale fără ca societatea să îndeplinească condiţiile legale specifice încheierii acelui contract (abuz în serviciu) riscă aceeaşi pedeapsă, fără însă a-i fi interzise niciun fel de drepturi. Se concluzionează în sensul că analiza comparativă a conţinutului celor două infracţiuni creează premisa legală a unei duble incriminări pentru o singură faptă, contrar art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituţie, sens în care se fac trimiteri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017 sau Decizia nr. 612 din 3 octombrie 2017. Cu privire la valoarea normelor de tehnică legislativă, se invocă Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018. Prin modificarea elementului material din „neîndeplinirea unui act“ în „refuzul de a îndeplini un act“ sunt excluse toate acele situaţii în care funcţionarul public lasă în nelucrare un act ce trebuia îndeplinit, dar nu îşi exprimă refuzul explicit sau nu îi este solicitată o astfel de atitudine, mai ales în cazul în care funcţionarul public este conducătorul instituţiei, caz în care se poate imagina că sfera persoanelor care i-ar putea solicita să exprime intenţia de a nu îndeplini actul este foarte restrânsă. Se concluzionează în sensul că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Sunt invocate jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la exigenţele constituţionale care vizează incriminarea faptelor antisociale [se fac trimiteri la Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016], precum şi Convenţia de la New York privind combaterea corupţiei, sens în care, în mod evident, reglementarea abuzului în serviciu trebuie să aibă în vedere obligaţia asumată de România prin ratificarea acestei convenţii prin Legea nr. 365/2004. De asemenea, în acest context, se invocă Decizia nr. 2008/801/CE a Consiliului Uniunii Europene din 25 septembrie 2008 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, care a avut scopul de a angaja Comunitatea prin instrumentul de confirmare oficială. Rezultă că respectarea acestei Convenţii se analizează nu numai prin prisma obligativităţii sale în dreptul intern, ci şi prin prisma respectării obligaţiilor României în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare, sunt invocate prevederile art. 3 paragraful 2, art. 5 şi art. 19 din această Convenţie. Se concluzionează în sensul că textul analizat nesocoteşte obligaţiile asumate de România prin semnarea Convenţiei, restrângerea sferei persoanelor beneficiare ale folosului obţinut doar la persoana făptuitorului şi a soţului sau a unei rude sau afin până la gradul al doilea inclusiv este în contradicţie cu textul Convenţiei, ceea ce este contrar art. 11 alin. (1) din Constituţie. Se mai indică faptul că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut referire la infracţiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost şi este reglementată în legislaţia naţională, fără a se fi constatat vreo încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie. Se face referire la Decizia din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Teodor Octavian Tripon împotriva României, Hotărârea din 12 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României, şi la Decizia din 18 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Adrian Năstase împotriva României.
    36. În privinţa art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)] din lege, se susţine că prin modificarea introdusă de prezentul text sunt afectate valori sociale protejate de Constituţie, prin nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Având în vedere prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, statul român, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil, şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Or, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie.
    37. În privinţa art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege, se susţine că abrogarea art. 298 din Codul penal, referitor la neglijenţa în serviciu, încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în condiţiile în care este necesară sancţionarea faptelor antisociale săvârşite de funcţionarii publici, chiar şi din culpă, considerate mai grave prin prisma funcţiei publice ocupate. Abrogarea realizată afectează valori sociale protejate de Constituţie, tocmai prin nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale, ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Or, nevoia protejării acestor valori este menţionată şi în Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 25-28.
    38. În privinţa art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege, se arată că textul analizat nu este corelat cu dispoziţiile de reducere a pedepsei stipulate în alte legi (de exemplu, Legea nr. 241/2005). Deosebirile se referă la momentul acoperirii pagubei, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei. Se mai arată că făptuitorii în privinţa cărora prejudiciul cauzat a fost acoperit de un alt făptuitor, în virtutea faptului că au comis împreună una dintre faptele imputate prin ipoteza normei, ar fi privilegiaţi în raport cu persoana care a achitat integral prejudiciul cauzat, din moment ce nu se află pe poziţii de egalitate, ci li se acordă un avantaj legal fără să achite nicio sumă de bani. Pentru egalitate în faţa legii, ar trebui ca fiecare dintre aceştia să facă dovada achitării propriei cote din prejudiciu către cel care a făcut singur plata prejudiciului integral (pentru care toţi răspund solidar), existând drept de regres în funcţie de contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului. Se concluzionează în sensul că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    39. În privinţa art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susţine că definiţia grupului infracţional organizat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta referitoare la claritate, precizie şi previzibilitate. Expresia „prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat“ este neclară, termenele „organizat“ şi „structurat“ sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce a intenţionat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat“ poate fi interpretat ca o condiţie obligatorie pentru reţinerea ca infracţiune a existenţei unei anumite organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracţională organizată nefiind cunoscută pentru birocraţie internă. În asemenea cazuri, deşi activitatea infracţională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea unei condiţii suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracţiuni foarte grave, spre exemplu infracţiunea de omor, dar fără a se urmări obţinerea unui beneficiu material. În astfel de situaţii nu se mai protejează relaţiile sociale ocrotite prin acest text.
    40. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(4)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (4)] şi pct. 54 [cu referire la art. 309] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată, prin Hotărârea nr. 8 din 5 iulie 2018, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    41. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 5.360/6 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1051A/2018.
    42. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 54 [cu referire la art. 309] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu privire la statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale. În acest sens, se fac referiri la deciziile Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017 şi nr. 356 din 30 mai 2018.
    43. În privinţa art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege, se arată că prin modificarea operată legiuitorul a eliminat teza privitoare la existenţa obligaţiei contractuale de a acţiona şi, în consecinţă, infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat nu se consideră săvârşită şi prin omisiune, în cazul în care există o obligaţie contractuală, iar nu o obligaţie legală de a acţiona. Această modificare are ca efect dezincriminarea faptelor comisive săvârşite prin omisiune, în ipoteza în care obligaţia de a acţiona nu este prevăzută de lege, ci de contractul încheiat între părţi. Infracţiunile contra vieţii ori cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii constituie exemple de infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune, iar competenţa de dezincriminare a acestor fapte săvârşite prin omisiune, în cazul în care există o obligaţie contractuală de a acţiona, este exercitată cu încălcarea normelor constituţionale ale art. 22 privitoare la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
    44. În privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b)] din lege, se arată că, în cazul concursului de infracţiuni, legiuitorul a limitat sporul facultativ aplicabil la 3 ani de închisoare. Soluţia legislativă adoptată, prin limitarea sporului facultativ la 3 ani de închisoare, are ca efect impunitatea pentru o parte dintre infracţiunile concurente, în cazul în care în structura concursului intră multiple infracţiuni grave. De exemplu, în cazul concursului de infracţiuni în structura căruia intră infracţiunea de omor (sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani), infracţiunea de trafic de persoane (sancţionată în forma de bază cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani), infracţiunea de viol (sancţionată în forma de bază cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani) şi infracţiunea de tâlhărie calificată [pentru care legea prevede, în art. 234 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani], limitarea sporului facultativ la 3 ani conduce, practic, la nepedepsirea unora dintre infracţiunile concurente. O asemenea soluţie legislativă contravine exigenţelor statului de drept, astfel cum acestea au fost consacrate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, exigenţe care implică adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional şi excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia.
    45. În privinţa art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se susţine că reducerea fracţiunilor de pedeapsă care trebuie executate şi, în special, reducerea fracţiunilor de pedeapsă care trebuie executate în mod efectiv în materia liberării condiţionate nu răspund cerinţei impuse de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi nu asigură un just echilibru între scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate şi scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general. Soluţia legislativă preconizată permite dispunerea liberării condiţionate după executarea efectivă a unei fracţiuni de o treime din durata pedepsei închisorii (de până la 10 ani) şi de o jumătate din durata pedepsei închisorii (mai mare de 10 ani), iar în cazul persoanei care a împlinit vârsta de 60 de ani, după executarea efectivă a unei fracţiuni de o pătrime din durata pedepsei închisorii (de până la 10 ani) şi de o treime din durata pedepsei închisorii (mai mare de 10 ani). Opţiunea legiuitorului pentru o fracţiune redusă de executare efectivă a pedepsei în materia liberării condiţionate ridică probleme din perspectiva realizării rolului sancţionator al hotărârii judecătoreşti de condamnare. Scopul liberării condiţionate, cu caracter preponderent individual, trebuie să se afle într-un just echilibru cu scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general, iar soluţia legislativă adoptată în materia liberării condiţionate trebuie să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv şi rolul reintegrator al justiţiei penale.
    46. În privinţa art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] şi pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din lege, se susţine că reducerea termenului general de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, până la 20 de ani, şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, până la 10 ani, precum şi reducerea termenului prescripţiei speciale constituie soluţii legislative care, pe de o parte, încalcă exigenţele consacrate în paragraful 34 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, iar, pe de altă parte, afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, răspunzând unui interes general, şi drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale. Se arată că aceste reduceri ale termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt semnificative, indicându-se, cu titlu de exemplu, că, în privinţa infracţiunilor de vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal sau viol, termenul de prescripţie a răspunderii penale se reduce cu 2 ani, iar cel de prescripţie specială cu 7 ani. Reducerea semnificativă a termenelor de prescripţie în cazul infracţiunilor de vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal sau viol nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârşirea acestor infracţiuni şi drepturile victimelor infracţiunilor menţionate şi nu răspunde interesului general de sancţionare a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, contra libertăţii persoanei sau contra libertăţii şi integrităţii sexuale a persoanei.
    47. În privinţa art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)] din lege, se arată că abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârşite de persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Sunt incluse în categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, faptele de luare de mită, delapidare, abuz în serviciu, folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual sau uzurpare a funcţiei săvârşite de funcţionarii publici prevăzuţi în art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, abrogarea acestui text are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârşite în legătură cu persoanele incluse în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Fac parte din categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, darea de mită, traficul de influenţă sau cumpărarea de influenţă săvârşite în legătură cu funcţionarii publici prevăzuţi în art. 175 alin. (2) din Codul penal. O asemenea opţiune legislativă conduce la eliminarea protecţiei penale a persoanelor fizice şi juridice în cadrul relaţiilor sociale legate de exercitarea atributelor de autoritate publice delegate. Or, abrogarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect eliminarea acestei protecţii penale, ceea ce contravine şi considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014. În continuare, se arată că legiuitorul nu a modificat în mod corespunzător art. 178 alin. (2) din Codul penal, care defineşte noţiunea de „înscris oficial“, art. 259 alin. (1) din Codul penal, care incriminează sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ori art. 317 alin. (1) din Codul penal referitor la falsificarea de instrumente oficiale. Omisiunea legiuitorului de a realiza corelările impuse de abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect imposibilitatea delimitării sferei de aplicare a normelor de incriminare, care utilizează noţiunea de „înscris oficial“, şi a normelor de incriminare menţionate, contrar standardelor de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie în materia normelor de incriminare. Mai mult, deşi a abrogat art. 175 alin. (2) din Codul penal, legiuitorul nu a modificat art. 308 alin. (1) din Codul penal. Necorelarea dintre abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal şi menţinerea art. 308 alin. (1) din Codul penal, nemodificat, conduce la imposibilitatea stabilirii sferei de aplicare a normelor de incriminare la care se referă art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu încălcarea exigenţelor impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie privind previzibilitatea normelor de incriminare.
    48. În privinţa art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege, se susţine că introducerea condiţiei ca fapta să fie săvârşită „în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv un folos material necuvenit“ în cuprinsul art. 297 alin. (1) din Codul penal are ca efect dezincriminarea tuturor faptelor de abuz în serviciu prin care funcţionarul public, deşi nu a săvârşit fapta în scopul menţionat, a cauzat persoanelor fizice sau juridice o pagubă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor ori a intereselor legitime ale acestora. Prin introducerea condiţiei antemenţionate, competenţa de dezincriminare a faptelor de abuz în serviciu a fost exercitată cu încălcarea drepturilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, inclusiv a drepturilor prevăzute în Constituţie, contrar exigenţelor impuse de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, consacrate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragrafele 34 şi 35. Reducerea limitei maxime speciale a pedepsei principale a închisorii, introducerea pedepsei principale alternative a amenzii şi eliminarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică nu constituie soluţii legislative adoptate în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34. De asemenea, se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 53. Atât prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, cât şi prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, Curtea a stabilit necesitatea reglementării valorii pagubei în cuprinsul normei de incriminare a abuzului în serviciu, în scopul de a face posibilă delimitarea sferei răspunderii penale de sfera răspunderii extrapenale, însă nu a prevăzut posibilitatea de a introduce o condiţie care să excludă din sfera răspunderii penale faptele de abuz în serviciu, indiferent de valoarea ridicată a pagubei. Or, condiţionarea reţinerii abuzului în serviciu de scopul săvârşirii acestuia prejudiciază grav persoanele fizice sau juridice ori le vatămă drepturile sau interesele legitime, nu răspunde cerinţelor stabilite prin Deciziile Curţii nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017 şi nu respectă criteriile prevăzute în considerentele acestora, aria faptelor dezincriminate depăşind cu mult nevoia de a asigura delimitarea sferei răspunderii penale de sfera răspunderii extrapenale.
    49. În privinţa art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege, se arată că prin eliminarea infracţiunii de abuz în serviciu din cuprinsul art. 309 din Codul penal şi, în consecinţă, din sfera faptelor sancţionate mai sever în ipoteza în care au produs consecinţe deosebit de grave se încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, sub aspectul obligaţiei legiuitorului de a adopta instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia.
    50. Se mai susţine că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3) şi (1^4)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(4)], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] şi pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenţa sa privind calitatea legii. Se fac trimiteri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful 77.
    51. În privinţa art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3) şi (1^4)] din lege, se susţine că forma preconizată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1^3) din Codul penal nu permite identificarea cu claritate nici a ipotezei avute în vedere de legiuitor şi nici a obiectului său de reglementare, existând „incongruenţe“ între prima şi ultima parte a textului. Mai mult, din modul de redactare a textului se înţelege că se instituie un control de constituţionalitate automat asupra textelor de abrogare a normelor de incriminare, ceea ce contravine art. 146 din Constituţie. De asemenea, se apreciază că forma preconizată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1^4) din Codul penal nu permite identificarea exactă a intenţiei legiuitorului, generând incertitudini în aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că, în cazul succesiunii în timp a legii penale, sunt aplicabile limitele de pedeapsă, precum şi termenele şi condiţiile privind prescripţia din legea penală mai favorabilă în ansamblu. Or, în măsura în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a combina aplicarea limitelor de pedeapsă dintr-o lege penală cu termenele şi condiţiile privind prescripţia dintr-o altă lege penală, textul analizat intră în contradicţie cu art. 5 alin. (1) din Codul penal, care se referă la aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate, precum şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014.
    52. În privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c)] din lege, se apreciază că noile dispoziţii ale art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reglementând aplicarea pedepsei celei mai grele şi a unui spor de pedeapsă, până la o treime din acel maxim, în cazul concursului de infracţiuni cu privire la care s-au aplicat numai pedepse cu amendă, nu stabilesc cu claritate la ce maxim se referă legiuitorul şi, în consecinţă, nu se poate identifica pedeapsa maximă aplicabilă în cazul concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu amendă.
    53. În privinţa art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege, se susţine că forma preconizată a dispoziţiilor art. 96 alin. (4) din Codul penal restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate doar la ipoteza în care pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Or, deşi a operat această modificare, legiuitorul nu a reglementat soluţia pe care instanţa o pronunţă în cazul în care pentru noua infracţiune s-a aplicat o pedeapsă de până la un an închisoare şi nu a corelat modificarea realizată cu dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Codul penal, potrivit cărora, fără excepţie, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Astfel, legiuitorul a generat incertitudini în aplicarea normelor privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, incompatibile cu exigenţele referitoare la previzibilitatea legii.
    54. Cu privire la art. I pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)] din lege, se apreciază că noile dispoziţiile ale art. 112^1 alin. (2^1) din Codul penal intră în contradicţie cu art. 112^1 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, de asemenea, modificate. Dacă primul text impune în privinţa confiscării extinse un nivel de probaţiune care ar permite pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru participarea persoanei condamnate la activitatea infracţională producătoare de bunuri, cel de-al doilea text impune numai formarea convingerii instanţei că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea. Or, în măsura în care există probe şi pentru această activitate infracţională, instanţa dispune condamnarea persoanei, cu luarea măsurii confiscării speciale, şi nu a măsurii confiscării extinse. Această contradicţie determină imposibilitatea aplicării normelor în materia confiscării extinse şi exclude caracterul previzibil al condiţiilor în care poate fi dispusă această măsură de siguranţă, contrar standardelor referitoare la previzibilitatea legii.
    55. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(4)] din lege, cu privire la forma preconizată a dispoziţiilor art. 173 alin. (2) şi (3) din Codul penal, se apreciază că acestea sunt imprecise, întrucât atât deciziile de admitere pronunţate de Curtea Constituţională, cât şi cele de respingere sunt general obligatorii, astfel că prin referirea pe care o face legiuitorul la obligativitatea aplicării deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale ca lege penală mai favorabilă nu se poate stabili cu exactitate sfera deciziilor pe care o are în vedere legiuitorul. Aceasta, mai ales pentru că în privinţa deciziilor de respingere nu se poate stabili modalitatea în care acestea ar putea fi aplicate ca lege penală mai favorabilă de către instanţele judecătoreşti. Introducerea obligaţiei instanţelor de a analiza din oficiu hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate în baza unor norme penale supuse controlului de constituţionalitate, prevăzută de noul art. 173 alin. (4) din Codul penal, nu este însoţită de nicio normă de procedură corespunzătoare şi nu este reglementată nicio modalitate concretă în care instanţele judecătoreşti ar putea realiza o asemenea verificare. În consecinţă, se apreciază că această omisiune de reglementare conduce la imposibilitatea aplicării textului legal analizat şi este contrară standardelor de previzibilitate a legii.
    56. În privinţa art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)] din lege, se arată că noile dispoziţii ale art. 189 alin. (1) lit. i) din Codul penal modifică tratamentul sancţionator în privinţa infracţiunii de omor calificat săvârşit împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, prevăzând că fapta se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, fără însă ca legiuitorul să observe că aceeaşi faptă este sancţionată cu alte limite de pedeapsă prin prevederile art. 257 şi art. 279 din Codul penal, aspect care creează un paralelism legislativ. Se prevăd, astfel, pedepse diferite în norme de incriminare diferite pentru aceeaşi infracţiune, ceea ce încalcă exigenţele privind calitatea legii în materia normelor de incriminare.
    57. În privinţa art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)] din lege, se arată că, din forma preconizată a dispoziţiilor art. 269 alin. (4) din Codul penal - potrivit căreia anumite activităţi nu constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului - nu rezultă cu claritate intenţia legiuitorului, întrucât toate activităţile înscrise în cadrul literelor a)-c) ale textului au caracter licit şi nu pot, prin simpla lor desfăşurare, în condiţii de legalitate, să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni. Mai mult, s-ar putea ajunge la concluzia că efectuarea unei expertize în condiţii de nelegalitate, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală, s-ar situa în afara sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 269 alin. (1), soluţie care intră în contradicţie cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Prin urmare, se apreciază că modul de formulare a textului legal analizat, care nu cuprinde nicio distincţie, face imposibilă stabilirea efectelor asupra sferei de aplicare a normei de incriminare, ceea ce contravine cerinţelor de claritate a legii.
    58. În privinţa art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege, se susţine că din norma de incriminare, care stabileşte drept infracţiune încălcarea dreptului la un proces echitabil prin orice „intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor“, nu rezultă, cu claritate, sfera de aplicare a incriminării în sine, în condiţiile în care anumite cereri sunt excluse de la repartizarea aleatorie. În acest sens, se face referire la cererile formulate în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul de procedură penală, care, conform Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de către completul care a pronunţat hotărârea, acesta fiind unicul în măsură să lămurească propria hotărâre. Într-un astfel de caz nu se poate stabili dacă există sau nu o încălcare a noii norme de incriminare, ceea ce afectează exigenţa de claritate a legii.
    59. În privinţa art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege, cu privire la infracţiunea de delapidare, se prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Or, o asemenea reglementare este contradictorie, întrucât împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu. În consecinţă, se apreciază că această contradicţie creează incertitudini cu privire la exercitarea acţiunii penale în cazul infracţiunii antereferite, încălcându-se exigenţele referitoare la calitatea legii.
    60. În privinţa art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (4)] din lege, se arată că acest text legal, potrivit căruia reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate se aplică tuturor persoanelor care au comis împreună una dintre faptele expres indicate în cuprinsul normei, indiferent dacă plata a fost efectuată doar de unul sau o parte dintre aceştia, nu este corelat cu art. 50 alin. (1) din Codul penal, conform căruia „circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi“.
    61. Totodată, se susţine că dispoziţiile art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie încalcă art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind raportul existent între dreptul intern şi cel internaţional, cu referire la art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, şi ratificată prin Legea nr. 27/2002.
    62. În privinţa art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege, se susţine că condiţionarea reţinerii infracţiunii de trafic de influenţă de faptul ca promisiunea să fie urmată de intervenţia la funcţionarul public contravine obligaţiilor asumate de statul român prin ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, referitoare la incriminarea traficului de influenţă. În acest sens, se face trimitere la art. 12 din Convenţie, subliniindu-se că textul analizat contravine părţii finale a art. 12 din aceasta. Se mai indică faptul că referirea normei de incriminare la foloasele materiale pretinse/primite/acceptate contravine aceluiaşi art. 12 din Convenţie, care priveşte foloasele necuvenite, iar nu numai foloasele materiale necuvenite.
    63. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1) şi (1^2)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(4)] şi pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    64. În privinţa art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1) şi (1^2)] din lege, se apreciază că forma preconizată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1^1) şi (1^2) contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, întrucât aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblu este incompatibilă cu ordinea legală stabilită prin textele criticate. Determinarea legii penale mai favorabile se realizează numai pe baza evaluării tuturor criteriilor indicate în art. 5 alin. (1^1), astfel încât aplicarea unui singur criteriu, cu excluderea celorlalte, nu permite determinarea legii penale mai favorabile în ansamblu. Prin aplicarea criteriilor indicate în art. 5 alin. (1^1) în ordinea legală prevăzută în art. 5 alin. (1^2), se ajunge la situaţia considerării ca lege penală mai favorabilă a legii penale defavorabile, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se menţionează, cu titlu exemplificativ, situaţia unei legi penale prin aplicarea căreia fapta ar fi prescrisă, dar pedeapsa rezultantă aplicată, tot în temeiul acestei legi, ar fi mai severă; în acest caz, se apreciază că instanţa judecătorească, aplicând ordinea legală reglementată, va trebui să dispună condamnarea persoanei şi va exclude de la aplicare, pe cale de consecinţă, legea penală care duce la încetarea procesului penal, ca efect al prescripţiei şi care, în concret, ar constitui legea penală mai favorabilă. Totodată, se susţine că aceste texte legale intră în contradicţie cu art. 5 alin. (1) din Codul penal, în forma modificată, care prevede aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate, ceea ce generează incoerenţe legislative, incompatibile cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta referitoare la calitatea legii.
    65. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(4)] din lege, se arată că, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a stabilit intangibilitatea hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat, acesteia neputându-i-se aduce atingere decât în situaţii excepţionale. În raport cu controlul de constituţionalitate, potrivit deciziei antereferite, hotărârea judecătorească poate fi revizuită dacă excepţia de neconstituţionalitate admisă a fost invocată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, dar soluţionată ulterior acestui moment. În caz contrar, recunoaşterea de efecte juridice unor decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar înfrânge principiul securităţii raporturilor juridice civile, permiţând repunerea în discuţie într-un număr nedeterminat de cauze a tuturor hotărârilor rămase definitive anterior publicării deciziei. În acest fel, intangibilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive şi-ar pierde caracterul de principiu, transformându-se într-o excepţie. Prin urmare, textul legal criticat, care asimilează decizia Curţii Constituţionale cu legea penală mai favorabilă, încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai arată că textul analizat contravine şi art. 147 alin. (1) din Constituţie, întrucât pe perioada suspendării de drept a aplicării normei juridice constatate neconstituţionale se impune obligaţia instanţelor judecătoreşti ca, într-un termen mai scurt, de 15 zile de la publicarea deciziei, să dea efect celor statuate de Curtea Constituţională. Mai mult, într-o atare situaţie, s-ar putea ajunge la încălcarea principiului securităţii juridice, dacă hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, în raport cu cele statuate de Curtea Constituţională, ar fi în contradicţie cu actul normativ emis în termenul prevăzut de Constituţie, în scopul corelării legislaţiei cu decizia Curţii.
    66. În privinţa art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege, se apreciază că abrogarea textului legal care incriminează neglijenţa în serviciu elimină protecţia penală a drepturilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, inclusiv a drepturilor prevăzute de Constituţie, care pot fi încălcate prin faptele de neglijenţă în serviciu. O asemenea optică legislativă încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017.
    67. Pe rol se află obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată de Preşedintele României.
    68. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.075/25 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.192A/2018.
    69. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate următoarele critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.

    Critici de neconstituţionalitate extrinsecă
    70. Se susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie contravine prevederilor art. 61 alin. (2), art. 75 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât a fost adoptată de Senat, cu încălcarea termenului de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală. Se arată că propunerea legislativă a fost depusă la Senat, pentru dezbatere şi adoptare, la data de 18 aprilie 2018, fiind înregistrată sub nr. B184/18.04.2018, dată la care Biroul permanent al Senatului a trimis propunerea legislativă Consiliului Legislativ şi Guvernului, spre avizare. Se susţine că, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie şi art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, prima Cameră sesizată se pronunţă asupra codurilor şi a altor legi de complexitate deosebită în termen de 60 de zile, depăşirea acestui termen făcând ca respectivele propuneri legislative să fie considerate adoptate tacit. Se arată că la împlinirea termenului de 60 de zile anterior menţionat încetează dreptul primei Camere sesizate de a se pronunţa cu privire la propunerea legislativă în cauză şi se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra propunerii legislative, în forma adoptată tacit de prima Cameră. Se mai susţine că termenul de 60 de zile prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie este un termen de drept public, motiv pentru care se calculează pe zile calendaristice, că acesta începe să curgă, conform art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 118 din Regulamentul Senatului, de la data înregistrării propunerii legislative la Biroul permanent însoţit de avizele solicitate şi că acesta poate fi suspendat doar în perioada dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu a fost cerută întrunirea în sesiune extraordinară. Se arată însă că modalitatea de calcul al termenelor diferă de la o Cameră a Parlamentului la cealaltă, aspect ce conferă procedurii parlamentare un caracter neclar. Astfel, conform art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aceste termene se calculează luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale, în timp ce art. 119 din Regulamentul Senatului prevede că la calculul acestor termene se au în vedere numai zilele în care Senatul lucrează în plen şi în comisii. Or, programul în plen şi în comisii ale Camerelor nu este cunoscut de la începutul sesiunii parlamentare, putând suferi modificări chiar şi în timpul unei săptămâni de lucru. Având în vedere aceste diferenţe, se susţine că termenul de 60 de zile prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie nu poate fi calculat decât calendaristic, aceasta fiind singura interpretare de natură să confere efectivitate normei constituţionale anterior menţionate, respectând, pe de o parte, principiul transparenţei activităţii parlamentare, iar, pe de altă parte, caracterul predictibil al aplicării normelor constituţionale şi al derulării procesului legislativ. Se conchide că termenul în care Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, ar fi putut să se pronunţe asupra propunerii legislative s-a împlinit la data de 16 iunie 2018 şi, prin urmare, adoptarea legii de către Senat la data de 3 iulie 2018 sa făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborat art. 61 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    71. Se susţine, totodată, că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită, iar, pe de altă parte, legea criticată nu a fost expres înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor.
    72. Cu privire la faptul că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită, se arată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost dezbătută şi adoptată de Camera Deputaţilor în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituţional întrunite, deoarece niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere, iar convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară s-a realizat de un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constituţie. Cu privire la titularii dreptului de a cere întrunirea, în sesiune extraordinară, a Camerei Deputaţilor, se arată că acest drept revine Biroului permanent al acestei Camere şi se exercită prin emiterea unei decizii, însă Decizia Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din 27 iunie 2018 face referire la proiectul preşedintelui Camerei Deputaţilor de a convoca sesiunea extraordinară şi nu la un proiect al Biroului permanent. Mai mult, se susţine că din stenograma şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, din data de 27 iunie 2018, rezultă că participanţii la această şedinţă au discutat în permanenţă despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare în sesiune extraordinară şi nu despre o cerere a Biroului permanent. Se mai arată că din aceeaşi stenogramă rezultă că, despre o cerere a Biroului permanent în vederea convocării unei sesiuni extraordinare, nu s-a discutat nici în contextul concluziilor şedinţei, că proiectul de decizie nu este supus, în ansamblul său, aprobării membrilor prezenţi ai Biroului permanent, fiind supusă aprobării numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare, şi că, prin urmare, nu rezultă din acest vot o manifestare de voinţă a Biroului permanent în sensul formulării către preşedintele Camerei a cererii de convocare în sesiune extraordinară. Se susţine că manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere care, conform art. 84 alin. (9) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, trebuie să îmbrace forma scrisă, cerere a cărei existenţă nu poate fi dedusă, pe cale de interpretare, din operaţiunea aprobării unui alt act. Se susţine că regula convocării în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor de către Biroul permanent al Camerei este una imperativă, nerespectarea ei lipsind de conţinut dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 10 iulie 2012, despre care se susţine că este aplicabilă, în mod corespunzător. Se arată, de asemenea, că art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie prevede convocarea Camerelor în sesiune extraordinară de către preşedinţii acestora, iar, conform art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Cu toate acestea, în prezenta cauză, decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost semnată de unul dintre vicepreşedinţi, în condiţiile în care nu fusese publicată, până la data de 27 iunie 2018, în Monitorul Oficial al României, Partea I, o decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor prin care acesta să îşi delege atribuţiile pentru data anterior menţionată. Se arată că, în cazul Senatului, a existat o astfel de decizie, respectiv Decizia preşedintelui Senatului nr. 8 din 27 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, prin care preşedintele Senatului şi-a delegat atribuţiile unui vicepreşedinte, pentru data de 28 iunie 2018, şi că, numai ca o consecinţă a acestei delegări, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de către vicepreşedintele Senatului, căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile. Pentru aceste motive, se susţine că o atribuţie constituţională expres stabilită în sarcina preşedintelui Camerei a fost exercitată, în numele său, de către o altă persoană, fără o justificare reală şi fără vreo împuternicire legală, precum şi că, în absenţa unei hotărâri a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, aceasta nu putea decide, din oficiu, întrunirea în sesiunea extraordinară.
    73. Cu privire la faptul că legea criticată nu a fost expres înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, se susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu a fost înscrisă, în mod expres, pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, aspect ce rezultă din Decizia nr. 5 din 27 iunie 2018, care prevede ca făcând parte din ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor doar iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată şi iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al acestei Camere. Or, la data de 27 iunie 2018, data la care decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu fusese adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi nici nu fusese înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. Se mai susţine că, pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, au fost prevăzute două categorii generic determinabile de propuneri legislative, şi nu o serie de propuneri expres indicate, şi că o astfel de formulare generică, fără precizarea clară şi fără echivoc a unor propuneri legislative determinate, ce sunt incluse pe ordinea de zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului României, încalcă caracterul extraordinar, respectiv excepţional al sesiunii, care presupune convocarea Parlamentului pentru adoptarea unor iniţiative legislative în mod clar individualizate, care trebuie să fie prevăzute în cererea şi în actul subsecvent de convocare.

    Critici de neconstituţionalitate intrinsecă
    74. În privinţa art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege, se susţine că acesta încalcă prevederile art. 1 alin. (4), alin. (5) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată, în acest sens, că, la art. 5 din Codul penal s-au introdus două noi alineate, iar textul propus pentru art. 5 alin. (1^1)-(1^4) din Codul penal prevede stabilirea legii penale mai favorabile pe instituţii de drept penal substanţial. Se susţine că, prin obligativitatea raportării la fiecare dintre elementele enumerate de legiuitor în cuprinsul celor patru alineate anterior menţionate (conţinutul infracţiunii şi limitele de pedeapsă, circumstanţele de agravare şi atenuare a răspunderii şi modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracţiuni sau de stabilire a stării de recidivă, termenele de prescripţie), în mod distinct şi în ordinea prevăzută de acestea, se încalcă, în mod vădit, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Se susţine că prevederile art. I pct. 2 din legea criticată duc la aplicarea unei lex tertia, aspect care, potrivit deciziei mai sus invocate, încalcă prevederile Legii fundamentale. Se mai susţine că criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile nu pot fi inventariate, enumerarea legală a acestora fiind de natură să piardă întotdeauna din vedere împrejurări relevante pentru diverse situaţii de fapt, motiv pentru care legislaţiile penale nu operează cu astfel de norme. Se arată, de asemenea, că textele criticate pot duce, în situaţii concrete, la aplicarea legii penale mai grave, creând astfel situaţii de inechitate. Se susţine, totodată, că textul propus pentru art. 5 alin. (1^3) din Codul penal este neclar, creând reale premise pentru o interpretare neunitară şi, pe cale de consecinţă, pentru o practică judiciară având acelaşi caracter. Se mai arată că textul propus pentru art. 5 alin. (1^4) din Codul penal contravine prevederilor art. 5 alin. (1) din acelaşi cod.
    75. În privinţa art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege, se susţine că acesta încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 22 din Constituţie. Se arată că, prin modificarea propusă pentru art. 17 lit. a) din Codul penal, care exclude din cuprinsul normei penale anterior referite obligaţia contractuală de a acţiona, textul criticat restrânge sfera infracţiunii comisive săvârşite prin omisiune, scoţând în afara ilicitului penal faptele comisive constând în neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona, atunci când această obligaţie este prevăzută printr-un contract. Se susţine că, spre exemplu, infracţiunile contra vieţii şi cele contra integrităţii corporale sau a sănătăţii pot fi săvârşite, prin omisiune, de către persoane obligate să acţioneze în baza unui contract, care poate fi de muncă, de colaborare etc., şi că, aşa fiind, textul criticat nu oferă suficiente garanţii pentru asigurarea protecţiei penale a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Pentru acelaşi motiv, se arată că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3).
    76. În privinţa art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1)] din lege, se susţine că acesta încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că, prin menţinerea condiţiei săvârşirii infracţiunii continuate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, în cazul infracţiunilor contra persoanei, textul criticat încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017.
    77. În privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din lege, se susţine că acesta încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că, prin noua reglementare a modului de stabilire a pedepselor în cazul concursului de infracţiuni, propusă pentru art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Codul penal, legiuitorul a renunţat la caracterul obligatoriu al aplicării sporului şi, în acelaşi timp, a redus semnificativ cuantumul sporului de pedeapsă aplicabil, atât în cazul pedepselor cu închisoarea, cât şi în cazul celor cu amenda. Se susţine că, prin această modificare, judecătorul este lipsit de libertatea de a sancţiona în mod corespunzător perseveranţa infracţională deosebită, fiind avut în vedere, în mod special, cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unui număr mare de infracţiuni, toate cu un grad ridicat de pericol social. Se arată că, în această din urmă ipoteză, aplicarea unui spor de până la 3 ani închisoare echivalează cu o nesancţionare a perseverenţei infracţionale şi a gradului sporit de pericol social pe care îl prezintă persoana infractorului. Se susţine, totodată, că la elaborarea textul criticat nu au fost avute în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015 şi nr. 44 din 16 februarie 2016.
    78. În privinţa art. I pct. 13 şi pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. c) şi d)] din lege, se susţine că acesta încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul legalităţii în componenta sa vizând calitatea şi previzibilitatea legii. Se arată că modul de redactare al art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, prin textul criticat, este deficitar, întrucât foloseşte noţiunea de „făptuitor“ care acoperă integral prejudiciul material „în cursul urmăririi penale sau al judecăţii“, o astfel de calitate nefiind recunoscută vreunei părţi, în cursul celor două faze ale procesului penal anterior menţionate. De asemenea, se susţine că reglementarea ca circumstanţă atenuantă legală a eforturilor depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii creează o suprapunere cu circumstanţa atenuantă judiciară similară, de la art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal (text nemodificat), ce poate genera dificultăţi reale de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, aşadar, o practică judiciară neunitară. Se arată, totodată, că sintagma „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“ conferă prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în forma propusă prin legea criticată, un caracter impredictibil în aplicare, în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunţarea sentinţei şi până la rămânerea definitivă a acesteia, întrucât în acest interval de timp prima instanţă nu mai are posibilitatea de a reveni asupra propriei soluţii, deoarece intervine dezînvestirea. Se mai susţine că dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal, în forma supusă controlului de constituţionalitate şi adoptată de Parlament, la art. I pct. 14 din legea criticată, creează „un amestec de reglementare“ între o circumstanţă atenuantă şi una agravantă. Se arată că aprecierea unei circumstanţe „în defavoarea inculpatului“ conduce la schimbarea naturii juridice a acesteia din circumstanţă atenuantă în una agravantă, astfel că suplimentarea reglementării cu sintagma „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este contradictorie, îndeosebi în condiţiile în care art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a se apăra, de a-şi susţine nevinovăţia şi de a nu da nicio declaraţie, fără ca exercitarea acestui din urmă drept să poată fi folosită în defavoarea inculpatului.
    79. În privinţa art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, prin textul propus pentru art. 96 alin. (4) din Codul penal, legiuitorul creează incertitudine în aplicarea normelor referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii doar a unei noi infracţiuni intenţionate şi doar la ipoteza în care, pentru noua infracţiune, s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Se arată că legiuitorul nu a reglementat şi soluţia pe care instanţa o va adopta în cazul în care pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii de până la un an şi nu a corelat modificarea propusă prin art. I pct. 20 din legea criticată cu dispoziţiile art. 96 alin. (5) Cod penal, potrivit cărora, fără excepţie, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
    80. În privinţa la art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Se arată că forma pe care textul criticat o propune pentru prevederile art. 100 din Codul penal nu asigură un just echilibru între protecţia penală a drepturilor fundamentale ale persoanei private de libertate, drepturi restrânse prin aplicarea, în mod definitiv, a pedepsei penale, şi ocrotirea interesului general al societăţii, acela de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept. Totodată, se susţine că modificările realizate constituie o îndepărtare de la regimul sancţionator stabilit deja prin hotărârea definitivă de condamnare; de aceea, o atare modificare, ulterioară pedepsei de executat, trebuie să se bazeze pe dovezi care să justifice derogarea şi care să dovedească judecătorului atingerea scopului pedepsei. Astfel se explică, de altfel, dispoziţiile de la alin. (5) ale aceluiaşi articol, care îl obligă pe judecător să prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate. Or, instituirea unei „prezumţii de reeducare“ este contrară acestui mecanism (care este de esenţa liberării condiţionate) şi nu mai este de natură să justifice derogarea de la autoritatea de lucru judecat. De altfel, textul de la art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal vine în contradicţie cu norma din alin. (5) al aceluiaşi articol. Prin această nouă „individualizare legală“, realizată în faza de executare a pedepsei, liberarea condiţionată îşi pierde caracterul de vocaţie, devenind un drept al persoanei private de libertate potrivit unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare. Se mai arată că, prin aceasta, se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât sunt eliminate dreptul şi obligaţia acestora de a aprecia dacă persoana privată de libertate, aflată în executarea pedepsei închisorii, a dat dovezi temeinice de îndreptare şi se poate reintegra în societate. De asemenea, soluţia legislativă prevăzută la art. 100 din Codul penal, în forma modificată, permite dispunerea liberării condiţionate după executarea efectivă a unor fracţiuni mult reduse din pedepsele aplicate. Se face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 356 din 30 mai 2018, paragraful 85, nr. 57 din 2 februarie 2017, paragraful 16, şi nr. 238 din 21 mai 2013.
    81. În privinţa art. I pct. 22, 23 şi 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (1), (2), (2^1) şi (3)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3), art. 147 alin. (4) şi art. 148 din Constituţie. Se arată că, prin textul criticat, legiuitorul a menţinut în cuprinsul art. 112^1 alin. (2) din Codul penal prevederea potrivit căreia „confiscarea extinsă se dispune dacă (...) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit“, aspect ce încalcă principiul neretroactivităţii legii şi vine în contradicţie cu cele reţinute de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 11 din 15 iunie 2015 şi nr. 356 din 25 iunie 2014. Se mai arată că normele criticate introduc un standard pentru confiscarea extinsă similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscarea specială, în condiţiile în care confiscarea extinsă este dispusă în lipsa unei condamnări, iar condiţiile dispunerii acesteia sunt diferite de cele specifice confiscării speciale. Se observă că instrumentul european transpus prin aceste norme impune dispunerea confiscării speciale în mod distinct şi în alte condiţii, în raport cu confiscarea extinsă. Se susţine, de asemenea, că textul propus pentru art. 112^1 alin. (3) din Codul penal confundă confiscarea extinsă cu confiscarea de la terţi. Aceasta, întrucât faptul de a se ţine seama de valoarea bunurilor transferate la terţi nu semnifică posibilitatea confiscării de la terţ, ci înseamnă că bunurile în cauză sunt doar avute în vedere la stabilirea disproporţiei dintre veniturile licite şi averea persoanei ale cărei bunuri sunt confiscate. Pentru aceste motive se susţine că condiţia cunoaşterii de către terţ a scopului transferului este lipsită de sens în cadrul instituţiei confiscării extinse, aceasta găsindu-şi justificarea doar în cadrul confiscării speciale. Se susţine că această condiţie încalcă dispoziţiile Directivei nr. 2014/42/UE, stabilind o cerinţă pentru confiscarea extinsă, pe care directiva nu o prevede, şi restrângând, în acest fel, domeniul ei de aplicare.
    82. În privinţa art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Se arată că reducerea termenului general de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor cu un grad sporit de pericol social (respectiv reducerea acestui termen cu câte 2 ani în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani) reprezintă o soluţie legislativă care contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, răspunzând unui interes general, şi drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale. Se face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, nr. 62 din 18 ianuarie 2007 şi nr. 107 din 1 noiembrie 1995. Se arată că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, limitele de pedeapsă pentru o serie de infracţiuni au fost reduse, fiind menţinute însă termenele de prescripţie a răspunderii penale, pentru a nu lipsi de eficienţă legea penală, dar că reducerea semnificativă a termenelor de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor grave, în contextul modificărilor propuse prin textul criticat, nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârşirea unor asemenea infracţiuni şi drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor şi, cu atât mai puţin, să răspundă interesului general de sancţionare a acestui gen de infracţiuni. Se mai susţine că reducerea termenelor de prescripţie va avea ca efect îngreunarea sau împiedicarea anchetării unor cauze penale, în special a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va conduce la imposibilitatea sancţionării făptuitorilor, fiindu-le creată astfel o situaţie mai favorabilă, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind dreptul de acces la instanţă în ceea ce priveşte persoanele vătămate prin această categorie de infracţiuni.
    83. În privinţa art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Se arată că textul propus pentru art. 155 alin. (2) din Codul penal modifică, în mod radical, principiul de drept penal consfinţit în legislaţia românească, potrivit căruia întreruperea cursului prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, cu consecinţa încălcării art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Se susţine că două persoane aflate în situaţii similare, care au, spre exemplu, calitatea de coautori ai unei infracţiuni, pot fi supuse unor consecinţe juridice diferite, dacă organul judiciar comunică un act de procedură doar uneia dintre ele. Se arată, de asemenea, că textul propus pentru art. 155 alin. (3) din Codul penal reduce semnificativ durata termenului prescripţiei speciale, reducere reglementată simultan cu cea a termenelor generale de prescripţie a răspunderii penale şi a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute pentru anumite categorii de infracţiuni, aspect ce determină imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unui număr mare de persoane care săvârşesc infracţiuni, fiind afectat, în acest fel, echilibrul constituţional între protecţia drepturilor persoanelor suspectate de săvârşirea unor infracţiuni şi protecţia intereselor generale ale societăţii.
    84. În privinţa art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1] din lege, se susţine că acesta contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că dispoziţiile art. 159^1, introduse în cuprinsul Codului penal prin textul criticat, care prevăd că acordul de mediere poate fi încheiat până la pronunţarea unei hotărâri definitive, contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
    85. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că alin. (2)-(5) introduse în cuprinsul art. 173 din Codul penal prin textul criticat fac ca deciziile Curţii Constituţionale să devină legi, care fie pot retroactiva, fie pot ultraactiva, putând constitui, de asemenea, în cazuri date, legi penale mai favorabile. Se susţine că aplicarea retroactivă a deciziilor Curţii Constituţionale contravine Deciziei nr. 126 din 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul neretroactivităţii legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia, singura excepţie constituind-o legea penală ori contravenţională mai favorabilă.
    86. În privinţa art. I pct. 30 [cu referire la art. 175 alin. (2)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 11 alin. (1) şi (2), art. 147 alin. (4) şi art. 148 din Constituţie. Se arată că abrogarea alin. (2) al art. 175 din Codul penal semnifică dezincriminarea faptelor de corupţie şi de serviciu săvârşite de categoria de funcţionari publici reglementată prin textul abrogat, aspect ce contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 2014 şi încalcă prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, precum şi pe cele ale Directivei (UE) 1.371/2017 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal. Se mai susţine că textul criticat face imposibil de stabilit conţinutul dispoziţiilor art. 178 din Codul penal, precum şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor reglementate la art. 259, art. 289, art. 308 şi art. 317 din Codul penal.
    87. În privinţa art. I pct. 32 [cu referire la art. 187^1] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că norma propusă pentru art. 187^1 din Codul penal este neclară şi vine în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, dar şi cu cele ale art. 303 şi 304 din Codul penal, care realizează o distincţie importantă între informaţiile secrete de stat, informaţiile secrete de serviciu şi informaţiile care nu sunt destinate publicităţii.
    88. În privinţa art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că circumstanţa agravantă introdusă la alin. (1) lit. i) din cuprinsul art. 189 din Codul penal se suprapune cu dispoziţiile art. 257 şi art. 279 din acelaşi cod, ce reglementează ultrajul şi ultrajul judiciar, chiar în formele modificate prin legea criticată, motiv pentru care, în practica judiciară, nu se va putea stabili modul de aplicare a acestui concurs de texte.
    89. În privinţa art. I pct. 39 din [cu referire la art. 269 alin. (3)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se arată că noua reglementare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul penal extinde sfera persoanelor pentru care operează impunitatea legală, în contradicţie cu prevederile art. 177 din Codul penal. Se susţine că în cuprinsul titlului X al Codului penal legiuitorul a definit termenii folosiţi în legislaţia penală, în scopul asigurării coerenţei şi eficienţei activităţii de interpretare şi aplicare a legii şi al evitării premiselor pentru instituirea unor practici judiciare nelegale, cu consecinţe grave asupra calităţii actului de justiţie. Se mai arată că, prin instituirea unor reglementări contradictorii, se creează premisele unor interpretări diferite în practica judiciară, dar şi premisele unor situaţii inechitabile pentru destinatarii normelor legale. Se face trimitere la Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, nr. 448 din 25 noiembrie 2003 şi nr. 449 din 6 noiembrie 2013.
    90. În privinţa art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile art. 269 alin. (4) din Codul penal sunt de natură să încurajeze actele de corupţie în rândul demnitarilor şi al magistraţilor, cu consecinţe grave asupra procesului de legiferare şi a corectitudinii înfăptuirii justiţiei, vulnerabilizând, totodată, cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă - în componenta constând în emiterea actelor normative - şi judecătorească).
    91. În privinţa art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că niciuna dintre ipotezele enumerate la alin. (4) al art. 273 din Codul penal nu constituie şi nu poate constitui infracţiunea de mărturie mincinoasă, cu atât mai mult cu cât legiferarea înfăptuită prin simpla inventariere a unor situaţii particulare, fără vreo semnificaţie juridică proprie, este contrară normelor de tehnică legislativă, şi că norma nouintrodusă ar avea sens numai în măsura în care ar deroga de la cea incriminatorie, respectiv dacă ar prevedea anumite situaţii în care, în lipsa normei derogatorii, fapta ar putea fi pedepsită ca mărturie mincinoasă. Se mai susţine că sintagmele „exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului“ şi „caracterul mincinos şi de rea-credinţă“, utilizate în cuprinsul art. 273 alin. (4) lit. a)-c) din Codul penal, fără nicio explicaţie suplimentară din partea legiuitorului, de clarificare a contextului în care pot interveni „orice fel de presiuni asupra martorului“ sau „caracterul mincinos şi de rea-credinţă“, încalcă standardul calităţii legii.
    92. În privinţa art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5), art. 30, art. 31 şi art. 127 din Constituţie. Se arată că, potrivit art. 127 din Constituţie, şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, motiv pentru care legiuitorul ar fi trebuit să facă referire doar la actele ori probele din cursul urmăririi penale, o interpretare contrară fiind de natură a încălca prevederile art. 30, art. 31 şi art. 127 din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, la dreptul la informaţie, respectiv la caracterul public al dezbaterilor. Se susţine, de asemenea, că sintagma „pedeapsa se majorează cu jumătate“, din cuprinsul art. 277 alin. (3) din Codul penal, este neclară, neputându-se deduce din aceasta dacă ambele limite speciale ale pedepsei cu închisoarea se majorează cu jumătate sau dacă doar limita specială maximă a pedepsei se majorează cu jumătate ori dacă instanţa urmează să individualizeze mai întâi pedeapsa şi apoi să o majoreze cu jumătate, similar mecanismului de aplicare a sporului.
    93. În privinţa art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1)-(3^2)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Se arată că norma de la art. 277 alin. (3^1) din Codul penal este neclară, motiv pentru care nu permite determinarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii şi nici condiţiile incriminării faptelor de compromitere a intereselor justiţiei. Se susţine că sintagma „se referă (...) la o persoană“ are, în lipsa oricărei circumstanţieri, un conţinut imprecis, că expresia „ca şi cum ar fi condamnată“ nu este susceptibilă de a individualiza o conduită pe care destinatarul normei să o evite pentru a avea certitudinea că nu intră sub incidenţa normei de incriminare şi că noţiunea de „declaraţie“ este susceptibilă de mai multe interpretări, prin aceasta putându-se înţelege declaraţie de presă, relatare, afirmare a unei opinii, depoziţie etc. Se arată, totodată, că simpla referire la un funcţionar public, în lipsa altor precizări, nu satisface nici ea cerinţa de previzibilitate a legii. Se susţine că din text nu rezultă că „referirea“ ar trebui făcută de către subiectul activ cu prilejul exercitării funcţiei pe care o deţine sau în legătură cu aceasta, respectiv că între atribuţiile celui care face „referirea“ şi situaţia procesuală a persoanei la care se referă trebuie să existe o legătură, aşa cum ar fi raţional, textul permiţând interpretarea că o atare legătură nu trebuie să existe. Este dat exemplul unei persoane care are calitatea de funcţionar public şi care, fiind victimă a unei infracţiuni de tâlhărie săvârşită în locuinţa sa, postează pe o reţea de socializare un mesaj în care „declară“ că „tâlharul a fost prins“ şi dă suficiente date pentru ca persoana la care se referă să fie identificată. Se arată că o asemenea persoană este susceptibilă de a comite infracţiunea de la alin. (3) al art. 277 din Codul penal. Se susţine că o asemenea interpretare este permisă de textul criticat, aspect confirmat de ipoteza finală a normei juridice criticate, care prevede o formă agravată a infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, constând în realizarea declaraţiei „în numele unei autorităţi publice“. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016. Referitor la textul introdus prin alin. (3^2) al art. 277 din Codul penal, se susţine că acesta constituie un paralelism de reglementare cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevăd, în forma supusă controlului de constituţionalitate, aceleaşi drepturi ale persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent, precum şi că repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori trebuie făcută în mod aleatoriu. De asemenea, se susţine că dispoziţiile art. 277 alin. (3^2) din Codul penal încalcă art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât restrâng garanţiile dreptului la un proces echitabil, la care fac referire, doar la faza de judecată şi numai în ceea ce-l priveşte pe judecător, în condiţiile în care acestea ar trebui să vizeze şi etapa urmăririi penale şi, implicit, şi activitatea procurorilor. În ceea ce priveşte obligativitatea repartizării aleatorii a tuturor cauzelor către judecători sau procurori, se arată că această reglementare este specifică dreptului procesual penal, neputând constitui conţinutul unei norme de drept substanţial, neexistând nicio raţiune pentru care această obligaţie să fie prevăzută atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală.
    94. În privinţa art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Se arată că dispoziţiile art. 290 alin. (3) din Codul penal încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât sunt formulate neclar, şi că acestea încurajează, totodată, fenomenul infracţional, întrucât impun ca denunţul să fie făcut nu mai târziu de 1 an de la săvârşirea faptei de dare de mită. Se observă că forma în vigoare a art. 290 din Codul penal prevede o singură condiţie pentru nepedepsirea mituitorului, respectiv împrejurarea ca denunţul să fie realizat înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de dare de mită. Se susţine că textul criticat protejează persoanele care primesc mită, fără vreo justificare rezonabilă şi proporţională, prin garantarea faptului că, după împlinirea termenului de 1 an de la săvârşirea faptei, nu vor mai putea fi trase la răspundere penală. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 16 februarie 2016, prin care s-a statuat cu privire la necesitatea excluderii oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea fenomenului infracţional.
    95. În privinţa art. I pct. 47 din legea criticată [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 11 alin. (1), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. În privinţa limitării, prin textul criticat, a foloaselor necuvenite, din conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă, la foloasele de natură materială, se susţine că această limitare încalcă obligaţiile asumate de România prin Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care defineşte traficul de influenţă fără a face distincţie între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, condiţia fiind ca acestea să reprezinte foloase necuvenite. Se arată că, în mod corelativ, nici definiţia infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din Codul penal, în forma sa aflată în vigoare, nu face distincţie între foloase materiale şi cele nemateriale. Se susţine că textul criticat dă posibilitatea obţinerii de foloase nemateriale prin săvârşirea unor fapte de trafic de influenţă, întrucât acesta scoate din sfera ilicitului penal, în mod nejustificat, multiple activităţi, fiind date ca exemplu oferirea unui titlu sau a unei distincţii, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil pe liste de candidaturi ale unui partid în cazul unor alegeri locale sau parlamentare etc. Se arată, totodată, că introducerea condiţiei ca promisiunea să fie urmată de intervenţia pe lângă funcţionarul public contravine obligaţiilor asumate de România prin ratificarea Convenţiei penale privind corupţia a Consiliului Europei, referitoare la incriminarea traficului de influenţă, care, la art. 12, obligă statele să adopte măsuri legislative pentru a prevedea ca infracţiune faptele descrise la art. 291 din Codul penal, „indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit.“ Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016.
    96. În privinţa art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Se arată că modificarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu, încalcă dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, care prevede, la art. 19, că „fiecare stat parte trebuie să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, în scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate“. Se arată că textul criticat restrânge nepermis de mult domeniul de aplicare a răspunderii penale a funcţionarului public, prin cerinţa ca obţinerea folosului material necuvenit să fie pentru „sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv“. Limitarea sferei beneficiarilor folosului material necuvenit legalizează, practic, celelalte fapte de abuz în serviciu ale funcţionarului public, săvârşite în scopul obţinerii unui folos material necuvenit pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc.) sau pentru persoane cu care a stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate. Se susţine că modificările propuse prin legea criticată reprezintă, în realitate, o dezincriminare parţială a infracţiunii de abuz în serviciu, atât prin circumstanţierea excesivă a elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, care face ca aplicabilitatea acestora să fie mult diminuată, cât şi prin modificarea regimului sancţionator al infracţiunii analizate. Cu privire la acest din urmă aspect, este subliniată reducerea pedepsei principale de la 7 ani, respectiv 14 ani, la un maxim de 5 ani închisoare, simultan cu introducerea pedepsei alternative a amenzii - cu consecinţe evidente asupra reducerii termenelor de prescripţie a răspunderii penale, - şi eliminarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Se susţine că eliminarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcţii publice, în raport cu alte infracţiuni la care aceasta este prevăzută, este contrară principiului conform căruia situaţiile similare trebuie să primească rezolvări legale similare. Se arată că, prin aceasta, legea capătă un caracter ambiguu, pierzându-şi caracterul raţional şi coerent, şi că selectarea de către legiuitor, în mod aleatoriu, dintre conduitele periculoase, a celor pe care le incriminează nu corespunde exigenţelor legiferării în cadrul statului de drept. Se susţine, de asemenea, că introducerea în conţinutul constitutiv al infracţiunii a unui scop calificat, acela „de a obţine (...) un folos material necuvenit“, nu are nicio justificare raţională, nu este impusă de vreo decizie a Curţii Constituţionale şi nu este în concordanţă cu nevoia protejării prin norma penală analizată a relaţiilor sociale ocrotite. Se arată că există posibilitatea ca funcţionarul public să urmărească obţinerea unui folos nepatrimonial, prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ipoteză exclusă de către legiuitor prin modificarea adoptată, excludere ce contravine Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 683 din 19 noiembrie 2014 şi nr. 54 din 24 februarie 2015, prin care s-a statuat că legiuitorul are obligaţia de a adopta măsuri adecvate, necesare şi care să păstreze un just echilibru între interesul colectiv şi cel individual, subiectiv, dar şi Deciziei nr. 44 din 16 februarie 2016, prin care s-a arătat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Se mai face trimitere la Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015 şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014.
    97. În privinţa art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie. Se arată că textul criticat exclude infracţiunea de „abuz în serviciu“ din categoria infracţiunilor cu posibile consecinţe deosebit de grave, care sunt sancţionate cu pedepse ale căror limite speciale se majorează cu o treime. Se susţine că o asemenea excludere nu are o justificare obiectivă şi raţională, determinată de realizarea unor politici penale coerente, încălcând art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, care impune legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017.
    98. În privinţa art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susţine că acesta contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 din Constituţie. Se arată că prin modificările aduse dispoziţiilor legale ce reglementează infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se realizează o dezincriminare parţială a acesteia, dezincriminare ce nu reprezintă o simplă opţiune a legiuitorului primar, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie, ci o omisiune legislativă cu relevanţă constituţională. Se susţine că, dacă asemenea fapte nu sunt sancţionate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Se face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007 şi nr. 224 din 4 aprilie 2017. Se arată că prin definiţia în vigoare a grupului infracţional organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislaţia anterioară - respectiv - art. 323 din Cod penal de la 1968 privind asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută la art. 35 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Se mai susţine că, din coroborarea dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituţionalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracţiunii prevăzute de art. 367 din Codul penal, întrucât orice modificare a conţinutului art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la schimbarea condiţiilor de existenţă a acestei infracţiuni.
    99. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    100. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctele de vedere comunicate, apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate sunt, în esenţă, neîntemeiate.
    101. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 1.050A/2018, apreciază, pe de o parte, că, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, Curtea Constituţională nu poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, motiv pentru care cererea de transmitere a întrebărilor preliminare formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar, pe de altă parte, că obiecţia de neconstituţionalitate este pro parte inadmisibilă, pro parte neîntemeiată.
    102. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că afirmaţiile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate în raport cu art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât „nu se îndeplinesc cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională, respectiv: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. Totodată, se apreciază că legea criticată este clară, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se mai arată că, potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, „reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ“. Aşadar, se susţine că un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe, în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acel act, aşa cum, în mod corect, a procedat legiuitorul prin abrogarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    103. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se reiterează faptul că legea criticată îndeplineşte criteriile de calitate a legilor, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate; se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Hertel împotriva Elveţiei, respectiv Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Se mai indică faptul că întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.
    104. Se menţionează că, în numeroase cauze, Curtea a respins ca inadmisibile sesizările de neconstituţionalitate invocate, reţinând că, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. În repetate rânduri se pretinde că se încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care se referă la respectarea Constituţiei, a supremaţiei şi a legilor, fără a se motiva în ce anume constă aceasta, susţinându-se doar că nu se respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate. Or, prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 impun cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011).
    105. Se arată că neconstituţionalitatea abrogării art. 175 alin. (2) din Codul penal - prin raportare la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie - nu este motivată; or, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 impune cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011).
    106. În ceea ce priveşte încălcarea art. 30 şi art. 31 din Constituţie, se arată că libertatea de exprimare impune respectarea cerinţei înscrise la alin. (6) al art. 30 din acelaşi act, şi anume de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine. Această libertate nu poate fi absolută şi, ca atare, este supusă unor coordonate juridice expres prevăzute de lege. Limitele prevăzute la art. 30 alin. (6) din Constituţie concordă cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Legiuitorul este cel în drept să stabilească atât condiţiile, cât şi situaţiile în care se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor unele categorii de informaţii; prin urmare, actul normativ nu încalcă normele constituţionale invocate de autorii obiecţiei. Aşadar, dispoziţiile art. I pct. 42 şi 43 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3), (3^1) şi (3^2)] din lege nu încalcă textele constituţionale antereferite.
    107. Cu privire la încălcarea art. 42 din Constituţie, se arată că o muncă este forţată dacă cel care o prestează este obligat la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă (a se vedea Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 9 septembrie 1998, pronunţată în cauza Doyen împotriva Franţei). Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, a stabilit că „nu se consideră muncă forţată sau obligatorie“ „orice muncă sau orice serviciu care face parte din obligaţiile cetăţeneşti normale“. Odată stabilită pedeapsa amenzii şi dacă obligaţia de plată nu este posibilă, instanţa judecătorească poate înlocui această obligaţie cu muncă neremunerată în favoarea comunităţii, aceasta având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacităţii persoanei de a presta această muncă, respectiv cu condiţia ca persoana să fie aptă de muncă. Faţă de aspectele invocate, se apreciază că art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), abrogarea art. 64 alin. (6), art. 91 alin. (1) lit. c)] nu se încadrează în sfera sintagmei „muncă forţată“ şi nu încalcă art. 42 din Constituţie.
    108. Cu privire la încălcarea art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, se arată că independenţa judecătorilor nu este reglementată ca un scop în sine, ci reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor. Este sarcina legiuitorului să realizeze echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte (Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012). Având în vedere cele expuse, se apreciază că art. I pct. 21, 26, 27 şi 38 [cu referire la art. 100, art. 154 alin. (1) lit. b) şi c), art. 155 alin. (3) şi art. 257 alin. (4)] din lege nu încalcă textul constituţional antereferit.
    109. Cu privire la invocarea art. 131 alin. (1) din Constituţie, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu motivează contrarietatea art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (3)-(6)] din lege cu textul constituţional antereferit; or, prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 impun cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011). Prin urmare, critica de neconstituţionalitate nu poate fi primită.
    110. Cu privire la invocarea art. 146-148 din Constituţie, se arată că acestea nu sunt încălcate prin art. I pct. 2, 22, 23 şi 24 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^3) şi art. 112^1 alin. (1), (2), (2^1) şi (3)] din lege.
    111. Analizând în mod punctual textele legale criticate, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege indică faptul că enumerarea în cuprinsul art. 5 alin. (1^1) a unor criterii de stabilire a legii penale mai favorabile nu reprezintă nicio prioritizare şi nicio limitare, astfel încât nu se poate susţine că s-a contravenit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. Se arată că nici art. 5 alin. (1^3) nu încalcă art. 64 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 24/2000. Practic, prin modificarea art. 5 s-au introdus o serie de criterii care să permită judecătorului o aplicare previzibilă şi unitară pentru toţi cetăţenii a legii penale mai favorabile. Pentru a nu mai exista o posibilitate neunitară şi neprevizibilă de interpretare, se impune reglementarea expresă a legii penale mai favorabile pe instituţii, aspect care este de esenţa dreptului penal şi a principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile: unei persoane nu îi poate fi negată aplicarea unei norme penale favorabile care o vizează. Se mai subliniază că, în prezent, este extrem de dificil a se identifica în bloc care este legea penală mai favorabilă, atunci când vorbim de existenţa a două coduri penale, care s-au succedat în timp; de exemplu, este posibil ca o lege să prevadă limite de pedeapsă mai favorabile persoanei cercetate şi termene de prescripţie a răspunderii penale, defavorabile acesteia. Întrebarea legitimă este: care dintre cele două prevederi are prioritate de preferinţă în alegerea judecătorului? Actuala reglementare nu clarifică acest aspect, ca atare alegerile judecătorilor sunt discreţionare. În consecinţă, se apreciază că prezenta modificare se impune pentru a crea o jurisprudenţă unitară.
    112. În privinţa art. I pct. 4 [cu referire la art. 17] din lege, se arată că aceasta a ţinut cont de faptul că actuala normă reglementează, în mod nelegal şi contrar Constituţiei, două modalităţi de săvârşire a infracţiunii, una dată de o obligaţie legală şi cealaltă dată de o obligaţie contractuală. Această posibilitate de a avea o conduită prohibită de înţelegeri contractuale (care sunt altele decât cele legale) este interzisă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, unde se arată că, potrivit principiului legalităţii incriminării, este obligatoriu ca din punct de vedere penal, atunci când este vorba de infracţiune, acţiunea sau inacţiunea ce constituie conţinutul acesteia să fie configurată numai de actele normative primare. Pentru acest motiv, obligaţiile contractuale nu pot constitui temei al răspunderii penale, deoarece, pe de o parte, acestea nu sunt prevăzute de acte normative primare, iar, pe de altă parte, aceste obligaţii rezultă din înţelegeri realizate de subiecte de drept privat sau şi de drept privat şi ele angajează răspunderea civilă contractuală a celui care le nesocoteşte, sens în care există deja reglementare legală dată de legea civilă, pentru astfel de situaţii. Se mai subliniază că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a statuat că norma încălcată trebuie să conţină expres în ce trebuie să constea acţiunile sau inacţiunile subiectului şi acestea să nu rezulte din raţionamentul judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei.
    113. Se mai arată că „legiuitorul a considerat că se impune abrogarea textului de la art. 17 lit. b) dată fiind lipsa de previzibilitate a acestuia, deoarece prin modul de reglementare permite includerea în cuprinsul unei infracţiuni de rezultat a actelor preparatorii, care nu au valenţă penală la infracţiunile pentru care nu este sancţionată tentativa (cum sunt infracţiunile de prejudiciu), aspect care este nelegal şi nu poate fi acceptat. Mai mult, pentru un plus de precizie (deşi şi în prezent trebuia reţinută intenţia directă ori de câte ori fapta necesita un scop, pentru a fi infracţiune) se prevede expres că scopul trebuie să fie neîndoielnic şi să rezulte din probele pe care se fundamentează acuzaţia“.
    114. În privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din lege, se arată că modificarea operată se justifică prin faptul că actuala normă, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, lipseşte de predictibilitate potenţiala pedeapsă pe care o riscă o persoană şi astfel încalcă şi scopul urmărit la aplicarea pedepsei. Prevederea unui posibil spor cuantificabil răspunde cerinţelor europene în materie şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care stabileşte faptul că o persoană trebuie să poată anticipa limitele de pedeapsă pe care le riscă atunci când decide să săvârşească anumite infracţiuni.
    115. De asemenea, actuala reglementare, care normativizează un cumul aritmetic, iar nu juridic, nu reflectă o justă aplicare a pedepsei pentru comiterea unor fapte penale. De aceea, excesul de pedeapsă poate conduce la devierea acesteia de la rolul educativ şi transformarea sa într-o pură execuţie a persoanelor care, prin modalitatea de săvârşire a faptelor, înainte de aplicarea unor pedepse comit fapte care, în temeiul legii, întrunesc elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, iar sporul de pedeapsă adăugat matematic îngreunează în mod periculos reintegrarea acestora în societate. Având în vedere că vechea reglementare era mult mai potrivită şi că practica anterioară a dovedit o mai bună reprezentare a pedepsei în raport cu faptele săvârşite, noile dispoziţii dovedindu-se un eşec în materie de reglementare, sa apreciat că se impune revenirea la vechea reglementare a sancţionării concursului de infracţiuni.
    116. În privinţa art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege, se arată că s-a introdus obligativitatea efectuării unei expertize medico-legale pentru situaţiile în care prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este imposibilă din cauza unei boli, având în vedere incertitudinea cu privire la diagnosticul medical stabilit de medici de familie sau unităţi sanitare; totodată, a fost eliminată sintagma „cu consimţământul acesteia“ în conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie, care prevede că există posibilitatea restrângerii unor drepturi sau libertăţi numai prin lege şi dacă se impune pentru „desfăşurarea instrucţiei penale“.
    117. În privinţa art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege, se arată că necesitatea modificării este determinată de faptul că, în prezent, norma este discriminatorie, deoarece ea nu permite inculpatului care a produs prejudicii în defavoarea statului să poată proceda la achitarea acestuia în schimbul unor beneficii acordate de lege sub forma circumstanţelor atenuante, decât în nişte condiţii deosebit de severe. Practic, prin reglementarea în vigoare se creează o discriminare între persoanele care săvârşesc infracţiuni în dauna proprietăţii private şi care, dacă procedează la acoperirea acestuia, pot beneficia de această facilitate şi persoanele care săvârşesc infracţiuni în dauna statului, care nu pot primi acest tip de avantaj, chiar dacă au acelaşi tip de conduită. Or, această abordare legislativă descurajează orice iniţiativă de recuperare a prejudiciului de către stat din partea celui care a săvârşit infracţiuni în dauna sa.
    118. Scopul primordial al represiunii statale, mai ales în cazul în care sunt săvârşite infracţiuni cu prejudicii îndreptate împotriva statului, este acela de a fi recuperate prejudiciile, iar nu, în principal, de a ţine în detenţie persoanele care au produs aceste prejudicii, date fiind cheltuielile determinate de încarcerarea acestora sau despăgubirile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le acordă acestora. De altfel, marea majoritate a infracţiunilor exceptate de textul în vigoare sunt infracţiuni de pericol, care prin natura lor nu puteau face obiectul acestei circumstanţe, şi nu de rezultat, singurele care sunt cauzatoare de prejudicii materiale. Se mai arată că, în realitate, criticile formulate nu reprezintă o veritabilă motivare, astfel încât, în principal, se impune respingerea ca inadmisibilă a obiecţiei de neconstituţionalitate.
    119. În privinţa art. I pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)] din lege, se arată că s-a instituit un regim de egalitate şi echilibru între toţi cetăţenii ţării şi, totodată, prin reglementarea conţinutului circumstanţelor atenuante facultative se va permite o mai bună individualizare a pedepselor ce vor fi aplicate de instanţele de judecată. Faptul că actualul cod nu face nicio diferenţă între o persoană care a avut o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii, care este infractor primar şi care, poate, a ajuns accidental în faţa judecătorului prin comparaţie cu o persoană recidivistă nu este de natură a crea o situaţie de echilibru şi bună administrare a politicilor penale în România. Mai mult decât atât, faptul că actuala reglementare nu ţine cont de conduita persoanei în cursul procesului penal, reţinând că nerecunoaşterea săvârşirii unei fapte penale nu numai că nu este o circumstanţă atenuantă, dar este chiar o circumstanţă agravantă, a impus introducerea prevederilor din Directiva Uniunii Europene 2016/343.
    120. În privinţa art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege, se arată că acesta a fost necesar pentru a permite judecătorului ca prin propriile simţuri să stabilească în ce condiţii şi alte elemente pot duce la concluzia că se pot acorda circumstanţe atenuante. Astfel, se impune consacrarea caracterului exemplificativ al circumstanţelor facultative pentru a acorda posibilitatea judecătorului să individualizeze în mod optim pedeapsa, în raport cu toate împrejurările personale şi reale ale faptei.
    121. În privinţa art. I pct. 20 [cu referire la 96 alin. (4)] din lege, se arată că politica penală a unui stat poate, la un moment dat, să prevadă anumite elemente de clemenţă. Astfel, Parlamentul României a considerat că se poate introduce şi acordarea unui beneficiu pentru a se evita revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere atunci când noua infracţiune săvârşită este din culpă, şi nu cu intenţie, iar pedeapsa aplicată este mai mică de un an. O asemenea reglementare nu reprezintă o încălcare a prevederilor constituţionale şi în orice stat democratic, atunci când se pune în discuţie politica de prevenire şi reeducare, se reţine şi acordarea de beneficii cum ar fi: executarea pedepselor prin muncă în folosul comunităţii, aplicarea pedepsei sub supraveghere, graţiere, circumstanţe atenuante pentru acoperirea integrală a prejudiciului etc. Acesta a fost motivul pentru care s-a considerat că o persoană poate fi reeducată atunci când, din culpă, săvârşeşte o infracţiune minoră, poate beneficia de menţinerea măsurii de supraveghere şi nu este obligatorie încarcerarea acesteia într-un penitenciar.
    122. În privinţa art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se subliniază că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate se află în eroare, întrucât, deşi pretind că legiuitorul are obligaţia de a stabili un regim sancţionator echitabil şi proporţional, în realitate doresc aplicarea unui regim complet nelegal, în sensul aplicării unor pedepse minime, considerând că infracţiunile nu sunt grave, dar cu mărirea fracţiilor de pedeapsă executate atunci când se pune în discuţie liberarea condiţionată, considerând că acestea sunt grave.
    123. Se arată că Parlamentul are competenţa de a reglementa elemente de clemenţă în politica sa penală, putând acorda, astfel, unele beneficii persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru ca acestea să aibă efectiv şansa unei reabilitări în societate. Reglementarea unei fracţii de pedeapsă mai reduse care trebuie executate ţine de competenţa Parlamentului, iar acestea, astfel cum au fost stabilite prin legea criticată, sunt suficiente pentru a demonstra judecătorului că persoana în cauză a înţeles consecinţele faptelor sale şi că este gata să se îndrepte. De altfel, condiţia suplimentară impusă, că judecătorul va dispune măsura doar dacă are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat şi se poate integra în societate, este de natură a regla orice inconvenient.
    124. Fracţia din pedeapsă ce a fost executată sau care este considerată executată creează doar o vocaţie la liberare condiţionată, iar nu o obligaţie a judecătorului, iar cel care va avea marja de apreciere necesară va fi judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei, astfel că nu se poate susţine încălcarea principiului independenţei judecătorului care, potrivit alin. (1) al art. 100 „poate fi dispusă, dacă (...)“. Rolul statului este acela de a corecta şi de a reintegra în societate persoanele care au fost condamnate şi nu de a le îndepărta şi a le ţine în închisori pentru perioade cât mai îndelungate, astfel încât să devină nerecuperabile pentru societate.
    125. Se apreciază că numeroasele condamnări dispuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României pentru supraaglomerarea din închisori îşi pot găsi rezolvarea şi în această normă, cu atât mai mult cu cât instanţa de la Strasbourg a pronunţat deja Hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, prin care a obligat statul român să prezinte un calendar clar privind măsurile generale de rezolvare a supraaglomerării din închisori şi de îmbunătăţire a condiţiilor din penitenciare. Această modificare reprezintă cea mai bună modalitate de rezolvare a acestor probleme.
    126. În privinţa art. I pct. 22, 23 şi 24 [cu referire art. 112^1 alin. (1), (2), (2^1) şi (3)] din lege, se arată că, în raport cu Directiva 2014/42/UE, s-a introdus obligativitatea existenţei unor probe şi a unor circumstanţe de natură a stabili că pot fi confiscate şi alte bunuri atunci când fapta pentru care este condamnat asigură un folos material, iar pedeapsa aplicată este de cel puţin patru ani. Modificarea prevede dreptul instanţei de a aprecia asupra unei disproporţii între veniturile licite şi averea persoanei. Modificarea permite ca în situaţia în care „instanţa îşi formează convingerea în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor administrate“, să aprecieze dacă se impune confiscarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie, unei persoane fizice sau juridice care cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască faptul că scopul transferului făcut de către cel condamnat este evitarea confiscării. Nu este vorba despre bunurile dobândite prin infracţiune sau despre acelea care au provenit din activitatea infracţională, ci despre acelea care se confiscă în plus, fiind aşadar extinsă confiscarea şi restrânsă drastic prezumţia de dobândire licită a averii, astfel că se impune o cât mai clară şi mai restrictivă posibilitate de extindere a acestei sancţiuni asupra terţilor de bună-credinţă.
    127. În ceea ce priveşte modificările operate la regimul confiscării extinse, s-au avut în vedere punerea în practică a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 11 din 15 ianuarie 2015 şi a Directivei 2014/42/UE raportat la bunurile care pot fi confiscate, infracţiunile care pot atrage măsura confiscării extinse, procedura confiscării, cerinţele minimale care trebuie avute în vedere la aplicarea confiscării, convingerea instanţei că bunurile sunt dobândite din activităţi infracţionale, precum şi la existenţa unei diferenţieri de valoare dintre averea condamnatului şi veniturile lui legale.
    128. Este, de asemenea, necesară reglementarea obligaţiei instanţei de a se baza pe probe certe, care să conducă la concluzia că persoana a săvârşit o faptă penală care a condus la îmbogăţirea sa şi care ar fi putut conduce şi la obţinerea celorlalte bunuri dobândite prin activităţi infracţionale. Dacă aceste probe nu ar exista, s-ar ajunge la încălcarea principiului constituţional al dobândirii licite a averii. În măsura în care se va dispune confiscarea extinsă, se impune protejarea terţului dobânditor care a fost de bună-credinţă la dobândirea unor bunuri.
    129. Se subliniază că nu există niciun fel de suprapunere între alin. (3) şi alin. (9) din cadrul art. 112^1 din Codul penal, având în vedere că alin. (3) se referă la valoarea bunurilor transferate, iar alin. (9), la persoanele către care se face transferul şi condiţiile pentru care aceste bunuri pot fi confiscate.
    130. În privinţa art. I pct. 26 şi 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 155 alin. (3)] din lege, se arată că, în realitate, critica formulată în privinţa acesteia nu este motivată; or, prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 impun cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011). Prin urmare, aceasta apare ca fiind inadmisibilă.
    131. Pe fond, se arată că a fost necesară modificarea instituţiei prescripţiei, prin introducerea unor termene rezonabile de prescriere a răspunderii penale, pentru a impulsiona activitatea de descoperire, sancţionare şi combatere a infracţiunilor şi pentru a evita posibilitatea ca anumite fapte penale să fie cercetate pe baza unui probatoriu precar, greu de verificat ca veridicitate.
    132. Se susţine că la acest moment există un stoc foarte mare de dosare, multe care stau în nelucrare şi reprezintă un risc pentru constatarea intervenirii prescripţiei. Este foarte dificil de acceptat ideea că, deşi ar putea exista probe suficiente pentru tragerea la răspundere a unor persoane, în posesia cărora s-ar afla organele judiciare timp îndelungat, aceste instituţii nu ar întreprinde demersuri efective de tragere la răspundere a celor vinovaţi. În aceste condiţii, se impunea impulsionarea activităţii de cercetare penală şi de asigurare a respectării principiului aflării adevărului şi asigurarea scopului pedepsei, de prevenţie şi reeducare a făptuitorului, în sensul că ea trebuie să fie aplicată cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii. Totodată, având în vedere că noul Cod penal a redus pedepsele aplicate pentru o parte din infracţiuni, însă a majorat termenele de prescripţie, s-a considerat că este normal ca şi aceste termene de prescripţie, cu excepţia infracţiunilor pentru care pedeapsa este mai mare de 20 de ani, să fie reduse.
    133. Se arată că, prin modificarea art. 155 din Codul penal, se urmăreşte stabilirea unor criterii concrete privind termenul special al prescripţiei, şi anume obligativitatea comunicării actelor de procedură, comunicare în raport cu care se calculează termenul de prescripţie. Se impune revenirea la forma iniţială a textului de cod penal, dat fiind faptul că actuala reglementare a reprezentat, în ceea ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, un regres şi o formă de vătămare a acestora şi a condus la situaţii greu de imaginat.
    134. Or, având în vedere că vechea reglementare şi-a arătat caracterul echitabil şi ponderat între protecţia drepturilor şi necesitatea tragerii la răspundere a unei persoane, pentru o perioadă de mai bine de 45 de ani, este mai mult decât necesară revenirea la forma anterioară a normei de prescriere specială a răspunderii penale.
    135. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)] din lege, se arată că raţiunea acestuia o reprezintă faptul că în practică instanţele aplică în mod total neunitar obligativitatea şi întinderea obligativităţii aplicării dispoziţiilor constituţionale cu privire la punerea în aplicare, obligatorie şi imediată, a elementelor cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale, precum şi a nepunerii în acord, pe termen foarte lung, de către Parlament, a dispoziţiilor legii în vigoare cu textele declarate neconstituţionale, astfel încât practica instanţelor a relevat hotărâri judecătoreşti total contradictorii cu privire la aceeaşi faptă, rezultând situaţii în care unele persoane au fost achitate, iar altele, condamnate.
    136. Legiuitorul a considerat necesară precizarea concretă cu privire la deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată că numai anumite variante de incriminare pot fi considerate constituţionale, că anumite fapte penale nu au fost incriminate constituţional, că anumite norme penale sau procesual penale sunt neconstituţionale şi se impun a fi considerate ca fiind întocmai ca o lege penală mai favorabilă şi, ca atare, acestea vor avea efect direct asupra situaţiilor juridice cu care au legătură, de îndată, de la data publicării în Monitorul Oficial a legii. De asemenea, se impune a se preciza că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru judecătorul cauzei.
    137. Aceste reglementări sunt necesare dat fiind faptul că uneori judecătorul cauzei pronunţă soluţii cu ignorarea acestor decizii ale instanţei constituţionale, astfel că după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale există persoane condamnate pentru fapte declarate neconstituţionale, dar judecătorii identifică diverse impedimente procedurale pentru a împiedica eliberarea acestora. Astfel, nimeni nu poate fi condamnat în temeiul unor legi declarate neconstituţionale, întrucât în acest mod cetăţeanul ar fi pus în situaţia de a executa pedepse în temeiul unor legi penale care nu mai există (alături de dreptul la un proces echitabil şi dreptul de a fi judecat potrivit normei penale mai favorabile).
    138. Or, în acest context de aplicare neunitară şi neprevizibilă a normei se impune adoptarea unui text care să prevadă expres că şi în situaţia în care Curtea Constituţională apreciază că o anumită normă a fost abrogată/modificată neconstituţional se impune ca decizia să producă efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, ca lege penală mai favorabilă, atunci când efectele continuă să se producă. Se subliniază faptul că se impune, astfel, ca la analizarea legii penale mai favorabile să fie luate în calcul şi deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea, totală sau parţială, a unor norme de incriminare.
    139. În privinţa art. I pct. 31 şi 32 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 187^1] din lege, se arată că prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 impun cerinţa motivării sesizărilor, care implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011); prin urmare, având în vedere lipsa motivării obiecţiei de neconstituţionalitate în privinţa textelor antereferite, se apreciază că aceasta este inadmisibilă.
    140. În privinţa art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)] din lege, se arată că obiecţia de neconstituţionalitate este nemotivată şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că judecătorul are o deplină independenţă în aplicarea individualizată a pedepsei între limita minimă şi maximă, astfel încât majorarea cu jumătate să poată fi încadrată ca explicând individualizarea atât timp cât subiectul la care se face referire este calificat, modificările intervenite referindu-se la introducerea sintagmei „militar“, iar pedeapsa fiind închisoarea. Este dreptul legiuitorului ca în anumite situaţii, în vederea ocrotirii unor instituţii, să modifice limitele de pedeapsă.
    141. În privinţa art. I pct. 39 şi 40 [cu referire la art. 269 alin. (3)-(6)] din lege, se menţionează faptul că s-a introdus limitarea până la un anumit grad de rudenie pentru a se elimina arbitrariul din deciziile instanţelor de judecată, având în vedere că textul în vigoare prevede că „favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte“. Astfel, nu se poate avea în vedere pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (5) referitor la previzibilitate, claritate şi precizie şi nici susţinerea că nu se corelează cu art. 177 în care se face referire la rude de gradul al treilea.
    142. Cu privire la prima teză a alin. (3) privind membrul de familie, se arată că legiuitorul nu este ţinut de dispoziţia generală de la art. 177, putând considera că o infracţiune poate fi săvârşită sau nu şi în condiţiile în care gradul de rudenie se restrânge sau se măreşte.
    143. Se mai arată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, care stabileşte că atribuţiile fiecărei puteri a statului sunt riguros reglementate de Constituţie, iar mecanismele de control şi corectare a eventualelor acte emise de aceste puteri sunt cele date de legea fundamentală, astfel încât intervenţia organelor judiciare în activitatea celorlalte două puteri este una neconstituţională, drept care s-a impus introducerea unui nou alineat, alin. (4), la art. 269, care prevede că nu constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative. De asemenea, dispunerea unor măsuri de către procuror/judecător potrivit conştiinţei sale şi fără ca această măsură să fie determinată de diverse foloase (ceea ce constituie deja infracţiunea de luare de mită) nu poate constitui fundament pentru sancţionarea penală a acestora. Dacă în procedura de instrumentare a cauzelor se constată erori sau deficienţe, se poate aplica o sancţiune disciplinară, care poate fi apreciată ca atare de către Consiliul Superior al Magistraturii, inclusiv prin excluderea din magistratură. Or, dacă pentru legiuitor nu poate constitui favorizare adoptarea de acte normative, nici pentru magistrat o opinie contrară a altuia (în speţă, un procuror) nu poate atrage răspunderea penală a acestuia, întrucât actele emise de magistraţi pot fi cenzurate doar în căile de atac, în cadrul procedurilor judiciare. În plus, dacă declaraţia unui martor sau lucrarea unui expert este mincinoasă, va fi sancţionată potrivit legii care incriminează fapta de mărturie mincinoasă, astfel că nu se justifică o dublă incriminare, cu o pedeapsă suplimentară, dacă acestea sunt favorabile unui suspect/ inculpat şi nu împotriva sa.
    144. Cu toate acestea, realitatea juridică românească arată faptul că în continuare unităţile de parchet investighează felul în care magistraţii ori experţii emit soluţii bazate pe propriile lor raţionamente juridice, fără conotaţii infracţionale. În aceste condiţii, se apreciază că se impune emiterea unei norme care să transpună în practică „decizia Curţii Constituţionale“, astfel încât aceasta să poată fi aplicată.
    145. Se mai indică faptul că introducerea alineatelor (5) şi (6) este necesară pentru a pune capăt controverselor jurisprudenţiale în această materie şi pentru a consacra la nivel legislativ o soluţie care să asigure unificarea jurisprudenţei.
    146. În privinţa art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege, se arată că, în aplicarea Directivei 2016/343, s-a intervenit la articolul privind mărturia mincinoasă, stabilindu-se că nu există această infracţiune atunci când există riscul de autoincriminare, când se refuză declararea în sensul solicitat de organele judiciare sau atunci când s-a exercitat o presiune asupra martorului. Se susţine că, în conformitate cu art. 7 din Directiva 2016/343, care dispune asupra „dreptului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina“, s-a extins aplicarea şi pentru martorul a cărei prezenţă într-o cauză penală este mai mult decât edificatoare pentru stabilirea existenţei unei fapte penale. Se apreciază că este clar reglementată obligaţia autorităţilor de a strânge probe independent de voinţa celui cercetat. Totodată, refuzul de a se autoincrimina este clar stipulat şi nu constituie o dovadă a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.
    147. De asemenea, potrivit punctului de vedere comunicat, se impune a fi delimitată mărturia mincinoasă de mărturii divergente în cursul unui proces. Astfel, este posibil ca în cadrul unui proces să existe declaraţii care se contrazic sau care sunt apreciate de către procuror a fi divergente în raport cu probatoriul, însă aceste aspecte sunt normale în cursul unor cercetări, deoarece un martor poate reţine ceva şi un altul altceva sau poate aprecia o situaţie într-un fel şi un altul într-o altă manieră. Or, nu poate constitui mărturie mincinoasă simpla apreciere a procurorului că o persoană nu are declaraţii concordante cu unii inculpaţi sau cu alţi martori, dacă nu există vreo probă din care să rezulte reaua-credinţă a acestuia.
    148. În privinţa art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], precum şi a art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)] din lege, se arată că, în aplicarea directivei privind prezumţia de nevinovăţie, s-a considerat că există infracţiune atunci când magistratul sau funcţionarul public divulgă informaţii confidenţiale din anchetă sau în timp ce cercetarea este în desfăşurare, când se dezvăluie mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, perioadă de timp în care persoana cercetată/judecată nu este condamnată fiind considerată nevinovată. Dacă înainte de condamnarea definitivă a persoanei suspectate, funcţionarul public face referiri la aceasta ca şi cum ar fi fost condamnată, se încalcă prezumţia de nevinovăţie (art. 4 şi 5 din Directiva 2016/343). Se arată că de vreme ce o persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la dovada contrarie, orice element din dosar făcut public şi dezbătut poate afecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale respectivei persoane.
    149. Se apreciază că sunt necesare sancţionarea oricăror comportamente oficiale care sunt de natură a înfrânge prezumţia de nevinovăţie şi care sunt de natură a compromite judecarea în mod obiectiv a cauzei, precum şi păstrarea drepturilor civile ale persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte penale, iar susţinerea că în faţa instanţei, unde procedura de judecată este publică, textul nu poate fi aplicat este neîntemeiată, întrucât textul face referire expresă la magistrat sau funcţionar public, precum şi la situaţia în care interdicţia de publicare este impusă de legea de procedură penală. Prin urmare, nu se poate reţine nicio încălcare a Constituţiei.
    150. În privinţa art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege, se apreciază, în principal, că obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în considerarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care impun cerinţa motivării sesizărilor şi implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011). În subsidiar, cu privire la termenul de 1 an pe care îl are la dispoziţie mituitorul pentru a denunţa o faptă înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, el are ca efect doar nepedepsirea celui care a dat mită. Textul a fost introdus şi ca urmare a Concluziilor din Raportul de conformitate al GRECO din 12 decembrie 2014 privind „regretul efectiv“. Introducerea termenului de un an reprezintă o sancţiune firească referitor la o persoană care are cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii; în caz contrar, în lipsa termenului, se acceptă faptul că o persoană este absolvită de orice fel de vină pentru o perioadă de timp nedeterminată în care aceasta în realitate a săvârşit o infracţiune şi a fost şi tăinuitorul acestei infracţiuni.
    151. Propunerea de modificare a art. 290 alin. (3) se impune deoarece este necesar ca imunitatea absolută a „denunţătorului“ să fie cenzurată de lege. Astfel, cel care oferă mită sau cumpără influenţă nu mai are la „dispoziţie“ decât 1 an pentru a denunţa fapta şi astfel se limitează posibilitatea acestuia de a scăpa de pedeapsă chiar dacă a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Aceasta deoarece în ultimii ani se constată o foarte mare dezavuare publică în privinţa modalităţii în care se procedează cu persoanele care au comis infracţiuni grave (de exemplu, dare de mită) şi care rămân nepedepsite, dar şi cu sumele de bani pe care acestea le-au dobândit în mod abuziv din comiterea unor fapte grave. Denunţarea unor infracţiuni de mită se face de făptuitorul care regretă fapta comisă într-un anumit termen de la comiterea faptei, iar nu atunci când acesta este cercetat pentru alte fapte grave de organele de cercetare penală, caz în care seriozitatea şi realitatea denunţării propriei fapte apare ca fiind extrem de discutabilă. În aceste condiţii, este imoral şi contrar scopului normelor de drept penal dar şi statului de drept ca această categorie de infractori să denunţe propria faptă, doar cu scopul de a beneficia de o dublă protecţie legală: pe de o parte, să nu răspundă pentru fapta de corupţie denunţată şi, pe de altă parte, să primească o reducere la jumătate a pedepsei pentru alte fapte comise. Mai mult, aceste facilităţi imorale pot conduce foarte uşor la situaţii de lezare gravă a drepturilor unor persoane care, fără a exista altfel de probe decât aceste denunţuri, pot fi cercetate penal şi faţă de care se pot dispune măsuri preventive grave sau chiar de condamnare. Totodată, din ce în ce mai mulţi denunţători se răzgândesc pe parcursul derulării procesului penal al persoanei denunţate, iar aceste schimbări de depoziţie au fost făcute publice, provocând indignare publică în legătură cu acele dosare penale în care s-au dispus şi măsuri preventive. De aceea, modificarea operată are ca scop exonerarea de răspundere penală a făptuitorului doar dacă denunţă fapta sa de corupţie în termen de un an de la comitere, ceea ce înseamnă că dacă o denunţă după acest termen nu mai beneficiază de exonerarea de răspundere penală.
    152. Se susţine că şi în alte state există norme asemănătoare cu cele propuse. De exemplu, în Portugalia, dacă autorul, înainte de comiterea faptei, în mod voluntar, renunţă la oferta sau la promisiunea pe care a acceptat-o, sau restituie avantajul, sau, în cazul unui bun consumptibil, restituie valoarea sa, este scutit de pedeapsă. În acest stat, acordarea unui ajutor concret (deci nu denunţul, care poate fi subiectiv şi nereal) în strângerea dovezilor decisive în vederea identificării sau prinderii celorlalţi participanţi reprezintă o cauză legală de reducere a pedepselor.
    153. În acelaşi sens, de a se institui un termen rezonabil în care un mituitor este exonerat de răspundere, este şi recomandarea făcută statului român de către GRECO. Astfel, în raportul de conformitate (a treia rundă pentru România), adoptat la 7 decembrie 2012 şi publicat la 11 februarie 2013, sa constatat că: „Un element de constrângere sau victimizare a denunţătorului pare să lipsească în majoritatea cazurilor şi aspectul că de obicei fapta este raportată după mai multe luni sau ani de la comitere ridică serioase semne de întrebare asupra necesităţii acordării imunităţii judiciare unei persoane care a contribuit la perpetuarea culturii infracţionale. Acelaşi lucru se aplică şi la problema folosului necuvenit, care este restituit în mod sistematic în practică. Această împrejurare doar creşte riscul de folosire greşită a dispoziţiilor referitoare la regretul efectiv“. În concluzie, GRECO a apreciat că „autorităţile au analizat implementarea mecanismului regretului efectiv, dar este regretabil că nu s-au luat măsuri ulterioare pentru a revizui nepedepsirea automată, pentru a clarifica condiţiile în care poate fi invocată apărarea regretului efectiv şi pentru a se abroga restituirea folosului necuvenit în asemenea cazuri“. Or, fără să se implementeze cele dispuse de GRECO, forma în vigoare a Codului penal menţine avantajul denunţătorilor-mituitori, indiferent de perioada de timp scursă de la data săvârşirii faptei şi de iniţiativa săvârşirii faptei de luare/dare de mită.
    154. În privinţa art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege, se arată că modificarea operată este imperios necesară, deoarece trebuie să se realizeze o diferenţiere legală între această faptă şi cea de înşelăciune. Ca atare, s-a introdus o condiţie nouă, şi anume se cere, pentru existenţa infracţiunii, ca acţiunea de traficare să fi avut loc. Este o reglementare necesară deoarece la acest moment nu este clar în legislaţia penală când o persoană săvârşeşte infracţiunea a cărei modificare se propune şi când pe cea de înşelăciune, atunci când doar se laudă că poate interveni pe lângă un funcţionar public şi în acest fel induce în eroare terţa persoană. Aşadar, dacă acţiunea de traficare (influenţa) nu a fost consumată, simpla „laudă“, care conduce la dobândirea unor foloase necuvenite, va continua să fie infracţiune, dar infracţiunea de înşelăciune. Mai mult, această modalitate de incriminare are ca scop să evite dubla incriminare, deoarece în actuala reglementare simpla afirmaţie că o persoană are influenţă asupra unui funcţionar, deşi această afirmaţie este nereală, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, cât şi pe cele ale infracţiunii de trafic de influenţă.
    155. Cu referire la susţinerea că prin modificare faptele de trafic de influenţă nu atrag răspunderea dacă folosul este nematerial, introducerea sintagmei „foloase materiale“ a fost necesară pentru a stabili în ce condiţii poate exista infracţiunea de trafic de influenţă, pentru că acesta trebuie să fie urmat de un folos. Nu se poate susţine că există trafic de influenţă pentru obţinerea unui „loc eligibil pe lista de candidatură a unui partid“ în lipsa unui folos.
    156. În privinţa art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege, se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în considerarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care impun cerinţa motivării sesizărilor şi implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011).
    157. În privinţa art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege, se arată că, în raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a adoptat o modificare la nivelul infracţiunii de abuz în serviciu, în sensul introducerii sintagmelor „legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă“, „obţinerea unui folos material necuvenit“, cu stabilirea unui prag de salariu minim brut pe economie sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime a unor persoane fizice sau juridice. Având în vedere că această infracţiune nu este de corupţie, ea fiind o infracţiune determinată de un raport de muncă şi exercitarea atribuţiilor ca urmare a raportului de muncă, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017 au indicat ca modificările să prevadă posibilitatea aplicării unor sancţiuni de drept al muncii, respectiv sancţiuni disciplinare sau materiale, sancţiuni contravenţionale şi, doar în cazuri deosebite, sancţiuni penale. Curtea Constituţională a considerat că există elemente de neconstituţionalitate în conţinutul art. 297 alin. (1) din Codul penal, impunându-se modificarea, sub mai multe aspecte, respectiv a precizării actului normativ încălcat, precum şi stabilirea unui grad în ceea ce priveşte gravitatea faptei. Se arată că în motivarea Curţii Constituţionale se regăseşte şi un punct de vedere al Comisiei de la Veneţia, astfel încât s-a impus modificarea art. 297.
    158. Se susţine că modalitatea în care a fost votat textul articolului este cea corectă, întrucât nu înseamnă că infracţiunea a fost „dezincriminată“, în schimb a fost eliminată posibilitatea abuzurilor flagrante în sensul subsumării oricărei îndepliniri a unui act de către un funcţionar public noţiunii de abuz în serviciu. Eliminarea sintagmei „pentru altul“ reprezintă o consecinţă firească a faptului că trebuie sancţionată atitudinea infracţională de obţinere pentru sine sau propria familie în gradele de rudenie indicate a foloaselor materiale necuvenite. Nu trebuie omis faptul că acest articol survine dintr-o reglementare pur comunistă a unor relaţii de muncă şi „posibilitatea“ sancţionării în orice mod a acestora. Se mai susţine că această infracţiune ar fi trebuit dezincriminată tocmai pentru că reprezintă o reminiscenţă comunistă şi în realitate se poate aplica doar unor raporturi de muncă, neputând întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni de corupţie. Se concluzionează în sensul că noul Cod penal a confirmat acest aspect, menţionând infracţiunea de abuz în serviciu în capitolul „Infracţiuni de serviciu“, asimilarea acesteia unei infracţiuni de corupţie fiind dată de legea specială, respectiv Legea nr. 78/2000, cu un scop unic, darea acesteia în competenţa de cercetare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi libertatea de a sancţiona penal activitatea politică.
    159. Se mai susţine că, din analiza convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, cum ar fi Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată prin Legea nr. 27/2002, rezultă fără dubiu că fapte de corupţie sunt cele prevăzute de art. 2 şi 3 din Convenţie, respectiv: luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, spălarea produselor obţinute din infracţiunile de corupţie şi infracţiuni contabile. Se poate constata cu uşurinţă că infracţiunile de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu nu se regăsesc reglementate ca fapte de corupţie. Mai mult, în virtutea principiului suveranităţii, statul poate aprecia asupra unor condiţii concrete de sancţionare a unor fapte, de abrogare a altor fapte sau de modificare a unor prevederi legale.
    160. În privinţa art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)] din lege, se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în considerarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care impun cerinţa motivării sesizărilor şi implică atât invocarea normelor constituţionale pretins încălcate, cât şi expunerea argumentelor pe care este întemeiată critica de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011). Cu privire la necesitatea introducerii acestui alineat, se arată că legiuitorul a avut în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, paragrafele 110-115.
    161. În privinţa art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege, se arată că, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 (paragraful 28) şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 (paragrafele 68-70, 77 şi 78), Curtea Constituţională a făcut aprecieri cu privire la introducerea infracţiunii de neglijenţă în serviciu în dreptul românesc şi necesitatea ca această infracţiune să fie reconsiderată, existând un paralelism cu răspunderea din dreptul muncii, contravenţională şi civilă. Dispoziţiile privind neglijenţa în serviciu au fost abrogate raportat la faptul că acestea se referă, ca şi în cazul abuzului în serviciu, la raporturi stabilite în cadrul unui contract de muncă, iar neîndeplinirea sau îndeplinirea eronată este determinată de culpă şi nu de intenţie, ca formă a vinovăţiei. Mai mult, ca şi abuzul în serviciu, ea se poate aplica oricărui funcţionar care ar săvârşi o faptă, indiferent de prejudiciul existent. Este foarte greu să se distingă între abaterea disciplinară şi fapta penală, dat fiind că ambele forme sunt reglementate în acelaşi mod. Astfel, se ajunge la incriminări discreţionare, fără elemente clare de distincţie.
    162. În plus, faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017, în care s-a configurat conţinutul constitutiv al infracţiunii în aceeaşi manieră ca la abuzul în serviciu, devine imposibil de imaginat cum s-ar putea încălca expres o normă, dacă funcţionarul nu ar cunoaşte-o şi nu ar urmări un scop ilicit. Astfel, există o contradicţie: dacă funcţionarul cunoaşte textul de lege şi îl încalcă voit, atunci forma de vinovăţie a culpei nu poate fi reţinută. Dacă nu îl cunoaşte din motive independente de voinţa sa (nu are competenţa de a o cunoaşte), atunci nu poate exista nicio formă de vinovăţie a acestuia.
    163. În privinţa art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege, se arată că nu se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie prin faptul că s-a permis ca prejudiciul să fie achitat de o persoană, iar beneficiul pedepsei să se aplice tuturor făptuitorilor. Faptul că beneficiul poate fi al unei persoane sau al tuturor este o chestiune de opţiune a legiuitorului, pe care acesta o stabileşte atunci când interesul său este de a recupera prejudiciul creat, iar relaţiile dintre inculpaţi pot fi soluţionate de aceştia în alte condiţii (acţiune în desocotire). Cu privire la alin. (4), termenul prevăzut a fost stabilit tocmai pentru a asigura o posibilitate de acoperire a prejudiciului şi nu are nicio legătură cu termenele stabilite în alte legi.
    164. Reconfigurarea art. 308 a fost necesară având în vedere că infracţiunile prevăzute la alin. (1) sunt comise şi în mediul privat, iar interesul statului este de recuperare rapidă şi integrală a prejudiciului creat printr-o faptă penală. Astfel, s-a dorit stimularea achitării prejudiciului de către inculpaţi tocmai cu scopul final menţionat anterior. Pe cale de consecinţă, pentru a putea stimula pe cineva să îndeplinească un act s-a apreciat că este necesară acordarea unei facilităţi, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, aceasta tocmai pentru că interesul statului este să recupereze prejudiciile produse, inclusiv prin acordarea unei anumite clemenţe legale cu scopul final al recuperării integrale a prejudiciului, şi nu să ţină în penitenciare persoanele care au produs prejudicii. Totodată, având în vedere necesitatea luării de măsuri în sensul sporirii interesului pentru achitarea sumelor datorate, a fost necesară introducerea unui alineat care să statueze faptul că de clauza de reducere a pedepselor beneficiază toţi cei care au comis sau au participat la săvârşirea faptei, indiferent de persoana care a achitat prejudiciul provocat.
    165. În privinţa art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea textului acordarea posibilităţii judecătorului de a diferenţia participaţia penală şi circumstanţele agravante de grupul infracţional. Legiuitorul a considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, reglementare care era mai potrivită în raport cu raţiunea incriminării acestei infracţiuni. Grupul infracţional organizat trebuie să aibă o anumită structură şi un scop precis, iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracţiuni grave. Astfel, în condiţiile unei participări ocazionale la comiterea infracţiunilor, această participaţie va constitui una dintre formele participaţiei penale la comiterea faptei care formează obiectul grupului, şi nu grup infracţional organizat.
    166. Incriminarea faptei în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin textul legal, să poată analiza diferenţiat circumstanţa agravantă de grupul infracţional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod organizat, pe paliere bine structurate şi stabilite, astfel încât sancţionarea grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei şi nu doar printr-o simplă definiţie lipsită de scopul pentru care a fost incriminat.
    167. Având în vedere cele anterior expuse, se apreciază că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24, art. 30, art. 31, art. 42, art. 61, art. 64 alin. (1), art. 69 alin. (2), art. 74, art. 75, art. 124 alin. (2) şi (3), art. 131 alin. (1), art. 146, art. 147, precum şi ale art. 148 din Constituţie.
    168. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 1.051A/2018, arată că legea criticată respectă cerinţele constituţionale privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, atribuite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie României. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59.
    169. Se arată că legea criticată este clară, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    170. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate; se face trimitere la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Hertel împotriva Elveţiei, respectiv Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Se mai indică faptul că întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.
    171. Referitor la principiul securităţii juridice, care cuprinde, în principal, neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii, se apreciază că aceste exigenţe sunt îndeplinite de legea criticată.
    172. Faţă de prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se subliniază faptul că, drept urmare a ratificării sau a aderării la convenţiile internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţiile de a respecta şi transpune prevederile internaţionale în dreptul intern, obligaţii ce constituie garanţii pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Raportat la modificarea operată în privinţa art. 291 alin. (1) din Codul penal, se arată că este în concordanţă atât cu Legea fundamentală, cât şi cu prevederile Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată prin Legea nr. 27/2002. Se susţine că, în considerarea art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, competenţa de legiferare a acestuia nu poate fi limitată. Se concluzionează în sensul că actul normativ nu încalcă prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie.
    173. În raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Forma preconizată a textului art. 173 alin. (2)-(4) din Codul penal evidenţiază caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele, astfel că prin textul nou-introdus este respectat efectul pentru viitor al acestora. În aceste condiţii, se susţine că, prin raportare la prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, competenţa de legiferare a Parlamentului nu poate fi limitată, astfel că actul normativ nu încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    174. Având în vedere cele expuse, se concluzionează în sensul că dispoziţiile legii criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    175. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 1192A/2018, referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, cu privire la susţinerea conform căreia în procedura de adoptare a legii criticate nu a fost respectat termenul de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, se arată că Legea fundamentală nu reglementează nici modalitatea de calcul al acestui termen, nici data de la care el începe să curgă. Se mai arată că acest termen, contrar susţinerilor autorului sesizării, nu a fost calificat de Curtea Constituţională drept termen aplicabil în raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referindu-se doar la termenele prevăzute la art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Se susţine că, de altfel, o astfel de calificare nu ar fi posibilă, întrucât între autorităţile publice se află Parlamentul, fără a fi incluse în această categorie fiecare dintre Camerele care îl compun. Prin urmare, modalitatea de calcul al termenelor, aplicabilă în procedura de adoptare a actelor normative, rămâne cea prevăzută la art. 119 din Regulamentul Senatului, iar, conform acesteia, termenul de 60 de zile, care a început să curgă la data de 18 aprilie 2018, a fost corect calculat, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi regulamentare mai sus menţionate.
    176. În ceea ce priveşte respectarea procedurii de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, se face trimitere la prevederile art. 61 alin. (2) şi art. 66 din Constituţie, arătânduse că, în privinţa acesteia, legiuitorul constituant a dispus, în mod exclusiv, cu privire la următoarele două aspecte: subiectele de drept competente să solicite convocarea fiecărei Camere în sesiune extraordinară şi subiectul de drept abilitat să procedeze la convocarea unei Camere în cauză. Referitor la primul aspect, se arată că titularii dreptului de a solicita convocarea unei Camere a Parlamentului în sesiune extraordinară sunt, în mod expres şi limitativ, enumeraţi în cuprinsul art. 66 din Constituţie, aceştia fiind Preşedintele României, Biroul permanent al Camerei a cărei convocare se solicită şi cel puţin o treime din numărul total al membrilor respectivei Camere. Se observă că prevederile constituţionale nu reglementează şi modalitatea concretă în care se realizează solicitarea, aceasta fiind, prin urmare, lăsată la latitudinea subiectelor de drept abilitate să se implice în acest demers. Prin raportare la aspectele anterior menţionate, se arată că susţinerile autorului sesizării de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 223 din 13 aprilie 2016 şi nr. 738 din 19 septembrie 2012. Se arată că, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (3) din Legea fundamentală, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, Decizia Preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 privind convocarea acestei Camere în sesiunea extraordinară din data de 2 iulie 2018, ora 14.00, pentru perioada 2-19 iunie 2018. În aplicarea prevederilor art. 66 alin. (2) din Constituţie, în şedinţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018, la pct. 12 de pe ordinea de zi, a fost înscris proiectul de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform căruia Preşedintele Camerei Deputaţilor face parte din Biroul permanent al acestei Camere şi este preşedintele Biroului permanent, respectiv caracterul colegial al Biroului permanent şi modalitatea în care se desfăşoară lucrările în cadrul său, apare, în mod obiectiv, necesitatea ca cel puţin un membru să propună acestui organism colegial măsura preconizată, propunere care îmbracă forma unor acte pregătitoare, aferente etapei procedurale prealabile, pe care legiuitorul constituant nu a reglementat-o în mod expres.
    177. Referitor la mecanismul de adoptare a hotărârilor în Biroul permanent, se face trimitere la Decizia Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 2/2016 şi se susţine că toate documentele care urmează să fie prezentate în cadrul acestuia se depun la Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, iar secretarul general al acestei Camere, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui aceleiaşi Camere, întocmeşte proiectul ordinii de zi a Biroului permanent. Se susţine că, în prezenta cauză, respectând această procedură, preşedintele Camerei Deputaţilor a depus un proiect de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, arătând ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a acesteia. Această solicitare a preşedintelui Camerei Deputaţilor, de convocare a unei sesiuni extraordinare, a fost dezbătută de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în şedinţa din 27 iunie 2018 şi, în urma însuşirii acestei propuneri de către majoritatea membrilor Biroului permanent, solicitarea preşedintelui s-a transformat întro cerere a Biroului permanent de convocare a sesiunii extraordinare.
    178. Pentru aceste motive, se susţine că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate de autorul sesizării de neconstituţionalitate.
    179. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că legea criticată respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Se face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 şi nr. 447 din 29 octombrie 2013, precum şi la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. Se susţine că, prin raportare la standardele de constituţionalitate şi convenţionalitate stabilite prin jurisprudenţa anterior arătată, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este clară, nu conţine soluţii juridice contradictorii şi este precisă, fiind redactată într-un stil specific, normativ, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru adoptarea actelor normative.
    180. Se arată că în orice sistem de drept legile au un caracter inerent de generalitate, dar că normele pe care le conţin nu pot prezenta o precizie absolută, legiuitorul recurgând, mai degrabă, la trimiteri la categorii generale decât la categorii exhaustive. Se arată, totodată, că întinderea noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură de conţinutul dispoziţiilor legale avute în vedere, de domeniul reglementat şi de numărul şi calitatea destinatarilor lor şi că această nevoie de previzibilitate nu trebuie să ducă la o rigiditate excesivă, fiind necesar ca legea să poată fi adaptată schimbărilor de situaţie. Se face trimitere, de asemenea, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016 şi la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Hertel împotriva Elveţiei şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României.
    181. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4) din Codul penal, se susţine că prin acestea legiuitorul a prevăzut criteriile şi procedura de urmat pentru aplicarea legii penale mai favorabile, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. Se mai arată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate nu a motivat pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, motiv pentru care, din perspectiva acestei critici, obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011. Se susţine, totodată, că dispoziţiile criticate nu contravin nici prevederilor art. 11 din Legea fundamentală.
    182. Referitor la abrogarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal şi la modificarea art. 297 alin. (1) din acelaşi cod, prin dispoziţiile art. I pct. 30 şi 50 din legea criticată, se susţine că aceste intervenţii legislative sunt în acord atât cu prevederile Constituţiei, cât şi cu cele ale Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 365/2004. Se arată că aceste dispoziţii legale au fost adoptate de Parlament, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, că acestea nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală şi că pretinsa încălcare, prin textele criticate, a principiului egalităţii în drepturi nu a fost motivată de autorul sesizării, motiv pentru care aceasta este inadmisibilă.
    183. Acest ultim aspect este susţinut şi cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (2) şi (3) din Codul penal, în forma modificată prin art. I pct. 27 din legea criticată, făcându-se, din nou, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011. Se arată că şi aceste prevederi legale au fost adoptate conform art. 61 alin. (1) din Constituţie.
    184. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 42 din legea criticată, referitoare la art. 277 alin. (1)-(3) din Codul penal, se susţine că acestea nu contravin prevederilor art. 30, 31 şi 127 din Constituţie. Se arată că libertatea de exprimare nu este absolută, că aceasta poate fi exercitată în limitele prevăzute la art. 30 alin. (6) din Constituţie şi că, în considerarea valorilor enumerate în cuprinsul normei constituţionale anterior menţionate, au fost reglementate anumite limite în calea accesului persoanelor la anumite categorii de informaţii.
    185. De asemenea, se arată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea, prin prevederile art. I pct. 21 şi 26 din legea criticată, a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, fără a motiva însă pretinsa încălcare, conform cerinţelor prevăzute la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Se susţine că independenţa judecătorilor nu este un scop în sine, ci o garanţie oferită cetăţenilor şi că sarcina legiuitorului este de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în această materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte. Se face trimitere la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 1 din 8 februarie 1994, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procedurilor judiciare, conform prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.
    186. În fine, cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din legea criticată, se susţine că acestea nu contravin prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie. Se arată, în acest sens, că, prin pronunţarea unor decizii de admitere, instanţa de contencios constituţional nu devine un legiuitor pozitiv, ca efect al prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.
    187. Se conchide că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt în acord cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 22, art. 30, art. 31, art. 124 alin. (2) şi (3), art. 131 alin. (1), art. 147 alin. (4) şi art. 148.
    188. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere până la data pronunţării prezentei decizii.
    189. Curtea, la termenul de judecată din 17 septembrie 2018, a amânat succesiv dezbaterile pentru datele de 16 şi 24 octombrie 2018, când, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarelor nr. 1.051A/2018 şi nr. 1.192A/2018 la Dosarul nr. 1.050A/2018, care este primul înregistrat. Prin aceeaşi încheiere, Curtea, având în vedere complexitatea cauzei, în temeiul art. 395 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus continuarea deliberărilor asupra cauzei pentru data de 25 octombrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    190. La dosarul cauzei preşedintele Partidului Naţional Liberal a transmis Curţii Constituţionale o solicitare de suspendare a soluţionării cauzelor aflate pe rolul acesteia privitoare la modificările aduse Codului penal, până la finalizarea şi publicarea punctelor de vedere ale Comisiei de la Veneţia, respectiv până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare propuse a fi formulate, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în Dosarul nr. 1.050A/2018. Se menţionează faptul că, în data de 28 iunie 2018, Comisia de monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei [APCE] a sesizat Comisia de la Veneţia în vederea analizării modificărilor aduse Codului penal.
    191. De asemenea, la dosarul cauzei, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată. Totodată, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, printr-un înscris distinct, a adresat Curţii Constituţionale un apel pentru valorificarea opiniilor Comisiei de la Veneţia în privinţa modificărilor aduse Codului penal.
    192. În Dosarul nr. 1.050A/2018, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, în prealabil motivării acesteia, au solicitat Curţii Constituţionale formularea a cinci întrebări preliminare în baza art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene [în continuare TFUE], după cum urmează:
    193. Întrebarea nr. 1: „Procedura de control prealabil al constituţionalităţii unei legi, procedură prevăzută de art. 15 din Legea nr. 47/1992, reprezintă un litigiu real în sensul art. 267 din TFUE?“
    194. Întrebarea nr. 2: „Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană [în continuare TUE], coroborat cu art. 4 din TUE, şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii se opun adoptării şi intrării în vigoare a unor măsuri naţionale de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unei valori dintre cele prevăzute de art. 2 din TUE, respectiv violarea statului de drept în ordinea juridică naţională a unui stat membru al UE (măsurile prevăzute de art. I punctul 39, punctul 40 cu privire la alin. 4 şi alin. 6, precum şi punctul 41 cu privire la alin. 4, literele a, c şi d din Legea nr. 406/2018 adoptată de Parlament, prin care legiuitorul a restrâns în mod sever sfera de aplicare a infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi favorizare a infractorului)?“
    195. Întrebarea nr. 3: „Dispoziţiile art. 2-4 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 alineatul 2 litera c) din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitoare la lupta împotriva corupţiei, care implică funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun măsurii naţionale prevăzute de art. I pct. 22, 23 şi 24 din Legea nr. 406/2018 aprobată de către Parlamentul României, prin care legiuitorul a condiţionat infracţiunea de abuz în serviciu de obţinerea unui folos material necuvenit pentru făptuitor sau pentru o rudă de până la gradul al II-lea inclusiv?“
    196. Întrebarea nr. 4: „Art. 5 şi art. 6 din Directiva 2014/42/UE trebuie interpretate în sensul în care se opun art. III şi art. I pct. 50 din «Legea nr. 406/2018» aprobată de către Parlamentul României, prin care legiuitorul a impus cerinţe mai restrictive pentru aplicarea confiscării extinse decât cele prevăzute de Directivă?“
    197. Întrebarea nr. 5: „Art. 2 din TUE, coroborat cu art. 4 din TUE şi principiul efectivităţii se opun adoptării şi intrării în vigoare a măsurii prevăzute de art. I, punctele 26 şi 27 din «Legea nr. 406/2018» aprobată de către Parlamentul României (prin care legiuitorul a redus termenele de prescripţie în materie penală de o asemenea manieră încât o mare parte a proceselor penale din România nu vor mai putea fi finalizate ca urmare a intervenirii prescripţiei), măsură naţională de ordin legislativ care ar avea ca efect violarea gravă a unei valori dintre cele prevăzute de art. 2 din TUE, respectiv violarea statului de drept în ordinea juridică naţională a unui stat membru al UE?“
    198. Cu privire la admisibilitatea celor 5 întrebări preliminare propuse, se arată că prezenta procedură este una care are loc în faţa unei instanţe cu unic grad de jurisdicţie, iar Curtea Constituţională este o instanţă în sensul art. 267 din Tratat. Se fac trimiteri la Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunţată în cauza C-224/01 Köbler împotriva Austriei, şi Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunţată în cauza C-673/16 Relu Adrian Coman şi alţii împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări şi a Ministerului Afacerilor Interne. Având în vedere faptul că atât controlul a priori, cât şi cel a posteriori de constituţionalitate vizează verificarea conformităţii legii cu Constituţia, se subliniază că în măsura în care transmiterea unei întrebări preliminare a fost declarată admisibilă de către Curtea Constituţională şi de către CJUE, mutatis mutandis transmiterea unei întrebări preliminare este admisibilă şi în cadrul controlului a priori de constituţionalitate. Se indică faptul că, pentru evaluarea admisibilităţii cererii de trimitere a întrebărilor preliminare, trebuie analizată îndeplinirea următoarelor condiţii: (i) să fie vorba despre interpretarea tratatului sau a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; (ii) să nu existe jurisprudenţă în materia respectivă care să poată fi aplicată în cazul dat; (iii) interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză să nu fie evidentă; (iv) întrebarea să fie pertinentă/să aibă influenţă asupra soluţionării cauzei (răspunsul Curţii fiind necesar pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză).
    199. Raportat la cauza de faţă, se menţionează că cererea de înaintare a unor întrebări preliminare (i) vizează interpretarea unor dispoziţii din Tratat şi din normele de drept derivat ale Uniunii Europene, cu privire la care (ii) nu există jurisprudenţă care să poată fi aplicată în cazul dat şi pentru care (iii) interpretarea corectă nu este evidentă. Totodată, se susţine că întrebările preliminare propuse a fi înaintate sunt pertinente, răspunsul CJUE fiind necesar pentru pronunţarea de către instanţa naţională a unei soluţii în prezenta procedură. Potrivit art. 2 din TUE, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi. În temeiul principiului cooperării loiale, prevăzut de art. 4 din TUE, trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre şi în special dintre instanţele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele membre împărtăşesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la art. 2 din TUE. În temeiul aceluiaşi principiu, le este interzis statelor membre să adopte sau să menţină dispoziţii legislative care să fie contrare sau care să reprezinte un obstacol pentru îndeplinirea obiectivelor tratatelor.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, rapoartele judecătorului-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    200. Cu privire la cererile formulate de preşedintele Partidului Naţional Liberal privind amânarea/suspendarea soluţionării cauzelor până la o dată ulterioară formulării şi comunicării punctului de vedere al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), plenul Curţii constată că punctul de vedere despre care fac vorbire autorii cererilor vizează competenţa principală a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii. Aceste opinii legale/avize pot fi valorificate în cadrul procesului de legiferare, în elaborarea sau modificarea actelor normative, iar nu în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, care vizează exclusiv verificarea conformităţii cu Constituţia României a dispoziţiilor legale deja adoptate de autoritatea legiuitoare. Prin urmare, plenul Curţii Constituţionale constată că, în analiza materiei supuse controlului de constituţionalitate în prezentele cauze, punctul de vedere formulat de Comisia de la Veneţia nu prezintă relevanţă constituţională [a se vedea şi Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii].
    201. De asemenea, Curtea mai reţine că cererea formulată a rămas fără obiect ca urmare a faptului că, între timp, Avizul nr. 930/2018 privind modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală a fost adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 116-a sa reuniune plenară din 19-20 octombrie 2018.
    202. Curtea respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate în Dosarul nr. 1.050A/2018, având în vedere că, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, instanţa constituţională nu poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene [a se vedea Decizia nr. 533 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 3 august 2018, paragraful 41 şi următoarele].
    203. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    204. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) şi (2)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2) şi (3)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 32 [cu referire la art. 187^1], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] şi pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său.
    205. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, alin. (4) referitor la statul român şi alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 31 privind dreptul la informaţie, art. 42 privind interzicerea muncii forţate, art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, art. 64 alin. (1) privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului, art. 66 alin. (2) şi (3) referitor la sesiunile parlamentare, art. 74 privind iniţiativa legislativă, art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 124 alin. (2) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei şi, cu privire specială, asupra independenţei judecătorilor, art. 127 privind caracterul public al şedinţelor de judecată, art. 131 alin. (1) şi (2) privind rolul Ministerului Public, art. 146 privind atribuţiile Curţii Constituţionale, art. 147 alin. (1) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 privind obligaţiile rezultate în urma aderării la Uniunea Europeană.
    (1) Parcursul legislativ al legii analizate
    206. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 179 de deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Senat la data de 18 aprilie 2018. La data de 3 iulie 2018, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere cu amendamente. La aceeaşi dată, Senatul a adoptat propunerea legislativă [pentru = 74, împotrivă = 28, abţineri = 9]. Propunerea legislativă astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor.
    207. La data de 3 iulie 2018, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere cu amendamente. La data de 4 iulie 2018, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă [pentru = 167, împotrivă = 97, abţineri = 19, nu au votat = 1].
    208. La data de 4 iulie 2018 legea a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 iulie 2018. La data de 5 iulie 2018, respectiv 25 iulie 2018 un număr de 110 deputaţi [Dosar nr. 1.050A/2018] şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite [Dosar nr. 1.051A/2018], respectiv Preşedintele României [Dosar nr. 1.192A/2018] au sesizat Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.

    (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    209. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 110 deputaţi, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi, respectiv, de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    210. De asemenea, având în vedere data adoptării legii şi data sesizării Curţii Constituţionale, precum şi faptul că nu există nicio obiecţie de neconstituţionalitate sau cerere de reexaminare formulată anterior, Curtea constată că, în cauză, este aplicabil art. 77 alin. (1) din Constituţie, astfel încât prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată în termen şi este admisibilă sub acest aspect.

    (3) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă
    211. Prima critică de neconstituţionalitate extrinsecă se referă la faptul că în procedura de adoptare a acestei legi au fost încălcate obiectivele expres şi limitativ prevăzute pentru activitatea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, se menţionează că această comisie şi-a extins activitatea asupra unui act normativ care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de legi pe care Comisia, potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, putea să le modifice, respectiv art. 13^2 din Legea nr. 78/2000.
    212. Conform art. 1 alin. (1) lit. c), d), f) şi g) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, obiectul acestei comisii în privinţa legilor în materie penală vizează înglobarea în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, a modificărilor introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a modificărilor introduse prin alte legi ulterioare adoptării; punerea în acord a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională a României prin care s-au declarat neconstituţionale texte din Codul penal, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată; punerea de acord cu concluziile Raportului Comisiei de la Veneţia asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală din anul 2013; punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal (Raportul de evaluare a României privind incriminările, 3 decembrie 2010, pct. 23, 24, 111, 112; Raportul de conformitate privind România, 7 decembrie 2012, Regretul efectiv, caracterul total automat şi obligatoriu al clauzei de nepedepsire a denunţătorului, pct. 34, 37-42; Al doilea raport de conformitate a României, 12 decembrie 2014, pct. 35-37, 40, 41).
    213. Analizând cele anterior expuse, Curtea reţine că abrogarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este, în realitate, întrun raport de complementaritate cu modificările aduse art. 297 din Codul penal referitor la infracţiunea de abuz în serviciu. Astfel, din raţiuni de corelare legislativă, în măsura în care se modifică o anumită soluţie legislativă din Codul penal, aflată în legătură directă cu o normă de incriminare dintr-o altă lege cu dispoziţii penale, atunci Comisia specială comună poate realiza o asemenea operaţiune. Prin urmare, Curtea constată că, prin adoptarea art. III [cu referire la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000] din lege, nu au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 64 alin. (4) din Constituţie.
    214. Se mai susţine că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor.
    215. Conform art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016: „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - sn] va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională“.
    216. Prin Decizia nr. 137 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 11 mai 2017, paragraful 36, Curtea a statuat că „Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate“. De asemenea, Curtea reţine că, în conformitate cu jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45], nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2017), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). Aceste considerente sunt valabile şi în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea constată că legea criticată nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul principiului legalităţii.
    217. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, Curtea constată că textul Constituţiei impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia nu reglementează o anumită modalitate de desfăşurare a procedurii în faţa Biroului permanent şi nici cu privire la tipul de act sub forma căruia se obiectivizează cererea acestuia.
    218. Curtea reţine că, în şedinţa din 27 iunie 2018, în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a fost depus un proiect de decizie de convocare a Camerelor, purtând menţiunea faptului că provine de la preşedintele Camerei Deputaţilor, însă fără a fi semnat de acesta. Acest proiect de decizie cuprindea ordinea de zi, perioada de convocare a Camerei şi dispoziţia de convocare a acesteia; Biroul permanent a „aprobat“ proiectul de decizie, ceea ce înseamnă că a cerut întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei. Prin urmare, Curtea constată că au fost respectate prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, în sensul că cererea de întrunire a provenit de la unul dintre subiecţii de drept îndrituiţi.
    219. De asemenea, Curtea reţine că „aprobarea“ proiectului de decizie antereferit constituie o cerere validă în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, se reţine faptul că oricare dintre membrii Biroului permanent are competenţa de a depune o solicitare, indiferent sub ce formă, astfel încât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, fiind un membru al Biroului permanent, are o asemenea competenţă. Din punct de vedere tehnic, modul de formulare este la aprecierea fiecărui membru. Particularitatea situaţiei de faţă constă în faptul că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a depus o solicitare propriu-zisă în acest sens, ci, în mod inform, a fost depus proiectul de decizie antereferit. Desigur, Biroul permanent nu poate aproba decizia în sine, pentru că emiterea deciziei este de competenţa preşedintelui Camerei. Totuşi, întrucât actele juridice realizate trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, şi nu de a nu produce astfel de efecte, rezultă că proiectul depus trebuie calificat drept o solicitare a unui membru al Biroului permanent de întrunire în sesiune extraordinară, cu indicarea perioadei şi ordinii de zi, iar aprobarea proiectului are semnificaţia cererii formulate de Biroul permanent de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară.
    220. Prin urmare, Curtea constată că Biroul permanent a formulat o cerere validă de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, ceea ce înseamnă că a fost respectat art. 66 alin. (2) din Constituţie.
    221. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate critică neregularitatea actului prin care a fost convocată sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor, în sensul că decizia de convocare a fost semnată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, fără ca acesta să fie împuternicit printr-un act scris de către preşedintele Camerei Deputaţilor. Curtea reţine că actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenţei legale pe care o au preşedinţii Camerelor; astfel, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă.
    222. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. Mai mult, astfel cum s-a arătat la paragraful anterior, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă, acoperind astfel orice neregularitate referitoare la decizia de convocare.
    223. În aceste condiţii, Curtea reţine că ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare. Or, nu este de competenţa Curţii verificarea modului în care a fost aplicată această prevedere regulamentară. Constituţia prevede expres că sesiunile parlamentare se convoacă de preşedinţii Camerelor, iar modul în care aceştia îi împuternicesc pe vicepreşedinţi, scris/verbal, nu este o chestiune de constituţionalitate. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a arătat că nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1994, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, sau Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34).
    224. Prin urmare, Curtea constată, pe de o parte, că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară este semnată de un vicepreşedinte al acesteia, în substituirea preşedintelui, potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, iar, pe de altă parte, că nu are competenţa de a verifica modul de aplicare a regulamentelor parlamentare, ceea ce determină concluzia potrivit căreia legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare, cu respectarea art. 66 alin. (3) din Constituţie [a se vedea, în sensul celor de mai sus, Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragrafele 111-117].
    225. Totodată, Curtea constată că eventualele neregularităţi privind cererea de întrunire a Camerelor Parlamentului în sesiune extraordinară sau semnarea deciziei de convocare a Camerelor Parlamentului în sesiune extraordinară, se acoperă prin aprobarea de plenul Camerei respective a ordinii de zi solicitate [a se vedea şi art. 84 alin. (9) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 84 alin. (4) din Regulamentul Senatului].
    226. Raportat la criticile referitoare la depăşirea termenului de adoptare tacită, Curtea constată că, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, „Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate“. Dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră competentă le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative, drept care revine regulamentului parlamentar să stabilească acest aspect.
    227. Curtea constată că, în cauza de faţă, procedura de adoptare a legii la Senat a durat peste 70 de zile calendaristice. Acest aspect nu poate fi însă convertit într-unul de neconstituţionalitate, întrucât Regulamentul Senatului precizează, în mod expres, la art. 93 alin. (8), art. 118 şi art. 119 că pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare, iar pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente. De altfel, Curtea a statuat că „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere“ [Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, sau Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010]; or, în cauza de faţă, Curtea constată că regulamentul parlamentar prevede, în mod expres, un alt mod de calcul, de excepţie de la regula comună existentă în dreptul public.
    228. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare, însă aceasta nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară; normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).
    229. Prin urmare, eliminând numai zilele nelucrătoare, zile în care, de principiu, nu se lucrează în plen sau în comisii, din intervalul temporal cuprins între 18 aprilie şi 3 iulie 2018, apare evident că termenul defipt de Constituţie pentru procedura de adoptare a legii în Senat şi calculat conform Regulamentului Senatului a fost respectat. Întrucât prezumţia de constituţionalitate ataşată Regulamentului Senatului nu a fost contestată sau răsturnată în formele şi termenii prevăzuţi de Constituţie, Curtea constată că modul de calcul al termenului de adoptare a legii se realizează potrivit acestui act.
    230. De altfel, în subsidiar faţă de cele anterior reţinute, Curtea reţine că situaţia din prezentul dosar este diferită faţă de cea care a făcut obiectul Deciziei nr. 646 din 16 octombrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. În acest sens, se reţine faptul că, prin această ultimă decizie, Curtea a observat că termenul de dezbatere şi adoptare a legii s-a împlinit la data de 24 februarie 2018; ca atare, la data de 26 martie 2018 nu mai putea fi modificat termenul de adoptare tacită prin prelungirea lui la 60 de zile, întrucât termenul de 45 de zile deja expirase, astfel că propunerea legislativă trebuia transmisă Camerei decizionale - Senatul - în forma iniţiatorului, ca adoptată tacit. De asemenea, Curtea reţine că în acea cauză legea se afla în procedura obişnuită de adoptare.
    231. Curtea observă că, în cauza de faţă, propunerea legislativă a făcut obiectul unei proceduri de adoptare prin mijlocirea unei comisii speciale comune, care, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală [Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, paragraful 62].
    232. Prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 50, Curtea a statuat că o comisie specială comună fie concepe o propunere legislativă care poate face obiectul unei iniţiative legislative ulterioare, fie întocmeşte un raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative preexistent/e, iar deputaţii şi senatorii membri ai Comisiei depun amendamente care sunt admise/respinse, după caz.
    233. În prima ipoteză enunţată, potrivit art. 8 alin. (4) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, „propunerile legislative elaborate de comisiile speciale se depun la cele două birouri permanente, sub semnătura majorităţii sau a tuturor membrilor comisiei“, ceea ce înseamnă că termenul de 45 sau 60 de zile, după caz, începe să curgă de la data depunerii la cele două birouri permanente. În schimb, în cea de-a doua ipoteză, propunerea legislativă este elaborată de către Comisia specială comună de abia prin adoptarea raportului, care, în cazul de faţă, a cuprins analiza propunerii legislative iniţiale, a propunerilor legislative în legătură cu materia penală şi a amendamentelor depuse în cadrul Comisiei; numai de la acest moment suntem în faţa unei „propuneri legislative elaborate de comisiile speciale“. Prin urmare, în mod similar primei ipoteze enunţate, termenul de 45 sau 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie devine aplicabil de la data depunerii raportului la biroul permanent. De aceea, cât timp propunerea legislativă, deja înregistrată la unul dintre cele două Birouri permanente, se află în lucru la această comisie specială, termenul de 45 sau 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie este inaplicabil.
    234. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că propunerea legislativă iniţială nu rămâne în nelucrare din moment ce, cu privire la aceasta, a fost angajată competenţa comisiei speciale comune. Din momentul în care propunerea legislativă face obiectul dezbaterii comisiei speciale comune, dispoziţia constituţională analizată nu îşi mai găseşte incidenţa în această etapă, ceea ce permite ca lucrările comisiei să se desfăşoare într-un ritm care ţine seama de criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ [Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 51] în vederea elaborării propunerii legislative; or, elaborarea presupune atât configurarea, cât şi însuşirea de către comisie a noii propuneri legislative rezultate prin raportul întocmit.
    235. Complexitatea şi varietatea domeniului ce face obiectul activităţii Comisiei speciale comune justifică o asemenea abordare. De altfel, Curtea a subliniat că, odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă; în caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale [Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 62]. Curtea reţine că este opţiunea exclusivă a Comisiei speciale comune să aleagă proiectul/propunerea de lege existent/ă în procedură parlamentară care va face obiectul activităţii sale, astfel că, odată ce această opţiune a fost realizată, proiectul/propunerea de lege se supune art. 75 alin. (2) din Constituţie; sub aspectul termenelor de adoptare, însă, acesta va curge de la data depunerii raportului de către această comisie. Curtea mai reţine că, pentru buna desfăşurare a activităţii Comisiei speciale comune, se transmit acesteia toate propunerile sau proiectele de lege în legătură cu domeniul analizat aflate în diferite stadii ale procedurii parlamentare [a se vedea şi Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 51], neputându-se, astfel, susţine că aceste propuneri sau proiecte de legi transmise ar putea, cât timp se află în lucru la această comisie, să fie adoptate tacit, pentru că, în caz contrar, s-ar submina însăşi raţiunea existenţei unei asemenea comisii.
    236. Prin urmare, în cele două ipoteze antereferite termenul prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie va curge fie de la data depunerii la biroul permanent a propunerii legislative care a fost însuşită de comisia specială prin conceperea acesteia, fie de la data depunerii raportului. În cauză, Curtea constată că, la nivelul Camerei de reflecţie, raportul Comisiei speciale comune a fost depus la Biroul permanent al Senatului în data de 3 iulie 2018, iar adoptarea legii s-a realizat în aceeaşi zi, cu respectarea, aşadar, a termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie.
    237. Se mai susţine că legea analizată încalcă principiul bicameralismului, respectiv dispoziţiile art. 61 şi art. 75 din Constituţie. În acest sens, se arată că art. 216^1 şi art. 295 din Codul penal au fost modificate în Camera decizională, fără a fi dezbătute sub nicio formă în prima Cameră sesizată, respectiv Senatul.
    238. Curtea, pe cale jurisprudenţială, a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, în existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din data de 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 44).
    239. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45).
    240. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2018, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43).
    241. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că se invocă încălcarea principiului bicameralismului datorită a două modificări aduse în Camera decizională faţă de textul adoptat în Camera de reflecţie. Astfel, art. 216^1 din Codul penal prevede că „Întreţinerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituţia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă“, ceea ce înseamnă că în Camera decizională s-a eliminat pedeapsa principală alternativă a amenzii, în condiţiile în care textul în vigoare prevede că „întreţinerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituţia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă“. Modificarea art. 295 din Codul penal priveşte introducerea unui nou alineat la acest text de incriminare, potrivit căruia „Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală“, eliminându-se, astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu.
    242. Cele două modificări legislative operate în Camera decizională vizează aceeaşi materie care face obiectul de reglementare a propunerii legislative, se încadrează în concepţia de ansamblu a reglementării şi nu aduc transformări semnificative în economia acesteia. De asemenea, Curtea constată că aceste modificări nu imprimă o diferenţă majoră de conţinut propunerii legislative, ci dau expresie scopului urmărit de iniţiatori, respectiv îmbunătăţirea cadrului legislativ în materie penală. Prin urmare, Curtea constată că modificările aduse art. 216^1 şi art. 295 din Codul penal nu sunt de natură să schimbe în mod substanţial configuraţia formei adoptate de Senat, drept care nu se poate reţine încălcarea art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 alin. (3) din Constituţie, referitor la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

    (4) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă
    243. Deşi calificată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate drept critică de natură extrinsecă, în jurisprudenţa Curţii, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii. În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, este incident art. 30 din această lege, care prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului.“ Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2016, paragraful 110, Curtea a stabilit că „Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluţie normativă menită a rezolva o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei «crize a contractului» care nu se subsumează conţinutului normativ al art. 30 din Legea nr. 24/2000“.
    244. Curtea reţine că lipsa unui studiu sau unei analize de impact, prevăzute de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 94-98. Curtea a stabilit expres că „neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe analizele de impact necesare“ se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor [paragrafele 95 şi 98].
    245. Raportat la prezenta cauză, Curtea constată că aceasta diferă de situaţia existentă în Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, în sensul că această ultimă decizie a privit procesul de descentralizare bazat pe Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, care impune obligaţii specifice autorităţilor statului implicate în transferul de competenţe administrative. Mai mult, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate, Curtea constată că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti întro veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor.
    (4.1) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 146 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014
    246. Art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege are următorul cuprins:
    "(1^1) Legea penală mai favorabilă se aplică luându-se în calcul următoarele criterii:
    a) se verifică conţinutul infracţiunii şi limitele de pedeapsă. Dacă în urma acestei verificări se constată că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea stabilită, urmare a acestei verificări, sunt mai favorabile într-o lege, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă;
    b) se verifică circumstanţele de agravare şi atenuare a răspunderii, precum şi modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracţiuni sau de stabilire a stării de recidivă. Dacă în urma acestor verificări pedeapsa rezultantă este mai uşoară potrivit uneia dintre legile comparate, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă;
    c) se verifică termenele de prescripţie. Dacă potrivit uneia dintre legi răspunderea penală este prescrisă, aceasta va fi considerată lege penală mai favorabilă.
(1^2) Ordinea legală de verificare de la alin. (1^1) este obligatorie.
(1^3) Textele de abrogare a unor norme de incriminare mai favorabile sunt supuse controlului de constituţionalitate şi, în cazul constatării constituţionalităţii numai în parte sau a constatării neconstituţionalităţii normei abrogatoare, textele abrogate sau modificate neconstituţional pot deveni normă penală mai favorabilă.
(1^4) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă, precum şi termenele şi condiţiile de prescripţie din legea penală mai favorabilă."

    247. Art. 5 din Codul penal în vigoare prevede:
    "(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."

    248. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că instituirea unor criterii determinate şi a unei ordini legale de valorificare a acestora, în raport cu care judecătorul trebuie să stabilească legea penală mai favorabilă, încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, contravenind criteriului aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Se mai arată că lipsa de claritate a soluţiei legislative care stabileşte că textul abrogat poate deveni normă penală mai favorabilă dacă norma prin care se abrogă un text de incriminare este declarată neconstituţională contravine art. 1 alin. (5) şi art. 146 din Constituţie. Se mai arată că norma juridică este lipsită de previzibilitate, întrucât poate fi interpretată în sensul că, în măsura în care limitele de pedeapsă sunt mai favorabile în una dintre legile penale succesive, iar termenele şi condiţiile de prescripţie în cealaltă dintre legile aflate în conflict temporal, judecătorul va trebui să combine prevederile din legea veche şi din legea nouă, creând pe această cale o lex tertia, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie şi Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014.
    249. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1) şi (1^2)] din lege contravine art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, întrucât aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblu este incompatibilă cu ordinea legală stabilită prin textele criticate. Prin aplicarea criteriilor indicate în art. 5 alin. (1^1), în ordinea legală prevăzută în art. 5 alin. (1^2) din lege, se poate ajunge la situaţia considerării ca lege penală mai favorabilă a legii penale defavorabile, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    250. Astfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a statuat că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile“.
    251. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei [Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007, sau Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 31].
    252. „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze“ [Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, sau Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 32].
    253. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 a fost receptată şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 5 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 26 iunie 2014, Decizia nr. 9 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 3 iulie 2014, Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014, sau Decizia nr. 13 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015, decizii pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală].
    254. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale demonstrează faptul că operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile este una complexă, care se realizează in concreto. Prin urmare, trebuie luate în calcul atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Această operaţiune nu comportă doar o comparare a minimului sau maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune dată, ci, pe lângă criteriul antemenţionat, prezintă relevanţă, cu titlu exemplificativ, regimul juridic al concursului de infracţiuni, al recidivei, al pluralităţii intermediare, al modului în care norma penală este configurată [formă simplă/calificată a infracţiunii], aspectele referitoare la individualizarea pedepselor. De aceea, o aplicare globală a legii penale mai favorabile implică o viziune de ansamblu, în funcţie de datele cauzei.
    255. În schimb, legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză propune o aplicare secvenţială a unor criterii legale în funcţie de care se apreciază caracterul mai favorabil al legii penale, aspect care implică o anumită ordine de analiză a acestora. Însă acest aspect, coroborat cu caracterul irefragabil al concluziei de lege penală mai favorabilă după fiecare secvenţă/treaptă de analiză, duce la alterarea nepermisă a mecanismului de determinare a legii penale mai favorabile. Dacă s-ar accepta mecanismul propus, sar ajunge la situaţia în care normele de drept substanţial ale legii noi referitoare la înlăturarea răspunderii penale [termenele de prescripţie], deşi mai favorabile, să nu poată fi valorificate dat fiind că, spre exemplu, legea nouă prevede un tratament sancţionator mai aspru pentru infracţiunea respectivă.
    256. De asemenea, în ipoteza concursului de infracţiuni, situaţie în care, exempli gratia, deşi fiecare maxim special al infracţiunilor aflate în concurs din legea nouă este mai mic faţă de cele reglementate de legea veche, dar tratamentul concursului din legea nouă este mai sever decât cel din legea veche, ar urma ca legea nouă, legea mai aspră, să poată fi calificată, potrivit criteriilor legii supuse controlului de constituţionalitate, drept lege penală mai favorabilă, iar instanţa judecătorească să fie obligată, chiar împotriva evidenţei, să aplice autorului infracţiunii legea penală mai aspră. Mai mult, în procesul de individualizare a pedepsei, se poate ajunge la situaţia în care o lege penală care, chiar dacă reglementează un maxim special al pedepsei mai mic pentru o infracţiune dată faţă de cel cuprins în legea nouă, să nu dea loc la aplicarea unor instituţii de drept penal, precum amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ceea ce duce la concluzia că judecătorul cauzei este, într-o atare situaţie, obligat să aplice o pedeapsă cu executare, cu consecinţa încarcerării persoanei condamnate.
    257. Aceste exemple demonstrează faptul că nu este posibilă o asemenea enumerare exhaustivă a criteriilor necesare determinării legii penale mai favorabile, întrucât ea necesită o apreciere globală a instituţiilor de drept penal, la îndemâna judecătorului. Cu alte cuvinte, datele speţei sunt de cele mai multe ori determinante pentru a stabili care dintre legile penale aflate „în concurs“ sunt mai favorabile, pentru că această operaţiune necesită o aplicare globală a tuturor instituţiilor de drept penal substanţial, nu numai a unora sau a altora. Mai mult, chiar dacă legiuitorul ar enumera instituţiile de drept penal incidente în evaluarea caracterului mai favorabil al legii penale, cu indicarea unei ordini în analiza realizată, ar rezulta riscul ca enumerarea limitativă să nu fie exhaustivă şi să nu cuprindă toate ipotezele posibile care se nasc în practică. Indiferent de existenţa sau nu a acestei enumerări, judecătorul cauzei este obligat să determine el însuşi legea penală mai favorabilă. În aceleaşi coordonate, Curtea constată că, în măsura în care legiuitorul procedează la normativizarea instituţiilor de drept penal incidente şi a ordinii de analiză a acestora în evaluarea legii penale mai favorabile, acesta nu are competenţa constituţională ca, în funcţie de o analiză secvenţială determinată de aprecierea criteriilor astfel normate într-o anumită ordine legală, să reglementeze o prevalenţă a criteriilor ce ţin de maximul special al pedepsei, faţă de cele ce ţin de cauzele care înlătură răspunderea penală, astfel cum s-a reglementat în legea criticată. Practic, stabilirea criteriilor de natură legală, în mod secvenţial, cu o ordine de analiză în trepte, dirimantă ca natură şi efecte în procesul de determinare a legii penale mai favorabile, implică riscul ca această ordine dirimantă să nu fie corect stabilită şi să nu cuprindă toate situaţiile posibile.
    258. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)] din lege nu poate cuprinde toate situaţiile posibil a fi întâlnite în procesul de aplicare a legii, pentru determinarea legii penale mai favorabile, şi, astfel, creează premisa calificării unei legi penale mai aspre ca fiind mai favorabilă, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea constată şi încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale.
    259. De asemenea, Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^2)] din lege, reglementând o anumită ordine obligatorie de analiză în trepte a criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, indicate în art. 5 alin. (1^1) din lege, încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât ordinea impusă permite calificarea unei legi penale mai aspre ca fiind mai blânde. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, se reţine şi încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale.
    260. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3)] din lege, Curtea reţine că, din modul de redactare a textului, se înţelege că se instituie un control de constituţionalitate automat asupra textelor de abrogare a normelor de incriminare, ceea ce contravine art. 146 din Constituţie. Este indiscutabil faptul că instanţa constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra normelor legale abrogatoare [a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007], în formele prescrise de Constituţie, respectiv la sesizare, pe calea controlului de constituţionalitate a priori şi a posteriori. Or, textul criticat, astfel cum este redactat, consacră exercitarea din oficiu a controlului de constituţionalitate, soluţie legislativă incompatibilă cu art. 146 din Constituţie.
    261. De asemenea, Curtea constată că modul de formulare a textului criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, destinatarul normei neputând înţelege ipoteza normativă avută în vedere de legiuitor. De altfel, forma preconizată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1^3) din Codul penal nu permite identificarea cu claritate nici a obiectului său de reglementare, existând o relaţie de contrarietate între prima şi ultima parte a textului. Astfel, se constată că teza finală a textului analizat - „textele abrogate sau modificate neconstituţional“ - cuprinde o antinomie cu tezele anterioare ale aceluiaşi alineat, întrucât introduce în dispoziţia normei textele modificatoare, deşi ipoteza normei se referă la textele abrogatoare/abrogate.
    262. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 146 din Constituţie.
    263. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^4)] din lege, Curtea constată că acest text nu permite identificarea exactă a intenţiei legiuitorului, generând incertitudini în aplicarea legii penale mai favorabile în condiţiile în care repetă parţial noul art. 5 alin. (1) din Codul penal, în forma sa preconizată, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    264. Mai mult, textul creează confuzie, întrucât, pe de o parte, acreditează ideea potrivit căreia din legea penală mai favorabilă se aplică numai limitele de pedeapsă, respectiv termenele şi condiţiile de prescripţie. În acest fel, pare că este contrazisă chiar ipoteza normativă din alineatul (1) şi că se aplică selectiv din legea penală mai favorabilă numai anumite instituţii de drept penal material, şi nu legea în ansamblul său. Totodată, astfel cum arată autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, textul este susceptibil de a fi interpretat în sensul că, în măsura în care limitele de pedeapsă sunt mai favorabile în una dintre legi, iar termenele şi condiţiile de prescripţie în cealaltă dintre legile aflate în conflict temporal, judecătorul va trebui să combine prevederile din legea veche şi din legea nouă, creând pe această cale o lex tertia, ceea ce este contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi inclusiv dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din cod, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate. Se încalcă, astfel, şi art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    265. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^4)] din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    (4.2) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 22 din Constituţie
    266. Dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege au următorul cuprins: „Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există o obligaţie expresă de a acţiona prevăzută de lege“.
    267. Dispoziţiile art. 17 lit. a) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona“.
    268. Critici de neconstituţionalitate. Autorii arată, în esenţă, că, prin modificarea propusă pentru art. 17 lit. a) din Codul penal, care exclude din cuprinsul normei penale anterior referite obligaţia contractuală de a acţiona, textul criticat restrânge sfera infracţiunii comisive săvârşite prin omisiune, scoţând în afara ilicitului penal faptele comisive constând în neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona, atunci când această obligaţie este prevăzută printr-un contract. Se susţine că, spre exemplu, infracţiunile contra vieţii şi cele contra integrităţii corporale sau a sănătăţii pot fi săvârşite, prin omisiune, de către persoane obligate să acţioneze în baza unui contract, care poate fi de muncă, de colaborare etc., şi că, aşa fiind, textul criticat nu oferă suficiente garanţii pentru asigurarea protecţiei penale a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, prevăzut la art. 22 din Constituţie. Pentru acelaşi motiv, se arată că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3). Se arată, de asemenea, că, în expunerea de motive a legii, iniţiatorii acesteia au justificat o asemenea măsură prin prisma Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016.
    269. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, în toate ramurile de drept, izvoarele obligaţiilor sunt legea şi alte acte/fapte juridice privind raporturi juridice producătoare de drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor. Astfel, unul dintre izvoarele obligaţiilor îl reprezintă şi contractul (art. 1.165 din Codul civil), definit ca acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, exprimat cu intenţia de a constitui, de a modifica sau de a stinge un raport juridic (art. 1.166 din Codul civil). Având în vedere obiectul contractului, Curtea reţine că acesta poate da naştere unor obligaţii de a acţiona de natură a proteja dreptul la viaţa şi la integritate fizică şi psihică a persoanei. Cu titlu exemplificativ, Curtea reţine obligaţia de asistenţă a copilului, ce rezultă din contractul încheiat de părinţi cu bona acestuia, obligaţie care trebuie exercitată în perioada în care minorul se află sub supravegherea bonei; transferul acestei obligaţii în sarcina bonei are ca efect exonerarea părinţilor de obligaţia de asistenţă a copilului, ce rezultă din dispoziţiile art. 493 din Codul civil referitor la supravegherea copilului. Aşa fiind, conform texului criticat, decesul minorului, ca urmare a neîndeplinirii de către bonă a obligaţiei de a-l hrăni sau de a-l proteja, nu mai poate determina pedepsirea bonei pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, în condiţiile eliminării din cuprinsul art. 17 lit. a) din Codul penal a trimiterii la obligaţiile de natură contractuală, întrucât infracţiunea de omor ar fi săvârşită prin omisiunea de a acţiona, obligaţie ce rezultă din contractul încheiat de către părinţii minorului cu bona. Aceleaşi probleme le ridică răspunderea penală a medicilor din sistemul privat de sănătate, a căror activitate este organizată în sistem individual, raportat la vătămarea integrităţii fizice sau psihice ori decesul pacientului, ca urmare a neîndeplinirii de către medic a unei obligaţii de a face, prevăzută în contractul de furnizare a serviciilor medicale.
    270. Prin urmare, în planul dreptului penal substanţial, Curtea reţine că, în urma modificării operate prin legea supusă controlului de constituţionalitate asupra art. 17 lit. a) din Codul penal, obligaţia convenţională de a acţiona/de a interveni pentru a împiedica alte forţe să producă rezultatul incriminat nu mai poate constitui elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni şi că, în absenţa unei asemenea incriminări, omisiunea rămâne doar o încălcare a unei obligaţii civile, sociale sau morale, fără semnificaţie penală. Astfel, în condiţiile în care legiuitorul impune, la nivel de principiu, ca săvârşirea infracţiunii să fie condiţionată de o acţiune comisivă prin omisiune, aplicabilă doar unei obligaţii legale de a acţiona, Curtea constată că, în ipoteza existenţei unei obligaţii contractuale de a acţiona, protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu mai poate fi realizată prin mijloace de drept penal, ceea ce denotă o reducere a nivelului de protecţie al acestora.
    271. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea reţine că modificarea dispoziţiilor art. 17 lit. a) din Codul penal, în sensul eliminării din cuprinsul acestora a variantei săvârşirii infracţiunii comisive prin omisiune, atunci când există o obligaţie contractuală de a acţiona, determină imposibilitatea angajării răspunderii penale, pentru fapte de omor, de ucidere din culpă, de vătămare corporală ori vătămare corporală din culpă, a numeroase subiecte de drept care, prin neîndeplinirea unor obligaţii de a face, rezultate din contractele încheiate cu victimele, în vederea prestării unor servicii, determină moartea acestora. Prin urmare, modificarea legislativă analizată diminuează, în mod semnificativ, rolul preventiv al dispoziţiilor art. 17 din Codul penal, cu consecinţa lipsirii de protecţie penală a persoanelor care încheie contracte similare celor mai sus analizate, sub aspectul ocrotirii dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică al acestora. Cum relaţiile contractuale de natura celor anterior referite sunt extrem de numeroase şi de diverse, modificarea legislativă analizată lipseşte de protecţie penală un număr extrem de mare de subiecte de drept, aspect ce semnifică neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei prevăzute la art. 22 alin. (1) din Legea fundamentală, aceea de a garanta dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei.
    272. Referitor la dreptul Parlamentului de a dezincrimina fapte prevăzute de legea penală, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a statuat că, „potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nuşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului“. S-a constatat, prin aceeaşi decizie, că „libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie“.
    273. De asemenea, din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, rezultă că, prin consacrarea normativă, cu caracter general, a infracţiunii comisive prin omisiune (temei al angajării răspunderii penale şi în cazul unui comportament omisiv), se realizează unul dintre aspectele materiale ale principiului legalităţii, acela al redactării textelor legale cu suficientă claritate, pentru ca orice persoană să poată şti, din modul de redactare a dispoziţiei pertinente şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării instanţelor, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală.
    274. Mai mult, argumentul invocat, de altfel, şi în Expunerea de motive a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, potrivit căruia modificarea legislativă criticată rezultă, cu necesitate, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că elementele ce configurează conţinutul constitutiv al infracţiunilor trebuie să fie reglementate prin acte normative primare, este lipsit de pertinenţă prin raportare la infracţiunile contra vieţii şi la infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii, întrucât conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni este prevăzut, într-o manieră clară, precisă şi previzibilă, la capitolele I şi II ale titlului I al părţii speciale a Codului penal. În aceste condiţii, aspectul naşterii, pe cale contractuală, a formelor concrete pe care le îmbracă, în practică, elementele ce formează conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni, respectiv concretizarea lor în obligaţii contractuale de a acţiona, nu încalcă exigenţele principiului legalităţii incriminării, forma în vigoare a art. 17 lit. a) din Codul penal fiind în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.
    275. De asemenea, Curtea reţine că, prin decizia antereferită, nu a abordat infracţiunea comisivă prin omisiune, ci elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. În consecinţă, o aplicare particulară a art. 17 lit. a) din Codul penal în privinţa art. 297 din acelaşi cod nu justifică eliminarea tezei referitoare la obligaţia contractuală de a acţiona din cuprinsul art. 17 lit. a) din Codul penal, text a cărui aplicabilitate nu se rezumă numai la abuzul în serviciu.
    276. Prin urmare, a elimina posibilitatea săvârşirii infracţiunii comise prin omisiune atunci când obligaţia de a acţiona decurgea dintr-un contract înseamnă, în primul rând, o diminuare a protecţiei penale a unor valori sociale primordiale, precum dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la sănătate, libertatea individuală. O asemenea diminuare a forţei de constrângere a statului echivalează cu încălcarea obligaţiilor pozitive care rezultă din art. 1 alin. (3) din Constituţie, respectiv stabilirea unui cadru normativ apt şi capabil să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale, inclusiv prin folosirea mijloacelor de drept penal atunci când valorile sociale lezate sunt de o importanţă primordială. În al doilea rând, se constată că legiuitorul şi-a încălcat marja de apreciere în privinţa configurării normei de incriminare, având în vedere că textul analizat este de aplicabilitate generală în privinţa normelor din partea specială a Codului penal, conţinutul său normativ neraportându-se numai la art. 297 din Codul penal. Prin urmare, se încalcă şi art. 61 din Constituţie.
    277. Curtea conchide că modificarea art. 17 lit. a) din Codul penal, prevăzută la art. I pct. 4 din legea supusă controlului a priori de constituţionalitate, încalcă dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, motiv pentru care aceasta nu se încadrează în marja de apreciere reglementată în favoarea legiuitorului la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

    (4.3) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie
    278. Dispoziţiile art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1)] din lege au următorul cuprins: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În cazul infracţiunilor contra persoanei, forma continuată se reţine numai când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv.“
    279. Dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“
    280. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că textul criticat încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că, prin menţinerea condiţiei săvârşirii infracţiunii continuate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, în cazul infracţiunilor contra persoanei, textul criticat încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017.
    281. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că aceasta este întemeiată, menţinerea condiţiei săvârşirii infracţiunii continuate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, în cazul infracţiunilor contra persoanei, contravenind atât soluţiei, cât şi considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.
    282. Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul acestora este neconstituţională. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, la paragrafele 21-27 din decizia anterior menţionată, că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care săvârşesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Curtea a constatat că apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015). În acest sens, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor obligatoriu şi fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că, în situaţia săvârşirii, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unui număr mare de acţiuni sau inacţiuni - care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, chiar dacă acestea au un grad redus de pericol social, se ajunge, în practică, la aplicarea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv, instanţa de judecată nu poate face aplicarea dispoziţiilor privind infracţiunea continuată. Curtea a constatat că imposibilitatea reţinerii infracţiunii în formă continuată - dacă nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiunii -, având drept consecinţă obligarea instanţei de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, creează discriminare între autorul faptei şi o persoană care săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca şi în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiţiei unităţii subiectului pasiv. Curtea a observat că persoanele în cauză se află în situaţii similare, din perspectiva gravităţii faptei săvârşite şi a periculozităţii făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancţionator aplicabil. Tratamentul diferenţiat nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare, aleatoriu şi exterior voinţei acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferenţiere între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluţiei infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent de acesta, şi, pentru acest motiv, nejustificat. Prin urmare, întrucât textul criticat a valorificat acest din urmă criteriu, Curtea a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal - care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate - creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
    283. Analizând considerentele Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea constată că acestea nu disting în privinţa obiectului juridic al infracţiunilor continuate pentru care art. 35 alin. (1) din Codul penal prevede condiţia unicităţii subiectului pasiv, stabilind că impunerea acestei condiţii creează discriminare între subiecţii activi ai diferitelor infracţiuni, care, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzelor, pot sau nu să cunoască aspectul unicităţii subiectului pasiv al infracţiunilor pe care le comit la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, unicitatea subiectului pasiv al infracţiunii continuate neputând constitui un criteriu obiectiv de aplicare a unui regim sancţionator diferit în privinţa făptuitorilor.
    284. Este adevărat că, la pronunţarea soluţiei de admitere mai sus analizate, a fost avut în vedere şi regimul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut la art. 39 alin. (1) din Codul penal, în forma aflată în prezent în vigoare, potrivit căruia în situaţia în care sunt stabilite, pentru infracţiunile săvârşite în concurs, numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, iar în ipoteza stabilirii numai a unor pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Acest regim sancţionator este mai sever decât cel prevăzut prin legea criticată, potrivit căruia adăugarea sporului legal este facultativă, iar cuantumul acestuia este de până la 3 ani, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, şi de până la o treime din pedeapsa cea mai grea, în situaţia în care au fost stabilite numai pedepse cu amenda.
    285. Totuşi, argumentul decisiv în analiza deciziei de admitere a Curţii Constituţionale nu a constat în compararea modului de stabilire a pedepsei în ipoteza infracţiunii continuate sau în caz de concurs de infracţiuni, respectiv caracterul mai aspru sau mai blând al tratamentului penal, ci faptul că unitatea subiectului pasiv, deşi poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare, aleatoriu şi exterior voinţei acestuia, devine criteriu de departajare între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni, ceea ce duce la aplicarea unui tratament diferenţiat ce nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Unitatea subiectului pasiv nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferenţiere între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluţiei infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent de acesta, şi, pentru acest motiv, nejustificat [a se vedea Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 23]. De altfel, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 29, Curtea a statuat expressis verbis că drept „urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu criteriu de stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare“.
    286. În consecinţă, Curtea constată că, în urma pronunţării Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, reperul diferenţiator între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni este, în mod exclusiv, unitatea rezoluţiei infracţionale, şi nu tratamentul sancţionator sau tipologia de relaţii sociale ocrotite prin norma penală de incriminare, astfel că apare cu atât mai surprinzătoare opţiunea legiuitorului de a stabili, în contra deciziei Curţii, reţinerea formei continuate a infracţiunii când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv în cazul infracţiunilor contra persoanei. De altfel, Curtea reţine că aspectul săvârşirii infracţiunii continuate contra persoanei nu presupune, per se, cunoaşterea de către subiectul activ a identităţii subiectului pasiv. Aceasta întrucât, în practică, infracţiunile contra persoanei prezintă diverse forme de comitere, identitatea victimei sau a victimelor putând fi cunoscută sau nu de către autori şi de către participanţii la săvârşirea acestora.
    287. Prin urmare, indiferent de regimul sancţionator al concursului de infracţiuni astfel cum acesta se propune a fi modificat prin art. I pct. 6 din legea criticată, Curtea constată că menţinerea condiţiei unicităţii subiectului pasiv pentru reţinerea infracţiunii continuate, în cazul unei anumite categorii de infracţiunii, respectiv al infracţiunilor contra persoanei, este de natură a contraveni Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017.
    288. Totodată, analizând expunerea de motive a legii criticate, Curtea constată că, în cuprinsul acesteia, modificarea art. 35 alin. (1) din Codul penal este justificată prin trimiterea exemplificativă la diverse abuzuri de drept, despre care se susţine că sunt săvârşite de organele judiciare, cu prilejul aplicării dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la infracţiunea continuată şi la concursul de infracţiuni. Însă, tot prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 26, Curtea Constituţională a statuat că prezumarea eludării legii de către instanţele judecătoreşti, cu ocazia înfăptuirii actului de justiţie, nu poate fi avută în vedere la stabilirea scopului legitim al unei reglementări.
    289. Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea, prin art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege, a condiţiei unicităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunilor continuate săvârşite contra persoanei contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017 şi, prin urmare, dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    (4.4) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    290. Dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)] din lege au următorul cuprins:
    "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...]
    b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani;
    c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim; [...]
    e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziţiei de la lit. c)“;"

    291. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Codul penal, în vigoare, au următorul cuprins:
    "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...]
    b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
    c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; [...]
    e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c)."

    292. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că, în condiţiile diminuării în mod semnificativ a limitelor speciale de pedeapsă faţă de cele prevăzute în Codul penal din 1969, legiuitorul a reglementat un mod de sancţionare a concursului de infracţiuni chiar mai blând decât cel reglementat în codul antereferit, ceea ce încalcă exigenţele art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    293. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) şi e), cu trimitere la lit. b)] din lege, Curtea subliniază că în legislaţiile penale sunt consacrate trei sisteme principale de sancţionare a concursului de infracţiuni, şi anume cumulul aritmetic, al absorbţiei şi cumulul juridic.
    294. Sistemul cumulului aritmetic constă în stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracţiune, după care pedepsele se totalizează. Sistemul absorbţiei presupune faptul că instanţa judecătorească stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar apoi o aplică pe cea mai grea, considerându-se că aceasta le absoarbe pe celelalte. Această soluţie prezintă dezavantajul că un infractor care ştie că va fi condamnat pentru o infracţiune gravă se va considera imun la orice pedeapsă pentru infracţiunile mai uşoare pe care le-ar comite. Sistemul cumulului juridic constă în stabilirea unei pedepse de către instanţă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs, făcând abstracţie de celelalte, după care se aplică cea mai grea dintre ele, ca pedeapsă rezultantă, căreia i se aplică un spor. Acest din urmă sistem cunoaşte variaţiuni de aplicare; astfel, există posibilitatea ca pedepsei celei mai grele să i se aplice un spor obligatoriu şi fix sau un spor facultativ şi variabil ori un spor obligatoriu şi variabil sau facultativ şi fix.
    295. Din cele expuse mai sus, Curtea reţine că, în prezent, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal consacră, în privinţa concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, iar noua formulă legislativă propune sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, cu alte cuvinte, aparent se revine la formula legislativă anterioară de sancţionare a concursului de infracţiuni, prevăzută de Codul penal din 1969. Se renunţă, astfel, la varianta sporului obligatoriu şi fix, parte a sistemului cumulului juridic, şi se preconizează adoptarea variantei sporului facultativ şi variabil, parte a aceluiaşi sistem al cumulului juridic.
    296. De principiu, o asemenea opţiune legislativă ţine de marja de apreciere a legiuitorului în structurarea politicii sale penale. De asemenea, ţine de competenţa acestuia să opteze pentru un anume sistem sau altul sau pentru o anume variaţiune din cadrul unui sistem. Totuşi marja de apreciere a legiuitorului nu este şi nu poate fi una absolută. Astfel, trebuie ca, prin opţiunea sa, pe de o parte, să aducă o atingere proporţională libertăţii individuale a infractorului, ţinând cont de relaţiile sociale nesocotite de către acesta, iar, pe de altă parte, să protejeze ordinea şi siguranţa publică, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale celorlalte persoane, ţinând seama de periculozitatea infractorului. De aceea, politica penală a statului trebuie astfel configurată încât să creeze un just echilibru între interesele concurente; un asemenea echilibru reprezintă o garanţie asociată statului de drept. În considerarea acestui aspect, Curtea a statuat că legiuitorul are obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Astfel, dacă opţiunea pentru un anumit sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni ar duce la încurajarea acestui fenomen şi punerea în pericol, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalte persoane, ar demonstra o lipsă vădită a unui echilibru între interesele concurente, iar acest dezechilibru în sine este contrar ideii de stat de drept.
    297. Prin Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 26 iulie 2005, Curtea a constatat referitor la anumite infracţiuni cuprinse într-o lege cu dispoziţii penale - Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical - că acestea „nu se încadrează în politica penală a Parlamentului avută în vedere la elaborarea Codului penal“. Este de menţionat că această comparaţie realizată s-a raportat la Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, lege care nu a intrat niciodată în vigoare. Prin urmare, Curtea a stabilit că este competentă să analizeze dacă o anumită normă penală se încadrează sau nu în politica penală a statului, fără însă a identifica textul de referinţă folosit în controlul de constituţionalitate, pentru a determina parametrul de constituţionalitate incident. Totuşi Curtea a stabilit încălcarea unor texte constituţionale specifice, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, având în vedere relaţiile sociale ce trebuiau a fi ocrotite în lipsa normelor penale de dezincriminare [art. 22 din Constituţie privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 26 din Constituţie referitor la viaţa intimă, familială şi privată]. Prin urmare, în măsura în care o normă penală contravine politicii penale a statului, se poate reţine încălcarea acelor drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de care standardul constituţional de protecţie a fost nesocotit. Însă, în măsura în care o soluţie legislativă, în disonanţă cu politica penală a statului, afectează totalitatea acestor drepturi sau libertăţi fundamentale, în sensul că fragilizează întregul sistem de protecţie a acestora, urmează a se stabili drept standard de referinţă art. 1 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la statul de drept. O asemenea măsură nu afectează doar anumite relaţii sociale, ci are capacitatea/aptitudinea să submineze întregul sistem de garanţii asociat drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    298. De aceea, analiza Curţii va fi una în două trepte, respectiv stabilirea relaţiei de vădită contrarietate între norma penală adoptată şi politica penală a statului şi dacă această relaţie de contrarietate este de natură a încălca drepturi/libertăţi fundamentale specifice [ale inculpatului sau ale celorlalte persoane] sau chiar întregul spectru al acestora.
    299. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragrafele 26-28, a statuat că, „în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni. Aceasta, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că «soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică».
    300. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, «într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni». Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse.
    301. Având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale“.
    302. De asemenea, prin Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 21 aprilie 2016, paragraful 22, Curtea a statuat că „prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «România este stat de drept [...]», impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincvenţei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale“.
    303. Din cele de mai sus rezultă că politica penală a statului, reflectată în mod primar şi primordial în Codul penal, s-a axat pe ideea reducerii limitelor speciale de pedeapsă şi pe pedepsirea mai aspră a pluralităţii de infracţiuni [aplicarea pedepsei celei mai grele, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite]. Aceasta spre deosebire de Codul penal din 1969, care a stabilit limite speciale de pedeapsă ridicate, însă a pedepsit mai blând pluralitatea de infracţiuni [aplicarea pedepsei celei mai grele, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani].
    304. Or, noua formulă legislativă vizează aplicarea, în caz de concurs de infracţiuni, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, a pedepsei celei mai grele, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani. Este o evidentă relaxare a regimului sancţionator al concursului de infracţiuni, faţă de cel aflat în vigoare; deşi legiuitorul, în principiu, are competenţa constituţională să stabilească o asemenea orientare a politicii penale, acesta trebuie să coreleze cele două axe pe care le-a avut în vedere la elaborarea Codului penal. Astfel, dacă se doreşte pedepsirea mai blândă a concursului de infracţiuni, corelativ, legiuitorul are obligaţia constituţională de a spori limitele speciale de pedeapsă, pentru a se realiza o corelare între acestea. În caz contrar, infractorul ar fi încurajat să comită mai multe infracţiuni, pentru că ştie că în principal este pedepsit pentru o singură infracţiune comisă, iar sporul aplicat în aceste condiţii devine nesemnificativ. Practic, se constată că legiuitorul, deşi menţine sistemul cumulului juridic în privinţa sancţionării concursului de infracţiuni, prin reglementarea aplicării numai a unui spor facultativ, alterează sistemul cumulului juridic, deplasându-l, în mod nepermis, către cel al absorbţiei - existent în prezent în privinţa ipotezei de la art. 39 alin. (1) lit. a) din cod, potrivit căruia „când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă“ -, sistem care în sine poate încuraja săvârşirea de infracţiuni concurente.
    305. De asemenea, Curtea reţine că există şi o deosebire de substanţă între textul preconizat şi cel al Codului penal din 1969; astfel, în acest din urmă cod, concursul de infracţiuni, ca regim sancţionator, presupunea deplasarea pedepsei celei mai grele până la maximul special al infracţiunii date, în condiţiile în care limitele speciale de pedeapsă erau ridicate/mult mai ridicate faţă de cele din prezent, la care se putea aplica un spor de pedeapsă de până la 5 ani. Or, forma preconizată nu reglementează nici măcar posibilitatea judecătorului de a spori pedeapsa cea mai grea până la maximul special al acesteia, ci îl limitează să aplice pedeapsa cea mai grea, în condiţiile în care cuantumul pedepselor este mult diminuat. Mai mult, s-a instituit, ca şi în vechea reglementare, un spor facultativ şi variabil, dar nu de 5 ani, ci de 3 ani. Or, în aceste condiţii, Curtea constată că politica penală a statului devine contradictorie: dacă iniţial s-a dorit ca acest Cod penal să aibă mai degrabă o funcţie preventivă, în forma preconizată se ajunge la încurajarea săvârşirii a cât mai multor infracţiuni în concurs, pentru că cele mai multe dintre ele rămân nepedepsite. O asemenea concepţie afectează fundamentul statului de drept, fiind de netăgăduit faptul că perseverenţa infracţională trebuie descurajată şi mai aspru pedepsită.
    306. Din cele de mai sus, rezultă fără tăgadă faptul că această măsură alterează politica penală a statului, astfel cum a fost promovată şi normativizată prin Codul penal în vigoare, încercând revenirea la o formulă consacrată de Codul penal din 1969, denaturând-o, în schimb, şi pe aceea, sub aspectul tratamentului sancţionator. Nimic nu împiedică legiuitorul să modifice/să schimbe politica penală a statului, însă aceasta trebuie să fie corelată cu concepţia de ansamblu a Codului penal şi în conformitate cu exigenţele Constituţiei; aceasta înseamnă ca statul să asigure un just echilibru între protecţia libertăţii individuale a infractorului şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale celorlalte persoane.
    307. Astfel cum s-a arătat, legiuitorul are competenţa de a reveni la sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil şi nimic nu îl împiedică să facă acest lucru, însă aceasta presupune majorarea limitelor speciale de pedeapsă, precum şi a cuantumului sporului de pedeapsă, pentru a nu se ajunge la alterarea sistemului cumulului juridic şi adoptarea, în realitate, a sistemului absorbţiei, ceea ce ar echivala cu nepedepsirea celorlalte infracţiuni aflate în concurs.
    308. Rezultă că măsura analizată nu reconfigurează politica penală a statului, ci se constituie într-un element de alterare a acesteia, care afectează drepturile şi libertăţile fundamentale în ansamblul lor, fapt pentru care se constituie nu numai într-o ameninţare punctuală în privinţa unui drept sau a unei libertăţi fundamentale, ci în privinţa statului de drept, astfel cum acesta este consacrat la art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    309. În fine, cele de mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa formei preconizate a art. 39 alin. (1) lit. e) cu trimitere la lit. b) din Codul penal.
    310. Aspectele mai sus analizate nu se aplică însă în privinţa modificărilor preconizate prin textul criticat, pentru art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e) cu trimitere la lit. c) din Codul penal. Aceasta întrucât, spre deosebire de regimul sancţionator prevăzut pentru ipoteza stabilirii doar a unor pedepse penale cu închisoarea, în situaţia în care, pentru infracţiunile ce formează concursul de infracţiuni, sunt stabilite numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. Astfel, în ipoteza reglementată prin art. I pct. 6 din lege, pentru art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, sporul prevăzut de legiuitor este de o treime din maximul special al pedepsei celei mai grele aplicate, cuantum care, astfel determinat, este adecvat situaţiei comiterii unui concurs de infracţiuni pentru care se aplică pedeapsa amenzii penale, prin urmare unor infracţiuni care prezintă pericol mai scăzut pentru valorile sociale ocrotite prin norma penală faţă de infracţiunile pentru care sunt aplicate doar pedepse cu închisoarea, reglementate la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, şi, totodată, proporţional cu scopul urmărit de legiuitor, acela al descurajării perseverenţei infracţionale.
    311. De asemenea, Curtea constată că, prin modul său de formulare, textul criticat respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, în sensul că, în mod rezonabil, se poate determina faptul că sintagma „din acel maxim“ trebuie raportată la maximul special al pedepsei celei mai grele aplicate. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii.
    312. Curtea reţine că aceleaşi considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi pentru art. 39 alin. (1) lit. e) din Codul penal, cu privire la trimiterea pe care o face la lit. c) din acelaşi alineat.
    313. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) şi e) cu trimitere la lit. b)] din lege încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, în timp ce art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi e) cu trimitere la lit. c)] nu contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

    (4.5) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege în raport cu art. 42 din Constituţie
    314. Dispoziţiile art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)] din lege:
    "(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate stabilite prin expertiză medico-legală, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii“;"

    – Art. I pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)] din lege:
    "La articolul 64, alineatele (2) şi (6) se abrogă.“;"

    – Art. I pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege:
    "La articolul 91 alineatul (1), litera c) se abrogă."


    315. Dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi (6) şi art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în vigoare, au următorul cuprins:
    - Art. 64 alin. (1) şi (6):
    "(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii. [...]
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63.“"

    – Art. 91 „Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere“ alin. (1) lit. c):
    "(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...]
    c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;"


    316. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că eliminarea condiţiei existenţei consimţământului persoanei condamnate sau al infractorului, după caz, la înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, respectiv la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, contravine art. 42 din Constituţie, referitor la interzicerea muncii forţate.
    317. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii reflectă voinţa acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul şi în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, acesta constituind totodată scopul pedepsei. Textele criticate elimină obligativitatea consimţământului persoanei condamnate/ infractorului pentru aplicarea măsurii înlocuirii pedepsei amenzii sau pentru accesul la măsura amânării aplicării pedepsei/ suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dând posibilitatea instanţei judecătoreşti să aplice măsurile antereferite în lipsa consimţământului persoanei vizate. Cu alte cuvinte, o autoritate publică impune în sarcina persoanei vizate obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără ca aceasta să-şi fi manifestat consimţământul în acest sens.
    318. Pentru a analiza constituţionalitatea textelor criticate, Curtea urmează a avea în vedere art. 42 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Munca forţată este interzisă“, coroborat cu art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, în accepţiunea căruia „Nu constituie muncă forţată: [...] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată“. Similar dispoziţiilor constituţionale precitate, Curtea se va raporta şi la art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care stabileşte că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, paragraful 3 lit. a) a articolului menţionat statuând că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; [...]“. Totodată, potrivit art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, iar paragraful 3 lit. a) a articolului menţionat prevede că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate [...]“. De asemenea, dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, lit. c) (i) a paragraful 3 al art. 8 stabilind că „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii“. „Munca forţată sau obligatorie“, potrivit art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, „va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“, totodată, „termenul «munca forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private.“ [art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930].
    319. Curtea reţine că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau prin dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţie, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, întrucât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, în art. 4 paragraful 3 lit. a) din convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) (i) din pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată.
    320. Astfel, Curtea constată că în niciuna dintre cele două situaţii premisă, reglementate la art. 64 alin. (1) şi art. 91 alin. (1) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenţie, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunităţii nu este prestată în perioada de detenţie. Prin urmare, situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de detenţie nu este incidentă în cauză.
    321. Curtea reţine că noţiunea de „libertate condiţionată“ folosită în art. 42 alin. (1) lit. b) din Constituţie este sinonimă cu cea de „liberare condiţionată“ cuprinsă în art. 99-106 din Codul penal. Prin urmare, munca neremunerată a unei persoane condamnate nu poate fi considerată ca fiind forţată în termenul de supraveghere stabilit ca urmare a dispunerii liberării condiţionate. În aceste condiţii, cele două situaţii premisă reglementate la art. 64 alin. (1) şi art. 91 alin. (1) din Codul penal nu vizează liberarea condiţionată, ci înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiţionată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea constată că, în ipoteza înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii neexecutate sau dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie calificată ca fiind forţată, în lipsa consimţământului persoanei.
    322. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 10, 11 şi 17 [cu referire la art. 64 alin. (1), la abrogarea art. 64 alin. (6) şi la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege încalcă art. 42 alin. (1) din Constituţie.

    (4.6) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 13, 14 şi 15 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. d) şi alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    323. Dispoziţiile art. I pct. 13, 14 şi 15 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d), alin. (2) lit. d) şi (3)] din lege au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege:
    "Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: [...]
    d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni, dacă au produs un prejudiciu material: tâlhărie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice“;"

    – Art. I pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)] din lege:
    "Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare: [...]
    d) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă aceasta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“;"

    – Art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege:
    "(3) Împrejurările enumerate în alin. (2) [circumstanţele atenuante judiciare - sn.] au caracter exemplificativ."


    324. Dispoziţiile legale modificate, în forma în vigoare, au următorul cuprins:
    - Art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal:
    "Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: [...]
    d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor."

    – Art. 75 alin. (2) din Codul penal:
    "Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
    a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
    b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului."

    – Art. 75 alin. (2) din Codul penal nu conţine în prezent lit. c) şi d).
    – Art. 75 din Codul penal nu conţine în prezent alin. (3).

    325. Critici de neconstituţionalitate. Se susţine că art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege este deficitar redactat, întrucât foloseşte noţiunea de „făptuitor“, care acoperă integral prejudiciul material „în cursul urmăririi penale sau al judecăţii“, o astfel de calitate nefiind recunoscută vreunei părţi, în cursul celor două faze ale procesului penal anterior menţionate. Se susţine, totodată, că eliminarea infracţiunilor exceptate de la aplicarea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în vigoare, va conduce la situaţii inechitabile, absurde, de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă în situaţii nejustificate. În forma adoptată, norma permite aplicarea circumstanţei atenuante în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune care are alt obiect juridic decât relaţiile sociale de ordin patrimonial. Se mai susţine că modificarea operată, prin acesta, asupra dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal determină un paralelism între aceste din urmă dispoziţii legale şi prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal (text nemodificat), ce poate genera dificultăţi reale de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, putând genera o practică judiciară neunitară. Se arată, totodată, că sintagma „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“ conferă prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în forma propusă prin legea criticată, un caracter impredictibil în aplicare, în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunţarea sentinţei şi până la rămânerea definitivă a acesteia, întrucât în acest interval de timp prima instanţă nu mai are posibilitatea de a reveni asupra propriei soluţii, deoarece intervine dezînvestirea.
    326. Cu privire la art. I pct. 14 din lege, se susţine că dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal, în forma supusă controlului de constituţionalitate şi adoptată de Parlament, la art. I pct. 14 din legea criticată, creează „un amestec de reglementare“ între o circumstanţă atenuantă şi una agravantă. Se arată că aprecierea unei circumstanţe „în defavoarea inculpatului“ conduce la schimbarea naturii juridice a acesteia din circumstanţă atenuantă într-una agravantă, astfel că suplimentarea reglementării cu sintagma „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este contradictorie, îndeosebi în condiţiile în care art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a se apăra, de a-şi susţine nevinovăţia şi de a nu da nicio declaraţie, fără ca exercitarea acestui din urmă drept să poată fi folosită în defavoarea inculpatului. Se mai arată că formularea normei de la art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal este deficitară, textul nestabilind care este conduita susceptibilă de a atrage aplicarea circumstanţei atenuante. Se mai arată că, potrivit art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal constituie un criteriu general de individualizare a pedepsei, astfel că dispoziţia nou-introdusă duce la valorificarea, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a aceleiaşi împrejurări de două ori. Totodată, sintagma „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este neclară, putând fi interpretată în sensul că, în cazul în care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, dă declaraţii neadevărate şi face toate demersurile pe care le are la dispoziţie pentru a nu se afla adevărul, dar susţine că a efectuat toate aceste demersuri întrucât s-a considerat nevinovat, trebuie să i se acorde o reducere a pedepsei. În consecinţă, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    327. Cu privire la art. I pct. 15 din lege, se susţine că individualizarea judiciară trebuie să se bazeze pe criterii clare şi previzibile, referirea la caracterul exemplificativ al circumstanţelor atenuante judiciare dând naştere la impredictibilitate şi la interpretări subiective în procesul de individualizare. În consecinţă, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    328. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, în cuprinsul art. I pct. 13 din lege, care modifică art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal - potrivit căruia constituie circumstanţă atenuantă legală acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei -, legiuitorul a utilizat noţiunea de „făptuitor“ prin raportare la două dintre etapele procesului penal, respectiv cea a urmăririi penale şi cea a judecăţii. Potrivit art. 29 din Codul de procedură penală, participanţii la procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Conform art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală, părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 32, acestea sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. De asemenea, la art. 33 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt prevăzuţi subiecţii procesuali principali, ca fiind suspectul şi persoana vătămată, care, conform alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală, au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, la art. 34 din Codul de procedură penală sunt prevăzuţi alţi subiecţi procesuali, respectiv martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
    329. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragrafele 23-24, a stabilit că „făptuitorul“ nu este reglementat de Codul de procedură penală ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44, referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 146^1 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate, Curtea a reţinut că prin „făptuitor“ se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, conform art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor, începându-se urmărirea penală faţă de acestea, conform art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin niveluri diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27).
    330. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum sunt redactate, permit folosirea noţiunii de „făptuitor“ în contextul reglementării urmăririi penale in rem, astfel că această noţiune îşi găseşte o justificare în coordonatele date. Cu toate acestea, pentru rigoarea redactării textului criticat, este necesară folosirea în cuprinsul său a noţiunilor de „suspect“ sau de „inculpat“ ori a noţiunii generale de „infractor“, astfel cum aceasta din urmă se regăseşte la art. 75 alin. (2) din Codul penal.
    331. În ceea ce priveşte critica referitoare la o eventuală suprapunere a circumstanţei atenuante legale prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal cu circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută la alin. (2) lit. a) a aceluiaşi articol, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută.
    332. Într-adevăr, circumstanţele atenuante care fac obiectul comparaţiei prezintă trăsături comune. Acestea presupun o atitudine nouă, pozitivă a infractorului în raport cu consecinţele infracţiunii, atitudine ce denotă regretul acestuia şi care a fost denumită „pocăinţă activă“, manifestată prin preocuparea de a înlătura urmele faptei comise, prin acoperirea integrală a prejudiciului material sau prin depunerea unor eforturi în vederea înlăturării sau diminuării consecinţelor infracţiunii. Cu toate acestea, între cele două circumstanţe atenuante există diferenţe semnificative. Pe de o parte, norma juridică de la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal are în vedere îndeplinirea de către infractor a unei obligaţii de rezultat, aceea a acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, pentru a putea beneficia de aplicarea circumstanţei atenuante legale astfel reglementate, în timp ce dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal fac trimitere la îndeplinirea unei obligaţii de mijloace, constând în depunerea unor eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Pe de altă parte, eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, la care fac referire prevederile art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, pot îmbrăca forme variate, în acest caz putând fi vorba de prejudicii de orice natură, inclusiv materiale. De altfel, chiar dacă s-ar accepta teza contrară, potrivit căreia consecinţele infracţiunii se reduc la prejudiciile materiale cauzate, prin evaluarea în bani a celor dintâi, din interpretarea gramaticală a celor două norme juridice, comparate de autorul sesizării, rezultă faptul că între acestea nu există un paralelism juridic, circumstanţa atenuantă legală prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal fiind aplicabilă doar în situaţia acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în timp ce circumstanţa atenuantă judiciară, prevăzută la art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, este aplicabilă şi în ipoteza depunerii de către infractor a unor eforturi pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, prin urmare, pentru acoperirea lor parţială.
    333. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că nu există un paralelism între dispoziţiile preconizate ale art. 75 alin. (1) lit. d) şi forma în vigoare a art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, din această perspectivă, prevederile art. I pct. 13 fiind conforme cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    334. Referitor la critica privind caracterul imprevizibil al sintagmei „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“ din cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, Curtea reţine că momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti penale trebuie analizat după cum aceasta este pronunţată în primă instanţă, în apel sau în soluţionarea unei contestaţii. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe este reglementată la art. 551 din Codul de procedură penală, potrivit căruia aceasta coincide cu una dintre următoarele date: 1. data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; 2. data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei, când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen sau când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 3. data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; 4. data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Totodată, conform art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care a judecat-o. Aşa fiind, momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti este reglementat, de o manieră previzibilă, în Codul de procedură penală, părţile procesului penal putând să îşi adapteze conduita procesuală la exigenţele dispoziţiilor legale mai sus determinate.
    335. În aceste condiţii, se invocă ipoteza acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune ulterior pronunţării sentinţei şi până la data rămânerii sale definitive, în condiţiile nedeclarării apelului, arătându-se că, potrivit normei criticate, intervalul de timp anterior menţionat a fost inclus de legiuitor în interiorul termenului până la a cărui împlinire inculpatul poate proceda la îndeplinirea condiţiei reglementate, în favoarea sa, ca circumstanţă atenuantă legală, la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, dar, cu toate acestea, exercitarea acestui drept în ipoteza analizată este lipsită de eficienţă, instanţa de fond neputând fi reînvestită, pentru aplicarea normei penale anterior menţionate. Se susţine, prin urmare, că, în situaţia neacoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune anterior rămânerii definitive a sentinţei, aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal devine lipsită de previzibilitate.
    336. Curtea constată că argumentul de neconstituţionalitate astfel formulat este neîntemeiat, problema invocată fiind una, mai degrabă, artificială. În acest sens, Curtea reţine că momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti este stabilit, cu claritate, la art. 551 din Codul de procedură penală. Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, hotărârile primei instanţe rămân definitive, după cum urmează: la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei (când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen; când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului); la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Aşa fiind, este evident faptul că, pentru a putea beneficia de circumstanţa atenuantă analizată, autorul infracţiunii trebuie să acopere prejudiciul anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de către prima instanţă, chiar dacă aceasta va rămâne definitivă doar la data expirării termenului în care poate fi declarat apelul, întrucât doar în aceste condiţii instanţa de fond poate reţine circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal. În cazul în care inculpatul nu acoperă însă prejudiciul cauzat până la data pronunţării sentinţei, ci ulterior momentului anterior referit, pentru a beneficia de circumstanţa atenuantă supusă analizei, acesta poate formula apel, urmând ca instanţa de apel să ia act de acoperirea prejudiciului.
    337. Prin urmare, forma preconizată a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, aplicarea acesteia urmând a fi făcută potrivit considerentelor mai sus invocate.
    338. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal în vigoare, acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune urmează a fi făcută până la primul termen de judecată, iar prin prevederile art. I pct. 14 din legea supusă controlului de constituţionalitate s-a procedat la extinderea acestui termen, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această modificare legislativă este în beneficiul subiectului activ al infracţiunii şi a fost adoptată de legiuitor, conform politicii sale penale, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    339. În ceea ce priveşte extinderea sferei infracţiunilor cărora li se aplică circumstanţa atenuantă legală, Curtea constată că o asemenea soluţie legislativă ţine de politica penală a legiuitorului. Astfel, în concepţia legiuitorului, individualizarea pedepsei trebuie să se raporteze în mod sine qua non la acoperirea integrală a prejudiciului, pentru că, pe lângă acţiunea penală promovată, statul are interesul ca şi latura civilă a procesului penal să fie în mod corespunzător satisfăcută. De aceea, este la alegerea legiuitorului să conceapă un sistem de justiţie penală care să realizeze un just echilibru între cele două laturi ale procesului penal.
    340. Curtea reţine că legiuitorul are opţiunea de a reglementa un sistem de individualizare a pedepselor care ţine cont de repararea prejudiciului material produs prin infracţiunea săvârşită tocmai pentru recuperarea daunelor produse prin fapta prevăzută de legea penală. Faptul că, prin prevederile legale criticate, au fost extinse atât sfera infracţiunilor pentru care se poate aplica circumstanţa atenuantă legală referitoare la acoperirea prejudiciului material produs, cât şi intervalul de timp în care se poate realiza acoperirea acestuia pentru a beneficia de circumstanţa antereferită pune în prim-plan necesitatea recuperării prejudiciului material realizat şi încurajarea inculpatului de a avea o atitudine activă în acest sens, din moment ce acoperirea prejudiciului material are efecte în privinţa realizării operaţiunii de individualizare a pedepsei. De asemenea, Curtea reţine că o asemenea reglementare poate constitui premisa soluţionării mai rapide a laturii civile a procesului penal şi a adoptării de către inculpat a unei atitudini de cooperare cu organele judiciare în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal.
    341. Curtea reţine că legiuitorul are competenţa de a extinde sfera de aplicare a circumstanţei atenuate legale prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, chiar dacă aceasta are drept consecinţă reducerea limitelor speciale ale pedepsei în privinţa unei game mai mari de infracţiuni. Mai mult, Curtea reţine că extinderea sferei infracţiunilor pentru care se aplică circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal denotă faptul că, potrivit politicii penale a statului, investigarea infracţiunilor enumerate are ca finalitate şi acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin comiterea acestora, legiuitorul înţelegând că acest aspect se circumscrie scopului aplicării legii penale, în cazul infracţiunilor analizate. Totodată, ţine tot de competenţa legiuitorului stabilirea intervalului temporal în interiorul căruia trebuie acoperit prejudiciul material suferit pentru a beneficia de prevederile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal.
    342. Curtea subliniază faptul că nu are competenţa să îşi asume ea însăşi politica penală a statului, drept care legiuitorul are o largă marjă de apreciere în acest domeniu. Intervenţia Curţii este legitimă numai în măsura în care este afectată capacitatea statului de a combate fenomenul infracţional sau atunci când nu sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, norma analizată nu pune în discuţie aceste valori constituţionale, drept care Curtea nu poate decât să constate că aceasta reprezintă o măsură de politică penală adoptată în marja de apreciere a legiuitorului.
    343. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)] din lege, Curtea constată că acesta reglementează o circumstanţă atenuantă judiciară, care se suprapune cu un criteriu general de individualizare a pedepsei, respectiv cel prevăzut la art. 74 alin. (1) lit. f), potrivit căruia un asemenea criteriu este reprezentat de „conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal“.
    344. Criteriile generale de individualizare a pedepsei caracterizează sau sunt de natură să ajute la caracterizarea faptelor penale şi a infractorilor şi au rolul de a orienta instanţele de judecată în aprecierea gravităţii infracţiunii săvârşite şi a periculozităţii infractorului, în vederea stabilirii în concret a duratei sau a cuantumului pedepsei.
    345. Curtea observă că, dacă art. 72 alin. 1 din Codul penal din 1969 prevedea că „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală“, în prezent legiuitorul a realizat o diferenţă între circumstanţele atenuante/agravante şi criteriile generale de individualizare a pedepsei. Gradul de pericol social al faptei săvârşite şi persoana infractorului sunt evaluate în prezent prin prisma criteriilor generale de individualizare a pedepsei, în schimb, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală nu îşi mai găsesc o reglementare în cadrul acestora. Astfel, deşi atât circumstanţele atenuante/agravante, cât şi criteriile generale de individualizare a pedepsei fac parte din capitolul V - Individualizarea pedepselor al titlului III - Pedepsele din cadrul cărţii generale a Codului penal, ele trebuie deosebite prin prisma efectelor pe care le produc în procesul de individualizare a pedepselor. Dacă criteriile generale de individualizare orientează judecătorul spre stabilirea corectă a duratei/cuantumului pedepsei, fiind parte a aprecierii acestuia, circumstanţele atenuante/agravante odată întrunite duc automat la reducerea/înăsprirea pedepsei potrivit legii [a se vedea art. 76 sau art. 78 din Codul penal].
    346. În aceste condiţii, Curtea reţine că un criteriu general de individualizare a pedepsei, potrivit noii forme preconizate a art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal, devine, în realitate, o circumstanţă atenuantă judiciară sau, din contră, circumstanţa atenuantă judiciară nou-introdusă devine, în mod implicit, parte a criteriilor generale de individualizare, revenindu-se, astfel, în mod parţial, la concepţia Codului penal din 1969, potrivit căreia circumstanţele apăreau numai ca o parte a criteriilor generale de individualizare şi, totodată, ca o parte a împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală, împrejurări care formau substanţa ultimului criteriu general de individualizare din cuprinsul fostului art. 72 alin. 1. O asemenea calificare contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât legiuitorul realizează o confuziune între criteriile generale de individualizare şi circumstanţele atenuante, deşi, la adoptarea codului, le-a despărţit, dându-le efecte diferite.
    347. De asemenea, Curtea reţine că este inadmisibil ca o circumstanţă atenuantă să fie formulată într-un mod atât de larg şi vag, precum s-a realizat în textul analizat. Practic, indiferent de conduita inculpatului, instanţa o poate reţine drept circumstanţă atenuantă; or, numai dacă a cooperat sau s-a manifestat activ pentru aflarea adevărului [a se vedea art. 5 din Codul de procedură penală], ea poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă. Poziţia de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii se poate manifesta atât printr-o poziţie pasivă, cât şi printr-una activă, de zădărnicire a aflării adevărului, de inducere în eroare a organelor judiciare etc. Or, textul nu este clar sub aspectul comportamentului/conduitei care constituie/poate constitui circumstanţă atenuantă; prin urmare, textul criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. De altfel, o aplicare tale quale a textului, astfel cum este redactat, duce la concluzia că, indiferent de conduita inculpatului, aceasta în sine poate constitui o circumstanţă atenuantă judiciară, ceea ce, în aceste coordonate, este contrar art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    348. Totodată, în privinţa sintagmei „fără a se aprecia această circumstanţă în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziţie de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“, din cuprinsul art. 75 alin. (2) lit. d) din Codul penal, dispoziţie legală introdusă prin art. I pct. 14 din legea criticată, se reţine că aceasta apare ca fiind o aplicaţie directă a prezumţiei de nevinovăţie, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituţie, precum şi a dreptului inculpatului, prevăzut la art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, acestuia atrăgându-i-se atenţia că, dacă refuză să dea declaraţii, nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar, dacă va da declaraţii, ele vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa. Cu toate acestea, introducerea sintagmei mai sus enunţate în cuprinsul prevederilor art. 75 alin. (2) din Codul penal conferă textului criticat un caracter ambiguu, întrucât, prin însăşi natura lor, dispoziţiile legale referitoare la circumstanţele atenuante nu pot fi aplicate decât în favoarea inculpatului. Prin urmare, o astfel de precizare şi-ar putea găsi utilitatea doar în cuprinsul normelor ce reglementează circumstanţele agravante. Or, reglementarea acestei reguli de aplicare a circumstanţei atenuante referitoare la conduita subiectului activ după săvârşirea infracţiunii, în cursul procesului penal, lipseşte de claritate, precizie şi previzibilitate norma penală analizată, conferindu-i un sens specific circumstanţelor agravante. Prin urmare, şi din această perspectivă, dispoziţiile art. I pct. 14 din legea criticată sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii.
    349. Cu privire la exigenţele impuse de norma constituţională anterior precizată, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, şi, de asemenea, că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). De asemenea, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la calitatea legii penale, condiţie impusă de principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, reglementat la art. 7 paragraful 1 din convenţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că acesta obligă la definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea a statuat că acelaşi principiu presupune anumite cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91], şi că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
    350. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege, prin prisma faptului că din cauza caracterului exemplificativ al enumerării circumstanţelor atenuante judiciare sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Circumstanţele atenuante judiciare, prin natura lor, sunt stări, situaţii, împrejurări, caracteristice fiecărei cauze penale, care denotă periculozitatea scăzută a autorului sau a participanţilor la săvârşirea infracţiunii ori a faptelor săvârşite, care însă nu pot fi prevăzute şi inventariate de legiuitor, întrucât depind de particularităţile cauzelor. În aceste condiţii, enumerarea exhaustivă, în cuprinsul legii penale, a circumstanţelor atenuante judiciare este practic imposibilă, caracterul atenuant al unei circumstanţe neputând fi stabilit ex lege. Pentru acest motiv, definirea circumstanţelor atenuante poate fi făcută doar într-o manieră generală sau apelând la precizări exemplificative. De altfel, diversitatea împrejurărilor în care sunt comise infracţiunile a determinat nevoia reglementării de către legiuitor, alături de circumstanţele atenuante legale, a circumstanţelor atenuante judiciare, în vederea unei cât mai bune valorificări de către organele judiciare a particularităţilor cauzelor penale. Doar o analiză coroborată a tuturor acestor elemente poate duce la o corectă individualizare a pedepselor penale şi, în consecinţă, la atingerea scopului pentru care ele au fost reglementate.
    351. De asemenea, Curtea constată că art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 prevedea expres caracterul exemplificativ al enumerării împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante judiciare. Forma aflată în vigoare, deşi nu prevede acest aspect, de fapt, nici nu îl exclude, drept care s-a considerat că şi în prezent această enumerare are caracter exemplificativ. În consecinţă, normativizarea expresă a caracterului exemplificativ al acestor circumstanţe atenuante judiciare nu duce la lipsa de previzibilitate a normei, care, până la urmă, consacră în mod expres interpretarea acceptată a acestui text legal. Prin urmare, Curtea constată că art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    (4.7) Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    352. Art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)] din lege are următorul cuprins:
    "(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei."

    353. Art. 96 alin. (4) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei."

    354. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că noua soluţie legislativă este neconstituţională, întrucât comiterea unei noi infracţiuni intenţionate denotă o periculozitate crescută a infractorului, prin perseverenţa sa, în continuarea activităţii infracţionale, chiar dacă pedeapsa aplicată este mai mică sau egală cu un an, astfel că nu se justifică menţinerea suspendării pedepsei sub supraveghere. De asemenea, în cazul comiterii unei noi infracţiuni din culpă, interzicerea necircumstanţiată a posibilităţii de revocare a suspendării executării pedepsei nu este proporţională şi are potenţialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituţionale, precum viaţa sau integritatea fizică şi psihică sau proprietatea privată.
    355. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că legiuitorul a restrâns revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate doar la ipoteza în care pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Totodată, legiuitorul a menţinut pentru infracţiunile săvârşite din culpă revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de alin. (6) al art. 96 din Codul penal, conform căruia „Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) se aplică în mod corespunzător“. Din aceste dispoziţii legale rezultă că, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se mai revocă. De asemenea, Curtea observă că s-a menţinut norma de trimitere din cuprinsul art. 96 alin. (6) teza a doua la alin. (4) din Codul penal, modificat prin prezenta lege supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, întrucât, pe de o parte, norma de trimitere preia în mod ideal conţinutul normei la care trimite, iar, pe de altă parte, norma de trimitere, din moment ce foloseşte sintagma „în mod corespunzător“, reia acel conţinut normativ din textul la care trimite, care este compatibil cu prevederile sale normative proprii, rezultă că art. 96 alin. (6) din Codul penal pare a reglementa faptul că instanţa poate menţine suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în situaţia săvârşirii unei infracţiuni din culpă, indiferent de pedeapsa aplicată, în schimb, în situaţia săvârşirii unei infracţiuni din culpă cu privire la care s-a aplicat pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, având în vedere incidenţa art. 96 alin. (6) teza a doua din Codul penal, instanţa poate revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În aceste condiţii, în situaţia săvârşirii unei infracţiuni din culpă cu privire la care s-a aplicat pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, instanţa poate menţine suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dar nu o poate revoca. Curtea constată, aşadar, că textul suferă din punctul de vedere al tehnicii legislative, în sensul că acordă instanţei posibilitatea menţinerii măsurii, dar îi refuză revocarea. Prin urmare, se poate constata că, în realitate, instanţa nu poate decât să menţină suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, astfel că reglementarea posibilităţii de menţinere a acesteia este un nonsens din moment ce nu o poate revoca. Rezultă că legiuitorul trebuia să reglementeze posibilitatea menţinerii sau revocării numai în situaţia săvârşirii unei infracţiuni din culpă cu privire la care s-a aplicat pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. În rest, în situaţia săvârşirii unei infracţiuni din culpă cu privire la care s-a aplicat pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, instanţa este obligată să menţină suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
    356. Intenţia legiuitorului nu reiese însă clar din reglementarea analizată, astfel că fie textul criticat nu a fost corelat cu art. 96 alin. (6) din Codul penal, în sensul unei necesare modificări a tezei sale finale în privinţa trimiterii la condiţia închisorii „mai mare de un an“, fie, dacă intenţia legiuitorului a fost aceea de a menţine norma de trimitere de la art. 96 alin. (6) din cod, acesta nu a adus modificările necesare art. 96 alin. (6) din cod în sensul reglementării obligaţiei, şi nu a posibilităţii instanţei de a menţine suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în privinţa pedepsei închisorii mai mică de 1 an.
    357. Mai mult, chiar dacă s-ar fi reglementat obligaţia instanţei de a menţine suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Curtea constată că nu este normat modul în care instanţa judecătorească va proceda în ipoteza în care, în urma contopirii realizate prin reţinerea pluralităţii intermediare, se ajunge la o pedeapsă mai mare de 3 ani şi astfel nu se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nefiind întrunită condiţia de la art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Astfel, instanţei judecătoreşti fie îi este interzis ca în urma contopirii să ajungă la o pedeapsă rezultantă mai mare de 3 ani, ceea ce este inadmisibil, fie, dacă ajunge la o atare situaţie, neavând posibilitatea de a revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, va trebui să o menţină indiferent de pedeapsa aplicată ca urmare a contopirii, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.
    358. Astfel, Curtea constată că modificarea realizată indică o lipsă de viziune legislativă în ansamblu asupra ipotezelor de dispunere/menţinere/revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ceea ce a dus la crearea unei antinomii intralegale – mai exact între art. 91 alin. (1) lit. a), art. 96 alin. (4)-(6) din Codul penal. Prin urmare, se reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    359. În altă ordine de idei, se pune problema modului în care se va aplica menţinerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în situaţia săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie cu privire la care s-a aplicat pedeapsa închisorii de cel mult 1 an. Pentru că, prin aplicarea regulilor de la recidivă sau pluralitate intermediară, pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată/se contopesc, după caz, iar unei persoane aflate într-o atare situaţie nu i se mai poate aplica nici amânarea aplicării pedepsei şi nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, astfel că, în mod logic, ar trebui să execute pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune în condiţiile în care subzistă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea anterior săvârşită. Or, nu se poate imagina un sistem în care, în mod simultan, persoana condamnată să execute o pedeapsă privativă de libertate şi să fie în libertate prin mijlocirea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
    360. Curtea observă că în privinţa infracţiunilor săvârşite din culpă în termenul de încercare nu se poate aplica amânarea aplicării pedepsei, în schimb, având în vedere art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal, se poate aplica, în urma contopirii realizate ca urmare a reţinerii pluralităţii intermediare, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În aceste condiţii, în mod corect, reglementarea în vigoare stabileşte că se poate menţine suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
    361. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, prin condiţionarea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere de condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, era necesară realizarea unor corelări tehnice de drept substanţial în privinţa regimului executării pedepsei cu închisoarea de cel mult 1 an aplicate, pentru ca şi aceasta, mai exact pedeapsa rezultantă, să poată intra sub incidenţa suspendării executării sub supraveghere. Practic, deşi a operat această modificare, legiuitorul nu a reglementat soluţia pe care instanţa o pronunţă în cazul în care pentru noua infracţiune s-a aplicat o pedeapsă de până la un an închisoare şi nu a corelat modificarea realizată cu dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Codul penal, potrivit cărora, fără excepţie, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
    362. În consecinţă, Curtea reţine că, prin omisiunea de reglementare şi prin necorelarea cu textele antereferite, legiuitorul a generat incertitudini în aplicarea normelor privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, incompatibile cu exigenţele referitoare la previzibilitatea legii pe care le impune art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    (4.8) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie
    363. Art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege are următorul cuprins:
    "Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
    a) cel condamnat a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
    b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
    c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
    d) nu există probe din care instanţa să aprecieze că persoana condamnată nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar putea reintegra în societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)–d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o pătrime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin o treime, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate sau care au condus la respingerea acesteia şi, în cazul admiterii, atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.“ "

    364. Art. 100 din Codul penal în vigoare are următorul cuprins:
    "(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
    a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
    b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
    c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
    d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat."

    365. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că, în contextul în care concepţia avută în vedere de legiuitor la adoptarea Codului penal în vigoare a fost tratarea cu indulgenţă a infractorilor aflaţi la prima abatere, materializată prin scăderea semnificativă a limitelor de pedeapsă, reducerea fracţiei minime din pedeapsa ce trebuie executată efectiv, prin care se relaxează şi mai mult tratamentul sancţionator de drept penal, tinde să golească de conţinut instituţia pedepsei şi, în mod inerent, să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia.
    366. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa art. I pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c), alin. (2)-(6)] din lege, Curtea reţine că liberarea condiţionată, în cazul pedepsei închisorii, este un mijloc de natură legală prin intermediul căruia are loc o individualizare a pedepselor privative de libertate în cursul executării lor. Liberarea condiţionată este acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor referitoare la conduita sa pe parcursul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă.
    367. Textul criticat relaxează regimul liberării condiţionate, în sensul că reduce fracţiile obligatorii a fi executate din durata pedepsei aplicate, pentru ca persoanele condamnate să poată fi liberate condiţionat, legiuitorul apreciind că executarea noilor fracţii de pedeapsă, în regim de detenţie, este suficientă pentru aplicarea instituţiei liberării condiţionate.
    368. Curtea reţine însă că executarea fracţiilor de pedeapsă analizate nu este singura condiţie supusă verificării instanţei pentru a fi dispusă liberarea condiţionată, fiind necesar ca persoana condamnată să îndeplinească şi restul condiţiilor prevăzute la art. 100 alin. (1) din Codul penal, respectiv ca cel condamnat, aflat în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, să îşi fi îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, iar instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Aşa fiind, condiţiile reglementate pentru aplicarea liberării condiţionate trebuie îndeplinite cumulativ, iar una dintre aceste condiţii este ca instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată să îşi formeze convingerea că executarea fracţiei de pedeapsă prevăzute la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal a determinat îndreptarea persoanei condamnate şi capacitatea acesteia de a se reintegra social.
    369. Curtea mai reţine că este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată a condamnaţilor, în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului, toţi condamnaţii, care, după ce au executat fracţiunile de pedeapsă stabilite de lege, îndeplinesc, de asemenea, şi celelalte condiţii prevăzute de lege. De altfel, în cazul reglementării unor beneficii, legiuitorul este îndrituit să stabilească condiţiile acordării acestora [Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 6 aprilie 2016, paragraful 16].
    370. Aşa fiind, Curtea constată că reducerea fracţiilor de pedeapsă reglementate la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal nu afectează scopul aplicării pedepsei penale, condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) ale aceluiaşi articol constituind garanţii ale realizării acestuia.
    371. Prin urmare, Curtea reţine că mărimea acestor fracţii ce trebuie să fie executate într-un loc de detenţie din pedepsele dispuse, pentru ca persoanele condamnate să poată fi liberate condiţionat, trebuie să fie suficient, pe de o parte, pentru ca persoana condamnată să realizeze gravitatea faptei săvârşite şi să se îndrepte în perioada de detenţie, iar, pe de altă parte, ca judecătorul care soluţionează cererea să poată evalua criteriul prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. d) din Codul penal. Această reducere denotă o continuare a politicii penale a legiuitorului referitoare la reglementarea unui regim juridic mai blând al pedepsei închisorii, în ipoteza analizată, sub aspectul individualizării executării pedepsei, regim juridic ce demonstrează o anumită orientare legislativă de natură a îmbunătăţi situaţia persoanelor condamnate care se află în executarea unor pedepse penale privative de libertate.
    372. Reducerea fracţiilor ce urmează a fi executate din pedepsele penale cu închisoarea, în scopul dispunerii liberării condiţionate, nu afectează însă caracterul persuasiv al legii penale, ci reprezintă o măsură de politică penală a legiuitorului, adoptată conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acesta. Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 21 sunt constituţionale.
    373. Curtea reţine că art. I pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d)] din lege condiţionează posibilitatea instanţei de judecată de a dispune liberarea condiţionată de inexistenţa probelor din care aceasta să aprecieze că persoana condamnată nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar putea reintegra în societate. Potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, „constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal“. Or, condiţionarea vocaţiei de liberare condiţionată, în faza de executare a hotărârii de condamnare, de inexistenţa unor probe din care instanţa să aprecieze că persoana condamnată nu s-ar fi îndreptat şi nu s-ar putea reintegra în societate relevă o neînţelegere a noţiunii de probă. Din textul analizat rezultă că liberarea condiţionată nu s-ar acorda decât dacă s-a săvârşit vreo infracţiune, sens în care la dosarul cauzei având ca obiect liberarea condiţionată trebuie administrate probe, care se obţin prin mijloace de probă, care, la rândul lor, se obţin prin intermediul procedeelor probatorii. Obiectul probaţiunii nu se confundă cu aprecierea îndreptării persoanei condamnate şi a capacităţii sale de reintegrare în societate. Astfel, potrivit art. 98 din Codul de procedură penală, „constituie obiect al probei: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; şi orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei“, în timp ce îndreptarea persoanei şi capacitatea sa de reintegrare în societate se stabilesc prin intermediul unor elemente de fapt/împrejurări care trebuie, în mod obligatoriu, corelate cu un demers subiectiv al judecătorului cauzei, care exprimă ideea de apreciere judiciară a conduitei persoanei condamnate. Acest demers subiectiv, deşi se sprijină pe elemente factuale, nu se confundă cu acestea, ci prin intermediul acestuia sunt evaluate elementele/împrejurările, tocmai pentru că judecătorul nu poate opera cu certitudini în privinţa conduitei sociale viitoare a persoanei condamnate.
    374. Prin urmare, folosirea noţiunii de „probe“ în contextul dat este nepotrivită şi poate crea confuzii în aplicarea normei penale. Este îndeobşte admis ca în legi să se folosească noţiuni cu un înţeles autonom, însă, dacă s-a dorit acest lucru, legiuitorul trebuie să definească noţiunea respectivă. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că noţiunea de „probe“ nu poate avea un sens autonom în Codul penal, faţă de cel de procedură penală. Rezultă, astfel, că textul criticat este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la calitatea legii.
    375. Totodată, forma preconizată a art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal instituie prezumţia că persoana condamnată este reintegrată social, în mod automat, iar la împlinirea fracţiei are loc, de fapt, o nouă individualizare a pedepsei în faza de executare, liberarea condiţionată devenind un drept, şi nu o vocaţie. Astfel, se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât se elimină dreptul acestora de a aprecia dacă persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
    376. Curtea reţine că textul de la art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal vine în contradicţie cu norma din alin. (5) al aceluiaşi articol, care îl obligă pe judecător să prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate. Or, instituirea unei „prezumţii de reeducare“ este contrară acestui mecanism - care este de esenţa liberării condiţionate - şi nu mai este de natură să justifice derogarea de la autoritatea de lucru judecat. Se ajunge, astfel, la alterarea naturii juridice a liberării condiţionate, aceasta transformându-se dintr-o vocaţie într-un drept al persoanei condamnate, care este opus autorităţii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti.
    377. Prin urmare, Curtea constată că art. I pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d)] din lege încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, prin crearea în favoarea persoanei condamnate a unui drept legal care limitează şi fragilizează efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare.

    (4.9) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 22, 23 şi 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (1), (2), (2^1) şi (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3), art. 147 alin. (4) şi art. 148 din Constituţie
    378. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) şi (2)] din lege:
    "(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când faţă de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material şi pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanţa îşi formează convingerea, în baza circumstanţelor cauzei inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor administrate, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. Convingerea instanţei se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre veniturile licite şi averea persoanei.
(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
    b) din probele administrate rezultă că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)“;"

    – Art. I pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)] din lege:
    "(2^1) Decizia instanţei trebuie să se bazeze pe probe certe, dincolo de orice îndoială, din care să rezulte implicarea persoanei condamnate în activităţile infracţionale producătoare de bunuri şi bani“;"

    – Art. I pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3)] din lege:
    "(3) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei, dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Confiscarea se va dispune în limita bunurilor transferate, în momentul în care transferul ilicit poate fi dovedit prin probe certe dincolo de orice îndoială;"


    379. Dispoziţiile art. 112^1 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins:
    "(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:
    a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
    b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
    c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
    d) infracţiunea de spălare a banilor;
    e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
    f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
    g) constituirea unui grup infracţional organizat;
    h) infracţiuni contra patrimoniului;
    i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi;
    j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
    k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
    l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
    m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
    n) infracţiuni de evaziune fiscală;
    o) infracţiuni privind regimul vamal;
    p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;
    q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
    b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).
(3) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul."

    380. Dispoziţiile art. 112^1 alin. (1) şi (2) din Codul penal, în forma în vigoare, nu conţin alin. (2^1).
    381. Criticile de neconstituţionalitate. Autorii arată că, prin textul criticat, legiuitorul a menţinut, în cuprinsul art. 112^1 alin. (2) din Codul penal, prevederea potrivit căreia „confiscarea extinsă se dispune dacă (...) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit“, aspect ce încalcă principiul neretroactivităţii legii şi vine în contradicţie cu cele reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 11 din 15 iunie 2015 şi nr. 356 din 25 iunie 2014. Se mai arată că normele criticate introduc un standard pentru confiscarea extinsă similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscarea specială, în condiţiile în care confiscarea extinsă este dispusă în lipsa unei condamnări, iar condiţiile dispunerii acesteia sunt diferite de cele specifice confiscării speciale. Se susţine, de asemenea, că textul propus pentru art. 112^1 alin. (3) din Codul penal confundă confiscarea extinsă cu confiscarea de la terţi, întrucât faptul de a se ţine seama de valoarea bunurilor transferate la terţi nu semnifică posibilitatea confiscării de la terţ, ci înseamnă că bunurile în cauză sunt doar avute în vedere la stabilirea disproporţiei dintre veniturile licite şi averea persoanei ale cărei bunuri sunt confiscate. Pentru aceste motive se susţine că această condiţie a cunoaşterii de către terţ a scopului transferului este lipsită de sens în cadrul instituţiei confiscării extinse, aceasta găsindu-şi justificarea doar în cadrul confiscării speciale. Se susţine că această condiţie încalcă dispoziţiile Directivei 2014/42/UE, stabilind o cerinţă pentru confiscarea extinsă, pe care directiva nu o prevede.
    382. Se mai susţine că dispoziţiile art. 112^1 alin. (1) şi cele ale art. 112^1 alin. (2) lit. a) şi b), respectiv alin. (2^1) sunt contradictorii. Astfel, pe de o parte, potrivit tezei finale a alin. (1) şi alin. (2) lit. a), confiscarea extinsă poate fi dispusă dacă instanţa şi-a format convingerea, pe baza disproporţiei dintre veniturile licite şi averea persoanei, că bunurile provin din activităţi infracţionale, iar, pe de altă parte, potrivit alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1), confiscarea extinsă poate fi dispusă doar dacă provenienţa bunurilor din activităţi infracţionale este dovedită prin probe. Or, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de o parte, rezultă că o asemenea deficienţă de redactare a textului legal este contrară art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza confiscării extinse nu trebuie probat fiecare act infracţional din care provin bunurile, în caz contrar ajungându-se la confiscarea specială a acestora şi la inutilitatea măsurii confiscării extinse. Prin urmare, art. 112^1 alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1) încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, referitor la statul de drept, prin neasigurarea unui just echilibru între interesele legitime ale persoanei vizate de măsură şi cele ale societăţii, în general. În acelaşi sens, se arată că noile dispoziţii ale art. 112^1 alin. (2^1) din Codul penal intră în contradicţie cu art. 112^1 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, de asemenea, modificate. Dacă dispoziţiile art. 112^1 alin. (2^1) din Codul penal impun, în privinţa confiscării extinse, un nivel de probaţiune care ar permite pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru participarea persoanei condamnate la activitatea infracţională producătoare de bunuri, prevederile art. 112^1 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod impun numai formarea convingerii instanţei că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea. Or, în măsura în care există probe şi pentru această activitate infracţională, instanţa dispune condamnarea persoanei, cu luarea măsurii confiscării speciale, şi nu a măsurii confiscării extinse. Această contradicţie determină imposibilitatea aplicării normelor în materia confiscării extinse şi exclude caracterul previzibil al condiţiilor în care poate fi dispusă această măsură de siguranţă, contrar standardelor referitoare la previzibilitatea legii.
    383. Se mai susţine că art. 112^1 alin. (1) şi (2) încalcă şi dispoziţiile art. 148 din Constituţie. Astfel, art. 112^1 alin. (2) lit. b) şi alin. (2^1) nu sunt conforme cu Directiva 2014/42/UE, care prevede că judecătorul apreciază pe baza probelor. Or, textul de „transpunere“ prevede un nivel mult mai strict de condiţii, respectiv „din probele administrate rezultă“. Aceleaşi consideraţii se impun şi în privinţa sintagmei „probe dincolo de orice îndoială“ prin valorificarea cărora judecătorul ia măsura confiscării extinse. De asemenea, se mai indică faptul că, în acest caz, se introduc în Codul penal instituţii ale Codului de procedură penală, pentru că dispoziţiile referitoare la aprecierea probelor se referă la soluţionarea în întregime a raportului de drept penal.
    384. Se arată, de asemenea, că prevederile art. I pct. 24 din lege dau naştere unui paralelism legislativ, având în vedere art. 112^1 alin. (9) din Codul penal, introduse prin art. I pct. 25 din legea analizată, contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Se mai apreciază că teza finală a alin. (3) contravine considerentelor reţinute de Curte în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, potrivit cărora „dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane“. Prin urmare, textul legal criticat încalcă şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi ale art. 147 alin. (4) privind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    385. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa prevederilor art. I pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (2) lit. a)] cu raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 356 din 25 iunie 2014 şi nr. 11 din 15 iunie 2015 şi, prin aceasta, la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că, prin deciziile invocate de autorul sesizării, a constatat că dispoziţiile art. 118^2 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 şi, respectiv, dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Pentru a pronunţa aceste soluţii, prin deciziile anterior menţionate, Curtea a reţinut că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial. Curtea a constatat că măsura de siguranţă a confiscării extinse este o normă de drept penal material. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prevederile legale criticate nu pot retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare (a Legii nr. 63/2012 - s.n.), chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    386. Prevederile art. I pct. 22 din legea criticată menţin neschimbate dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. a) din Codul penal, aşa încât acestora le sunt aplicabile atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 11 din 15 iunie 2015, măsura confiscării extinse neputând fi dispusă, pe baza acestora, asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. I pct. 22 din legea supusă controlului de constituţionalitate, perioada de 5 ani dinaintea săvârşirii infracţiunii, prevăzută în cuprinsul art. 112^1 alin. (2) lit. a) din Codul penal, nu poate fi calculată aşa încât să fie depăşită, în timp, data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012. Cum dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. a) din Codul penal în vigoare sunt identice cu cele propuse prin art. I pct. 22 pentru aceeaşi normă, incidenţa Deciziei nr. 11 din 15 iunie 2015 nu semnifică aplicarea acesteia prin analogie. Aşa fiind, lipsa precizării în cuprinsul textului criticat a limitei temporare stabilite de Curtea Constituţională prin decizia antereferită nu determină neconstituţionalitatea textului criticat, ci aplicabilitatea Deciziei nr. 11 din 15 iunie 2015, iar soluţia pronunţată prin aceasta este una interpretativă, prin ea fiind arătată modalitatea în care prevederile art. 112^1 alin. (2) lit. a) din Codul penal pot fi aplicate cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (1). De altfel, în acelaşi sens sunt şi prevederile art. II din legea criticată, care prevăd soluţia aplicabilităţii confiscării extinse asupra bunurilor dobândite ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
    387. Cu toate acestea, Curtea constată că ipoteza juridică analizată este una strict ipotetică, perioada de 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 fiind, în prezent, depăşită. Prin urmare, din această perspectivă, nu se încalcă art. 147 alin. (4) raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    388. În privinţa art. I pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1), sintagma „probele administrate“], Curtea constată că sintagma criticată este folosită, în cuprinsul textului propus pentru art. 112^1 alin. (1) din Codul penal, în sensul de probe de natură a demonstra faptul că bunurile cu privire la care se pune problema confiscării extinse provin din activităţi infracţionale. Cu alte cuvinte, aceste probe nu sunt administrate pentru a proba fiecare activitate infracţională comisă până la atingerea nivelului de probaţiune necesar pentru înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie şi, prin urmare, pentru inculparea inculpatului, întrucât într-o astfel de ipoteză este aplicabilă instituţia confiscării speciale, însă ele trebuie să vizeze în mod direct actele infracţionale în considerarea cărora au fost dobândite bunurile respective şi să convingă că respectivele bunuri provin din acele activităţi infracţionale. Prin urmare, în măsura în care, în lipsa probării pe deplin a săvârşirii activităţilor infracţionale de către inculpat, dacă din aceste probe se desprinde şi se formează convingerea judecătorului că bunurile care fac obiectul confiscării extinse provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la art. 112^1 alin. (1) teza întâi, acesta poate dispune măsura antereferită. Aşa fiind, sintagma „probele administrate“ din cuprinsul normei propuse pentru art. 112^1 alin. (1) din Codul penal este constituţională, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 148 din Legea fundamentală.
    389. În schimb, Curtea constată că art. I pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială“] şi pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială“] încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie. De asemenea, întrucât art. II [cu referire la sintagma „probe certe“] din lege nu poate fi disociat, în mod necesar şi evident, de textele legale antereferite, Curtea urmează să îşi extindă controlul asupra acestuia, prin aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, şi să constate că la rândul său încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie.
    390. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate conform căreia legea criticată confundă confiscarea extinsă cu confiscarea specială, Curtea reţine că pot fi confiscate, potrivit art. 112 din Codul penal: bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. De asemenea, potrivit art. 112^1 din Codul penal, sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre infracţiunile enumerate de textul de lege, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare şi sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 112^1 alin. (2), printre care aceea că instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1). Din analiza dispoziţiilor Codului penal, rezultă că art. 112 prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obţinute din infracţiuni, ci şi a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deţinere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce priveşte confiscarea extinsă, această măsură poate fi dispusă, cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, dacă instanţa are convingerea că bunurile respective provin din anumite activităţi infracţionale, prevăzute expres de lege. Aşadar, ceea ce ţine de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanţa nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor „probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale“, ci, din ansamblul coroborat de condiţii pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, care depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte „convingerea“ că bunurile provin din activităţile infracţionale expres prevăzute. În acest sens sunt şi prevederile art. 5 - Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, potrivit cărora „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale“.
    391. În privinţa textelor de lege analizate, Curtea constată că legiuitorul a operat cu noţiunea de probă pentru ca instanţa să îşi întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranţă a confiscării extinse pe „probe certe, dincolo de orice îndoială“. Rezultă că instanţa trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracţional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, şi nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei „dincolo de orice îndoială“ în cuprinsul art. 112^1 alin. (2^1) şi (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituţiei confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluţionarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecinţa aplicabilităţii instituţiei confiscării speciale, dar şi a instituirii unei condiţii mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privinţa regimului probator.
    392. Cu privire la măsura de siguranţă a confiscării extinse, Curtea reţine că aceasta a fost reglementată, prin dispoziţiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării şi asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 din Codul penal, a căror legătură cu săvârşirea infracţiunii a fost dovedită. Aşa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura bunurilor ce fac obiectul său cu săvârşirea infracţiunii nu a fost pe deplin probată. În acest sens, prevederile art. 5 paragraful (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privinţa confiscării extinse, sintagma „în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile [...] o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale“, în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeaşi directivă face referire la existenţa unei hotărâri definitive de condamnare.
    393. Referitor la standardul aprecierii probelor, Curtea reţine că, prin adoptarea noului Cod de procedură penală, legiuitorul a optat pentru un sistem procesual mixt, ce îmbină elemente ale sistemului de drept continental cu elemente de common law. Această viziune a dus printre altele la adoptarea unui alt standard de apreciere a probelor, convingerea judecătorului, prevăzută la art. 100 alin. 2 teza finală şi la art. 103 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură penală din 1968, fiind înlocuită cu cerinţa dovedirii vinovăţiei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, ce reprezintă o transpunere în legislaţia naţională a standardului „proof beyond any reasonable doubt“, specific sistemului common law. Acesta semnifică aptitudinea probelor de a înlătura orice dubiu rezonabil cu privire la temeinicia acuzaţiei, iar probele sunt valorizate în funcţie de capacitatea acestora de a răsturna prezumţia relativă de nevinovăţie. În plus, standardul probării vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, care instituie obligaţia organelor de urmărire penală de a proba elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul.
    394. Aceste aspecte se regăsesc şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv în Decizia nr. 362 din 30 mai 2017 şi Decizia nr. 198 din 23 martie 2017. Prin aceasta din urmă, la paragraful 27, Curtea a constatat că sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Astfel, dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune; în fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.
    395. În aceste condiţii, textele criticate prevăd, pe de o parte, că decizia instanţei referitoare la dispunerea confiscării extinse trebuie să se bazeze pe probe dincolo de orice îndoială, din care să rezulte implicarea persoanei condamnate în activităţi infracţionale producătoare de bunuri şi bani (art. I pct. 23 din lege), iar, pe de altă parte, că instanţa va dispune confiscarea extinsă, în limita bunurilor transferate, în momentul în care transferul ilicit poate fi dovedit din probe certe dincolo de orice îndoială (art. I pct. 24 din lege).
    396. Or, prin raportare la cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, dovedirea dincolo de orice îndoială a unor conduite infracţionale echivalează cu administrarea unui probatoriu care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, până la înlăturarea oricărei forme de subzistenţă a acesteia.
    397. De asemenea, Codul de procedură penală face referire, în toate situaţiile ce privesc soluţionarea cauzelor penale, respectiv la dovedirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală sau a altor aspecte ale cauzelor penale, la probarea acestora „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Sunt relevante în acest sens prevederile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează rezolvarea acţiunii penale, potrivit cărora condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
    398. Totodată, Codul de procedură penală foloseşte noţiunile de „suspiciune rezonabilă“ şi „presupunere rezonabilă“, atunci când reglementează aspecte precum cele referitoare la dovedirea calităţii de suspect sau de inculpat, la punerea în mişcare a acţiunii penale, la dispunerea măsurilor asigurătorii etc. Astfel, mai multe articole din cuprinsul Codului de procedură penală fac trimitere la sintagmele anterior menţionate, precum art. 15, referitor la condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, art. 61 alin. (1) cu privire la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 77 cu privire la suspect, art. 139 alin. (1) lit. a), referitor la supravegherea tehnică, art. 140 alin. (2) cu privire la procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, art. 146^1 alin. (1) lit. a) cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 alin. (1) lit. a), referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale, art. 148 alin. (1) lit. a) privind utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor, art. 150 alin. (1) lit. a) cu privire la participarea autorizată la anumite activităţi, art. 152 alin. (1) lit. a) privind obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, art. 154 alin. (1), referitor la conservarea datelor informatice, art. 157 alin. (1) cu privire la percheziţia domiciliară, art. 158 alin. (1) lit. b), referitor la procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară, art. 165 alin. (2) cu privire la cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală, art. 170 alin. (1) cu privire la predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice, art. 185 alin. (1) privind autopsia medico-legală, art. 202 alin. (1) cu privire la scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, art. 215 alin. (7) privind conţinutul controlului judiciar, art. 217 alin. (9), referitor la conţinutul cauţiunii, art. 218 alin. (3) privind condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 221 alin. (1) cu privire la arestul la domiciliu, art. 223 alin. (1), referitor la condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive etc.
    399. Analizând dispoziţiile Codului de procedură penală, Curtea reţine că acesta utilizează, în toate ipotezele mai sus invocate, sintagma „dincolo de orice suspiciune rezonabilă“, şi nu expresia „dincolo de orice suspiciune“.
    400. Prin urmare, legiuitorul a considerat suficient standardul de probaţiune dincolo de orice îndoială rezonabilă, chiar în cazul soluţionării laturii penale a cauzelor. Cu atât mai mult, în situaţia măsurii de siguranţă a confiscării extinse, acest standard trebuie să fie unul suficient pentru ca, pe baza lui, să poată fi întemeiată decizia instanţei de dispunere a unei astfel de măsuri. O interpretare contrară ar lipsi de coerenţă prevederile art. 112^1 alin. (2^1) şi (3) din Codul penal prin raportare la ansamblul dispoziţiilor acestui cod, incoerenţă de natură a încălca exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a textelor criticate.
    401. De asemenea, cerinţa probării unor aspecte specifice cauzelor penale dincolo de orice îndoială constituie o condiţie a cărei îndeplinire poate fi, în majoritatea cazurilor, imposibilă, echivalând cu o probatio diabolica impusă organelor judiciare, pentru a putea proceda la dispunerea confiscării extinse. Or, aceasta presupune instituirea unui nivel de garantare a prezumţiei dobândirii licite a averii, prevăzută la art. 44 alin. (8) din Constituţie, de natură a împiedica realizarea interesului public în situaţia dobândirii unor bunuri prin activităţi ilicite şi, implicit, afectează grav echilibrul ce trebuie să existe între protejarea interesul individual şi a celui public, în aplicarea prevederilor art. 112^1 din Codul penal.
    402. Mai mult, sarcina dovedirii acuzaţiilor dincolo de orice îndoială - sau chiar dincolo de orice îndoială rezonabilă -, pentru a putea fi dispusă măsura confiscării extinse, presupune, de fapt, soluţionarea de către organele judiciare a raportului juridic penal de conflict, anterior luării acestei măsuri. Însă aceasta înseamnă, de fapt, soluţionarea laturii penale a cauzei şi stabilirea legăturii bunurilor supuse confiscării cu activităţile infracţionale ale persoanei condamnate, condiţii care permit însă instanţei să dispună confiscarea specială a bunurilor. Or, într-o astfel de situaţie, reglementarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse nu mai este necesară, fiind lipsită de finalitate.
    403. Aceste din urmă aspecte au fost constatate de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, paragrafele 39 şi 40, instanţa de contencios constituţional arătând că, în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni, întrucât, dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin urmare, Curtea a reţinut că o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple. De altfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a statuat că prezumţia instituită de alin. (8) al art. 44 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, ceea ce înseamnă că această prezumţie nu este una absolută. Totodată, Curtea a arătat că, dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. De asemenea, Curtea a observat că măsura confiscării extinse se poate dispune în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni grave, susceptibile să procure şi să genereze foloase materiale ilicite, infracţiuni a căror săvârşire reprezintă scopul grupurilor infracţionale organizate şi care se înscriu în fenomenul criminalităţii organizate. Curtea a conchis că, în acest context, absolutizarea prezumţiei dobândirii licite a averii ar presupune o veritabilă probatio diabolica în sarcina organelor judiciare.
    404. Referitor la inversarea sarcinii probei, în cazul dispunerii confiscării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 46, că „nu era incompatibilă, în principiu sau în practică, cu noţiunea de proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie, plasarea în sarcina reclamanţilor, odată ce aceştia erau condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni grave de trafic de droguri, a dovedirii faptului că sursa banilor sau bunurilor arătate ca fiind deţinute anterior condamnării era legitimă“. De asemenea, prin Decizia din 4 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Riela şi alţii împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că confiscarea constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, care trebuie a fi considerată o reglementare a folosinţei lucrurilor, şi nu o privare de proprietate, că dispoziţiile Convenţiei nu interzic prezumţiile de fapt şi că reclamanţilor le-a fost oferită o ocazie adecvată de a-şi susţine cauza în faţa autorităţilor competente, câtă vreme cauza a fost examinată de către trei instanţe, în urma unor proceduri contradictorii. În plus, instanţele sesizate au examinat faptele într-o modalitate obiectivă, fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situaţia financiară a reclamanţilor, pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât graţie folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ţinând cont de marja de apreciere a statelor în ceea ce priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, în speţă în cadrul politicii penale vizând combaterea fenomenului mafiot, Curtea a considerat că ingerinţa în dreptul de proprietate privată, provocată prin dispunerea măsurii confiscării, nu a fost disproporţionată în raport cu scopul vizat. Totodată, prin Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Bocellari şi Rizza împotriva Italiei, paragraful 40, Curtea a reţinut că „acest gen de procedură urmăreşte aplicarea confiscării bunurilor şi capitalurilor, fapt ce pune direct şi substanţial în discuţie situaţia patrimonială a justiţiabilului. Raportat la o asemenea miză, nu sar putea afirma că acest control public nu este o condiţie necesară pentru a garanta respectarea drepturilor celui interesat.“
    405. Prin urmare, în privinţa confiscării extinse se operează cu prezumţii care să formeze convingerea instanţei, iar garanţiile asociate trebuie să vizeze următoarele: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat.
    406. Astfel, introducerea în cuprinsul art. 112^1 alin. (2) lit. b), alin. (2^1) şi alin. (3) din Codul penal, astfel cum acestea sunt modificate şi completate prin art. I pct. 22, 23 şi 24 din legea supusă controlului de constituţionalitate, a sintagmelor „probe administrate“ şi „probe certe, dincolo de orice îndoială“ lipseşte de coerenţă dispoziţiile legale referitoare la confiscarea extinsă, contravenind, totodată, celor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, şi, în acest fel, prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.
    407. Aceleaşi observaţii, mai sus formulate, sunt valabile şi pentru art. II din legea criticată, care, de asemenea, face referire la probele a căror existenţă este necesară pentru dispunerea confiscării extinse, impunând condiţia existenţei unor „probe certe că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1) al art. 112^1 din Legea 286/2009“. De altfel, Curtea mai reţine că formularea normei de trimitere din cuprinsul acestui articol, care vizează activităţile infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1) al art. 112^1 din Legea nr. 286/2009, este şi inexactă, pentru că pare că textul la care trimite ar reglementa aplicarea măsurii de siguranţă numai în privinţa unor infracţiuni determinate; or, noua reglementare nu mai consacră aplicarea acestei măsuri de siguranţă numai cu privire la anumite infracţiuni expres enumerate ca în prezent, ci vizează orice infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel puţin 4 ani.
    408. În fine, reglementarea condiţiei probei „dincolo de orice îndoială“, în cuprinsul alin. (2^1) şi (3) ale art. 112^1 din Codul penal, creează o contradicţie între dispoziţiile legale anterior precizate şi prevederile alin. (1) teza a doua ale aceluiaşi articol, conform cărora convingerea instanţei se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre veniturile licite şi averea persoanei.
    409. Nu în ultimul rând, este întemeiată şi susţinerea autorului sesizării, conform căreia prevederile art. 112^1 din Codul penal instituie o sarcină a probei mai rigidă decât cea prevăzută de Directiva 2014/42/UE. Curtea reţine, în acest sens, că prevederile art. 5 paragraful (1) din directiva anterior menţionată fac referire la faptul că „în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale“. Or, prin raportare la dispoziţiile directivei, prevederile art. I pct. 23 şi 24 din legea criticată - prin conţinutul lor, mai sus analizat - restrâng, în mod semnificativ, aplicabilitatea dispoziţiilor acestei directive, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 148 din Constituţie, în special ale alin. (2) şi (4).
    410. Cu privire la art. I pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3) sintagma „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării“], Curtea constată că prevederile art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, astfel cum sunt modificate prin textul criticat, reglementează dispunerea confiscării extinse asupra valorii bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei. Din interpretarea gramaticală a acestei norme, Curtea constată că intenţia legiuitorului a fost aceea de a substitui bunurilor înstrăinate valoarea acestora, în scopul confiscării acestei valori de la persoana condamnată, şi nu de la terţul dobânditor, prevederile alin. (3) al art. 112^1 din Codul penal fiind reglementate în vederea asigurării atingerii scopului instituţiei confiscării extinse în situaţia înstrăinării bunurilor care fac obiectul acesteia.
    411. Prin urmare, textul criticat nu reglementează o variantă a confiscării extinse care să poată fi aplicată terţilor, ci reglementează modul de determinare a sumelor de bani reprezentând echivalentul bunurilor care ar trebui să facă obiectul confiscării. În aceste condiţii, nu prezintă relevanţă aspectul cunoaşterii de către terţi sau de către membrul de familie a faptului că scopul transferului a fost cel al evitării confiscării bunurilor, iar impunerea de către legiuitor a condiţiei anterior menţionate restrânge, în mod nejustificat, aplicabilitatea prevederilor art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, făcând imposibilă corecta determinare a valorii bunurilor provenite din infracţiuni şi, în consecinţă, împiedicând, în final, aplicarea confiscării extinse asupra sumelor de bani dobândite de persoana condamnată prin operaţiuni de înstrăinare, realizate de ea sau de către un terţ, către un membru al familiei, a bunurilor susceptibile de a fi confiscate, în condiţiile necunoaşterii de către aceştia a scopului transferului de proprietate astfel realizat, acela al evitării confiscării. Faptul că o asemenea precizare este introdusă în acest articol generează confuzie cu privire la modul de calcul al valorii bunurilor provenite din infracţiuni, până la concurenţa căreia se poate dispune măsura confiscării extinse, confuzie care se repercutează asupra capacităţii statului de a reprima fenomenul infracţional.
    412. În aceste condiţii, în forma preconizată a art. 112^1 alin. (3), sintagma „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării“ încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu privire la statul de drept şi calitatea legilor.
    413. Totodată, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor alin. (3) al art. 112^1 din Codul penal, în ansamblul reglementării instituţiei confiscării extinse, astfel cum aceasta este modificată şi completată prin prevederile criticate, Curtea reţine că ipoteza dispunerii confiscării extinse asupra bunurilor aflate în proprietatea unor terţe persoane este reglementată, în mod distinct, la alin. (9) al art. 112^1 din Codul penal. Astfel, conform art. 112^1 alin. (9) lit. a) din Codul penal, sunt supuse confiscării extinse bunurile transferate de către persoana condamnată unui membru de familie, potrivit lit. b) a aceluiaşi alin. (1) al art. 112^1 din Codul penal, pot fi confiscate bunurile transferate de către persoana condamnată unei persoane juridice asupra căreia deţine controlul, iar, conform art. 112^1 alin. (9) lit. c) din Codul penal, pot face obiectul confiscării extinse bunurile transferate de persoana condamnată către un terţ. Prin urmare, Curtea constată că cele două texte legale cuprind ipoteze normative distincte, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui paralelism legislativ între formele preconizate ale art. 112^1 alin. (3) şi (9) din Codul penal.

    (4.10) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie
    414. Art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege are următorul cuprins:
    "(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură."

    415. Art. 155 alin. (2) şi (3) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei."

    416. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin, în esenţă, că textul propus modifică în mod radical principiul de drept penal consfinţit în legislaţia românească, potrivit căruia întreruperea cursului prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni.
    417. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că acesta, pe de o parte, preia în conţinutul său normativ prevederile actuale ale art. 155 alin. (2) din Codul penal, iar, pe de altă parte, modifică soluţia legislativă cuprinsă în alineatul (3) al aceluiaşi articol, optând pentru o soluţie legislativă contrară acestuia. Prin înglobarea celor două ipoteze normative, soluţia legislativă preconizată la art. 155 alin. (2) din Codul penal stabileşte o nouă concepţie asupra curgerii termenului de prescripţie după fiecare întrerupere. O atare reconfigurare normativă este însă contrară art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    418. Prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 22-25, Curtea a reţinut, cu privire la problema efectelor întreruperii termenului de prescripţie, în situaţia comiterii unei infracţiuni, în participaţie, de către mai multe persoane, că, potrivit textului în vigoare al art. 155 alin. (3) din Codul penal, „întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre aceştia“.
    419. Soluţia juridică anterior menţionată este determinată de însăşi natura instituţiei prescripţiei, care, [...], semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind astfel semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte. [...] termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.
    420. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicaţie a acestora în domeniul dreptului penal substanţial“.
    421. Din cele de mai sus rezultă că instanţa constituţională a constatat că, prin natura sa, prescripţia semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii, ceea ce înseamnă că ea produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. Or, textul legal criticat nu face decât să altereze natura juridică a prescripţiei, înlocuind semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale în ipoteza comiterii unei infracţiuni în participaţie cu unul dintre efectele acesteia. Prin urmare, întreruperea cursului prescripţiei trebuie să producă efecte faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, şi nu cu privire numai faţă de persoana în favoarea căreia curge prescripţia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură. Prin urmare, întrucât, prin prisma instituţiei prescripţiei răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii semnifică o menţinere a rezonanţei sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată şi este în atenţia societăţii, efectul acesteia vizează fapta, şi nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ţine de natura prescripţiei.
    422. Nesocotirea acestei exigenţe constituţionale derivate din art. 1 alin. (3) din Constituţie şi obiectivizată în decizia anterior menţionată a Curţii Constituţionale, pe de o parte, alterează instituţia prescripţiei, iar, pe de altă parte, ignoră efectul general obligatoriu al deciziei instanţei constituţionale. Mai mult, soluţia legislativă preconizată, întrucât nu ţine cont de un criteriu intrinsec asociat naturii juridice a prescripţiei, consacră situaţii de evidentă discriminare, cu consecinţa încălcării art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Astfel, două persoane aflate în situaţii similare, care au, spre exemplu, calitatea de coautori ai unei infracţiuni, pot fi supuse unor consecinţe juridice diferite, dacă organul judiciar comunică un act de procedură doar uneia dintre ele.
    423. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine încălcarea art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    (4.11) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 26 şi 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 155 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3)
    424. Art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] din legea criticată are următorul cuprins:
    "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
    b) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
    c) 6 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;"
    – Art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din legea criticată are următorul cuprins:
    "(3) Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 este depăşit cu încă jumătate"


    425. Art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
    b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
    c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani"
    – Art. 155 alin. (4) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni"


    426. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin, în esenţă, că diminuarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripţie a răspunderii penale pune la îndoială aptitudinea sancţiunilor penale de a-şi atinge scopul preventiv.
    427. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că legiuitorul a redus, pe de o parte, durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale, respectiv în privinţa infracţiunilor cu maximul special mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, precum şi în privinţa infracţiunilor cu maximul special mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, iar, pe de altă parte, durata termenului prescripţiei speciale, astfel că dacă termenele de prescripţie a răspunderii penale au fost depăşite cu jumătate [şi nu încă o dată] vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
    428. Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, paragrafele 15-17, Curtea a reţinut că prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. De asemenea, Curtea a reţinut că, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat.
    429. Prin aceeaşi decizie, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragrafele 22-23, Curtea a mai reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale. Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.
    430. În aceste condiţii, reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, prin art. I pct. 26 din lege, denotă o reapreciere de către legiuitor a intervalului de timp în care se consideră că are loc uitarea de către societate a faptelor de natură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani şi, respectiv a celor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Totodată, prin modificarea adoptată, legiuitorul a prevăzut reducerea termenelor la împlinirea cărora intervine decăderea organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni din categoriile anterior menţionate.
    431. Curtea reţine însă că prespcripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial, a cărei reglementare este expresia politicii penale a statului. Pentru acest motiv, modificarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale mai sus analizate nu constituie o problemă de constituţionalitate, ea fiind de competenţa exclusivă a Parlamentului, în calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării, reglementată la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
    432. Pentru aceste motive, Curtea conchide că art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege nu sunt contrare art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.
    433. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din lege, Curtea reţine că reducerea termenului prescripţiei speciale la termenele prevăzute la art. 154 din Codul penal plus încă jumătate din acestea, faţă de actuala reglementare, de la art. 155 alin. (4) din Codul penal, conform căreia termenul de prescripţie specială este egal cu dublul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 154 din Codul penal, constituie o opţiune a legiuitorului, exprimată în acord cu politica penală a a statului şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. I pct. 27 din lege nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorii sesizării. De altfel, Curtea constată că aceeaşi soluţie legislativă a fost prevăzută şi la art. 124 din Codul penal din 1969, conform căruia „prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie [...] este depăşit cu încă jumătate“.

    (4.12) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1] din lege în raport cu art. 147 alin. (4) din Constituţie
    434. Dispoziţiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1] din lege au următorul cuprins: „Acordul de mediere produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive“. Codul penal, în forma în vigoare, nu cuprinde art. 159^1.
    435. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 159^1, introduse în cuprinsul Codului penal prin textul criticat, care prevăd că acordul de mediere poate fi încheiat până la pronunţarea unei hotărâri definitive, contravin Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
    436. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, a stabilit că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de contencios constituţional a constatat, la paragrafele 28-37 ale deciziei anterior menţionate, că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii. Din dispoziţiile art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală reiese că, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. g) din acest cod, instanţa pronunţă încetarea procesului penal. În ceea ce priveşte împăcarea, Curtea a statuat că aceasta constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente, de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. S-a reţinut, totodată, că instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. S-a arătat, de asemenea, că, fiind un act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care - în privinţa anumitor infracţiuni - înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. S-a constatat, de asemenea, că conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132) prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, totodată, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, Curtea a constatat că, prin noul Cod penal, s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal]. Sa mai reţinut că instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul penal: furtul - art. 228; furtul calificat săvârşit în condiţiile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c); furtul de folosinţă - art. 230; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243; înşelăciunea - art. 244; înşelăciunea privind asigurările - art. 245. De asemenea, în materia violenţei în familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe - art. 193 şi de vătămare corporală din culpă - art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, caz în care împăcarea înlătură răspunderea penală. Curtea a reţinut, de asemenea, că un alt element de noutate a fost introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. În vechea reglementare, cuprinsă în art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea părţilor producea efecte dacă intervenea până la rămânerea definitivă a hotărârii. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 şi 25). Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, menţionată anterior, Curtea a reţinut că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a constatat că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, citată anterior, paragraful 21). Revenind la mediere, Curtea a reţinut că, prin art. 84 pct. 6-9 din Legea nr. 255/2013 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale), au fost modificate toate articolele secţiunii a 2-a - „Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale“ din cap. VI - „Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte“ al Legii nr. 192/2006, şi anume art. 67-70, printre modificări numărându-se şi înlocuirea termenului „împăcare“ cu acela de „înţelegere“, fără însă ca această schimbare de terminologie să clarifice problema naturii juridice a medierii în cauzele penale, în sensul că încheierea unui acord de mediere ar constitui o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.
    Astfel, Curtea a reţinut că, dincolo de o serie de diferenţe de regim juridic între încheierea unui acord de mediere şi împăcare, evidenţiate în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faptul că împăcarea constă în înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal - spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de voinţă - poate duce la concluzia că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. Curtea a constatat că efectul juridic al interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9 din 17 aprilie 2015 - potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale - este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge litigiul penal. Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea - finalitate care vizează, aşa cum s-a arătat mai sus (paragraful 34), limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice - aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Astfel, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, deşi art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu prevede un anumit stadiu procesual, Curtea a reţinut că acordul de mediere nu poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevede art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal.

    437. Aşa fiind, introducerea unei noi posibilităţi de încetare a procesului penal în plus faţă de împăcarea părţilor generează discriminări între subiecţii procesuali care îşi exprimă voinţa de a se împăca în faţa unui mediator şi cei care o fac în faţa organelor judiciare.
    438. În aceste condiţii, prevederile art. I pct. 28 din legea criticată introduc în cuprinsul Codului penal, după art. 159, un nou articol, art. 159^1, conform căruia acordul de mediere produce efecte dacă are loc până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
    439. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, orice modificare legislativă poate fi realizată doar cu respectarea soluţiei şi a considerentelor Deciziei nr. 397 din 15 iunie 2016.
    440. Prin urmare, pentru a fi în acord cu Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 şi, totodată, cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevederile art. 159^1 din Codul penal trebuie să prevadă ca termen-limită pentru încheierea acordului de mediere momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Aşa fiind, în forma adoptată prin legea ce face obiectul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1 sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive“] sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, dar şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), a căror încălcare a fost constatată prin decizia mai sus menţionată.

    (4.13) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5) ] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie
    441. Art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)] din lege are următorul cuprins:
    "(2) Sunt asimilate legii în sensul alin. (1) [legii penale - s.n.] şi deciziile Curţii Constituţionale care au caracter general obligatoriu.
(3) Obligativitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale ca lege penală mai favorabilă, prevăzute la alin. (2), se referă atât la dispozitiv, cât şi la considerentele acestora.
(4) Executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii supuse controlului de constituţionalitate prevăzut la alin. (2), precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte se analizează din oficiu, în regim de urgenţă, în maximum 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(5) Analiza prevăzută la alin. (4) va fi făcută şi la cererea persoanei condamnate, care poate solicita acest lucru oricând."

    442. Art. 173 din Codul penal în vigoare are următorul cuprins: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.“
    443. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin, în esenţă, pe de o parte, că asimilarea deciziilor Curţii Constituţionale cu legea penală este contrară art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar, pe de altă parte, că formula redacţională preconizată în privinţa art. 173 alin. (4) şi (5) din Codul penal încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    444. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că legiuitorul, în mod eronat, asimilează decizia Curţii Constituţionale cu legea penală.
    445. Curtea reţine că o lege penală presupune o activitate de creare şi generare de norme, or, decizia Curţii Constituţionale nu numai că nu generează norme, nici civile, nici penale ori de altă natură, ci elimină din fondul activ al legislaţiei normele legale neconstituţionale. Prin numeroase decizii (Decizia nr. 949 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 22 septembrie 2011, Decizia nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013, Decizia nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 27), Curtea a stabilit faptul că rolul său este cel al unui legiuitor negativ sau cvasinegativ, ceea ce înseamnă că nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea care, eventual, ar exista între o normă de reglementare primară şi Legea fundamentală.
    446. Normele de reglementare primară, în accepţiunea Constituţiei, sunt legile şi ordonanţele, iar, în ceea ce priveşte materia penală numai legea organică şi ordonanţa de urgenţă. Numai Parlamentul şi Guvernul, ca legiuitor delegat, pot reglementa norme juridice. Faptul că printr-o decizie Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare sau constituţionalitatea numai a unui înţeles al acesteia, cu consecinţa eliminării din legislaţie a înţelesului neconstituţional, nu înseamnă că decizia se confundă cu o lege penală.
    447. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că deciziile sale nu intră în vigoare, precum actele normative, ci produc efecte juridice de la data publicării lor. Astfel, prin Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Curtea a statuat, referitor la o soluţie legislativă care opera cu sintagma „data intrării în vigoare a deciziei [Curţii Constituţionale - sn.] anterioare“, „este imprecisă şi în vădit dezacord cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (4), potrivit cărora «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor», şi cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd că «în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I». Deciziile Curţii Constituţionale nu se regăsesc în lista actelor care intră în vigoare în urma publicării în Monitorul Oficial al României, Constituţia consacrând expres efectele pe care le produce publicarea acestora, şi anume obligativitatea erga omnes şi puterea numai pentru viitor“.
    448. Raţiunea art. 173 din Codul penal este aceea de a defini noţiunea de lege penală. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 47, Curtea a statuat că „art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173 [din Codul penal - s.n.] are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală“.
    449. Aşadar, raţiunea acestui text legal este aceea de a indica actele normative care cuprind dispoziţii cu caracter penal. Reglementarea unei dispoziţii cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, aşadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicţional, prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competenţă a Constituţiei în accepţiunea căreia actul unei autorităţi poate duce la încetarea actului unei alte autorităţi, fără însă a se substitui acesteia. Constituţia, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 66]. A asimila o decizie a Curţii Constituţionale cu o lege penală echivalează cu preluarea de către Curtea Constituţională a unor atribuţii de natură legislativă. Practic, legiuitorul confundă natura actului cu efectele acestuia. Indiscutabil, în ipoteza constatării neconstituţionalităţii unui text de incriminare, efectele deciziei Curţii Constituţionale sunt similare celor ale unei legi penale de dezincriminare, aspect deja tranşat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, paragrafele 1.015-1.019, însă aceasta este deja o problemă distinctă faţă de cea analizată în prezenta cauză, unde ceea ce este în discuţie este asimilarea deciziei Curţii Constituţionale cu o lege penală.
    450. Curtea constată că, în realitate, textul criticat reconfigurează rolul instituţional al Curţii Constituţionale în arhitectura Constituţiei, care, prin decizia pronunţată, preia o competenţă a legiuitorului [originar/delegat]. În aceste condiţii, înseamnă că treptat Curtea Constituţională, prin competenţa sa de verificare a constituţionalităţii legilor, se transformă într-un corp legiuitor, ceea ce contravine însăşi ideii de jurisdicţie constituţională.
    451. Or, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], cu plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor sale. Prin urmare, actul său are caracter jurisdicţional, şi nu legislativ. Evident, decizia Curţii Constituţionale face parte din ordinea juridică normativă [a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008], fără a se identifica, în sens formal, cu norma juridică. Totodată, întrucât nu poate fi separată de efectele de drept constituţional pe care aceasta le produce, decizia se prezintă ca un tot unitar sub aspectul naturii şi efectelor sale juridice. În acest context, Curtea subliniază că deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de neconstituţionalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal distinct al dreptului constituţional, preiau forţa juridică a normelor constituţionale pe care le interpretează şi se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deşi are caracter jurisdicţional, art. 147 alin. (4) din Constituţie conferă deciziei antereferite forţa normelor constituţionale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată şi aplicată de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deşi decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabileşte reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului.
    452. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)] din lege încalcă art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    453. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (3)] din lege, Curtea constată că acest text este redactat în considerarea şi dezvoltarea alineatului (2) al art. 173, ceea ce ab initio atrage neconstituţionalitatea acestora. Astfel, odată stabilit faptul că decizia Curţii Constituţionale nu poate fi asimilată cu o lege penală, este evident că nicio parte a deciziei, aşadar, a actului jurisdicţional nu poate fi considerată lege.
    454. În privinţa art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (4)-(5)] din lege, Curtea reţine că acesta este redactat într-un mod lipsit de claritate, întrucât nu se poate determina natura juridică a „analizării din oficiu“ a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în baza unei norme penale supuse controlului de constituţionalitate. Destinatarul normei nu poate determina dacă în cauză este vorba de o contestaţie la executare, o formă atipică de acţiune de înlăturare/modificare a pedepsei sau doar de o simplă analiză. De asemenea, Curtea observă că introducerea obligaţiei instanţelor de a analiza din oficiu hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate în baza unor norme penale supuse controlului de constituţionalitate, prevăzută de noul art. 173 alin. (4) din Codul penal, nu este însoţită de nicio normă de procedură corespunzătoare şi nu este reglementată nicio modalitate concretă în care instanţele judecătoreşti ar putea realiza o asemenea verificare. În consecinţă, o asemenea omisiune de reglementare conduce la imposibilitatea aplicării textului legal analizat şi este contrară standardelor de previzibilitate a legii. În aceleaşi coordonate, se mai reţine că aceste dispoziţii sunt norme de procedură - şi nu de drept material -, astfel încât, de principiu, nu pot fi normativizate în Codul penal.
    455. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (3)-(5)] din lege încalcă, pe lângă art. 15 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi art. 1 alin. (5) din aceasta, în componenta sa de claritate a legilor.

    (4.14) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 30 [cu referire la art. 175 alin. (2)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 147 alin. (4) şi art. 148 din Constituţie
    456. Dispoziţiile art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)] din lege au următorul cuprins: „La articolul 175, alineatul (2) se abrogă“.
    457. Dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“
    458. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că abrogarea alin. (2) al art. 175 din Codul penal semnifică dezincriminarea faptelor de corupţie şi de serviciu săvârşite de categoria de funcţionari publici reglementată prin textul abrogat, aspect ce contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi încalcă prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, precum şi pe cele ale Directivei (UE) 1.371/2017 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal. Se mai susţine că textul criticat face imposibil de stabilit conţinutul dispoziţiilor art. 178 din Codul penal, precum şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor reglementate la art. 259, art. 289, art. 308 şi art. 317 Cod penal. Se arată, totodată, că abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal este nejustificată, calitatea de funcţionar public neputând fi legată doar de apartenenţa respectivei persoane la una din entităţile sau funcţiile de la alin. (1), ci şi de îndeplinirea unor servicii publice a căror exercitare este adusă la îndeplinire de un număr diversificat de persoane, asupra cărora autorităţile publice exercită o anumită formă de control. Această modificare vine să avantajeze o serie de grupuri profesionale ce îşi desfăşoară activitatea în mediul privat ori în cadrul unor profesii liberale (notari, executori judecătoreşti, funcţionari bancari, lichidatori, experţi judiciari), faţă de care instituirea unui tratament penal preferenţial nu se justifică. Şi aceste categorii profesionale sunt executanţi ai unor servicii de interes general şi beneficiari sau gestionari ai unor fonduri publice, cum sunt sumele avansate din bugetul statului sau fondurile europene, politica penală în domeniu fiind în sensul înăspririi regimului juridic sancţionator al faptelor săvârşite de aceşti funcţionari. În acest sens, se fac referiri extensive la Decizia nr. 2/2014, concluzionându-se că textul legal criticat contravine art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1), precum şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
    459. Se susţine, prin urmare că abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârşite de persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Sunt incluse în categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, faptele de luare de mită, delapidare, abuz în serviciu, folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual sau uzurpare a funcţiei săvârşite de funcţionarii publici prevăzuţi în art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, abrogarea acestui text are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârşite în legătură cu persoanele incluse în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Fac parte din categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, darea de mită, traficul de influenţă sau cumpărarea de influenţă săvârşite în legătură cu funcţionarii publici prevăzuţi în art. 175 alin. (2) din Codul penal. Se susţine că o asemenea opţiune legislativă conduce la eliminarea protecţiei penale a persoanelor fizice şi juridice în cadrul relaţiilor sociale legate de exercitarea atributelor de autoritate publice delegate. Or, abrogarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect eliminarea acestei protecţii penale, ceea ce contravine şi considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014.
    460. În continuare se arată că legiuitorul nu a modificat în mod corespunzător art. 178 alin. (2) din Codul penal, care defineşte noţiunea de „înscris oficial“, art. 259 alin. (1) din Codul penal, care incriminează sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ori art. 317 alin. (1) din Codul penal referitor la falsificarea de instrumente oficiale. Omisiunea legiuitorului de a realiza corelările impuse de abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal are ca efect imposibilitatea delimitării sferei de aplicare a normelor de incriminare care utilizează noţiunea de „înscris oficial“ şi a normelor de incriminare menţionate, contrar standardelor de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie în materia normelor de incriminare. Mai mult, deşi a abrogat art. 175 alin. (2) din Codul penal, legiuitorul nu a modificat art. 308 alin. (1) din Codul penal. Necorelarea dintre abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal şi menţinerea art. 308 alin. (1) din Codul penal, nemodificat, conduce la imposibilitatea stabilirii sferei de aplicare a normelor de incriminare la care se referă art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu încălcarea exigenţelor impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie privind previzibilitatea normelor de incriminare.
    461. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 175 din Codul penal reglementează noţiunea de funcţionar public, a cărei sferă de aplicabilitate a fost analizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ţinându-se seama de autonomia conceptuală a dreptului penal, care face ca sensul acestei sintagme să nu se suprapună cu cel specific dreptului administrativ. Astfel, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, paragraful 25, a constatat că, potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“ au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.
    462. Prevederile art. 175 alin. (2) din Codul penal, a căror abrogare este prevăzută la art. I pct. 30 din lege, reglementează ca fiind funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
    463. Cu privire la această categorie de funcţionari publici, denumiţi „funcţionari publici asimilaţi“, Curtea constată că sfera art. 175 alin. (2) din Codul penal vizează acei funcţionari care nu pot fi încadraţi în una din categoriile reglementate la art. 175 alin. (1) din Codul penal, dar care au fost învestiţi de autorităţile publice să exercite un serviciu de interes public sau care, exercitând un astfel de serviciu, chiar fără să fi fost necesară învestirea de către o autoritate publică în acest scop, sunt supuse controlului sau supravegherii autorităţilor publice, în ceea ce priveşte îndeplinirea serviciului public în cauză. În această categorie au fost încadraţi, spre exemplu, notarul public, executorul judecătoresc, mediatorii autorizaţi şi medicii cu drept de liberă practică care îşi desfăşoară activitatea pe cont propriu în cadrul unor cabinete medicale private. De altfel, chiar Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal încadrează, cu titlu exemplificativ, în categoria funcţionarilor publici, reglementată la art. 175 alin. (2) din Codul penal, notarii publici şi executorii judecătoreşti. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, expunerea de motive precizează că, „deşi aceste persoane nu sunt propriuzis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente, şi sunt supuse controlului acesteia“.
    464. Aceleaşi dispoziţii legale au făcut şi obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în pronunţarea unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, s-a pronunţat cu privire la apartenenţa persoanelor care exercită anumite profesii la categoria funcţionarilor publici asimilaţi. Astfel, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, soluţie a cărei interpretare per a contrario a determinat concluzia că medicul care îşi desfăşoară activitatea în sistemul privat de sănătate se încadrează în categoria funcţionarilor publici reglementată la art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, prin aplicarea aceleiaşi metode de interpretare rezultând că profesorul din învăţământul preuniversitar privat are calitatea de funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Se mai reţin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar şi, respectiv, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
    465. Curtea reţine că determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 175 din Codul penal prezintă relevanţă prin raportare la dispoziţiile titlului V al părţii speciale a Codului penal, ce reglementează infracţiunile de corupţie şi de serviciu. Acestea sunt infracţiuni care au ca subiect activ calificat funcţionarul public. Prin urmare, abrogarea alin. (2) al art. 175 din Codul penal, prin textul criticat, are ca efect restrângerea incidenţei normelor penale de la art. 289-309 din Codul penal, prin restrângerea categoriilor de persoane în sarcina cărora pot fi reţinute aceste infracţiuni. La acestea se adaugă infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, în varianta agravată prevăzută la alin. (2) al art. 320 din Codul penal, care, de asemenea, poate fi comisă doar de un funcţionar public în sensul legii penale.
    466. De asemenea, Curtea constată că art. 289 din Codul penal, ce reglementează infracţiunea de luare de mită, prevede, la alin. (2), că faptele de luare de mită incriminate la alin. (1) al aceluiaşi articol constituie infracţiune numai când sunt comise în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, în ipoteza săvârşirii lor de către una dintre persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal.
    467. Mai mult, Curtea reţine că, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 289-309 din Codul penal, săvârşirea infracţiunilor de corupţie şi de serviciu a fost apreciată de legiuitor ca prezentând un grad de pericol mai redus atunci când sunt săvârşite de funcţionari din mediu privat, aspect subliniat şi de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea incriminării infracţiunii de conflict de interese, atunci când aceasta este săvârşită de funcţionari din cadrul „oricărei persoane juridice“, la care se face trimitere prin dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal. S-a reţinut, cu acest prilej, la paragrafele 34-36 ale deciziei citate, că, prin dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, sancţionând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporţionată a dreptului la muncă şi a libertăţii economice ale persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. În aceste condiţii, protecţia penală astfel reglementată, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Aşa fiind, Curtea a constatat că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau alte forme de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reţinut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie.
    468. În aceste condiţii, Curtea constată că se impune să analizeze dacă dezincriminarea faptelor de corupţie şi de serviciu, atunci când acestea sunt săvârşite de către un funcţionar public dintre cei prevăzuţi la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este în acord cu dispoziţiile Legii fundamentale. Altfel spus, este necesar ca instanţa de contencios constituţional să stabilească dacă dispoziţiile art. I pct. 30 din lege, corespunzând noii politici penale a statului, au fost adoptate de către legiuitor cu respectarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
    469. În acest sens, Curtea reţine că, prin Legea nr. 356/2004, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Aceasta prevede, la art. 2 lit. a), noţiunea de „agent public“, prin care se înţelege: „(i) orice persoană care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, şi oricare ar fi nivelul său ierarhic; (ii) orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, ori care prestează un serviciu public, aşa cum aceşti termeni sunt definiţi în dreptul intern al statului parte şi aplicaţi în domeniul pertinent al dreptului acestui stat; (iii) orice persoană definită ca «agent public» în dreptul intern al unui stat parte“. Aceeaşi convenţie prevede, la art. 21, referitor la corupţia în sistemul privat, că fiecare stat parte urmăreşte să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie în cadrul activităţilor economice, financiare sau comerciale: faptei de a promite, de a oferi ori de a da, direct sau indirect, un folos necuvenit oricărei persoane care conduce o entitate din sectorul privat ori care lucrează pentru o asemenea entitate, orice calitate ar avea, pentru sine sau pentru un altul, în scopul de a îndeplini ori de a se abţine de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligaţiilor sale; faptei oricărei persoane care conduce o entitate a sectorului privat sau care lucrează pentru o astfel de entitate, orice funcţie ar avea, de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, cu scopul de a îndeplini sau de a se abţine să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale.
    470. De asemenea, Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr. 27/2002, reglementează, la art. 7 şi 8, corupţia activă şi corupţia pasivă în sistemul privat. În acest sens, art. 7, anterior menţionat, prevede că fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale. De asemenea, potrivit art. 8 din Convenţia penală privind corupţia, fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, în cadrul unei activităţi comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terţilor, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale.
    471. Prin urmare, atât Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, cât şi Convenţia penală privind corupţia obligă la incriminarea faptelor de corupţie, nu doar a celor săvârşite în domeniul public, ci şi a celor săvârşite în domeniul privat, neîndeplinirea acestei obligaţii de către statul român constituind o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 11.
    472. Totodată, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională - analizând constituţionalitatea restrângerii sferei de aplicare a tuturor normelor de incriminare care prevăd, ca subiect activ al infracţiunii, persoana care are calitatea de „funcţionar public“ sau „funcţionar“, în sensul art. 147 din Codul penal, sau calitatea de „funcţionar public“, în accepţiunea art. 175 din noul Cod penal, operată prin excluderea incidenţei acestei categorii de norme de incriminare în cazul anumitor categorii de persoane, care urmau a fi exceptate de la dispoziţiile art. 147 din Codul penal şi art. 175 din noul Cod penal - a statuat că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. S-a reţinut, în acest sens, că fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. S-a reţinut, de asemenea, că corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii, motiv pentru care, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului. Curtea a constatat că, în condiţiile în care mandatul prezidenţial şi mandatul parlamentar sunt definite ca funcţii de demnitate publică, astfel cum fac referire dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţie, persoanele care ocupă aceste funcţii exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul Constituţiei şi al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, la nivelul cel mai înalt în statul român. Prin urmare, Curtea a constatat că, având în vedere sfera atribuţiilor ce intră în competenţa funcţiilor alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 din actualul Cod penal şi de la dispoziţiile art. 175 din noul Cod penal, care, prin excelenţă, au conotaţii de putere publică, este justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu şi pentru infracţiunile de corupţie. Însă, consacrând la nivel normativ cauza de impunitate a acestor persoane cu privire la infracţiuni care aduc atingere instituţiilor fundamentale ale statului de drept, legiuitorul reglementează un regim juridic distinct, de natură să le confere un statut privilegiat faţă de restul persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice, şi care rămân circumscrise noţiunii de „funcţionar public“. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, în mod paradoxal, legiuitorul extrage din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului. Curtea a apreciat că, dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme. Pe de altă parte, Curtea a constatat că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“. Mai mult, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, statuând că, într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016, paragrafele 23-25.
    473. De asemenea, s-a reţinut că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public. În plus, Curtea a constatat că statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcţiile alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 din actualul Cod penal şi de la dispoziţiile art. 175 din noul Cod penal contravine şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte“. Astfel, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public“/„membru al adunărilor publice naţionale“/„funcţionar naţional“/„ofiţer public“, noţiuni care au corespondenţă, în dreptul penal român, în noţiunile de „funcţionar public“/„funcţionar“. Mutatis mutandis, Curtea reţine aceleaşi argumente şi în ceea ce priveşte cauza de impunitate a persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice obţinute prin numire sau alegere în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracţiunea de conflict de interese. Având în vedere toata aceste considerente, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007) că „Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie“. Prin urmare, ţinând seama de argumentele expuse mai sus, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
    474. Curtea constată că o parte însemnată a considerentelor Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi în prezenta cauză.
    475. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reţine că, într-adevăr funcţionarul public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, are un statut diferit de cel al funcţionarului public reglementat la alin. (1) al aceluiaşi articol, dar, cu toate acestea, funcţia publică ce i-a fost încredinţată se caracterizează prin faptul că persoanele care o deţin exercită un serviciu de interes public, fiind învestite de autorităţile publice sau supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Aşa fiind, chiar în lipsa prerogativelor specifice funcţionarului public definit la art. 175 alin. (1) din Codul penal, cu privire la activităţile desfăşurate de funcţionarul public reglementat la art. 175 alin. (2) din Codul penal, subzistă un interes major al societăţii, câtă vreme aceste funcţii implică exercitarea unui serviciu de interes public. Prin urmare, desfăşurarea activităţilor funcţionarilor publici asimilaţi în condiţii de corectitudine şi de probitate profesională reprezintă un deziderat important, iar neîndeplinirea acestor criterii provoacă prejudicii însemnate întregii societăţi. În aceste condiţii, garantarea de către stat a acestui interes public major impune protejarea relaţiilor sociale formate în legătură cu îndeplinirea activităţii funcţionarilor publici prevăzuţi la art. 175 alin. (2) din Codul penal, inclusiv prin mijloacele specifice dreptului penal. Per a contrario, dezincriminarea faptelor de corupţie şi renunţarea la reglementarea infracţiunilor de serviciu săvârşite de persoanele care deţin funcţiile publice analizate, prin abrogarea prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, provoacă prejudicii însemnate intereselor societăţii, afectând valorile democratice ale statului de drept.
    476. Curtea constată, aşadar, că, prin abrogarea art. 175 alin. (2) din Codul penal, legiuitorul nu numai că a „extras“, astfel cum s-a întâmplat în anul 2014 sau 2016, profesiile liberale/notarii din sfera funcţionarului public asimilat, dar a eliminat întregul text ce priveşte funcţionarul public asimilat, aspect ce lezează în mod vădit valorile fundamentale care decurg din exigenţele statului de drept. Or, astfel cum Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, libertatea de reglementare pe care acesta o are în astfel cazuri putând fi exercitată doar prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 7 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).
    477. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2014, paragraful 44, Curtea a statuat, în ceea ce priveşte exigenţele materiale de care este ţinut legiuitorul în materie penală, că legiuitorul are competenţa de a incrimina fapte care prezintă o ameninţare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constituţiei, expresie a caracterului de stat de drept şi democratic, sau de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută (a se vedea şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Astfel, măsurile de politică penală trebuie să fie promovate în respectul valorilor, exigenţelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi asumate în mod expres şi neechivoc de către Parlament. De aceea, Curtea subliniază permanent în deciziile sale faptul că „incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale“ (Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, şi ad similis Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015). Tot în acelaşi sens, Curtea a subliniat că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional, în speţă art. 23 din Constituţie (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, paragraful 23), sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014) este una limitată, fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale.
    478. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că textul criticat nu este corelat nici măcar cu art. 178 alin. (2), art. 259 alin. (1), art. 289 alin. (2), art. 317 alin. (1) din Codul penal, care, în continuare, prevăd următoarele: „Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane“; „Sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani“; „Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri“; „Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă“. Prin urmare, Curtea constată şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii.
    479. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că dispoziţiile art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2) ] din lege contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 11 din Constituţie.
    480. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, astfel cum rezultă din analiza mai sus realizată, între cele două categorii de funcţionari publici, în sensul legii penale, respectiv cea prevăzută la art. 175 alin. (1) din Codul penal şi cea prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, există diferenţe semnificative, aspect ce justifică reglementarea, în privinţa acestora, a unui regim juridic diferit, sub aspectul răspunderii penale. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii, inegalitatea reală, ce rezultă din această diferenţă, putând justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
    481. Desigur că, în ipoteza abrogării prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, prin art. I pct. 30 din lege, în privinţa funcţionarilor publici reglementaţi prin dispoziţiile legale anterior menţionate poate fi angajată răspunderea contravenţională, răspunderea civilă sau răspunderea disciplinară pentru faptele săvârşite, în funcţie de specificul acestora şi de dispoziţiile legale încălcate, forme ale răspunderii juridice care, de altfel, nu sunt excluse de tragerea la răspundere penală a funcţionarului public. Având în vedere însă importanţa valorilor sociale ocrotite şi pericolul săvârşirii unor fapte de corupţie sau de serviciu de către persoanele care exercită funcţii dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, Curtea constată că posibilitatea angajării uneia sau a mai multor forme de răspundere juridică dintre cele mai sus enumerate nu este suficientă pentru a asigura protecţia juridică necesară valorilor sociale referitoare la exercitarea funcţiilor publice.

    (4.15) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    482. Dispoziţiile art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege au următorul cuprins:
    "(1) Prin membru de familie se înţelege: [...]
    b) soţul sau fostul soţ;
    c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care au convieţuit sau convieţuiesc."

    483. Dispoziţiile art. 177 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins:
    "(1) Prin membru de familie se înţelege: [...]
    b) soţul;
    c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc."

    484. Critici de neconstituţionalitate. Autorii arată că textul criticat defineşte noţiunea de membru de familie şi, deşi pare că pune în acord dispoziţiile art. 177 din Codul penal cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, se subliniază faptul că la stabilirea calităţii de membru de familie sunt avute în vedere şi situaţiile trecute de convieţuire, aspect care ridică probleme sub aspectul previzibilităţii normei. Astfel, cu titlu de exemplu, se va reţine forma agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 199 prin raportare la art. 193 din Codul penal, inclusiv în situaţia în care făptuitorul îşi loveşte fosta concubină după 20 de ani de la separare. Prin urmare, textul legal criticat contravine principiului securităţii juridice, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii.
    485. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. În argumentarea acestei soluţii de admitere, Curtea a constatat că raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii - fie să spună adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Aşadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. De asemenea, Curtea a observat că persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi - fără a fi oficializată - nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. De asemenea, Curtea a constatat că nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 şi următoarele din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Curtea a reţinut - făcând referire la aspecte de drept comparat - că legislaţia procesual penală a unor state europene recunoaşte partenerilor de viaţă de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, dar că, în esenţă, statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaşte acest drept la „rudele apropiate“ ale acuzatului, soţul/fostul soţ al acestuia ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc şi persoanelor cu care acuzatul are o relaţie de fapt echivalentă căsătoriei/ persoanelor aflate în relaţii similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relaţie deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul convieţuieşte în fapt/persoanei care convieţuieşte stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.
    486. Prin aceeaşi decizie, cu privire la noţiunea de „membru de familie“, Curtea a constatat că art. 177 din Codul penal, definind această sintagmă, stabileşte în alin. (1) că „prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc“. Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, „noţiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condiţiile renunţării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noţiunea de rude apropiate, cât şi cu cea de membru de familie. Sensul dat de proiect noţiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. Soluţia este pe deplin justificată în condiţiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecţie penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi cu reglementări existente în alte coduri penale europene [a se vedea art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez]“. Aşadar, Curtea a constatat că, potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înţelege, printre alţii, nu numai soţul, ci şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc. Art. 177 din Codul penal indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie“, respectiv membrii propriu-zişi (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul penal] şi persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Raţiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituţii juridico-penale de constatarea calităţii de membru de familie se regăseşte, în egală măsură, în ipotezele în care existenţa relaţiei în cauză este legal şi formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum şi atunci când este vorba despre o situaţie de fapt, implicând însă aceeaşi dinamică cotidiană efectivă. De altfel, Curtea a observat că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie“ astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituţii de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, s-a reţinut reglementarea în legea penală în vigoare a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracţiunilor de nedenunţare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârşită de un „membru de familie“, care, potrivit art. 177 din Codul penal, include şi „persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc“. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 119 alin. (2) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „întrebări privind persoana martorului“, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi „este întrebat dacă este membru de familie“ sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Or, Curtea a reţinut că raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală în faţa organului judiciar. Având în vedere considerentele anterioare invocate, Curtea a constatat o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală şi cele cuprinse în art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie“, stabilită în art. 177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 din Codul de procedură penală, „Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală“. Aşadar, Curtea a constatat că legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.
    487. În aceste condiţii, prevederile art. I pct. 31 din legea criticată modifică dispoziţiile art. 177 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, în sensul prevederii printre „membrii de familie“, în sensul legii penale, a fostului soţ [la art. 177 alin. (1) lit. b) din Codul penal] şi a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care au convieţuit [la art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal].
    488. Această soluţie legislativă este criticată de autorii sesizării pentru motivul că introducerea, în cuprinsul art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a situaţiilor trecute de convieţuire afectează principiul stabilităţii raporturilor juridice, conferind dispoziţiei legale modificate un caracter neclar, imprecis şi imprevizibil. În acest sens este dat exemplul posibilităţii reţinerii, conform textului criticat, a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 199 din Codul penal, raportat la art. 193 din acelaşi cod, în situaţia în care autorul infracţiunii îşi loveşte o fostă concubină după 20 de ani de la încetarea stării de concubinaj.
    489. Curtea constată că argumentele reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 562 din 19 septembrie 2017 nu sunt aplicabile în privinţa sintagmei „membru de familie“, definită la art. 177 din Codul penal. Aceasta întrucât extinderea, prin decizia mai sus referită, a sferei persoanelor care, conform art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor la persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în condiţiile în care au convieţuit, a fost determinată de considerente specifice desfăşurării procesului penal şi de imperativul atingerii scopului acestuia, acela al descoperirii adevărului. Pentru acest motiv, în considerarea relaţiilor de natură socială sau privată ce se formează între persoanele care au convieţuit, având relaţii asemănătoare celor dintre soţi, s-a apreciat că este oportună lăsarea la aprecierea acestor persoane a participării lor la audieri, în calitate de martori, în procesele penale în care persoanele cu care au stabilit respectivele relaţii au calitatea de suspect sau inculpat.
    490. Aceste raţiuni nu subzistă însă în privinţa definirii noţiunii de „membru de familie“, în sensul legii penale substanţiale, întrucât incidenţa sintagmei analizate, prin raportare la ansamblul dispoziţiilor Codului penal, este una mult mai amplă, iar introducerea în cuprinsul ei a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în condiţiile în care au convieţuit, determină modificări ale incidenţei unor instituţii de drept penal, a mai multor norme de incriminare sau chiar a unor circumstanţe agravante sau atenuante, reglementate în cuprinsul Codului penal.
    491. Astfel, art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, referitor la confiscarea extinsă - atât în forma în vigoare, cât şi în cea propusă prin legea supusă controlului de constituţionalitate -, prevede că, în aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează această instituţie, se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei. Or, în urma modificării propuse prin textul criticat, ar urma ca, în aplicarea instituţiei confiscării extinse, să fie avute în vedere şi bunurile transferate de către inculpat unor persoane cu care acesta, în trecut, a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în condiţiile în care au convieţuit, aspect care ar îndepărta prevederile art. 112^1 alin. (3) din Codul penal de la scopul avut în vedere de legiuitor. De asemenea, sfera subiecţilor pasivi ai infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută la art. 199 din Codul penal [din cuprinsul capitolului III al titlului I al părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie“] va fi extinsă la persoanele cu care, în trecut, subiectul activ al acestei infracţiuni a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în condiţiile convieţuirii, cu consecinţa majorării cu o pătrime a maximului special al pedepsei prevăzute de lege şi în cazul în care subiectul pasiv are calitatea anterior menţionată. Totodată, sfera incriminării infracţiunii de şantaj, în varianta infracţională prevăzută la art. 207 alin. (2) din Codul penal, este extinsă la faptele de ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru o persoană cu care persoana ameninţată a stabilit în trecut o relaţie similară celei dintre soţi, în condiţiile în care au convieţuit. Or, o astfel de extindere a incriminării este disproporţionată în raport cu obiectul juridic generic al infracţiunilor reglementate la capitolul VI din titlul I al părţii speciale a Codului penal, care constă în libertatea persoanei şi care are în vedere protecţia unor drepturi fundamentale - cum sunt libertatea individuală şi dreptul la viaţă intimă, familială şi privată - ale subiectul activ şi ale persoanelor cu care acesta se află în relaţii foarte apropiate, de rudenie sau similare căsătoriei ori filiaţiei, neputând viza persoane cu care subiectul activ a stabilit relaţii din categoriile anterior menţionate în trecut, relaţii care în momentul săvârşirii infracţiunii de şantaj nu mai subzistă. Totodată, sfera incriminării infracţiunii de ultraj, în varianta agravată, prevăzută la art. 257 alin. (3) din Codul penal, va fi extinsă, în mod nejustificat, prin includerea printre subiecţii pasivi ai acesteia a persoanelor cu care funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, vizat de faptele de ultraj, în trecut, a convieţuit, stabilind relaţii asemănătoare celor dintre soţi. Or, la fel ca şi în cazul infracţiunii de şantaj, incriminarea unor asemenea fapte este în discordanţă cu obiectul juridic generic al infracţiunii, care constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea statului. De asemenea, textul criticat va determina extinderea sferei de aplicare a cauzelor de nepedepsire a faptelor de favorizare a făptuitorului şi de tăinuire, întrucât art. 269 alin. (3) din Codul penal - atât în forma sa în vigoare, cât şi în forma modificată prin legea criticată - şi art. 270 alin. (3) din Codul penal prevăd că favorizarea şi, respectiv, tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepsesc.
    492. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că introducerea în categoria membrilor de familie, în sensul dispoziţiilor art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare celor dintre soţi în cazul în care au convieţuit este de natură a modifica în mod substanţial incidenţa dispoziţiilor legale din cuprinsul Codului penal care fac trimitere la calitatea de membru de familie. Aceste modificări realizate, atât asupra conţinutului instituţiei confiscării extinse, cât şi asupra sferei normelor de incriminare prevăzute la art. 199, art. 207, art. 257, art. 269 şi art. 270 din Codul penal, îndepărtează normele juridice penale anterior enumerate de la scopul avut în vedere de legiuitor, fiind, totodată, fie disproporţionate, fie necorelate cu natura instituţiei de drept penal substanţial şi, respectiv, a infracţiunilor supuse modificării.
    493. Curtea constată, totodată, că textul criticat are un caracter foarte general şi că acesta nu prevede criterii de determinare a relaţiilor asemănătoare celor dintre soţi care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 177 din Codul penal, singurul criteriu fiind acela al convieţuirii. Aşa fiind, conform textului criticat, pot fi consideraţi membrii de familie toţi cei care au avut asemenea relaţii interpersonale, indiferent de durata lor şi de considerentele care au stat la baza acestora. Însă, având în vedere realităţile sociale existente la nivel naţional, relaţiile similare celor dintre soţi sunt, de multe ori, de scurtă durată, existând persoane care, în timp, stabilesc numeroase astfel de relaţii cu un număr însemnat de parteneri. Prin urmare, sfera de aplicare a normelor penale mai sus arătate ajunge să fie una greu determinabilă, aspect ce conferă acestor norme un caracter ambiguu, ce pune în discuţie chiar respectarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din convenţie.
    494. Curtea reţine că aceleaşi considerente sunt aplicabile şi în privinţa sintagmei „fost soţ“, întrucât legea civilă nu prevede un număr maxim de căsătorii care pot fi încheiate, aspect ce conferă acelaşi caracter ambiguu dispoziţiilor legale criticate.
    495. Pentru acest motiv, Curtea constată că art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) - sintagma „fostul soţ“, şi lit. c) - sintagma „au convieţuit“] din lege încalcă principiul securităţii juridice, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale“ - a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, fiind, prin urmare, contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    496. În fine, Curtea reţine că, prin Legea nr. 30/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 25 martie 2016, România a ratificat Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, convenţie care, la art. 3 lit. b), defineşte „violenţa domestică“ ca însemnând „toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima“. Totodată, convenţia obligă la incriminarea unor fapte de violenţă domestică [a se vedea art. 33 şi următoarele] şi stabilirea unor agravante la infracţiunile astfel normate [a se vedea art. 46]. Prin urmare, actul internaţional anterior menţionat asimilează mediului familial şi relaţiile dintre foştii parteneri, indiferent de aspectul convieţuirii în acelaşi domiciliu, abordare ce presupune o sferă mult mai largă de persoane faţă de conţinutul normativ al noţiunii de „membru de familie“. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că nimic nu împiedică legiuitorul ca, în cazul unor infracţiuni expres determinate comise împotriva fostului soţ/partener, să reglementeze un regim de protecţie penală similară celui aplicabil „membrilor de familie“, astfel cum acest concept este definit la art. 177 din Codul penal în vigoare, fără însă a-i include în sfera sa normativă, din moment ce aplicabilitatea acestuia, astfel cum s-a arătat, vizează o sferă mai largă de relaţii sociale, şi nu doar unele punctuale.

    (4.16) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 32 [cu referire la art. 187^1] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    497. Art. I pct. 32 [cu referire la art. 187^1] din lege are următorul cuprins:
    "Prin informaţii nedestinate publicităţii se înţelege acea categorie de informaţii clasificate, potrivit legii, ca secrete de stat sau de serviciu şi care sunt cuprinse într-un document având inscripţionare în acest sens, dacă nu au fost declasificate în mod legal."

    498. Art. 187^1 din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    499. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că modul de definire a informaţiilor nedestinate publicităţii încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, având în vedere terminologia diferită de cea din Legea nr. 182/2002.
    500. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că acesta îşi propune definirea noţiunii de „informaţii nedestinate publicităţii“. Norma propusă este însă neclară şi în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, dar şi cu cele ale art. 303 şi art. 304 din Codul penal, care realizează o distincţie importantă între informaţiile secrete de stat, informaţiile secrete de serviciu şi informaţiile care nu sunt destinate publicităţii. Prin urmare, Curtea observă că definirea noţiunii este inexactă, cu consecinţe deosebite asupra sferei subiecţilor activi ai infracţiunii prevăzute la art. 304 din Codul penal.
    501. Astfel, potrivit art. 15 lit. b) din Legea nr. 182/2002, noţiunea de „informaţii clasificate“ se defineşte ca fiind informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate [a se vedea, pentru dezvoltări, Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 februarie 2018, paragraful 37 şi următoarele]. Clasele de secretizare sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu; informaţiile secrete de stat sunt informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, în timp ce informaţiile secrete de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat [art. 15 lit. c)-e) din Legea nr. 182/2002].
    502. Curtea constată că art. 303, art. 407 şi art. 304 din Codul penal reglementează Divulgarea informaţiilor secrete de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională şi Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice. Potrivit art. 178 alin. (1) din Codul penal, informaţii secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel, potrivit legii, iar divulgarea acestora este incriminată prin art. 303 sau art. 407 din Codul penal, după caz.
    503. Prin urmare, numai informaţiile secrete de stat sunt definite prin raportare la noţiunea explicitată prin Legea nr. 182/2002. Dacă noţiunea de „secret de serviciu“, nedefinită de Codul penal, poate fi interpretată prin prisma art. 15 lit. e) din Legea nr. 182/2002, ca fiind parte a informaţiilor clasificate, informaţiile nepublice nu sunt informaţii clasificate în sensul Legii nr. 182/2002. Potrivit Legii nr. 182/2002, informaţiile clasificate sunt fie informaţiile secrete de stat, fie cele secrete de serviciu. Prin urmare, art. 304 din Codul penal are în vedere şi o altă categorie distinctă de informaţii care, fără a fi clasificate, nu sunt destinate publicităţii.
    504. În aceste condiţii, definirea informaţiilor nedestinate publicităţii ca fiind o categorie de informaţii clasificate apare ca fiind contradictorie, din moment ce aceste informaţii nu sunt nici informaţii secrete de stat, nici secrete de serviciu în sensul Legii nr. 182/2002. Curtea reţine că art. 304 din Codul penal în vigoare a fost astfel redactat tocmai pentru că s-au abrogat şi nu au fost reluate alte infracţiuni, precum divulgarea secretului economic [fostul art. 298 din Codul penal din 1969], divulgarea unor informaţii referitoare la martorul protejat [fostul art. 20 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014] etc. De aceea, informaţiile nedestinate publicităţii au o altă sferă de cuprindere şi nu au legătură cu informaţiile clasificate.
    505. Mai mult, întrucât o asemenea viziune asupra conceptului de informaţii nedestinate publicităţii duce la identificarea acestuia cu cel de informaţii clasificate, art. 304 din Codul penal, care incriminează divulgarea atât a informaţiilor secrete de serviciu - informaţii clasificate -, cât şi a informaţiilor nedestinate publicităţii, devine inaplicabil în această ultimă ipoteză. Rezultă că, prin modul de definire a acestui concept, legiuitorul a creat o antinomie intralegală, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, dacă se pune semnul egalităţii între informaţiile nedestinate publicităţii şi cele clasificate, s-ar ajunge la limitarea sferei de aplicare a art. 304 din Codul penal, prin raportare la art. 308 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căruia „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“, astfel încât, de cele mai multe ori, faptele săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice care se referă la divulgarea informaţiilor nedestinate publicităţii, şi nu a celor secrete de serviciu, nu vor putea face obiectul normei de incriminare. Prin urmare, datorită modalităţii defectuoase de definire a noţiunii de informaţii nedestinate publicităţii se ajunge la o reconfigurare a laturii obiective, prin modificarea unei cerinţe esenţiale, a infracţiunii prevăzute la art. 304 din Codul penal, privit în mod singular, precum şi în corelare cu art. 308 din acelaşi cod, ceea ce echivalează cu o dezincriminare implicită a unor variante alternative de săvârşire a acestei infracţiuni.
    506. Pentru aceste motive, Curtea reţine că definiţia oferită noţiunii de „informaţii nedestinate publicităţii“, cuprinsă în art. I pct. 2 [cu referire la art. 187^1] din lege, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii, întrucât este contradictorie şi nu se coroborează cu Legea nr. 182/2002.

    (4.17) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    507. Dispoziţiile art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)] din lege au următorul cuprins: „i) împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii“.
    508. Dispoziţiile art. 189 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări: [...] se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“ Dispoziţiile art. 189 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare, nu conţin lit. i).
    509. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că circumstanţa agravantă introdusă la alin. (1) lit. i) din cuprinsul art. 189 din Codul penal se suprapune cu dispoziţiile art. 257 şi art. 279 din acelaşi cod, ce reglementează ultrajul şi ultrajul judiciar, chiar în formele modificate prin legea criticată, motiv pentru care, în practica judiciară, nu se va putea stabili modul de aplicare a acestui concurs de texte.
    510. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, prin prevederile art. I pct. 33 din legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul introduce, în cuprinsul art. 189 alin. (1) din Codul penal, o nouă circumstanţă agravantă a infracţiunii de omor, care califică fapta de ucidere a unei persoane, aceasta devenind infracţiune de omor calificat atunci când este săvârşită împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea acestor atribuţii. Aceste fapte urmează a fi sancţionate cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
    511. Curtea constată însă că aceleaşi fapte sunt incriminate şi la art. 257 şi art. 279 din Codul penal, ce reglementează infracţiunile de ultraj şi de ultraj judiciar. Astfel, conform art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite asupra unui poliţist sau jandarm aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate, iar, potrivit art. 279 alin. (1) din Codul penal, ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
    512. Mai mult, prin prevederile art. I pct. 38 şi 44 din legea criticată, au fost adoptate forme similare pentru infracţiunile de ultraj şi ultraj judiciar. Astfel, prin prevederile legale anterior menţionate, în cazul infracţiunii de ultraj, a fost introdus un nou subiect pasiv calificat, având funcţia de militar, iar limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru forma-tip a infracţiunii au fost modificate - de la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, ale cărei limite se majorează cu o treime, potrivit formei în vigoare a art. 257 din Codul penal la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, ale cărei limite se majorează cu jumătate. În cazul infracţiunii de ultraj judiciar, prevăzută la art. 279 alin. (2) din Codul penal, a fost menţinută doar pedeapsa cu închisoarea, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
    513. În aceste condiţii, conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor calificat, în varianta agravată prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. i) din Codul penal, adoptată prin art. I pct. 33 din legea analizată, se regăseşte în conţinutul constitutiv al infracţiunilor de ultraj şi ultraj judiciar, atât în formele în vigoare, cât şi în cele adoptate prin aceeaşi lege, atât infracţiunea de omor calificat, cât şi cele de ultraj şi, respectiv, ultraj judiciar presupunând săvârşirea faptei de omor asupra unei persoane care deţine una dintre calităţile de judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
    514. Aşa fiind, prin prevederile art. I pct. 33 din legea criticată, a fost creat un paralelism între infracţiunea de omor calificat, în varianta propusă pentru art. 189 alin. (1) lit. i) din Codul penal, şi cele de ultraj şi ultraj judiciar. Acesta permite organelor judiciare să aleagă, în mod arbitrar, potrivit unor criterii subiective, între încadrarea faptelor de omor săvârşite asupra unei persoane care are una dintre calităţile anterior enumerate, potrivit art. 189 alin. (1) lit. i) din Codul penal sau conform art. 257 alin. (4) ori art. 279 alin. (2) din Codul penal, cu consecinţa unor pedepse penale diferite, în cazul infracţiunii de omor calificat putând fi aplicată şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
    515. Această manieră de reglementare încalcă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, care presupune, printre altele, reglementarea într-o manieră clară, precisă şi previzibilă a elementelor constitutive ale infracţiunilor. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului, prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile, este obligatorie. S-a constatat, de asemenea, că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 36). Cu privire la respectarea aceluiaşi principiu constituţional şi convenţional, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a constatat că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 30).
    516. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar, în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014).
    517. Aşadar, agravanta nou-introdusă se suprapune cu dispoziţiile art. 257 din Codul penal, referitoare la ultraj, şi cu cele ale art. 279 din Codul penal, referitoare la ultrajul judiciar, astfel că nu se va putea stabili modul de aplicare al acestui concurs de texte. Astfel, prin dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. i) din Codul penal, pe de o parte, şi prin dispoziţiile art. 257 şi art. 279 din Codul penal, pe de altă parte, se creează un paralelism legislativ, fiind prevăzute pedepse diferite, în nome de incriminare diferite, pentru aceeaşi infracţiune, aspect ce încalcă exigenţele privind calitatea legii în materia normelor de incriminare impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    518. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, previzibilitatea legii presupune ca cetăţeanul să dispună de informaţii suficiente şi prealabile asupra normelor juridice aplicabile unei situaţii concrete, iar, prin raportare la cerinţa previzibilităţii, redactarea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, din cauza caracterului de generalitate al normelor juridice (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49). Conform aceleaşi jurisprudenţe, imprecizia termenilor legali poate fi acoperită de o interpretare constantă realizată de instanţele naţionale (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 56-62), iar persoana trebuie să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele unui act determinat de conduită (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României).
    519. Or, paralelismul legislativ nu corespunde exigenţelor de calitate a legii, prin raportare la standardele jurisprudenţiale anterior arătate, lipsa de claritate a prevederilor legale analizate neputând fi acoperită prin interpretarea instanţelor naţionale şi neoferind destinatarilor legii penale posibilitatea de a cunoaşte, într-o manieră rezonabilă, conţinutul acestor dispoziţii legale şi de a prevedea consecinţele juridice ale faptelor pe care le săvârşesc, aspect ce nu le permite acestora să îşi adapteze conduita la exigenţele normelor penale criticate.
    520. Totodată, lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a dispoziţiilor legale a fost asociată, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu nevoia de asigurare a securităţii raporturilor juridice. Astfel, prin deciziile nr. 404 din 10 aprilie 2008, nr. 26 din 18 ianuarie 2012, nr. 570 din 29 mai 2012 şi nr. 615 din 12 iunie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 47, Nedjet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, paragraful 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, paragraful 92).
    521. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)] din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, dar şi dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi la art. 7 din convenţie.

    (4.18) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)] din lege în raport cu art. 124 alin. (3) din Constituţie
    522. Dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)] din lege au următorul cuprins: „(4) Faptele prevăzute la alin. (1)-(3) [ultraj - s.n.] comise asupra unui poliţist, jandarm sau militar, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa cu închisoarea prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.“
    523. Prevederile art. 257 alin. (4) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.“
    524. Critici de neconstituţionalitate. Autorii arată că textul impune aplicarea pedepsei cu închisoarea în privinţa ultrajului realizat asupra unui poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, chiar dacă norma de incriminare a infracţiunii, care dobândeşte caracter calificat prin efectul prezentei dispoziţii, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii. Or, astfel se încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, prin eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, privitoare la faptă şi la făptuitor.
    525. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, într-adevăr, la art. 257 din Codul penal, în forma adoptată prin art. I pct. 38 din legea criticată, este prevăzută pentru infracţiunea de ultraj, în forma calificată, reglementată la alin. (4) al art. 257 anterior menţionat, doar pedeapsa închisorii, ale cărei limite se majorează cu jumătate, fiind exclusă, astfel, aplicarea de către instanţele judecătoreşti a pedepsei amenzii, în cazul săvârşirii acestei forme infracţionale a ultrajului, chiar dacă, pentru infracţiunea de bază săvârşită, legea prevede posibilitatea aplicării amenzii penale. De altfel, analizând infracţiunile enumerate la art. 257 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că doar în cazul infracţiunii de ameninţare (prevăzută la art. 206 din Codul penal) şi în cel al infracţiunii de lovire sau alte violenţe (prevăzută la art. 193 din Codul penal), pedeapsa închisorii este reglementată alternativ cu pedeapsa amenzii.
    526. Această manieră de reglementare a infracţiunii de ultraj, în forma calificată, prevăzută la art. 257 alin. (4) din Codul penal, reprezintă o formă de recunoaştere pe cale legislativă a pericolului sporit pe care faptele de ameninţare sau de violenţă fizică, respectiv lovire sau alte violenţe, săvârşite asupra unui poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, îl prezintă pentru relaţiile sociale referitoare la protecţia autorităţii statului, ocrotite prin normele juridice de incriminare din cuprinsul capitolului I al titlului III din partea specială a Codului penal.
    527. Curtea constată însă că acest regim juridic sancţionator nu este unul disproporţionat, având în vedere importanţa respectării de către persoanele responsabile penal a valorilor sociale protejate prin dispoziţiile art. 257 alin. (4) din Codul penal, fiind expresia politicii penale a statului, motiv pentru care dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)] din legea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

    (4.19) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie
    528. Dispoziţiile art. I pct. 39 din lege [cu referire la art. 269 alin. (3)] din lege au următorul cuprins: „(3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie sau afin până la gradul II nu se pedepseşte.“
    529. Dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.“
    530. Critici de neconstituţionalitate. Autorii arată că noua reglementare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul penal extinde sfera persoanelor pentru care operează impunitatea legală, în contradicţie cu prevederile art. 177 din Codul penal. Se susţine că, în cuprinsul titlului X al Codului penal, legiuitorul a definit termenii folosiţi în legislaţia penală, în scopul asigurării coerenţei şi a eficienţei activităţii de interpretare şi aplicare a legii şi al evitării premiselor pentru instituirea unor practici judiciare nelegale, cu consecinţe grave asupra calităţii actului de justiţie. Se mai arată că, prin instituirea unor reglementări contradictorii, se creează premisele unor interpretări diferite în practica judiciară, dar şi premisele unor situaţii inechitabile pentru destinatarii normelor legale. Prin urmare, se susţine că modul de redactare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) referitoare la favorizarea făptuitorului încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la previzibilitate, claritate si precizie, nefiind corelat cu art. 177 din Codul penal, care în definiţia noţiunii de membru de familie ajunge până la rude de gradul III. O asemenea lipsă de corelare este contrară normelor de tehnică legislativă reglementate prin Legea nr. 24/2000.
    531. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul penal, în forma adoptată, prin prevederile art. I pct. 39 din legea criticată, infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşită de către un membru de familie sau afin până la gradul II nu se pedepseşte. Prin această soluţie juridică, legiuitorul a extins sfera persoanelor în privinţa cărora se aplică cauza de impunitate prevăzută la art. 269 alin. (3) din Codul penal, incluzând în categoria acestora şi afinii până la gradul II.
    532. Noţiunea de „membru de familie“ este definită la art. 177 din Codul penal, care, potrivit formei în vigoare, prevede ca făcând parte din sfera membrilor de familie ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude, soţul şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. La acestea au fost adăugate, prin prevederile art. I pct. 31 din legea criticată, care modifică art. 177 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, fostul soţ şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care au convieţuit. Potrivit ambelor reglementări, conform art. 177 alin. (2) din Codul penal, dispoziţiile din legea penală privitoare la „membrul de familie“, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a) al art. 177 din Codul penal, se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti. În condiţiile în care a fost constatată neconstituţionalitatea art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege în privinţa modificărilor aduse definiţiei membrului de familie, prin raportare la fostul soţ şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care au convieţuit împreună, rezultă că textul analizat va viza numai membrul de familie astfel cum acesta este normativizat în prezent.
    533. Codul penal nu defineşte şi noţiunea de „afin“. Acest aspect semnifică faptul că aceasta este folosită de legiuitor în cuprinsul Codului penal cu sensul său general, fără a dobândi un înţeles specific acestei ramuri de drept. Termenul „afin“ beneficiază însă de o definiţie legală, fiind reglementat la art. 407 din Codul civil, care prevede că afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, rudele soţului fiind în aceeaşi linie şi acelaşi grad cu afinii celuilalt soţ.
    534. Aşa fiind, legiuitorul a introdus în sfera persoanelor care beneficiază de impunitate, sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizare a făptuitorului, afinii soţului până la gradul II. Această modificare nu semnifică o lipsă de corelare a prevederilor art. 269 alin. (3) din Codul penal cu cele ale art. 177 alin. (1) din acelaşi cod, incidenţa acestora din urmă în ipoteza comiterii infracţiunii de favorizare a făptuitorului rezultând, în mod direct, din maniera de reglementare a dispoziţiei legale criticate. Dimpotrivă, textul de lege completează categoria subiecţilor în cazul cărora nu poate fi angajată răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii reglementate la art. 269 din Codul penal cu afinii până la gradul II. Această extindere a sferei persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul penal a fost adoptată în considerarea relaţiilor apropiate care se stabilesc între un soţ şi rudele celuilalt soţ. Aceste relaţii pot justifica, în cazul comiterii de către una dintre ele a unor infracţiuni, acordarea ajutorului având ca scop împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, a tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, astfel că legiuitorul poate extinde această cauză de nepedepsire şi în privinţa afinilor de până la gradul al doilea.
    535. Modificarea analizată nu imprimă normei penale de la art. 269 alin. (3) din Codul penal un caracter neclar, imprecis sau imprevizibil, noţiunile folosite în cuprinsul acesteia fiind, în mod expres, definite prin lege, aspect ce exclude interpretarea diferită şi neunitară a acestora de către organele judiciare. Totodată, alegerea gradului de afinitate reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, fiind rezultatul aprecierii de către acesta a caracterului apropiat al relaţiilor ce se stabilesc între anumite categorii de persoane pentru a beneficia de impunitate în situaţia comiterii unor acte de favorizare a făptuitorului.
    536. Această alegere nu este de natură a crea discriminare în privinţa persoanelor între care se stabilesc diferite grade de afinitate, conform art. 407 din Codul civil, sub aspectul nepedepsirii acestora, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul penal, întrucât gradul diferit de afinitate cu făptuitorul face ca persoanele în cauză să se afle în situaţii diferite, care justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit din perspectiva aplicării prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul penal. Or, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator diferenţiat în funcţie de conduita persoanelor cercetate este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim juridic, iar, în cazul unor situaţii juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferenţiat (a se vedea Decizia nr. 666 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 iunie 2010).
    537. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât categoriile de afini analizate, respectiv cea a afinilor de gradul II şi categoria afinilor de gradul III, se află în situaţii juridice diferite, prin raportare la scopul dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, relaţiile dintre soţ şi afinii de gradul III nemaifiind atât de puternice precum în cazul celor de gradul II. Acest criteriu de diferenţiere este unul obiectiv şi rezonabil, pe care legiuitorul îl poate aplica în contextul normei analizate. Totodată, nu se poate pune acelaşi semn de egalitate între rudele de gradul III [copiii surorii sau ai fratelui] şi afinii de gradul III [copiii surorii sau ai fratelui soţului], pentru că în genere, ca regulă, rudenia reflectă o apropiere mult mai puternică decât afinitatea; prin urmare, legiuitorul nu este obligat să impună acelaşi tratament penal în funcţie de gradul de rudenie/afinitate. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii obligă la stabilirea aceluiaşi regim juridic doar în situaţii similare şi nu exclude reglementarea unor reguli specifice pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
    538. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că prevederile art. I pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)] din lege au fost adoptate conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea şi nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1).

    (4.20) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie
    539. Dispoziţiile art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)] din lege au următorul cuprins:
    "(4) Nu constituie infracţiunea prevăzută la alin. (1) următoarele:
    a) emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative;
    b) pronunţarea sau dispunerea soluţiilor sau măsurilor de către organele judiciare în cauzele cu care acestea sunt învestite;
    c) mărturia depusă în cadrul unor proceduri judiciare ori modalitatea de efectuare a unor expertize în cauze judiciare.
(5) Dacă prin acelaşi act material şi în aceeaşi împrejurare se acordă ajutor mai multor făptuitori, în scopurile menţionate la alin. (1), fapta va constitui o singură infracţiune de favorizare a făptuitorului.
(6) Infracţiunea de favorizare a făptuitorului are caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni şi va fi reţinută ori de câte ori elementul său material nu constituie o altă infracţiune prevăzută de Codul penal sau de legile speciale.“"

    540. Dispoziţiile art. 269 din Codul penal, în forma în vigoare, nu conţin alin. (4)-(6).
    541. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că dispoziţiile art. 269 alin. (4) din Codul penal sunt de natură să încurajeze actele de corupţie în rândul demnitarilor şi al magistraţilor, cu consecinţe grave asupra procesului de legiferare şi a corectitudinii înfăptuirii justiţiei, vulnerabilizând, totodată, cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă - în componenta constând în emiterea actelor normative - şi judecătorească). Se mai arată că noul art. 269 alin. (4) creează o imunitate absolută pentru reprezentanţii autorităţilor executive, legislative sau judiciare, imunitate care, în mod evident, ar trebui limitată doar la aspecte privind oportunitatea emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative, interpretarea şi aplicarea actelor normative, respectiv aprecierea probelor şi încadrarea juridică a faptelor. Întrucât obligaţia martorului de a declara adevărul este prevăzută de lege, are caracter personal şi netransferabil, iar infracţiunea de favorizare a infractorului este comisă cu intenţie directă, calificată de un scop, rezultă că „mărturia depusă în cadrul unei proceduri judiciare“ în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate nu poate constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Astfel, aceste dispoziţii încurajează actele de corupţie la nivelul demnitarilor şi magistraţilor, afectează activitatea şi imaginea publică a autorităţilor statului şi încrederea cetăţenilor în autorităţile statului şi au repercusiuni grave asupra procesului de legiferare şi de justiţie. Prin urmare, se încalcă principiul statului de drept şi principiul supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. De asemenea, se susţine că dispoziţiile art. 269 alin. (4) lit. b) şi c), prin eliminarea răspunderii penale pentru o serie de fapte comise în activitatea de justiţie, încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009), precum şi dispoziţiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie. Noile dispoziţii ale art. 269 alin. (5) şi (6) încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât cuprind norme care nu sunt prevederi specifice părţii speciale a Codului penal. Se apreciază că introducerea de cauze de limitare a răspunderii penale, precum cea prevăzută la alin. (5), potrivit căruia, dacă prin acelaşi act material şi în aceeaşi împrejurare se acordă ajutor mai multor făptuitori, fapta va constitui o singură infracţiune de favorizare a făptuitorului, încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie, privind statul de drept şi separaţia puterilor, de vreme ce stabilirea elementelor specifice răspunderii penale în concret aparţine organelor judiciare. Se arată că din forma preconizată a dispoziţiilor art. 269 alin. (4) din Codul penal - potrivit căreia anumite activităţi nu constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului - nu rezultă cu claritate intenţia legiuitorului, întrucât toate activităţile înscrise în cadrul literelor a)-c) ale textului au caracter licit şi nu pot, prin simpla lor desfăşurare, în condiţii de legalitate, să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni. Mai mult, s-ar putea ajunge la concluzia că efectuarea unei expertize în condiţii de nelegalitate, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală, s-ar situa în afara sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 269 alin. (1), soluţie care intră în contradicţie cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Prin urmare, se apreciază că modul de formulare a textului legal analizat, care nu cuprinde nicio distincţie, face imposibilă stabilirea efectelor asupra sferei de aplicare a normei de incriminare, ceea ce contravine cerinţelor de claritate a legii.
    542. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd trei ipoteze exceptate de la aplicarea normei de incriminare a favorizării făptuitorului, constând în emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative, pronunţarea sau dispunerea soluţiilor sau măsurilor de către organele judiciare în cauzele cu care acestea sunt învestite şi în mărturia depusă în cadrul unor proceduri judiciare ori modalitatea de efectuare a unor expertize în cauze judiciare. Prin acestea, legiuitorul a încercat crearea unei imunităţi în favoarea persoanelor care desfăşoară activităţile enumerate, în scopul asigurării unui cadru juridic care să le permită acestora ca, în îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiilor în care au fost învestite, să ia şi să pună în aplicare deciziile pe care le consideră necesare, fără teama că ar putea fi formulate, în mod abuziv, împotriva lor plângeri penale, potrivit art. 269 din Codul penal, care să le îndepărteze de realizarea scopurilor propuse.
    543. În privinţa dispoziţiilor art. 269 alin. (4) lit. a) din Codul penal, cauza de nepedepsire astfel normată este o reflectare la nivel legal a imunităţii parlamentare, prevăzută la art. 72 din Constituţie, în componenta sa referitoare la iresponsabilitate. În jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, paragraful 41], Curtea a statuat că imunitatea parlamentară a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să apere deputaţii şi senatorii de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva lor în exercitarea mandatului pe care îl au de îndeplinit, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Imunitatea presupune o dublă protecţie: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are parlamentarul de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în exercitarea mandatului, apărându-i libertatea de exprimare. Iresponsabilitatea parlamentarului este reglementată expres de dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Constituţie. Totodată, reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011].
    544. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că raţiunea reglementării criticate este determinată de nevoia desfăşurării în bune condiţii a unor activităţi specifice adoptării actelor normative. Curtea observă că această cauză de nepedepsire are în vedere activităţile de emitere, aprobare sau adoptare a actelor normative, în condiţiile în care noţiunea de act normativ nu se referă numai la lege, ordonanţă de urgenţă sau ordonanţă, ci şi la actele normative emise de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. Cu privire la actele de reglementare primară, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragrafele 112 şi 113], că, în virtutea imunităţii care însoţeşte actul decizional de legiferare, aceasta este aplicabilă mutatis mutandis şi membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori a adoptării unui act normativ cu putere de lege. A admite contrariul înseamnă a lăsa, indirect, posibilitatea intruziunii în procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecinţa directă a încălcării separaţiei puterilor în stat. Lipsa răspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garanţie a exercitării mandatului faţă de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor.
    545. În acelaşi sens reglementează şi Codul penal, în cadrul titlului V - Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, capitolul II - Infracţiuni de serviciu, infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301. Dispoziţiile alin. (2) al acestui articol stabilesc o condiţie negativă, şi anume că dispoziţiile incriminatoare de la alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative. Curtea reţine că raţiunea acestei formulări a fost aceea de a evita riscul pentru legiuitor să fie acuzat de conflict de interese, în condiţiile în care actele normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regulă, efecte asupra tuturor persoanelor, fiind astfel posibil ca şi persoane apropiate emitenţilor actului normativ să beneficieze de acele acte.
    546. Curtea reţine că această cauză de nepedepsire vizează nu numai activitatea de legiuitor primar sau delegat, ci şi alte categorii de acte normative, respectiv actele de reglementare secundară, întrucât actul normativ, indiferent de nivelul său [primar/secundar], stabileşte dispoziţii, reguli, proceduri şi conduite cu caracter general şi obiectiv. Desigur, în acest caz, emitentul actului de reglementare secundară nu are aceeaşi marjă de apreciere precum legiuitorul sau legiuitorul delegat. Astfel, spre deosebire de parlamentari/membri ai Guvernului când acţionează ca legiuitor delegat, emitentul/membrii autorităţii administrative emitente a actului normativ secundar trebuie să respecte actul normativ primar, activitatea lor normativă subsumându-se acestuia. Curtea reţine, de asemenea, că, dacă în privinţa parlamentarilor/membrilor Guvernului când acţionează ca legiuitor delegat, legiuitorul a implementat la nivel legal o exigenţă constituţională, derivată din art. 72 alin. (1) din Constituţie, în privinţa emitentului/ membrilor autorităţii administrative emitente a actului normativ secundar, legiuitorul şi-a folosit marja sa de apreciere în materie penală, cu respectarea art. 61 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, textul criticat este justificat de interesul public al asigurării desfăşurării activităţii de emitere a actelor normative în condiţii care să garanteze persoanelor implicate posibilitatea de a-şi exprima, aşa cum consideră că se impune, opţiunile normative, în transpunerea politicilor/legilor statului.
    547. Curtea mai reţine că tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui număr nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală. De aceea, numai adoptarea actelor cu caracter individual este vizată de legea penală, în sensul că numai acestea pot realiza elementul material al unei infracţiuni date [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 111, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragrafele 67 şi 68], drept care acestea nu intră sub incidenţa cauzei de nepedepsire analizată.
    548. Pentru aceste motive, Curtea reţine că art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4) lit. a)] din lege nu contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 din Constituţie.
    549. Cu privire la cauza de nepedepsire referitoare la pronunţarea sau dispunerea soluţiilor sau măsurilor de către organele judiciare în cauzele cu care acestea sunt învestite, se constată că aceasta, în sine, nu poate face obiectul unei reglementări cu caracter de impunitate. Art. 30 din Codul de procedură penală, cu titlul marginal Organele judiciare, stabileşte că organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: a) organele de cercetare penală; b) procurorul; c) judecătorul de drepturi şi libertăţi; d) judecătorul de cameră preliminară; e) instanţele judecătoreşti.
    550. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 249 din 25 aprilie 2017, paragraful 21], a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul penal, constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului săvârşirea faptelor concretizate în ajutorul dat făptuitorului, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Având în vedere acest aspect, Curtea a constatat că nu orice faptă ce se concretizează într-un ajutor dat făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Astfel, doar dacă se constată că scopul prevăzut de lege - împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate - a fost urmărit prin realizarea faptei, se va reţine săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului. În realizarea elementului material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, autorul acesteia îşi va fi prefigurat efectul pe care realizarea acestuia îl va avea asupra făptuitorului unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, favorizatorul va avea o reprezentare reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar realiza conceptual activitatea sub forma ajutorului dat făptuitorului.
    551. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că norma penală analizată vizează ipoteza favorizării făptuitorului printr-o anumită soluţie pronunţată/dată cu încălcarea legii, lato sensu, în condiţiile în care organul judiciar a acţionat cu intenţie directă. A accepta o atare cauză de nepedepsire ar echivala cu o impunitate fără precedent acordată unor persoane învestite cu autoritatea de stat, iar, în condiţiile în care fapta nu a fost rezultatul unei luări/dări de mită sau trafic de influenţă etc., ci a fost determinată mai degrabă de afinităţile personale ale reprezentantului statului, s-ar ajunge la nepedepsirea penală a acestuia. Mai mult, o asemenea cauză de nepedepsire încalcă art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, creând un privilegiu nepermis reprezentanţilor organelor judiciare în raport, pe de o parte, cu ceilalţi funcţionari ai statului, iar, pe de altă parte, cu ceilalţi cetăţeni.
    552. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, paragraful 23], a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului; în acest sens, Curtea a constatat că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului, în schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat.
    553. Prin urmare, măsura de favoare prevăzută pentru reprezentanţii organelor judiciare prin forma preconizată a art. 269 alin. (4) lit. b) din Codul penal este contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât reprezintă un privilegiu şi, ca atare, trebuie eliminată, pentru a se restabili starea de legalitate. Totodată, se încalcă şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege.
    554. De asemenea, cu privire la cauza de nepedepsire propusă la art. 269 alin. (4) lit. c) din Codul penal, şi anume depunerea mărturiei în cadrul procedurilor judiciare, chiar dacă poate fi efectuată de orice persoană, produce, în mod direct, efecte asupra soluţionării cauzelor judiciare şi, prin urmare, asupra înfăptuirii justiţiei. În privinţa modalităţii de efectuare a unor expertize în cauze judiciare, Curtea constată că aceasta trebuie să fie caracterizată de un maxim de corectitudine, rigoare şi profesionalism, iar aceste standarde pot fi asigurate, pe deplin, doar prin reglementarea unor sancţiuni corespunzătoare. A accepta că nu constituie infracţiunea de favorizare a făptuitorului faptul că o mărturie sau o expertiză, în cadrul unei proceduri judiciare, a fost depusă/efectuată cu intenţia de a favoriza un făptuitor constituie în sine o lezare a valorilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei. Or, legiuitorul, prin normele juridice penale pe care le edictează, nu poate încuraja sau permite nerespectarea legii, cu consecinţa discreditării funcţiei justiţiei de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de împiedicarea bunului mers al procedurilor judiciare. Prin urmare, soluţia legislativă analizată este contrară art. 1 alin. (3) din Constituţie, cu referire la obligaţiile pozitive care incumbă legiuitorului în materializarea conceptului de stat de drept.
    555. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că faptele de favorizare a făptuitorului săvârşite prin dispunerea soluţiilor sau măsurilor de către organele judiciare sau prin modalitatea de efectuare a unor expertize în cauzele judiciare prezintă un pericol major pentru valorile sociale protejate prin norma de incriminare prevăzută la art. 269 din Codul penal, valori referitoare la înfăptuirea justiţiei. Mai exact, textul criticat creează riscul săvârşirii unor fapte de favorizare a făptuitorului de un pericol însemnat, fără ca acestea să poată fi sancţionate corespunzător. Totodată, având în vedere importanţa relaţiilor sociale afectate prin săvârşirea unor asemenea fapte şi aspectul punerii în pericol a înfăptuirii justiţiei chiar de către persoane chemate în mod expres, ex lege, să participe, în mod direct sau indirect, la realizarea ei - ipoteză ce sporeşte pericolul faptelor analizate -, Curtea apreciază că regimul sancţionator aplicabil nu poate fi decât unul specific dreptului penal, cel puţin similar celui prevăzut pentru forma de bază a infracţiunii de favorizare a făptuitorului, formă ce poate fi săvârşită de orice persoană. Doar în astfel de condiţii, caracterizate prin reglementarea unor norme penale disuasive, care să prevadă sancţiuni penale proporţionale cu pericolul faptelor incriminate, poate fi asigurată înfăptuirea corectă a justiţiei, ca cerinţă a asigurării securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, a respectării principiului statului de drept.
    556. Pentru aceste motive, Curtea constată că dispoziţiile alin. (4) lit. b) şi c), introduse în cuprinsul art. 269 din Codul penal prin textul criticat, reprezintă o reglementare disproporţionată, ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Legea fundamentală.
    557. Referitor la prevederile alin. (5) al art. 269 din Codul penal, introduse în cuprinsul art. 269 din Codul penal prin textul criticat - conform cărora, dacă prin acelaşi act material şi în aceeaşi împrejurare se acordă ajutor mai multor făptuitori, în scopurile menţionate la alin. (1) al aceluiaşi art. 269, fapta constituie o singură infracţiune de favorizare a făptuitorului -, Curtea constată că acestea constituie o unitate legală de infracţiune, concepută de legiuitor pentru a exclude aplicarea, în ipoteza reglementată prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din Codul penal, referitoare la concursul formal de infracţiuni. Prin urmare, Curtea reţine că soluţia juridică prevăzută, prin textul criticat, pentru alin. (5) al art. 269 din Codul penal reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată conform politicii sale penale, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
    558. De asemenea, dispoziţiile art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (6)] din lege reglementează caracterul subsidiar al infracţiunii de favorizare a infractorului, care determină imposibilitatea reţinerii acesteia în concurs cu alte infracţiuni. Infracţiunea analizată protejează un anumit segment al valorilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, astfel încât nu poate avea de plano un caracter subsidiar nici faţă de incriminările care protejează aceleaşi valori sociale, dar care au o altă raţiune de reglementare, şi nici faţă de cele care protejează alte valori sociale. Astfel, valorile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei în componenta protejată de art. 269 din Codul penal - privind funcţia statului de tragere la răspundere penală - nu pot fi considerate ca fiind implicit protejate de alte texte de incriminare. Curtea nu poate accepta nici caracterul lor subsidiar faţă de alte valori sociale, tocmai pentru că, în realitate, vulnerabilizează exercitarea în condiţii optime a funcţiei statului de tragere la răspundere penală, prin eliminarea unei incriminări care are menirea de a descuraja conduite cu caracter distonant faţă de aceasta. În caz contrar, valorile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei ar fi puse într-un plan secund faţă de alte valori sociale, de asemenea protejate. Or, înfăptuirea justiţiei în mod independent şi imparţial este o valoare a statului de drept, iar protecţia acordată ei nu poate fi diminuată. În consecinţă, se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie.
    559. Pentru aceste considerente, Curtea conchide că prevederile art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4) lit. b) şi c) şi alin. (6)] din legea criticată sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 124 din Constituţie, în timp ce prevederile art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4) lit. a) şi alin. (5)] din lege sunt constituţionale.

    (4.21) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie
    560. Art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege are următorul cuprins:
    "(4) Nu constituie infracţiunea prevăzută la alin. (1) [mărturia mincinoasă - s.n.] următoarele:
    a) refuzul de a face declaraţii prin care persoana se autoincriminează;
    b) refuzul de a declara în sensul solicitat de organele judiciare;
    c) modificarea şi retractarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului;
    d) simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă al acestora."

    561. Art. 273 alin. (4) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    562. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că textul criticat, întrucât stabileşte că nu constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă refuzul de a face declaraţii prin care persoana se autoincriminează, realizează o confuzie între calităţile de suspect/inculpat şi martor, extinzând dreptul la tăcere şi cu privire la martori. Totodată, textul conferă o impunitate în favoarea martorilor şi, având în vedere redactarea defectuoasă a acestuia, se poate ajunge la situaţii absurde, precum exonerarea martorului de răspundere din cauza insistenţelor depuse de organele judiciare pe lângă acesta pentru a spune tot ce ştie cu privire la fapta care face obiectul procesului. Totodată, se arată că simpla divergenţă de mărturii în cadrul procesului nu poate fi considerată mărturie mincinoasă decât dacă există probe directe din care să rezulte „caracterul mincinos şi de rea-credinţă al acestora“; or, această din urmă sintagmă este în sine o eroare logică, neputând exista caracter mincinos fără ca acesta să nu implice şi reaua-credinţă.
    563. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că acesta exclude din sfera infracţiunii de mărturie mincinoasă refuzul de a face declaraţii prin care persoana se autoincriminează, refuzul de a declara în sensul solicitat de organele judiciare, modificarea şi retractarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului, simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă al acestora.
    564. Este de observat că ipotezele reglementate nu pot constitui în sine infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel încât este redundantă o asemenea prevedere inserată în cuprinsul art. 273 din Codul penal. Un asemenea text ar fi avut sens numai dacă, prin excepţie de la incriminarea de bază, legiuitorul fie exclude din sfera de cuprindere a normei de incriminare anumite fapte, deşi se încadrează în ipoteza incriminării de bază, fie stabileşte că faptele săvârşite nu se pedepsesc.
    565. Or, cele patru ipoteze înscrise în alineatul 4 al art. 273 din Codul penal nu au nicio legătură cu mărturia mincinoasă. Refuzul de a face declaraţii prin care persoana se autoincriminează este un drept de procedură, consacrat la art. 118 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară“. O asemenea garanţie este parte a conceptului de proces echitabil; în acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017, paragraful 14, a statuat că „dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproşate şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie implicită, aspecte esenţiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal. Astfel, Curtea observă că instanţa de la Strasbourg a decis în mod constant că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu menţionează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, aflate în centrul noţiunii de «proces echitabil», consacrat de acest text. Raţiunea recunoaşterii lor constă, în special, în necesitatea protejării persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni de exercitare a unor presiuni din partea organelor judiciare, pentru a se evita erorile judiciare şi pentru a se permite atingerea scopurilor art. 6 din Convenţie (în acest sens, Hotărârea pronunţată în 25 februarie 1993 în Cauza Funke împotriva Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68, Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei, paragraful 46, Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40). Când instanţa de la Strasbourg examinează dacă procedura a încălcat privilegiul de a nu se autoincrimina, aceasta procedează la examinarea naturii şi gradului de constrângere utilizate, existenţa unei garanţii corespunzătoare în cadrul procedurii şi modul în care materialul probator astfel obţinut este utilizat (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragrafele 54-55). Totodată, Curtea de la Strasbourg a decis că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie, înscrisă în art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens s-a statuat că prezumţia de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus, astfel, şi modul de administrare a probelor. Aşadar, prezumţia de nevinovăţie priveşte şi regimul probator, fiind un element esenţial al dreptului la un proces echitabil“. Curtea a mai reţinut că „admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat, ar fi de natură a afecta corectitudinea procesului penal şi a discredita activitatea de înfăptuire a justiţiei“ [paragraful 17]. Prin urmare, textul analizat nu are legătură cu infracţiunea de mărturie mincinoasă şi, astfel, nu se poate regăsi în cuprinsul art. 273 din Codul penal.
    566. Refuzul de a declara în sensul solicitat de organele judiciare sau modificarea şi retractarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului reprezintă, în planul dreptului material, aplicaţii ale cauzelor de neimputabilitate prevăzute la art. 24 şi 25 din Codul penal [Constrângerea fizică şi Constrângerea morală]. Acestea reflectă, din perspectivă procesuală, abateri de la art. 101 din Codul de procedură penală, referitor la principiul loialităţii administrării probelor, text potrivit căruia „este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe“. Prin urmare, în acest caz, în plan procesual, este incident art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia „Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“, iar în plan material art. 280 alin. (2) din Codul penal, potrivit căruia „Cu aceeaşi pedeapsă [de la 2 la 7 ani] se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător“. Proba astfel obţinută nu poate fi folosită în procesul penal în care martorul a fost audiat, iar cel ce l-a determinat pe martor să declare în felul menţionat urmează el însuşi să răspundă penal. De aceea, în ipoteza dată nu mai trebuie să existe o prevedere care să indice faptul că declaraţia astfel dată este sau nu mărturie mincinoasă, din moment ce martorul săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală în condiţiile celor două cauze de neimputabilitate. Aceasta pentru că, potrivit art. 23 din Codul penal, o asemenea faptă comisă în condiţiile date nu constituie infracţiune. Prin urmare, aspectele normativizate sunt mai degrabă aspecte de interpretare a legii penale, fără conţinut normativ novator.
    567. Simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă al acestora, în mod evident nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. Astfel, art. 273 alin. (1) trebuie coroborat cu art. 16 alin. (6) din Codul penal [„Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres“]; or, simplele divergenţe de mărturii nu implică o intenţie în sensul de a face afirmaţii mincinoase ori de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. Curtea constată că din textul criticat nu rezultă dacă noţiunea de „probe“ folosită, chiar în ipoteza lit. d), presupune o urmărire penală deja declanşată faţă de martor.
    568. Din cele de mai sus, rezultă că textul criticat nu are legătură cu infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel încât nu poate fi introdus în cadrul textului art. 273 din Codul penal. Eventualele dificultăţi întâlnite în practică cu privire la aplicarea art. 273 din Codul penal nu justifică deturnarea sensului acestuia. Ipotezele normativizate în mod logic nu ţin de mărturia mincinoasă, ci de garanţiile procesuale ce însoţesc calitatea de martor şi, în cazul încălcării acestora de către organele de urmărire penală/instanţa de judecată, urmează a se aplica atât remedii procesuale specifice, cât şi remedii de drept substanţial pentru tragerea la răspundere penală, în condiţiile legii, a celor ce se fac vinovaţi de încălcarea acestor garanţii.
    569. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii.

    (4.22) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 30, art. 31 şi art. 127 din Constituţie
    570. Art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)] din lege are următorul cuprins:
    "(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare în primă instanţă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă fapta este săvârşită de un magistrat sau de un reprezentant al organului de urmărire penală, pedeapsa se majorează cu jumătate."

    571. Art. 277 alin. (1)-(3) din Codul penal în vigoare, având titlul marginal Compromiterea intereselor justiţiei, are următorul cuprins:
    "(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar
    public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă."

    572. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că incriminarea faptei de compromitere a intereselor justiţiei, a divulgării/dezvăluirii de informaţii confidenţiale/mijloace de probă sau înscrisuri oficiale/alte informaţii este constituţională doar în măsura în care mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale dezvăluite nu au fost prezentate şi dezbătute în faţa instanţei. De asemenea, întrucât textul incriminează fapte care sunt susceptibile de sancţionare disciplinară potrivit statutelor profesionale, se apreciază că acesta încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    573. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că, faţă de textul de incriminare în vigoare, a fost eliminată sintagma „dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală“, ceea ce a modificat situaţia premisă a infracţiunii, care constă în existenţa unei cauze penale aflate în fază de urmărire penală, cauză pentru a cărei soluţionare a fost stabilită atât necesitatea administrării unei probe, cât şi data, locul, modul sau mijloacele de administrare a acesteia, aspecte pe care făptuitorul le divulgă fără drept. Ca urmare a modificării criticate, elementul material al infracţiunii poate fi realizat pe toată durata procesului penal. De asemenea, această reglementare elimină şi elementul de subiectivism reprezentat de sintagma „dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală“. Se instituie, astfel, un standard de protecţie obiectiv în ceea ce priveşte ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, cu respectarea, în acelaşi timp, a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la viaţă privată a persoanei supuse procedurii. În consecinţă, Curtea constată că forma preconizată a textului de lege incriminează orice acţiune de divulgare de către subiecţii activi calificaţi a unor informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, garantează un nivel necesar de protecţie a drepturilor substanţiale şi procedurale ale persoanei pe tot parcursul procesului penal şi, prin urmare, constituie o garanţie pentru corecta desfăşurare a procesului penal. De altfel, Curtea constată că norma de incriminare analizată este preponderent incidentă în etapa urmăririi penală, întrucât are în vedere informaţii cu caracter confidenţial referitoare la administrarea probatoriului. Or, etapa judecăţii este una, de regulă, publică, cu excepţiile reglementate de legea procesuală penală. Prin urmare, prin formularea foarte generală a textului propus pentru art. 277 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să acopere atât etapa urmăririi penale, cât şi excepţiile anterior menţionate.
    574. În ceea ce priveşte critica conform căreia faptele prevăzute la art. 277 alin. (2) şi (3) din Codul penal constituie, în realitate, fapte sancţionabile disciplinar, Curtea reţine că prin incriminarea lor, conform textului criticat, aceste fapte vor constitui infracţiuni de la data intrării în vigoare a legii ce face obiectul prezentului control de constituţionalitate, iar incriminarea constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale şi în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. Aşa fiind, angajarea răspunderii penale pentru una dintre faptele enumerate la art. 277 alin. (2) şi (3) din Codul penal va exclude angajarea răspunderii disciplinare a autorului infracţiunii pentru comiterea aceloraşi fapte.
    575. Prin urmare, modificările aduse art. 277 alin. (1), (2) şi (3) teza întâi din Codul penal nu încalcă prevederile Constituţiei.
    576. În ceea ce priveşte forma preconizată a art. 277 alin. (3) teza a doua din Codul penal, Curtea reţine că modul de formulare a textului este imprecis, întrucât stabileşte că, în situaţia în care fapta este săvârşită de un magistrat sau de un reprezentant al organului de urmărire penală, „pedeapsa se majorează cu jumătate“. Or, Curtea reţine că nu se poate cunoaşte dacă este vorba de majorarea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege sau de majorarea cu jumătate a pedepsei care ar fi fost aplicată în varianta de bază a infracţiunii, ca urmare a individualizării pedepsei. Având în vedere aceste imprecizii ale legii, Curtea constată că art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (3) teza a doua - cuvântul „pedeapsă“] din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    (4.23) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 30 şi art. 31 din Constituţie
    577. Art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) şi (3^2)] din lege are următorul cuprins:
    "(3^1) Fapta funcţionarului public care înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca şi cum aceasta ar fi fost condamnată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Dacă declaraţia se face în numele unei autorităţi publice, pedeapsa se majorează cu o treime.
(3^2) Încălcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent, prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."

    578. Art. 277 alin. (3^1) şi (3^2) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    579. Critici de neconstituţionalitate. Autorii apreciază că soluţia legislativă adoptată reprezintă o abatere disproporţionată de la Directiva (UE) 2016/343. Interdicţia instituită prin norma de incriminare este vagă, generală şi de natură să nască dificultăţi de interpretare şi de aplicare, suferind prin lipsa de previzibilitate şi constituindu-se într-o măsură disproporţionată cu scopul urmărit prin directivă, inclusiv sub aspectul severităţii tipului de sancţiune, respectiv închisoarea. Se mai subliniază că, din formularea textului, rezultă că funcţionarul public va săvârşi infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei inclusiv atunci când aduce la cunoştinţa publică faptul că o persoană este condamnată printr-o hotărâre nedefinitivă. Se mai indică faptul că noile infracţiuni reglementate au fost plasate în titlul referitor la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ceea ce afectează sistematizarea şi coerenţa legislaţiei penale, întrucât, prin conţinut, obiectul juridic al acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la onoarea şi demnitatea persoanei, şi nu la cele referitoare la înfăptuirea justiţiei.
    580. Referitor la textul introdus la alin. (3^2) al art. 277 din Codul penal, se mai susţine că acesta constituie un paralelism de reglementare cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevăd, în noua redactare preconizată, aceleaşi drepturi ale persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent, precum şi că repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori trebuie făcută în mod aleatoriu. Se mai susţine că din norma de incriminare, care stabileşte drept infracţiune încălcarea dreptului la un proces echitabil prin orice „intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor“, nu rezultă cu claritate sfera de aplicare a incriminării în sine, în condiţiile în care anumite cereri sunt excluse de la repartizarea aleatorie. De asemenea, se susţine că dispoziţiile art. 277 alin. (3^2) din Codul penal încalcă art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât restrâng garanţiile dreptului la un proces echitabil, la care fac referire, doar la faza de judecată şi numai în ceea ce-l priveşte pe judecător, în condiţiile în care acestea ar trebui să vizeze şi etapa urmăririi penale şi, implicit, şi activitatea procurorilor. În ceea ce priveşte obligativitatea repartizării aleatorii a tuturor cauzelor către judecători sau procurori, se arată că această reglementare este specifică dreptului procesual penal, neputând constitui conţinutul unei norme de drept substanţial, neexistând nicio raţiune pentru care această obligaţie să fie prevăzută atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală.
    581. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1)] din lege incriminează fapta funcţionarului public care înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca şi cum aceasta ar fi fost condamnată. Dacă declaraţia se face în numele unei autorităţi publice, pedeapsa se majorează cu o treime. Curtea reţine că textul criticat este neclar atât sub aspectul subiectului activ, cât şi al elementului material al laturii obiective. Astfel, pentru ca un funcţionar public să fie subiect activ al infracţiunii, acesta trebuie să săvârşească o faptă în legătură cu atribuţiile sale de serviciu. Or, formularea generică a textului ar putea conduce la ideea că un angajat al unei autorităţi publice ar putea săvârşi această infracţiune dacă se „referă“ la o persoană suspectată sau acuzată ca şi cum aceasta ar fi fost condamnată, fără însă a săvârşi „infracţiunea“ în considerarea calităţii sale de „funcţionar public“ în sensul legii penale. Prin urmare, lipsa de claritate a textului duce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    582. Curtea constată că numai teza a doua a textului criticat are sens, pentru că, în cazul acesteia, funcţionarul public acţionează în numele autorităţii publice, folosindu-se de funcţia sa. Numai că şi această teză suferă cu privire la sintagma „pedeapsa se majorează cu o treime“; or, nu se poate cunoaşte dacă este vorba de majorarea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege sau de majorarea cu o treime a pedepsei care ar fi fost aplicată în varianta de bază a infracţiunii, ca urmare a individualizării pedepsei. Prin urmare, din această perspectivă, şi teza a doua a textului criticat este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    583. Curtea reţine că este neclară şi sintagma „persoană suspectată sau acuzată“, întrucât calitatea procesuală în discuţie poate fi de suspect sau inculpat în sensul Codului de procedură penală; în caz contrar, orice persoană poate suspecta pe oricine sau acuza pe oricine, fără a se referi la noţiunile specifice cuprinse în Codul de procedură penală. S-ar putea înţelege că persoana acuzată este o persoană faţă de care se formulează o acuzaţie verbală, neformalizată în vreun act de sesizare a organelor de urmărire penală. Or, textul trebuie să se refere la o persoană care are calitatea de suspect sau inculpat. În caz contrar, ar putea rezulta că este vorba despre o persoană suspectată sau acuzată de opinia publică. De asemenea, Curtea subliniază faptul că noţiunea de „persoană acuzată“ folosită în cuprinsul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are un înţeles autonom şi trebuie interpretată în contextul convenţiei, şi nu în funcţie de sensul pe care îl are în dreptul intern [a se vedea Hotărârea din 26 martie 1982, pronunţată în Cauza Adolf împotriva Austriei, paragraful 30]. Prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul, pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării; dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - „în temeiul legii“, iar prin trimiterea la „condiţiile legii“ trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile [a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015]. O noţiune autonomă, care se configurează pe cale jurisprudenţială şi nu are un conţinut normativ exact, nu poate determina conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, întrucât legiuitorul naţional trebuie să folosească termeni precişi, clari şi previzibili în configurarea normei de incriminare. Prin urmare, Curtea constată încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie şi din această privinţă.
    584. În schimb, din perspectiva art. 30 din Constituţie, Curtea constată că, întrucât limitele impuse libertăţii de exprimare sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie [a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 48]. În aceste condiţii, Curtea reţine că textul criticat se subsumează limitei libertăţii de exprimare stabilite prin art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“. De asemenea, având în vedere şi critica de neconstituţionalitate raportată la art. 31, Curtea observă că art. 31 alin. (2) din Constituţie prevede obligaţia autorităţilor publice de a asigura corecta informare a cetăţenilor, astfel încât, în mod evident, şi reprezentanţii acestora, atunci când angajează autoritatea publică, prin declaraţiile lor, trebuie să se supună acestor exigenţe constituţionale.
    585. Cu privire la art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege, Curtea constată că acesta incriminează „încălcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor“. Textul criticat este clar, precis şi previzibil sub aspectul elementului material al laturii obiective, aceasta constituind-o intervenţia asupra procesului de repartizare aleatorie a dosarelor. Odată realizat elementul material, legiuitorul prezumă în mod absolut încălcarea dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu sunt puse să analizeze dacă în urma intervenţiei realizate s-a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind prezumată.
    586. Referitor la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia nu rezultă cu claritate sfera de aplicare a incriminării în sine, în condiţiile în care anumite cereri sunt excluse de la repartizarea aleatorie, Curtea reţine că textul criticat, în mod evident, se referă numai la cauzele care sunt supuse repartizării aleatorii, astfel încât sancţionează intervenţia persoanei asupra procesului de repartizare a acestor cauze. De asemenea, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia se instituie un paralelism legislativ între textul analizat şi art. 8 din Codul de procedură penală. Acest din urmă text reprezintă o normă de procedură, pe când textul analizat este o normă de drept material, de incriminare, aşadar, de sancţionare a încălcării unei garanţii a dreptului la un proces echitabil. Or, ţine de competenţa legiuitorului să incrimineze faptele care aduc atingere diverselor valori sociale, inclusiv a celor referitoare la dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, norma de incriminare nu ocroteşte onoarea sau demnitatea persoanei, ci înfăptuirea justiţiei, astfel că ea a fost corect plasată în titlul referitor la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei.
    587. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul criticat restrânge garanţiile dreptului la un proces echitabil, la care fac referire, doar la faza de judecată şi numai în ceea ce-l priveşte pe judecător, în condiţiile în care acestea ar trebui să vizeze şi etapa urmăririi penale şi, implicit, şi activitatea procurorilor, Curtea reţine că elementul material al laturii obiective vizează intervenţia asupra procesului de repartizare aleatorie; or, în ceea ce priveşte procurorii, nu există o repartizare aleatorie a cauzelor, după ce art. 8 alin. (2) în forma propusă spre modificare a Codului de procedură penală a fost constatat ca fiind neconstituţional prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, astfel că norma de incriminare nu poate privi, în mod conceptual, activitatea acestora. Totodată, Curtea reţine marja largă de apreciere a legiuitorului în privinţa configurării normelor penale. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată nu poate fi reţinută.
    588. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine, în privinţa art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege, criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.

    (4.24) Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    589. Art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din legea criticată are următorul cuprins:
    "(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii acesteia."

    590. Art. 290 alin. (3) din Codul penal în vigoare are următorul cuprins:
    "Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta."

    591. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât poate fi interpretat în sensul că mituitorul este pedepsit dacă denunţarea săvârşirii faptei de luare de mită are loc începând cu prima zi după împlinirea termenului de un an de la săvârşirea acesteia. Se susţine că o astfel de interpretare nu este de natură a motiva denunţarea comiterii infracţiunii, deoarece în foarte puţine cazuri denunţătorii anunţă organele de urmărire penală imediat după consumarea acesteia, în perioada imediat următoare săvârşirii faptei de luare de mită aceştia fiind mulţumiţi de folosul primit în schimb.
    592. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că textul în cauză consacră o cauză specială de nepedepsire, care înlătură răspunderea penală a mituitorului dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, însă reduce aplicarea acesteia la un termen de un an de la data săvârşirii faptei. Astfel, dacă până în prezent nu există normativizată o asemenea limitare temporală, legiuitorul, în noua formulă redacţională, introduce termenul de un an.
    593. Această variantă de reglementare a cauzei de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal a fost corelată de legiuitor cu termenul de un an prevăzut la art. 290 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 189 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform căruia „pentru ca o persoană să beneficieze de dispoziţiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă denunţul trebuie să fie depus într-un termen de maximum 1 an de la data la care persoana a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii“. Referitor la dispoziţia legală anterior menţionată, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a reţinut că legiuitorul limitează acordarea beneficiului referitor la reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege doar la situaţia în care denunţul este depus într-un termen de maximum un an de la data la care persoana denunţătoare a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul condiţionează aplicarea regimului sancţionator mai blând de conduita responsabilă, cooperantă, adoptată în scopul realizării interesului general al societăţii în descoperirea şi pedepsirea faptelor penale. Aşadar, legiuitorul vine să gratifice un comportament care valorizează atât interesul public, general, al aflării adevărului, cât şi interesul particular al denunţătorului. Noua reglementare nu împiedică persoana care are cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale de a denunţa persoanele făptuitoare şi după expirarea termenului de un an de la data la care a aflat de comiterea infracţiunii, în acest caz însă ea acţionând exclusiv în valorizarea interesului general, nemaiputând cere acordarea beneficiului legal. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că adoptarea acestei soluţii legislative constituie opţiunea legiuitorului în reglementarea instituţiei denunţului, opţiune care respectă marja de apreciere în interiorul căreia acesta are libertatea de a dispune, astfel că dispoziţiile art. I pct. 189 referitoare la art. 290 alin. (1^1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile invocate. Or, considerentele din Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, anterior invocate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la prevederile art. I pct. 46 din lege, referitoare la art. 290 alin. (3) din Codul penal.
    594. Mai mult, Curtea reţine că prevederile art. I pct. 46 din lege sunt de natură a completa politica penală a statului în domeniul descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie, acestea reprezentând, totodată, opţiunea legiuitorului, exprimată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Codul penal şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, nefiind contrare art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

    (4.25) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    595. Art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)] din lege are următorul cuprins:
    "(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta, promisiune urmată de intervenţia la acel funcţionar pentru a îl determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

    596. Art. 291 alin. (1) din Codul penal în vigoare are următorul cuprins:
    "(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

    597. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că modificarea operată în privinţa infracţiunii de trafic de influenţă condiţionează reţinerea acestei infracţiuni de obţinerea de foloase materiale. O asemenea modificare legislativă nu respectă nevoia de a proteja în mod eficient valori sociale importante; de asemenea, se menţionează că această modificare nu este o cerinţă a vreunei decizii a Curţii Constituţionale şi, în plus, încalcă Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, adoptată sub auspiciile Consiliului Europei.
    598. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată faptul că sfera de incidenţă a infracţiunii de trafic de influenţă a fost redusă, întrucât, pe de o parte, elementul material al laturii obiective se va putea reţine numai dacă vizează un folos material, iar, pe de altă parte, una dintre cerinţele esenţiale a fost reconfigurată, în sensul că ea nu mai priveşte promisiunea persoanei de a-l determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale, ci faptul că promisiunea astfel realizată trebuie să fie urmată de intervenţia efectivă la acel funcţionar pentru al determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale.
    599. Cu privire la prima limitare relevată, se constată că, prin Decizia nr. 584 din 25 septembrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a reţinut că o exigenţă a statului de drept o reprezintă combaterea fenomenului corupţiei şi că legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii de corupţie doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferenţiere realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupţie care produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept.
    600. În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că noţiunea de „alte foloase“ are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câştig, profit. Banii pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase“ se poate înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (de pildă acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altei distincţii onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuţie, de plată (răsplată). Foloasele obţinute reprezintă un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a persoanei [Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 49, cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă].
    601. Prin urmare, condiţionarea elementului material al infracţiunii de foloasele materiale pretinse/primite/acceptate reprezintă o restrângere nepermisă a condiţiilor de incriminare a traficului de influenţă, din moment ce sunt excluse foloasele nemateriale - nepatrimoniale. Se ajunge la sustragerea unui act de corupţie din sfera incriminării, ceea ce este contrar art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    602. Prin aceeaşi decizie precitată, Curtea, la paragraful 48, a statuat că noua lege penală a preluat textul referitor la infracţiunea de trafic de influenţă din Codul penal anterior cu unele modificări. În timp ce, potrivit art. 257 din Codul penal din 1969, elementul material al faptei trebuia să se realizeze de către o persoană care avea influenţă sau lăsa să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, noua lege penală prevede că elementul material trebuie să se realizeze de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a observat că legiuitorul a descris mai bine modalităţile de incriminare pentru a evita arbitrariul în aplicarea legii penale, ţinând cont de faptul că, în practică, se întâlnesc asemenea modalităţi de săvârşire a faptei. Curtea a reţinut, de asemenea, că elementul material al faptei de trafic de influenţă cuprinde trei modalităţi normative, respectiv primirea (intrarea efectivă în posesia sumei de bani, a unui folos), pretinderea (formularea de către făptuitor nemijlocit, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume de bani, a unui bun sau alte valori), acceptarea de promisiuni (manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau banii/foloasele oferite de către cumpărătorul de influenţă), aceste noţiuni având înţelesul din vorbirea curentă şi nu diferă de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mită. Curtea a observat că infracţiunea de trafic de influenţă este una comisivă şi se realizează prin cel puţin una dintre modalităţile normative precitate, acestea fiind alternative, toate referindu-se la bani sau „alte foloase“, pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă, nefiind necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea promisiunii de foloase. De asemenea, Curtea a reţinut că nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile funcţionarului sau altui salariat să fi fost efectuat, este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcţionarului sau altui salariat, fiind indiferent faptul că iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată.
    603. Curtea a mai observat [paragraful 52 al aceleiaşi decizii] că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, nu interesează dacă intervenţia pe lângă un funcţionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie (reală sau presupusă) se urmăreşte determinarea unei acţiuni licite (efectuarea corectă de către un funcţionar sau alt salariat a unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu) sau a unei acţiuni ilicite (efectuarea incorectă a actului) ori determinarea unei inacţiuni licite (abţinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inacţiuni ilicite (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influenţă priveşte scopul urmărit de infractor nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acţiunii de traficare a influenţei reale sau presupuse.
    604. Prin aceeaşi decizie [paragraful 55], Curtea a observat că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducerea în eroare, de o înşelăciune pe care traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său. Curtea a reţinut că, potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu), infracţiunea de trafic de influenţă existând independent de producerea unei pagube materiale, aşa cum este cazul infracţiunii de înşelăciune. Pe cale jurisprudenţială sa reţinut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut nicio intervenţie şi totuşi se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înşelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influenţă dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influenţă pe lângă vreun funcţionar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând în acest caz infracţiunea de luare de mită.
    605. Curtea a reţinut, în paragraful 66 al aceleiaşi decizii, că, potrivit jurisprudenţei, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Nu este relevant dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum nici momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia din acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa traficului de influenţă.
    606. Cele de mai sus demonstrează faptul că infracţiunea analizată vizează, ca cerinţă esenţială, promisiunea intervenţiei, nu producerea intervenţiei. Obiectul juridic al infracţiunii îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu ocrotirea funcţionarilor publici sau a altor persoane asimilate împotriva actelor de suspiciune că ar putea fi corupţi de către autorii traficului de influenţă. Incriminarea este menită, aşadar, să protejeze funcţionarul public de bănuielile sau suspiciunile de corupţie, asigurându-se, astfel, serviciului public o necesară apărare şi bună reputaţie.
    607. Deplasând centrul de greutate al infracţiunii către producerea de rezultate, legiuitorul nu face decât să îi altereze natura sa juridică; s-ar înţelege că o persoană îşi poate trafica influenţa, însă această faptă devine infracţiune de abia când realizează actul de intervenţie. Or, Curtea observă că probitatea funcţionarilor publici nu se asigură, prin tolerarea unui complex de fapte care se repercutează negativ asupra serviciului public, ci printr-o incriminare care să risipească suspiciunile rezultate din astfel de fapte. Prin urmare, legiuitorul nu face altceva decât să slăbească standardul de protecţie al funcţionarilor publici, expunându-i unor situaţii care duc la decredibilizarea acestora şi crearea unei stări de neîncredere în activitatea acestora.
    608. În consecinţă, eliminându-se un mijloc de natură penală care să apere integritatea şi probitatea funcţionarilor publici, rezultă o încălcare a obligaţiilor pozitive rezultate din art. 1 alin. (3) din Constituţie în sarcina statului.
    609. De asemenea, Curtea constată încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 12 din Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, care prevede că „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit“.

    (4.26) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    610. Dispoziţiile art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege au următorul cuprins: „(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.“
    611. Dispoziţiile art. 295 din Codul penal în forma în vigoare nu conţin alin. (3).
    612. Critici de neconstituţionalitate. Autorii arată că, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu. Prin urmare, împăcarea nu operează în privinţa infracţiunilor cu privire la care punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru acest motiv, se susţine că textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice.
    613. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că textul criticat introduce, în cuprinsul art. 295 din Codul penal, un nou alineat, alin. (3), conform căruia acţiunea penală, în cazul infracţiunii de delapidare, se pune în mişcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Instituţia împăcării este reglementată la art. 159 din Codul penal, ca fiind una dintre cauzele care înlătură răspunderea penală. Potrivit alin. (1) al art. 159 anterior menţionat, împăcarea poate interveni doar în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
    614. La rândul său, plângerea prealabilă este reglementată, la art. 295 din Codul de procedură penală, ca o excepţie de la regula conform căreia punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu. Astfel, dispoziţiile alin. (1) al art. 295 anterior referit prevăd că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
    615. În aceste condiţii, legiuitorul a înţeles să permită împăcarea părţilor, în vederea înlăturării răspunderii penale şi, prin urmare, a încetării procesului penal, conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, doar în ipoteza punerii în mişcare, din oficiu, a acţiunii penale. Această soluţie este, de altfel, logică, întrucât, conform aceleiaşi dispoziţii procesuale penale anterior menţionate, în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cauza de înlăturare a răspunderii penale este retragerea plângerii prealabile, reglementată la art. 158 din Codul penal. Acesta din urmă prevede, la alin. (1), că retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
    616. Prin urmare, prin art. I pct. 49 din legea criticată a fost introdusă, la alin. (3) al art. 295 din Codul penal, o dispoziţie legală care nu este corelată cu prevederile legale ale art. 158-159 din Codul penal, reglementarea de către legiuitor a punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă, în cazul infracţiunii de delapidare, făcând imposibilă încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor. Aşa fiind, textul criticat este greşit prin raportare la ansamblul dispoziţiilor titlului VII al părţii generale a Codului penal şi creează incertitudine în privinţa aplicării atât a prevederilor art. 158 şi 159 din Codul penal, cât şi a dispoziţiilor art. 396 din Codul de procedură penală.
    617. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)] din lege încalcă standardele de calitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform cărora dispoziţiile legale trebuie să fie clare, precise şi previzibile.

    (4.27) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 11 alin. (1) din Constituţie
    618. Art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege are următorul cuprins:
    "(1) Fapta funcţionarului public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea atribuţiilor astfel reglementate, a unor dispoziţii exprese dintr-o lege, ordonanţă de guvern sau ordonanţă de urgenţă, în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit şi prin aceasta cauzează o pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă."

    619. Art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare are următorul cuprins:
    "(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“ Curtea reţine că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii"

    620. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că modificarea infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă, în realitate, o dezincriminare parţială a acestei infracţiuni, iar elementele introduse de legiuitor nu au legătură cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. Astfel, sunt reduse limitele de pedeapsă, având drept consecinţă reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, este introdus scopul calificat, ca element de tipicitate, prin inserarea sintagmei „în scopul de a obţine un folos material patrimonial“, şi este condiţionată obţinerea folosului pentru „sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv“ şi excluderea celei mai întâlnite forme a abuzului care presupune obţinerea unui folos material. Se mai indică faptul că textul analizat se suprapune parţial cu textul art. 301 din Codul penal, referitor la infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, care interzice, fără a fi necesară încălcarea unei dispoziţii legale, luarea unor decizii sau atribuirea contractelor de către funcţionar membrilor de familie enumeraţi şi în cuprinsul art. 297 din Codul penal. Totodată, prin modificarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, din „neîndeplinirea unui act“ în „refuzul de a îndeplini un act“, sunt excluse toate acele situaţii în care funcţionarul public lasă în nelucrare un act ce trebuia îndeplinit, dar nu îşi exprimă refuzul explicit sau nu îi este solicitată o astfel de atitudine, mai ales în cazul în care funcţionarul public este conducătorul instituţiei, caz în care se poate imagina că sfera persoanelor care i-ar putea solicita să exprime intenţia de a nu îndeplini actul este foarte restrânsă.
    621. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că sintagma „în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv“ încalcă art. 11 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, conform căruia „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate“. Curtea observă, aşadar, că textul Convenţiei nu condiţionează folosul necuvenit obţinut de calitatea beneficiarului. De asemenea, sintagma „un folos material“ încalcă art. 11 alin. (1) prin raportare la art. 19 din aceeaşi Convenţie. Textul Convenţiei nu reglementează vreo anumită natură a folosului, ci orice folos, fie că este patrimonial sau nepatrimonial.
    622. Distinct de încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că aceste sintagme încalcă şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, întrucât obţinerea de foloase materiale pentru sine, soţ, rudă sau afin până la gradul II inclusiv creează premisa necesară realizării unor vădite acte de abuz în serviciu ai căror beneficiari să fie terţe persoane care nu au niciun grad de rudenie sau afinitate cu autorul faptei. Întrucât textul nu se referă la membrul de familie în sensul art. 177 din Codul penal rezultă că un abuz în serviciu realizat în favoarea concubinului nu poate fi calificat drept abuz în serviciu, nefiind îndeplinită această cerinţă esenţială a textului de incriminare. Însă, distinct de această problemă, abuzul în serviciu, prin natura sa, nu se caracterizează şi nu este condiţionat de legătura de rudenie/afinitate/afectivă/politică etc. a persoanei în cauză, ci de actul său contrar legii, realizat în considerarea funcţiei sale. Totodată, limitarea cerinţei esenţiale la obţinerea numai de foloase materiale este de natură a reduce sfera de aplicare a infracţiunii analizate, iar valorile sociale presupus a fi ocrotite prin aceasta - buna funcţionare a entităţilor publice - vor cunoaşte o protecţie mult diminuată.
    623. De asemenea, Curtea constată că, stabilind o cerinţă esenţială pentru existenţa abuzului în serviciu, circumscris unui scop avut în vedere de autorul acestuia, respectiv de aproprierea unor foloase necuvenite, legiuitorul mută centrul de greutate al infracţiunii de la protejarea unităţilor publice la verificarea folosului realizat de către autor. Prin urmare, Curtea constată că, potrivit textului criticat, dacă subiectul activ al infracţiunii nu realizează vreun folos din fapta sa, dar a vătămat drepturi/interese legitime ale persoanelor [retrocedări de terenuri cu încălcarea legii în considerarea funcţiei deţinute] acesta nu săvârşeşte infracţiunea de abuz în serviciu.
    624. Curtea reţine că introducerea unei asemenea cerinţe esenţiale printre condiţiile de tipicitate ale infracţiunii duce, în sine, la restrângerea sferei sale de aplicare, cu grave consecinţe asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. De multe ori reparaţia civilă nu este îndeajuns şi de aceea se impune şi o protecţie penală corespunzătoare în ipoteza lezării acestora. Prin urmare, având în vedere modul de formulare a textului, acesta creează premisele necesare încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale care se află în relaţie directă cu atribuţiile de serviciu îndeplinite de funcţionarul public, subiect activ al infracţiunii, ceea ce, prin amploarea sa, reprezintă o ameninţare la adresa statului de drept. În aceste condiţii, Curtea constată şi încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    625. Curtea mai constată că a fost modificat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu din „neîndeplinirea unui act“ în „refuzul de a îndeplini un act“. Prin urmare, infracţiunea devine una comisivă în sensul că trebuie să existe un refuz materializat al subiectului activ, mai exact un act al acestuia prin care refuză îndeplinirea unei competenţe legale care îi incumbă. Or, în realitate, prin natura sa, abuzul în serviciu poate fi săvârşit atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune. Faptul de a considera că această infracţiune este numai una comisivă lezează capacitatea statului de a corecta conduita funcţionarilor publici prin tragerea lor la răspundere penală. S-ar accepta că abuzul în serviciu va presupune doar exercitarea defectuoasă a competenţelor funcţionarului [prin refuzul de a îndeplini un act], nu şi neexercitarea acestor competenţe, ipoteze alternative de săvârşire a infracţiunii la fel de grave atât pentru buna desfăşurare a activităţii entităţilor publice, cât şi pentru imaginea şi standardul de profesionalism asociat funcţiei publice. Prin urmare, reconfigurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este contrară art. 1 alin. (3) din Constituţie, lipsind statul de o pârghie legală importantă care să descurajeze încălcarea îndatoririlor de serviciu.
    626. De asemenea, Curtea mai constată că legiuitorul nu a pus de acord prevederile art. 297 din Codul penal cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. În aplicarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale. Practic, prin modul de reglementare a textului analizat, vor persista aceleaşi probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere, faţă de cea penală. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, ignorând viziunea de ansamblu ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale asupra infracţiunii antereferite.
    627. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege încalcă art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.

    (4.28) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 11 alin. (1) din Constituţie
    628. Art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)] din lege are următorul cuprins: „(3) Dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) nu se aplică în cazul elaborării, emiterii şi aprobării actelor adoptate de Parlament sau Guvern“.
    629. Art. 297 alin. (3) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    630. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că, prin modificarea introdusă de prezentul text, sunt afectate valori sociale protejate de Constituţie, prin nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Or, Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie.
    631. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că premisa acestui text ar consta în faptul că abuzul în serviciu se aplică în cazul elaborării, emiterii şi aprobării actelor adoptate de Parlament sau Guvern. Curtea a antamat subiectul incidenţei legii penale în cazul adoptării unui act juridic normativ cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, analizând noţiunea de „act“, existentă în conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu. Cu acel prilej, Curtea a arătat că în sfera de cuprindere a acestei noţiuni nu poate intra şi actul juridic normativ, întrucât, în această situaţie, legislaţia penală ar interfera cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislaţie distinctă, respectiv excepţia de nelegalitate/excepţia de neconstituţionalitate.
    632. Prin Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 112, a statuat că nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primară sau delegată (parlamentari sau miniştri) să intre sub incidenţa legii penale prin însuşi faptul adoptării sau participării la actul decizional al adoptării actului normativ, aceasta îndeplinindu-şi o atribuţie constituţională. În virtutea imunităţii care însoţeşte actul decizional de legiferare, care este aplicabilă mutatis mutandis şi membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu putere de lege [Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, paragraful 65].
    633. Tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui număr nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 111]. Numai adoptarea actelor cu caracter individual este vizată de legea penală, în sensul că numai acestea pot realiza elementul material al unei infracţiuni date [Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, paragraful 68].
    634. Prin urmare, din cele de mai sus, rezultă că în niciun caz prin elaborarea, emiterea şi aprobarea unui act normativ primar/secundar de către Parlament sau Guvern, după caz, nu se poate angaja răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Dacă s-ar fi dorit exprimarea acestui considerent de principiu din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, textul analizat trebuia să se refere numai la actele normative adoptate de Parlament şi Guvern. În schimb, textul, aşa cum este redactat, permite chiar membrilor Guvernului ca atunci când iniţiază/avizează acte administrative individuale să încalce legea, fără a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitor la principiul egalităţii.
    635. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)] din lege contravine art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    (4.29) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    636. Dispoziţiile art. I pct. 52 [cu referire la art. 298] din lege au următorul cuprins: „Articolul 298 se abrogă“.
    637. Dispoziţiile art. 298 din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“
    638. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că abrogarea art. 298 din Codul penal referitor la neglijenţa în serviciu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în condiţiile în care este necesară sancţionarea faptelor antisociale săvârşite de funcţionari publici, chiar şi din culpă, astfel de fapte fiind considerate mai grave prin prisma funcţiei publice ocupate. Se arată că abrogarea realizată afectează valori sociale protejate de Constituţie, prin nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale, ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Or, nevoia protejării acestor valori este statuată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 25-28.
    639. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că textul criticat abrogă dispoziţiile art. 298 din Codul penal referitoare la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, care, potrivit prevederilor legale în vigoare, constă în încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
    640. Prevederile art. 298 din Codul penal au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 26 septembrie 2017, prin care a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 25-28, Curtea a reţinut, dintr-o perspectivă istorică, faptul că infracţiunea de neglijenţă în serviciu a fost incriminată, pentru început, în art. 242 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 18 martie 1936, titlul III - „Crime şi delicte contra administraţiei publice“, capitolul I - „Delicte săvârşite de funcţionarii publici“, secţiunea a III-a - „Neglijenţa în funcţiuni“. S-a arătat că, în forma iniţială, art. 242 din Codul penal din 1936 incrimina neglijenţa în funcţiuni numai pentru gestionari, avea ca obiect apărarea patrimoniului public şi prevedea că „Funcţionarul public care, prin neglijenţă, neprevedere sau uşurinţă în supraveghere sau paza banilor, valorilor, actelor sau oricăror lucruri ce i-au fost încredinţate, în virtutea funcţiunii sale, va fi pricinuit sustragerea sau distrugerea lor, comite delictul de neglijenţă în funcţiune şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 luni la un an şi amendă de la 2.000 la 5.000 lei“. Ulterior, această incriminare a fost extinsă pentru toţi funcţionarii publici, dispoziţiile art. 242 din Codul penal din 1936 fiind modificate succesiv prin Decretul nr. 192/1950, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, prin Decretul nr. 202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 14 mai 1953, şi prin Decretul nr. 318/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 27 din 21 iulie 1958. După modificarea art. 242 din Codul penal din 1936, prin Decretul nr. 212/1960, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 17 iunie 1960, titlul secţiunii III - „Neglijenţa în funcţie“ a capitolului I, titlul III al Codului penal din 1936, a fost înlocuit cu „Neglijenţa în serviciu“, pentru a se pune de acord titlul secţiunii cu denumirea infracţiunii, iar textul prevedea că „Încălcarea de către un funcţionar a îndatoririlor de serviciu, prin neîndeplinirea lor sau greşita lor îndeplinire, săvârşită din culpă şi în mod repetat sau chiar numai o singură dată dar prezentând un caracter grav, constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu dacă: 1. a cauzat o tulburare bunului mers al unităţii obşteşti sau o vătămare intereselor legale ale cetăţenilor, sau 2. a cauzat în mod direct o pagubă avutului obştesc. Neglijenţa în serviciu care avut vreuna dintre urmările arătate în alin. 1 pct. 1 se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la o lună la 2 ani sau amenda de la 300-1.000 lei. Neglijenţa în serviciu care a avut urmările arătate în alin. 1 pct. 2 se pedepseşte, în raport cu valoarea pagubei produse, după cum urmează: a) până la 20.000 lei inclusiv, de la 1 lună la 1 an închisoare corecţională; b) 20.000-50.000 lei inclusiv, 1-4 ani închisoare corecţională; c) peste 50.000 lei, 4-7 ani închisoare corecţională şi interdicţie corecţională de la 1-3 ani. Neglijenţa în serviciu care a avut urmare o catastrofă se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 7-10 ani, confiscarea parţială sau totală a averii şi interdicţie corecţională de la 1-6 ani. Catastrofa constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări importante şi care a avut urmări deosebit de grave sau a provocat pierderi de vieţi omeneşti ori vătămarea gravă a unor persoane. În cazurile de neglijenţă în serviciu, instanţa va putea pronunţa şi destituirea din funcţie“. Aşadar, Curtea a constatat că, după modificarea din 1960, art. 242 din Codul penal din 1936 prevedea că urmarea imediată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu constă într-o „tulburare a bunului mers al unităţii sau o vătămare a intereselor legale ale cetăţenilor“, fiind reglementată şi condiţia ca fapta să fie repetată ori să aibă caracter grav pentru a realiza conţinutul infracţiunii, în cazul pagubei cauzate avutului obştesc, pedeapsa fiind stabilită în raport cu valoarea pagubei produse.
    De asemenea, s-a reţinut că, tot în Codul penal din 1936, au fost incriminate, separat, şi alte infracţiuni de neglijenţă cu caracter special, respectiv neglijenţa în efectuarea supravegherii executării contractelor de furnituri, neglijenţa în administrarea şi gestionarea bunurilor aparţinând unităţilor obşteşti, neglijenţa care a avut ca urmare pieirea vitelor la o gospodărie agricolă de stat sau la o cooperativă agricolă de producţie. În continuare, Curtea a reţinut că, Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina neglijenţa în serviciu în art. 249, potrivit căruia „1. Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. 2. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.“, iar Codul penal în vigoare, în art. 298, stabileşte, în mod parţial similar în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective şi al urmărilor infracţiunii de neglijenţă în serviciu, că „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“ În aceste condiţii, Curtea a reţinut că raţiunea incriminării faptei de neglijenţă în serviciu este similară celei pentru care este incriminat abuzul în serviciu, diferenţa între cele două infracţiuni distingându-se la nivelul laturii subiective - intenţia în cazul abuzului în serviciu, respectiv culpa cu prevedere (uşurinţa)/culpa fără prevedere sau simplă (neglijenţa) în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. S-a arătat că latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu este formată, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu, din elementul material, însoţit de o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre activitatea ilicită şi rezultatul produs. Curtea a reţinut, de asemenea, că elementul material al laturii obiective al infracţiunii de neglijenţă în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public sau de către o altă persoană încadrată în muncă (în cazul variantei atenuate prevăzute de art. 308 din Codul penal) prin cele două modalităţi normative, respectiv „neîndeplinirea“ ori „îndeplinirea defectuoasă“ a acesteia.

    641. În consecinţă, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, Curtea a validat prevederile art. 298 din Codul penal referitoare la neglijenţa în serviciu (în forma configurată), apreciind că reglementarea acestora a constituit voinţa legiuitorului la data adoptării Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, exprimată conform art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acesta.
    642. Prin norma supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul a procedat la abrogarea art. 298 din Codul penal, arătând în Expunerea de motive a legii criticate că această operaţiune legislativă s-a impus, întrucât era foarte greu să se distingă între abaterea disciplinară şi fapta penală. Se susţine, în aceeaşi Expunere de motive că, prin menţinerea dispoziţiilor legale ce reglementează infracţiunea de neglijenţă în serviciu, se ajunge la incriminări discreţionare, fără a exista elemente clare de distincţie între acestea. Se susţine că, mai mult, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate a fost configurat într-o manieră similară celui al infracţiunii de abuz în serviciu, dar că este imposibil de imaginat încălcarea unei norme juridice de către un funcţionar care o cunoaşte şi care nu urmăreşte un scop ilicit. Se subliniază faptul că reglementarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu are la bază o contradicţie, aceea că dacă funcţionarul public cunoaşte un text de lege şi îl încalcă voit, atunci forma de vinovăţie a culpei nu poate fi reţinută, iar, dacă acesta nu cunoaşte dispoziţia legală încălcată, independent de voinţa sa, nu poate fi reţinută nici vinovăţia sub forma culpei.
    643. Curtea reţine că norma de dezincriminare criticată nu afectează valori fundamentale ale societăţii, lipsa prevederilor art. 298 din Codul penal din legislaţia penală nefiind de natură a încălca drepturi sau libertăţi fundamentale. Pentru acest motiv, Curtea conchide că art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege a fost adoptat în acord cu politica penală a statului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere conferită de acestea.

    (4.30) Criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie
    644. Art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege are următorul cuprins:
    "(3) Dacă infracţiunile prevăzute la art. 295 şi art. 297-300 au produs un prejudiciu material, iar făptuitorul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, limitele prevăzute la alin. (2) se reduc la jumătate.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică tuturor persoanelor care au comis împreună una dintre faptele prevăzute de alin. (1), indiferent dacă plata a fost efectuată doar de unul sau o parte dintre aceştia"

    645. Art. 308 alin. (3) şi (4) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    646. Critici de neconstituţionalitate. Autorii susţin că textul analizat nu este corelat cu dispoziţiile de reducere a pedepsei stipulate în alte legi (de exemplu, Legea nr. 241/2005), iar deosebirile se referă atât la momentul acoperirii pagubei, cât şi la sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei. Se mai arată că făptuitorii în privinţa cărora prejudiciul cauzat a fost acoperit de un alt făptuitor, în virtutea faptului că au comis împreună una dintre faptele imputate prin ipoteza normei, ar fi privilegiaţi în raport cu persoana care a achitat integral prejudiciul cauzat, din moment ce nu se află pe poziţii de egalitate, ci li se acordă un avantaj legal fără să achite nicio sumă de bani.
    647. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că textul legal criticat consacră o cauză de reducere a pedepsei, care, pe de o parte, reglementează acest beneficiu în situaţia în care făptuitorul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, în cazul existenţei mai multor făptuitori, stabileşte regula potrivit căreia dacă unul dintre aceştia a acoperit paguba, cauza de reducere a pedepsei se aplică şi celorlalţi.
    648. Curtea reţine că infracţiunile pentru care legiuitorul a prevăzut cauza specială de reducere a pedepsei criticată de autorii sesizărilor sunt delapidarea (art. 295 din Codul penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul penal), folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299 din Codul penal) şi uzurparea funcţiei (art. 300 din Codul penal). Astfel, în cazul infracţiunilor de serviciu anterior enumerate, în ipoteza în care acestea au produs un prejudiciu material, a fost reglementată reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepselor, în situaţia în care suspectul, respectiv inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
    649. Această soluţie juridică exprimă importanţa acordată de legiuitor acoperirii integrale a prejudiciului material produs prin săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 295 şi 297-300 din Codul penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, acesta apreciind că îndeplinirea condiţiei astfel reglementate este de natură a justifica reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, întrucât denotă înţelegerea de către suspect, respectiv inculpat a semnificaţiei faptei sale urmată de eforturile concrete de înlăturare a consecinţelor acesteia.
    650. De altfel, acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin săvârşirea infracţiunii reprezintă şi o circumstanţă atenuantă legală, prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în cazul unor infracţiuni expres şi limitativ enumerate de legiuitor în cuprinsul normei antereferite, potrivit prevederilor legale în vigoare, această condiţie trebuind a fi îndeplinită până la primul termen de judecată, iar, conform art. I pct. 13 din lege, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
    651. Această măsură de încurajare a acoperirii prejudiciului material produs prin săvârşirea infracţiunilor enumerate în cuprinsul textului criticat constituie o măsură ce se încadrează în politica penală a statului, fiind adoptată de legiuitor conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de aceasta.
    652. De asemenea, textul criticat prevede, în cuprinsul normei propuse pentru art. 308 alin. (4) din Codul penal, solidaritatea pasivă a persoanelor care săvârşesc împreună una dintre faptele prevăzute la art. 295 şi 297-300 din Codul penal, în sensul în care cauza de reducere a limitelor de pedeapsă mai sus analizată se aplică tuturor acestora, indiferent dacă plata a fost efectuată doar de una sau o parte dintre ele. Această soluţie juridică reprezintă o aplicaţie a dispoziţiilor art. 1.443-1.460 din Codul civil, conform cărora „obligaţia este solidară între debitori când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor“, în condiţiile în care repararea prejudiciilor produse printr-o infracţiune reprezintă, din perspectiva dreptului civil, o obligaţie civilă, a cărei executare este supusă regulilor generale prevăzute în Codul civil referitoare la obligaţii.
    653. Aşa fiind, soluţia juridică prevăzută pentru art. 308 alin. (4) din Codul civil constituie o formă de solidaritate pasivă legală, reglementată în scopul încurajării persoanelor care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate la art. 295 şi 297-300 din Codul penal să acopere prejudiciile materiale provocate prin comiterea acestora şi, în acest fel, al asigurării recuperării respectivelor prejudicii de către persoanele fizice şi juridice prejudiciate. Faptul că această cauză de reducere a pedepsei se aplică unei persoane care nu a contribuit la acoperirea prejudiciului nu este de natură a-l privilegia în raport cu cel care efectiv a acoperit prejudiciul, întrucât legiuitorul nu a condiţionat aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei de un criteriu subiectiv, ci de unul obiectiv, respectiv recuperarea prejudiciului, pe care îl poate extinde asupra tuturor persoanelor care au comis împreună faptele prevăzute de textul legal criticat.
    654. Această manieră de reglementare a infracţiunilor de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane nu este de natură a încălca art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, din moment ce textul criticat este clar, precis şi previzibil şi nu vulnerabilizează sistemul normativ sub aspectul combaterii fenomenului infracţional.
    655. Pentru aceste motive, Curtea nu poate reţine încălcarea, prin prevederile art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

    (4.31.) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    656. Art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege are următorul cuprins: „Dacă faptele prevăzute la art. 295, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o treime“.
    657. Art. 309 din Codul penal în vigoare are următorul cuprins: „Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate“.
    658. Critici de neconstituţionalitate. Autorii criticilor susţin că este neconstituţională eliminarea infracţiunii de abuz în serviciu din cuprinsul art. 309 din Codul penal şi, în consecinţă, din sfera faptelor sancţionate mai sever în ipoteza în care au produs consecinţe deosebit de grave.
    659. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că prin consecinţe deosebit de grave se înţelege, conform art. 183 din Codul penal, o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, iar infracţiunile enumerate în cuprinsul art. 309 din Codul penal, astfel cum acesta a fost modificat prin textul criticat, sunt delapidarea, uzurparea funcţiei, divulgarea informaţiilor secrete de stat, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, obţinerea ilegală de fonduri şi deturnarea de fonduri. Spre deosebire de acestea, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, legiuitorul a făcut referire la consecinţele materiale produse prin comiterea faptelor în cuprinsul normei de incriminare. Astfel, la art. 297 alin. (1) din Codul penal, în varianta modificată prin art. I pct. 54 din lege, a fost prevăzută, ca făcând parte din latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, drept consecinţă a comiterii faptelor, cauzarea unei pagube certe şi efective mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie, alternativ cu o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Aşa fiind, cauzarea unui prejudiciu material, prin săvârşirea unor fapte dintre cele incriminate la art. 297 din Codul penal, a cărui valoare depăşeşte limita unui salariu minim brut pe economie, constituie infracţiunea de abuz în serviciu. În aceste condiţii, includerea infracţiunii analizate printre cele enumerate la art. 309 din Codul penal ar determina existenţa a două praguri valorice la care trebuie raportate consecinţele sale, constând, pe de o parte, în limita minimă anterior menţionată, iar, pe de altă parte, în cea prevăzută la art. 183 din Codul penal, referitoare la consecinţele deosebit de grave. Or, intenţia legiuitorului, astfel cum aceasta rezultă şi din expunerea de motive a legii criticate, a fost de a reglementa, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 297 din Codul penal, un prag valoric minim, dincolo de care toate faptele incriminate prin ipoteza normei juridice antereferite să constituie infracţiunea de abuz în serviciu, fără a distinge prin raportare la pragul reglementat la art. 183 din Codul penal.
    660. Prin urmare, textul criticat constituie opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, reglementată conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Pentru aceste motive, Curtea conchide că dispoziţiile art. I pct. 54 din lege nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorii sesizărilor.

    (4.32) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 din Constituţie
    661. Dispoziţiile art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege au următorul cuprins: „(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin infracţiune gravă se înţelege oricare dintre infracţiunile prevăzute de art. 223 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare“.
    662. Dispoziţiile art. 367 alin. (6) din Codul penal, în forma în vigoare, au următorul cuprins: „Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.“
    663. Critici de neconstituţionalitate. Autorii obiecţiilor critică faptul că prin modificările aduse dispoziţiilor legale ce reglementează infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se realizează o dezincriminare parţială a acesteia, dezincriminare ce nu reprezintă o simplă opţiune a legiuitorului primar, potrivit art. 73 alin. (3) din Constituţie, ci o omisiune legislativă cu relevanţă constituţională. Se susţine că, dacă asemenea fapte nu sunt sancţionate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, nr. 224 din 4 aprilie 2017. Se arată că prin definiţia în vigoare a grupului infracţional organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislaţia anterioară - respectiv - art. 323 Cod penal de la 1968 privind asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută la art. 35 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Se mai susţine că, din coroborarea dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituţionalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracţiunii prevăzute de art. 367 Cod penal, întrucât orice modificare a conţinutului art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la schimbarea condiţiilor de existenţă a acestei infracţiuni. Se mai arată că sintagma „prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat“ este neclară, termenele de organizat şi structurat sunt sinonime, astfel că nu se poate previziona ce a intenţionat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, se susţine că expresia „structurat“ poate fi interpretată ca o condiţie obligatorie pentru reţinerea infracţiunii, respectiv să existe o anumită organizare formală a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracţională organizată nefiind cunoscută pentru birocraţie internă. În asemenea cazuri, deşi activitatea infracţională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. Totodată, se apreciază că introducerea unei condiţii suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracţiuni foarte grave, spre exemplu, infracţiunea de omor, dar fără a se urmări obţinerea unui beneficiu material. În consecinţă, se apreciază că, în astfel de situaţii, relaţiile sociale care ar trebui ocrotite prin acest text nu mai sunt protejate de norma de incriminare.
    664. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 367 alin. (6) din Codul penal, în forma adoptată prin art. I pct. 62 din legea criticată, prin „grup infracţional organizat“ se înţelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Totodată, acelaşi text de lege arată că prin „infracţiune gravă“ se înţelege oricare dintre infracţiunile prevăzute de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
    665. Spre deosebire de reglementarea în vigoare, care nu circumstanţiază natura infracţiunii scop, textul criticat impune condiţia ca infracţiunile pentru a căror comitere este constituit grupul infracţional organizat să fie infracţiuni grave, respectiv să facă parte din categoria acelor infracţiuni pentru care, conform art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă măsura arestării preventive. De asemenea, scopul constituirii grupului infracţional organizat a fost completat, prin textul criticat, cu obţinerea, în mod direct sau indirect, a unui beneficiu financiar sau a unui alt beneficiu material.
    666. Potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, la care face trimitere textul criticat, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi în situaţia în care din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
    667. Analizând relaţia dintre norma de drept substanţial şi cea procesuală, Curtea constată că reglementarea unei cerinţe esenţiale în cuprinsul normei de incriminare trebuie realizată, de asemenea, printr-o normă de drept penal substanţial. Textul în cauză stabileşte că scopul constituirii grupului infracţional organizat este săvârşirea de infracţiuni grave, infracţiuni care sunt definite prin raportare la un text de procedură penală ce priveşte infracţiunile pentru care se poate dispune măsura arestului preventiv. Se ajunge, astfel, la reglementarea unei norme de trimitere în Codul penal, care trimite la o altă normă, însă din Codul de procedură penală, care la rândul său reglementează în legătură cu alte norme de drept substanţial cuprinse tot în Codul penal. Curtea apreciază că, prin semnificaţia sa, noţiunea de infracţiune gravă, eventual, trebuia definită în capitolul X - Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală şi atunci textul de incriminare de la art. 367 din Codul penal nu mai trebuia să facă trimitere la o normă de procedură penală. Procedând în caz contrar, norma de incriminare va „fluctua“ în funcţie de modificările aduse textului art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, aşadar, în funcţie de infracţiunile pentru care se poate dispune măsura arestului preventiv. Or, Curtea reţine că norma de procedură nu este lege organică, ci ordinară, iar norma de incriminare care este lege organică ar fluctua în funcţie de prevederile unei legi ordinare, producându-se o împlinire a conţinutului său normativ prin norma la care trimite. S-ar ajunge la situaţia în care latura obiectivă a normei de incriminare să fie reglementată pro parte printr-o lege organică, pro parte printr-o lege ordinară, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Codul penal. În acest sens, ca jurisprudenţă relevantă, se reţine Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 43, prin care Curtea a statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul este ţinut de exigenţele formale cuprinse în art. 65 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h), art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie“. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că prevederile art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6) în privinţa trimiterii la Codul de procedură penală] din lege contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Codul penal.
    668. Cu privire la celelalte critici de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine că atât condiţia constituirii grupului infracţional din trei sau mai multe persoane şi a existenţei unei structuri a acestuia, cât şi condiţia scopului săvârşirii infracţiunilor, respectiv condiţia comiterii lor pentru a obţine direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art. 2 lit. a) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat reprezintă transpunerea directă a definiţiei grupului criminal organizat, prevăzută de Convenţia anterior menţionată, ratificată de statul român, împreună cu cele două protocoale adiţionale la această convenţie - Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare - prin Legea nr. 565/2002. La art. 2 lit. a) din această Convenţie, grupul infracţional organizat este definit ca fiind un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de aceeaşi convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
    669. Aşa fiind, prevederile art. I pct. 62 din legea criticată sunt rezultatul aplicării dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate.


    670. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) şi e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2)-(6)], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) sintagma „probelor administrate“, pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 28 [cu referire la art. 159^1 sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive“], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (6)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi alin. (3) teza întâi], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii, în ansamblul său, şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii legale,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) şi lit. e), cu trimitere la lit. b)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d)], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (2) lit. b) sintagma „probele administrate“], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială“], pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin. (3) sintagmele „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării“ şi „probe certe, dincolo de orice îndoială“], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2)], pct. 28 [cu referire la art. 159^1 sintagma „până la pronunţarea unei hotărâri definitive“], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) sintagma „fostul soţ“ şi lit. c) sintagma „au convieţuit“], pct. 32 [cu referire la art. 187^1], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4) lit. b) şi c) şi alin. (6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (3) teza a doua cuvântul „pedeapsă“], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6) în privinţa trimiterii la Codul de procedură penală] şi art. II [cu referire la sintagma „probe certe“] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e), cu trimitere la lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2)-(6)], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin. (1) sintagma „probelor administrate“ şi alin. (2) lit. a)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (1) lit. a) şi alin. (5)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi alin. (3) teza întâi], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi a legii în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi primministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 octombrie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop


    OPINIE CONCURENTĂ
    Sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de un număr de 110 deputaţi aparţinând Grupului Parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mişcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi,
    se impuneau a fi admise şi sub alte aspecte invocate de autorii sesizărilor şi care au vizat:
    art. I pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi de aceea formulăm prezenta opinie concurentă:
    1. Referitor la art. I pct. 17 [cu privire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege, apreciem că legiuitorul, în mod nepermis, nu a corelat prevederile referitoare la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu cele ale art. 83 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.
    În acest sens, reţinem că art. 83 şi art. 91 din Codul penal reglementează condiţiile amânării aplicării pedepsei, respectiv cele ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, iar cele două texte legale stabilesc, fiecare, condiţia manifestării acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru a putea beneficia de cele două măsuri de individualizare a executării pedepsei.
    Or, în măsura în care concepţia legiuitorului a fost aceea de a elimina acest consimţământ al persoanei condamnate sau a infractorului, după caz, atât în privinţa modului de executare a pedepsei amenzii, cât şi în privinţa suspendării executării pedepsei sub supraveghere, este de neînţeles raţiunea reglementării în continuare a consimţământului infractorului în ceea ce priveşte accesul la acordarea amânării aplicării pedepsei. Se poate accepta că situaţia persoanei condamnate este diferită de cea a infractorului, având în vedere că, în privinţa acestuia din urmă, subzistă prezumţia de nevinovăţie, însă chiar şi în aceste condiţii legiuitorului îi revine obligaţia constituţională, derivată din art. 1 alin. (5) din Constituţie, de a reglementa, în mod unitar, problema consimţământului infractorului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
    Este de observat că abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu afectează posibilitatea instanţei de a stabili în sarcina persoanei obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, ci nu mai este nevoie de acordul persoanei pentru a i se impune o atare obligaţie. O asemenea reglementare nu contravine muncii forţate, întrucât munca prestată se realizează în baza unei hotărâri judecătoreşti, ea încadrându-se grosso modo în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, respectiv nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. Această din urmă teză exprimă o noţiune autonomă de drept constituţional, care este aplicabilă atât în ipoteza amânării aplicării pedepsei, cât şi în cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nefiind astfel circumscrisă numai liberării condiţionate [art. 99-106 din Codul penal]. Nu în ultimul rând, având în vedere interpretarea dată de Curte art. 42 din Constituţie, prin Decizia nr. 641 din 17 mai 2011, se constată că enumerarea de la alin. (2) al acestui text constituţional nu este limitativă, ea putând fi augmentată prin prisma art. 20 din Constituţie.
    Prin urmare, lipsa de corelare a celor două texte legale indică o viziune legislativă deficitară, neunitară şi contradictorie asupra aceleiaşi probleme de drept, respectiv lipsa sau necesitatea consimţământului persoanei condamnate/ infractorului în legătură cu înlocuirea şi individualizarea pedepselor. Astfel cum am arătat, chiar dacă legiuitorul optează pentru o anumită soluţie legislativă pentru persoana condamnată, aşadar, în privinţa unei persoane faţă de care prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată, în privinţa infractorului, aşadar, a unei persoane care se bucură de prezumţia de nevinovăţie, reglementările referitoare la consimţământul cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii trebuie să fie unitare şi să consacre o soluţie legislativă identică pentru persoane aflate în ipoteze juridice identice.
    Întrucât legiuitorul a configurat o soluţie juridică diferită în privinţa consimţământului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în vederea accesului la o anumită măsură de individualizare a executării pedepsei, respectiv la art. 83 din Codul penal a menţinut condiţia consimţământului, pe când la art. 91 din Codul penal a abrogat-o, constatăm încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    Având în vedere cele expuse, art. I pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

    2. Referitor la art. I pct. 49 [cu privire la art. 295 alin. (3)] din lege apreciem că reglementarea de către legiuitor, în cazul infracţiunii de delapidare, a punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă, este contrară politicii penale a statului, de asigurare a unei protecţii juridice adecvate a relaţiilor sociale referitoare la exercitarea funcţiilor publice.
    Astfel, instituţia plângerii prealabile constituie o excepţie de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, reglementat la art. 7 din Codul de procedură penală, articol care prevede, la alin. (1), că procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3) ale art. 7 antereferit. În acelaşi sens, alin. (3) al aceluiaşi art. 7, statuează că, în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzute de lege, consacrând astfel, expressis verbis, caracterul excepţional al punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aplicarea principiului astfel reglementat la art. 7 din Codul de procedură penală, articolul 295 din acelaşi cod, prevede că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. În considerarea acestor dispoziţii procesual penale, articolele din Partea specială a Codului penal, ce reglementează infracţiuni în cazul cărora punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, conţin alineate speciale care prevăd, în mod expres, acest aspect procedural.
    Prin urmare, plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa ca autorul infracţiunii să fie tras la răspundere penală, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. Această modalitate specială de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi privită ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate, având, pe de o parte, valoarea unei încunoştinţări a organelor judiciare, iar, pe de altă parte, a voinţei acesteia ca infracţiunea săvârşită să fie urmărită şi judecată.
    Infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt, potrivit dispoziţiilor Codului penal, în forma în vigoare, următoarele: lovirea sau alte violenţe (art. 193 din Codul penal); vătămarea corporală din culpă (art. 196 din Codul penal); ameninţarea (art. 206 din Codul penal); hărţuirea (art. 208 din Codul penal); violul (art. 218 din Codul penal); agresiunea sexuală (art. 219 din Codul penal); hărţuirea sexuală (art. 223 din Codul penal); violarea de domiciliu (art. 224 din Codul penal); violarea sediului profesional (art. 225 din Codul penal); violarea vieţii private (art. 226 din Codul penal); divulgarea secretului profesional (art. 227 din Codul penal); infracţiunile de furt (art. 228 din Codul penal), furt calificat (art. 229 din Codul penal) şi furt în scop de folosinţă (art. 230 din Codul penal), săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta (potrivit art. 231 din Codul penal); abuz de încredere (art. 238 din Codul penal); abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 din Codul penal); bancruta simplă (art. 240 din Codul penal); bancruta frauduloasă (art. 241 din Codul penal); gestiunea frauduloasă (art. 242 din Codul penal); distrugerea (art. 253 din Codul penal); tulburarea de posesie (art. 256 din Codul penal); asistenţa şi reprezentarea neloială (art. 284 din Codul penal); nerespectarea hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (1) lit. d)-g) din Codul penal]; violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) din Codul penal]; abandonul de familie (art. 378 din Codul penal); nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 379 din Codul penal) şi împiedicarea exercitării libertăţii religioase (art. 381 din Codul penal).
    Analizând infracţiunile mai sus enumerate, din perspectiva relaţiilor sociale ocrotite prin normele de incriminare corespunzătoare şi a încadrării acestor norme juridice de către legiuitor în cuprinsul anumitor capitole şi titluri din Partea specială a Codului penal, constatăm că acestea se caracterizează prin faptul că incriminează fapte a căror săvârşire încalcă valori sociale strâns legate de existenţa individuală, chiar privată, a persoanei, respectiv integritatea corporală şi sănătatea persoanei, libertatea persoanei, libertatea şi integritatea sexuală, domiciliul, viaţa privată, patrimoniul, relaţiile de familie şi libertatea religioasă. Constatăm, de asemenea, că infracţiunile contra patrimoniului, în cazul cărora acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sunt fie infracţiuni de furt, săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, fie infracţiuni săvârşite contra patrimoniului persoanei prin nesocotirea încrederii, fie infracţiuni ce vizează distrugerea şi tulburarea posesiei. Totodată, în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, ce face parte dintre categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, legiuitorul a prevăzut punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, doar în situaţia nerespectării hotărârilor judecătoreşti ce au ca obiect relaţii sociale referitoare la locul de muncă, la salarizarea, la pensia sau la proprietatea privată a persoanei. În fine, singura infracţiune de serviciu, dintre cele a căror cercetare judiciară se poate realiza de către organele de urmărire penală doar după sesizarea acestora prin plângere prealabilă, este violarea secretului corespondenţei, în varianta infracţională prevăzută la art. 302 alin. (1) din Codul penal, care constă în deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe.
    Or, toate valorile mai sus enunţate vizează sfera vieţii intime, familiale şi private a persoanei, astfel cum aceasta este delimitată prin art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Având în vedere acest caracter al relaţiilor sociale ocrotite, care implică, în cazul majorităţii infracţiunilor analizate, şi o relaţie specifică (apropiată sau de rudenie) a persoanei vătămate cu subiectul activ al infracţiunii, legiuitorul a înţeles ca, în mod excepţional, să acorde prioritate protecţiei juridice a valorilor analizate, în raport cu nevoia asigurării interesului public al înfăptuirii justiţiei. În acelaşi sens, în doctrină s-a reţinut că existenţa plângerii prealabile este justificată prin gradul redus de pericol pe care îl prezintă fapte ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, prin împrejurarea că publicitatea pe care ar genera-o desfăşurarea procesului penal ar crea acesteia o suferinţă de natură psihologică şi, totodată, ar deveni publice chestiuni prea intime şi delicate şi ar compromite buna reputaţie şi interesele victimei şi ale familiei sale, iar, în unele cazuri, prin faptul că ar fi şi imposibilă constatarea caracterului delictuos al infracţiunii, peste voinţa şi fără concursul persoanei vătămate.
    Spre deosebire de aceste infracţiuni, infracţiunea de delapidare, care, în cuprinsul Codului penal din 1969 a fost reglementată în cadrul titlului III al Părţii speciale, referitor la infracţiunile contra patrimoniului, a fost încadrată de către legiuitor, în Codul penal în vigoare, în cadrul capitolului II - ce reglementează infracţiunile de serviciu - al titlului V al Părţii speciale, titlu referitor la infracţiunile de corupţie şi de serviciu. Această modificare legislativă denotă faptul că, potrivit politicii penale a statului, legiuitorul a acordat o importanţă sporită calităţii de funcţionar public a subiectului activ al infracţiunii, în raport cu relevanţa aspectului săvârşirii ei împotriva patrimoniului. S-a apreciat, prin urmare, că obiectul juridic principal al infracţiunii de delapidare este format din relaţiile sociale formate în sfera exercitării de către funcţionarii publici a atribuţiilor ce le revin, iar relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei, respectiv la deţinerea şi exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor, constituie obiectul juridic secundar al acestei infracţiuni.
    De altfel, cu privire la infracţiunea de delapidare, în doctrină s-a reţinut că delapidarea face parte dintr-o categorie de infracţiuni cu un pericol ridicat, prin care se aduce atingere ordinii şi disciplinei în muncă, bunei funcţionări a autorităţilor şi instituţiilor publice ori altor unităţi de stat sau private, incriminările incluse în capitolul II al titlului V al Părţii speciale a Codului penal sancţionând, de principiu, fapte prin care se încalcă atribuţii de serviciu, cu urmări grave în dauna anumitor entităţi care desfăşoară servicii publice sau private ori faţă de cei care trebuie să beneficieze de asemenea servicii.
    Aşa fiind, reglementarea, prin textul criticat, a punerii în mişcare a acţiunii penale, în cazul infracţiunii de delapidare, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate apare ca fiind în discordanţă cu scopul instituţiei plângerii prealabile, acela de a conferi protecţie vieţii intime sau private a persoanei vătămate, în detrimentul interesului public de înfăptuire a justiţiei. Aceasta întrucât, în cazul infracţiunii reglementate la art. 295 din Codul penal, subiectul pasiv principal este statul, prin instituţia în care este încadrat funcţionarul public, iar calitatea de funcţionar public a subiectului activ al infracţiunii denotă importanţa atribuită de legiuitor desfăşurării activităţilor funcţionarilor publici în condiţii de corectitudine şi probitate profesională, condiţii a căror îndeplinire presupune şi respectarea dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul material al acestor activităţi.
    Totodată, soluţia juridică criticată presupune o lipsă de proporţionalitate între mijloacele juridice utilizate de legiuitor, constând în prevederea condiţiei formulării plângerii prealabile, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunii de delapidare, şi scopul urmărit prin reglementarea acestei infracţiuni, acela de a garanta exercitarea de către funcţionarii publici a atribuţiilor specifice funcţiilor cu care au fost învestiţi, într-o manieră corectă, prin raportare la protecţia dreptului de proprietate.
    Prin urmare, teza întâi a textului criticat - constând în sintagma „acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate“ - este contrară politicii penale a statului, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia plângerii prealabile. Pentru acest motiv, sintagma anterior menţionată încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, impus de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept.
    Aşa fiind, pentru asigurarea unei protecţii juridice adecvate a relaţiilor sociale referitoare la exercitarea funcţiilor publice şi, prin urmare, a interesului public ce se formează în legătură cu exercitarea corectă a unor asemenea funcţii, se impune ca legiuitorul să prevadă dreptul organelor de urmărire penală de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea penală, din oficiu, cu privire la săvârşirea infracţiunii de delapidare, în condiţiile art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmând ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală, conform prevederilor art. 159 din Codul penal.
    Având în vedere aceste considerente, apreciem că dispoziţiile art. I pct. 49 din legea criticată încalcă atât standardele de calitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform cărora dispoziţiile legale trebuie să fie clare, precise şi previzibile, cât şi exigenţele principiului statului de drept, prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

    3. Referitor la art. I pct. 50 [cu privire la art. 297 alin. (1)] din lege
    Faţă de considerentele deciziei ce vizează art. I pct. 50, relevăm în plus următoarele:
    Reducerea limitei maxime speciale a pedepsei principale a închisorii, introducerea pedepsei principale alternative a amenzii şi eliminarea pedepsei complementare obligatorii a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică denotă o reevaluare a tratamentului sancţionator cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu.
    Astfel, aplicarea unei pedepse complementare va rămâne la latitudinea instanţei judecătoreşti. Totuşi, având în vedere că infracţiunea de abuz în serviciu este incriminată tocmai pentru a evita încălcarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public şi de a constitui o garanţie în sensul că autoritatea publică îşi va exercita competenţele în conformitate şi în limitele legii, eliminarea pedepsei complementare este contrară art. 1 alin. (3) din Constituţie. Pentru această infracţiune nu este de îndeajuns numai o pedeapsă principală, ci rolul ei este şi acela de a îndepărta funcţionarul care îşi nesocoteşte atribuţiile de serviciu de la accesul în funcţia publică. Prin urmare, în condiţiile în care legiuitorul reglementează condiţii restrictive pentru reţinerea acestei infracţiuni, înseamnă că odată îndeplinite elementele sale de tipicitate se relevă o încălcare de o anumită intensitate a normelor sociale referitoare la relaţiile de serviciu. De aceea, un funcţionar public aflat într-o asemenea situaţie nu poate avea acces la funcţia publică imediat ce a executat sau s-a considerat executată pedeapsa principală. Aprecierea judiciară nu poate lua locul unei prevederi legale exprese, care, prin ea însăşi, se constituie într-o măsură suficient de disuasivă pentru a descuraja astfel de comportamente antisociale. Pentru a se constitui într-adevăr într-un element de descurajare a săvârşirii de infracţiuni, o asemenea pedeapsă complementară trebuie expres prevăzută pentru ca subiectul de drept să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la consecinţele faptei sale ilicite.
    Este de observat că, drept urmare a reducerii maximului special al pedepsei, se reduce şi termenul de prescripţie al răspunderii penale.
    De asemenea, reglementarea pedepsei amenzii ca pedeapsă principală alternativă, raportat la natura obiectului juridic al infracţiunii, reprezintă o soluţie legislativă adoptată contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, sub aspectul obligaţiei legiuitorului de a adopta instrumentele legale necesare în scopul prevenirii fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia.
    Având în vedere cele expuse mai sus, constatăm că textul criticat încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 11 alin. (1) din Constituţie.

    4. Referitor la art. I pct. 62 [cu privire la art. 367 alin. (6)] din lege, constatăm că prevederile art. I pct. 62 din legea criticată restrâng, în mod considerabil, sfera de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la constituirea unui grup infracţional organizat la o anumită categorie de fapte prevăzute de legea penală, de o anumită gravitate, cu consecinţa neaplicării, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni, săvârşite în mod organizat, a dispoziţiilor legale ale art. 367 alin. (1)-(6) din Codul penal, care prevăd regimul sancţionator aplicabil, în condiţiile în care aceste conduite infracţionale sunt caracterizate şi de o formă specifică de organizare a comiterii faptelor. Mai mult, aplicarea prevederilor art. 367 din Codul penal a fost mult restrânsă, prin excluderea, din aceeaşi sferă a incriminării, a infracţiunilor care nu sunt săvârşite în vederea obţinerii unui câştig material.
    Această manieră de reglementare constituie transpunerea directă a definiţiei grupului criminal organizat, prevăzută de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată de statul român, împreună cu cele două protocoale adiţionale la această convenţie - Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe
    calea terestră, a aerului şi pe mare - prin Legea nr. 565/2002. La art. 2 lit. a) din această Convenţie, grupul infracţional organizat este definit ca fiind un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de aceeaşi convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
    Prin raportare la această intervenţie legislativă, apreciem că trebuie reţinut faptul că obiectul de reglementare al Convenţiei - a cărei transpunere, în privinţa definiţiei grupului criminal organizat, este realizată prin dispoziţiile art. I pct. 62 din legea criticată, - este unul specific, acesta referindu-se la infracţiuni caracterizate prin elemente de transnaţionalitate. Această Convenţie este rezultatul nevoii statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite de a consolida şi promova cooperarea strânsă la nivel internaţional şi de a găsi noi instrumente în vederea combaterii problemelor serioase care izvorăsc din crima organizată transnaţională. Statele care au ratificat acest instrument s-au angajat să ia o serie de măsuri împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, măsuri care includ adoptarea, la nivel intern, a unor dispoziţii legale care să incrimineze astfel de activităţi ilicite, adoptarea de noi cadre legale referitoare la extrădare, la asistenţă juridică reciprocă şi la cooperarea în aplicarea legii, precum şi promovarea activităţilor de formare şi asistenţă tehnică pentru construirea sau modernizarea capacităţii necesare a autorităţilor naţionale în vederea aplicării acestor obiective. Aşa fiind, domeniul de reglementare al Convenţiei este unul diferit de cel al Codului penal şi al legilor speciale din România, acestea din urmă vizând domenii ale activităţii infracţionale mai diverse, motiv pentru care nu este necesar ca sfera de aplicare a definiţiei noţiunii de „grup infracţional organizat“, prevăzută la art. 367 din Codul penal, să fie limitată la cea specifică definiţiei „grupului criminal organizat“, prevăzută la art. 2 lit. a) din Convenţia analizată.
    Reţinem, de asemenea, că pluralităţile de infractori au fost clasificate în doctrină în următoarele trei categorii: pluralităţi naturale (necesare), pluralităţi constituite (legale) şi pluralităţi ocazionale (participaţia penală) [a se vedea C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 858-865].
    Această clasificare se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv în Decizia nr. 823 din 12 decembrie 2017, paragrafele 14-15, şi Decizia nr. 472 din 27 iunie 2017, paragrafele 14-16, prin care s-a reţinut că pluralitatea constituită este o formă a pluralităţii de infractori - alături de pluralitatea naturală şi de pluralitatea ocazională (participaţia penală) -, creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Spre deosebire de celelalte două forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin aceea că ia naştere prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni - indiferent dacă această asociere sau grupare a fost sau nu urmată de punerea în practică a vreunuia dintre proiectele infracţionale -, fiind incriminată prin voinţa legiuitorului tocmai din cauza caracterului periculos al grupării, care este structurată, de regulă, în trepte sau nivele de comandă, cu sarcini precise, ierarhizări exacte, disciplină şi subordonare. S-a constatat, prin aceeaşi decizie, că, potrivit doctrinei, condiţiile de existenţă a pluralităţii constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp, să nu aibă caracter ocazional; c) gruparea să aibă un program infracţional şi o structură ierarhică.
    Potrivit acestei clasificări, grupul infracţional organizat reprezintă o pluralitate constituită de infractori, iar simplul fapt al incriminării acestei „asocieri criminale“ este determinat de pericolul social pe care ea o prezintă pentru societate, mai exact pentru ordinea şi liniştea publică. Aceste aspecte au stat, de altfel, la baza încadrării făcute de legiuitor infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, în cuprinsul capitolului I „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice“ al titlului VIII „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“ al Părţii speciale a Codului penal. Cu privire la faptele de asociere în vederea constituirii unui grup infracţional organizat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, făcând trimitere la doctrină, a reţinut că prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, pag. 615), realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni (T. Vasiliu, Codul penal român comentat şi adnotat, Partea specială vol. II, pag. 455). S-a arătat, de asemenea, că prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acţiunea de sprijinire constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociaţiei în tot timpul existenţei sale.
    Totodată, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, la care face trimitere textul criticat, infracţiunile care pot fi săvârşite în mod organizat, de grupuri de persoane constituite în scopul comiterii lor, vizează numeroase valori sociale ocrotite prin legea penală, acestea putând fi infracţiuni săvârşite, cu intenţie, contra vieţii, contra integrităţii corporale sau a sănătăţii, contra libertăţii persoanei, contra libertăţii şi integrităţii sexuale, infracţiuni contra autorităţii şi infracţiuni de terorism. Astfel de infracţiuni nu vizează, în mod necesar, obţinerea unui câştig material, putând fi comise, spre exemplu, din considerente de ordin moral, cum sunt actele de răzbunare sau manifestările religioase, ori putând fi rezultatul unui grad redus de educaţie sau al unei conduite aberante a făptuitorului, prin raportare la valorile sociale vizate. Aşa fiind, chiar în lipsa scopului obţinerii unui folos material, infracţiunile precum cele anterior enumerate prezintă un pericol considerabil pentru valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal, iar organizarea unui grup în scopul săvârşirii lor sporeşte, în mod substanţial, pericolul acestor fapte de natură penală. Pentru acest motiv, constituirea unei astfel de grupări prezintă, per se, un pericol major pentru valorile sociale vizate, dar şi pentru societate, în ansamblul său. Aceasta cu atât mai mult cu cât un grup infracţional organizat este caracterizat şi prin existenţa lui o anumită perioadă de timp, şi nu printr-o constituire spontană în scopul săvârşirii de infracţiuni, urmată de dizolvarea acestuia. Acest aspect a fost analizat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 472 din 27 iunie 2017, prin care, la paragrafele 19-21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp“ reprezintă o condiţie de existenţă a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, care are menirea de a face diferenţa între pluralitatea constituită de infractori - incriminată de dispoziţiile art. 367 din Codul penal - şi pluralitatea ocazională, cu scopul de a evita ca simpla participaţie penală la săvârşirea unei infracţiuni să fie sancţionată de două ori, atât ca infracţiune distinctă, cât şi ca autorat, instigare sau complicitate la infracţiunea efectiv comisă, ceea ce ar fi inadmisibil. Curtea a reţinut, aşadar, că nu poate constitui grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau a mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate, iar cerinţa ca gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp semnifică tocmai faptul că ea nu trebuie să aibă caracter ocazional. Aceasta înseamnă că între membrii grupului infracţional organizat trebuie să existe o înţelegere care îi conferă acestuia stabilitate şi durabilitate. În acest sens, instanţa supremă a stabilit că infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni - prevăzută de dispoziţiile art. 323 din Codul penal din 1969 - presupunea o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană. Curtea a observat, totodată, că intervalul de timp care trebuie să se scurgă de la constituirea grupului pentru ca acesta să dobândească un caracter infracţional distinct de cel al infracţiunilor care intră în scopul său nu poate fi stabilit cu o precizie absolută, prin raportarea la unităţi de timp, ci se poate determina numai în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte.
    Pentru aceste motive, apreciem că restrângerea incidenţei dispoziţiilor legale referitoare la constituirea unui grup infracţional organizat, sub aspectul scopului săvârşirii infracţiunii, la cel al obţinerii, direct sau indirect, a unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material, lipseşte de protecţia penală adecvată o bună parte din valorile sociale care sunt de o importanţă fundamentală, prin lăsarea nesancţionată a constituirii de grupuri infracţionale în scopul comiterii unor fapte de natură penală ce lezează astfel de valori. Or, dezincriminarea unor fapte cu un pronunţat conţinut antisocial lipseşte de finalitate norma penală, reducându-i atât rolul preventiv, cât şi rolul sancţionator, cu consecinţa încurajării fenomenului infracţional.
    Având în vedere că valorile sociale vizate (cu titlu exemplificativ, viaţa, integritatea fizică, libertatea persoanei, securitatea naţională etc.) sunt protejate şi garantate prin dispoziţii ale Legii fundamentale, lipsirea lor de protecţie penală dobândeşte relevanţă constituţională, iar neasigurarea acestei protecţii pune în pericol valorile democraţiei şi ale statului de drept, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În acest sens, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie, arătând că, de exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca infracţiuni, fără ca prin aceasta să nu încalce Constituţia, fapte în conţinutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca în cazul analizat, demnitatea omului. S-a arătat, totodată, că libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie. Aceleaşi considerente au fost reţinute de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragrafele 34-35, potrivit căreia prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „România este stat de drept [...]“, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.
    Nu în ultimul rând, menţionăm că prevederile art. 367 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr. 559 din 12 iulie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia prevederile art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal reprezintă o reglementare excesivă, întrucât ar incrimina orice asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, indiferent de scop.
    Pentru aceste considerente, apreciem că prevederile art. I pct. 62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea marjei de apreciere ce rezultă din dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care obligă Parlamentul să îşi exercite atribuţiile constituţionale în limitele exigenţelor statului de drept.
    Aşa fiind, dispoziţiile art. I pct. 62 din legea criticată contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie.


    Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, considerăm că sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de un număr de 110 deputaţi aparţinând Grupului Parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mişcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi, se impuneau a fi admise şi cu privire la celelalte aspecte invocate de autorii sesizărilor - la care ne-am referit anterior - şi care au vizat art. I pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.


                    Judecător,
                    dr. Livia Doina Stanciu


    OPINIE SEPARATĂ
    În acord cu soluţia pronunţată de Curte în ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, considerăm însă că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în ansamblul său, pentru două motive care vizează neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ.
    Astfel, avem în vedere (i) critica ce vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 3/5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, legea fiind avizată de comisia specială în data de 3 iulie 2018, chiar în ziua în care aceasta a fost primită de la prima Cameră sesizată - Senat, şi dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor, a doua zi, în data de 4 iulie 2018. De asemenea, apreciem întemeiată şi (ii) critica referitoare la depăşirea termenului de adoptare tacită în prima Cameră sesizată, termen reglementat de art. 75 alin. (2) din Constituţie. Potrivit procedurii parlamentare, termenul de adoptare tacită a propunerii legislative se împlinea la data de 16 iunie 2018, astfel că, după această dată, Senatul nu mai avea dreptul să ia în dezbatere propunerea legislativă. Or, legea a fost votată şi adoptată de prima cameră sesizată la data de 3 iulie 2018.
    1. Cu privire la primul aspect, facem trimitere la opinia separată formulată la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, ale cărei considerente sunt aplicabile întru totul prezentei cauze. Reiterăm concluzia potrivit căreia, în temeiul dispoziţiilor regulamentare, parlamentarul, deputat sau senator, are la dispoziţie o serie de garanţii procedurale pentru a-şi exercita mandatul în acord cu prevederile constituţionale. Participarea la procedura parlamentară de legiferare presupune luarea la cunoştinţă a proiectului de lege sau a propunerii legislative şi a documentelor aferente, examinarea acestora în vederea formulării de amendamente, participarea activă la dezbateri prin luarea cuvântului şi, în final, exprimarea votului cu privire la actul normativ. Aşadar, exercitarea mandatului reprezentativ, în serviciul poporului, implică participarea la o serie de activităţi inerente procedurii de legiferare, documentarea parlamentarului în privinţa materiei supuse reglementării, formularea unei opinii cu privire la iniţiativa legislativă supusă dezbaterii, menită să asigure adoptarea unei decizii în cunoştinţă de cauză, corespunzătoare interesului general al societăţii la momentul legiferării. Prin urmare, votul final pe care membrul Parlamentului îl dă asupra actului normativ nu reprezintă altceva decât rezultatul acestei activităţi prealabile, desfăşurate în condiţii de deplină independenţă. Instituirea termenelor regulamentare privind înştiinţarea acestuia cu privire la stadiul procesului legislativ şi cu privire la conţinutul iniţiativei legislative şi a documentelor aferente (avize, rapoarte) constituie garanţii procedurale menite să asigure tocmai independenţa votului parlamentarului şi, implicit, respectarea prevederilor constituţionale referitoare la mandatul reprezentativ. Astfel, termenul de „cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de data dezbaterii în plen“, prevăzut de art. 95 alin. (2) din Regulamentul Senatului, şi termenul de „cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor“, prevăzut de art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, instituite cu privire la difuzarea rapoartelor comisiilor de fond senatorilor, respectiv deputaţilor, sunt termene minimale puse la dispoziţia parlamentarilor pentru a înlesni luarea la cunoştinţă a conţinutului actelor pe baza cărora au loc dezbaterile în plenul fiecărei Camere, în vederea exercitării unui vot real şi efectiv cu privire la legea adoptată. Aceasta deoarece un proces legislativ conform Constituţiei presupune o dezbatere reală asupra iniţiativelor legislative, în sensul substanţial al unui schimb de idei cu privire la conţinutul normativ al acestora; în absenţa posibilităţii de desfăşurare a dezbaterilor, participarea membrilor Parlamentului la procesul legislativ este golită de conţinut, reducându-se fie la o simplă înţelegere pasivă a propunerilor prezentate şi votate, fie la votarea propunerilor legislative în lipsa oricărei cunoaşteri a conţinutului acestora, această din urmă situaţie fiind inacceptabilă.
    Având în vedere obiectul de reglementare a legii adoptate (modificarea Codului penal), complexitatea actului modificator şi amploarea modificărilor operate, constatăm că legiuitorul nu a respectat garanţiile pe care regulamentele celor două Camere le instituie în consacrarea mandatului reprezentativ prevăzut de Constituţie. Or, în condiţiile în care principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă“ implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei minorităţii politice cu privire la o anumită problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurării, pe de o parte, a confruntării politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competenţelor sale constituţionale şi legale, constatăm că legiuitorul a ignorat recomandarea Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, paragrafele 48-49, potrivit căreia „parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile“. Nerespectarea termenelor procedurale prevăzute de art. 95 alin. (2) din Regulamentul Senatului şi de art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor au împiedicat Parlamentul să îşi exercite funcţia de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipseşte de efecte juridice norma cuprinsă în art. 69 din Constituţie. Procesul legislativ nu a presupus o dezbatere reală asupra iniţiativei legislative, în sensul că nu a avut loc un schimb de idei cu privire la conţinutul normativ al acesteia. Mai mult, în absenţa dezbaterilor, participarea membrilor Parlamentului la procesul legislativ a fost golită de conţinut, reducându-se la votarea propunerii legislative în lipsa oricărei cunoaşteri a conţinutului acesteia, ceea ce este de neconceput într-un stat de drept.
    Pe de altă parte, aşa cum s-a constatat prin decizia Curţii Constituţionale pronunţată în cauză, imposibilitatea în care au fost puşi parlamentarii de a lua act de iniţiativa legislativă şi de raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecinţa lipsei unor dezbateri reale în plenul celor două Camere ale Parlamentului, a condus la adoptarea unui act cu numeroase vicii de neconstituţionalitate.
    Având în vedere aceste argumente, apreciem că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), coroborate cu art. 69 din Constituţie, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său.

    2. Cu privire la cel de-al doilea aspect, care vizează regimul juridic al termenelor de 45, respectiv de 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie, apreciem că sunt aplicabile considerentele reţinute de Curtea Constituţională într-o decizie pronunţată recent, respectiv Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 21 decembrie 2018. Curtea a constatat că, deşi art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevede modul de calcul al termenelor pe care prima Cameră sesizată le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, în absenţa unor norme constituţionale exprese, întrucât sunt termene ce privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, deci termene de drept public, acestea urmează regula stabilită de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, acestea calculându-se pe zile calendaristice.^1
    ^1 Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, prin care a statuat că „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, (...) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere“, precum şi la Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, prin care a reţinut că prevederile art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul“, nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când acesta se împlineşte.
    În continuare, Curtea a reţinut că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale ale art. 75 alin. (2) şi a celor ale art. 66 referitoare la sesiunile celor două Camere ale Parlamentului rezultă că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea a vacanţei parlamentare, respectiv a perioadei dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu s-a solicitat întrunirea în sesiune extraordinară, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Astfel, întrucât sistemul constituţional român instituie regula sesiunilor periodice, şi nu a celor permanente, între cele două perioade prevăzute de art. 66 alin. (1) din Constituţie pentru cele două sesiuni ordinare, în absenţa unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie trebuie considerate suspendate. În această situaţie, Curtea a stabilit că „ele se vor calcula pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen ziua în care ele încep să curgă şi ziua când acestea se împlinesc, cu excluderea, însă, a perioadei vacanţei parlamentare, aşa cum aceasta este reglementată în art. 66 alin. (1) din Constituţie“.
    În speţă, în ceea ce priveşte Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (lege care vizează modificarea unui cod, deci având o complexitate deosebită), reţinem că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, a început să curgă din 18 aprilie 2018, dată când propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului şi a fost sesizată Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Calculând acest termen în acord cu jurisprudenţa constituţională, respectiv pe zile calendaristice, dar cu excluderea perioadei vacanţei parlamentare, în prezenta cauză, acest termen s-a împlinit la data de 16 iunie 2018, iar propunerea legislativă trebuia transmisă Camerei decizionale - Senatul - în forma iniţiatorului, ca adoptată tacit.
    Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită şi adoptarea legii de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în data de 3 iulie 2018, într-o altă formă decât cea a iniţiatorului, constatăm că legiuitorul a încălcat dispoziţiile art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (1) din Constituţie.
    Având în vedere cele statuate de Curte, prin Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, în sensul că doar perioada de vacanţă parlamentară poate suspenda curgerea termenului de 45, respectiv 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, motivarea opiniei majoritare care, constatând că procedura de adoptare a legii de către Senat a durat peste 70 de zile calendaristice şi că în această perioadă nu a fost vacanţă parlamentară, reţine că, potrivit Regulamentului Senatului, pentru termenele procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii, contrazice jurisprudenţa recentă cu privire la modul de calcul al termenelor prevăzute în Constituţie.
    Curtea, prin decizia pe care a pronunţat-o în prezenta cauză, ignoră ceea ce a statuat în prealabil, fără a motiva revirimentul jurisprudenţial. De altfel, date fiind argumentele peremptorii care au fundamentat deciziile anterioare ale Curţii, în special Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, justificarea opţiunii actuale a Curţii apare ca imposibilă.
    Plecând de la premisa celor stabilite prin Decizia nr. 828 din 13 septembrie 2017, paragraful 50, Curtea ajunge la o concluzie care lipseşte de efecte juridice norma constituţională prevăzută de art. 75 alin. (2). Astfel, cu privire la competenţa unei comisii speciale comune în cadrul procedurilor legislative, prin decizia menţionată, Curtea a recunoscut, pe lângă atribuţia cu caracter
    general a acesteia de a întocmi rapoarte prin care avizează proiecte sau propuneri legislative, iniţiate în temeiul art. 74 alin. (1) din Constituţie de Guvern, de parlamentari sau de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni, şi posibilitatea acesteia, în cazuri speciale, de a concepe o propunere legislativă, deci de a acţiona ca titular al unei iniţiative legislative, prin intermediul membrilor săi, deputaţi şi senatori.
    Iniţiativele legislative sunt depuse la prima Cameră sesizată. Cu privire la momentul de la care încep să curgă termenele procedurale prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie, Curtea a stabilit^2 că acesta se determină având în vedere dispoziţiile regulamentare, respectiv art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia „În cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, termenele aferente procesului legislativ curg de la data înregistrării la Biroul permanent[...]“ sau art. 93 alin. (3) din Regulamentul Senatului, potrivit căruia „Senatul, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectelor de lege şi propunerilor legislative cu care este sesizat, în termen de 45 de zile de la data prezentării acestora în Biroul permanent. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile de la data prezentării în Biroul permanent“.
    ^2 A se vedea Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, paragraful 88.

    Prin urmare, orice iniţiativă legislativă înregistrată la prima Cameră sesizată parcurge procedura legislativă în termenele constituţionale, indiferent de titularul său. Astfel, fie că iniţiativa aparţine Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni, fie că propunerea legislativă a fost iniţiată de o comisie specială comună, prin intermediul membrilor săi, termenul constituţional de 45, respectiv 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin (2) din Constituţie, începe să curgă de la data înregistrării iniţiativei la Biroul permanent al primei Camere sesizate.
    În ipoteza în care comisia specială comună îşi îndeplineşte doar rolul de avizare, perioada în care aceasta studiază iniţiativa legislativă şi întocmeşte raportul (prin care avizează favorabil sau prin care solicită respingerea iniţiativei) este cuprinsă în termenul de 45, respectiv 60 de zile, care, aşa cum am arătat, începe să curgă de la data înregistrării iniţiativei la Biroul permanent al Camerei, deci anterior sesizării comisiei. În această situaţie, raportul comisiei este un act procedural de avizare a iniţiativei legislative de către un organ de lucru al Parlamentului, distinct de iniţiativa legislativă. Cu alte cuvinte, raportul pe care comisia îl depune la Biroul permanent al primei Camere sesizate este actul prin care comisia îşi finalizează activitatea de avizare a unei iniţiative legislative preexistente, nicidecum actul prin care iniţiază o propunere legislativă nouă. Prin urmare, depunerea raportului nu poate fi asimilată depunerii unei iniţiative legislative sub aspectul incidenţei normelor care prevăd debutul termenelor constituţionale, ci, dimpotrivă această operaţiune trebuie să se încadreze în termenele menţionate pentru a putea produce efecte juridice. „La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv.“^3
    ^3 A se vedea Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, paragraful 83.

    În speţa de faţă, iniţiativa legislativă a aparţinut unui număr de 179 de deputaţi şi senatori şi a fost înregistrată la Biroul permanent al Senatului, la data de 18 aprilie 2018, dată la care a început să curgă termenul constituţional de 60 de zile. Propunerea legislativă a fost înaintată Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, care a întocmit raportul şi l-a depus Biroului permanent al Senatului la data de 3 iulie 2018, după expirarea termenului constituţional.
    Motivele invocate în opinia majoritară, precum „complexitatea şi varietatea domeniului ce face obiectul activităţii Comisiei speciale comune“, care ar justifica o procedură specială, „fiind opţiunea exclusivă a Comisiei speciale comune să aleagă proiectul/propunerea de lege existent/ă în procedură parlamentară care va face obiectul activităţii sale, astfel că, odată ce această opţiune a fost realizată, proiectul/propunerea de lege se supune art. 75 alin. (2) din Constituţie, sub aspectul termenelor de adoptare, însă acesta va curge de la data depunerii raportului“ nu numai că nu au fundament juridic, dar sunt, în mod evident, tributare unei viziuni pro causa. Prin decizia de care ne delimităm prin prezenta opinie separată, sub pretextul „înzestrării cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă“, Curtea conferă unei comisii parlamentare puteri mai mari decât Parlamentului însuşi, statuând, în plus, că aceasta poate decide dacă şi când devin incidente norme constituţionale cu caracter imperativ, ceea ce este inadmisibil.

    Pentru motivele prezentate, apreciem că sesizarea formulată trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în ansamblul său.


                    Judecători,
                    Daniel Marius Morar
                    Mona-Maria Pivniceru


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de un număr de 110 deputaţi aparţinând Grupului Parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mişcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi,
    se impuneau a fi admise:
    • atât cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă,
    • cât şi cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă care au vizat dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e), cu trimitere la lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2)-(6)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) ], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi alin. (3) teza întâi], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
    • şi să se constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este neconstituţională, în ansamblul său,

    pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
    I. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă
    1. Prima critică de neconstituţionalitate extrinsecă s-a referit la faptul că în procedura de adoptare a acestei propuneri legislative au fost încălcate obiectivele expres şi limitativ prevăzute pentru activitatea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acest sens se menţionează că această comisie şi-a extins activitatea asupra unui act normativ care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de legi pe care Comisia, potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, putea să le modifice, respectiv Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie - art. 13^2.
    2. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate extrinsecă învederăm următoarele aspecte:
    Prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, mai exact prin art. III, s-a statuat că:
    "Articolul 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă"

    Conform art. 1 alin. (1) lit. c), d), f) şi g) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, obiectul de activitate al acestei comisii în privinţa legilor în materie penală vizează:
    • înglobarea în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, a modificărilor introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a modificărilor introduse prin alte legi ulterioare adoptării;
    • punerea în acord a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională a României prin care s-au declarat neconstituţionale texte din Codul penal, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată;
    • punerea de acord cu concluziile Raportului Comisiei de la Veneţia asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală din anul 2013;
    • punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal (Raportul de evaluare a României privind incriminările, 3 decembrie 2010, pct. 23, 24, 111, 112; Raportul de conformitate privind România, 7 decembrie 2012, Regretul efectiv, caracterul total automat şi obligatoriu al clauzei de nepedepsire a denunţătorului, pct. 34, 37-42; Al doilea raport de conformitate a României, 12 decembrie 2014, pct. 35-37, 40, 41).

    Or, niciunul dintre aceste obiective ale Comisiei speciale comune nu se referă la modificarea Legii nr. 78/2000. Desigur, din raţiuni de corelare legislativă, în măsura în care se modifică o anume soluţie legislativă din Codul penal, aflată în legătură directă cu o normă de incriminare din Codul penal, atunci Comisia specială comună poate realiza o asemenea operaţiune.
    Însă, în cazul de faţă, abrogarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prin art. III din legea supusă controlului de constituţionalitate, nu are legătură nici cu deciziile Curţii Constituţionale, textul în cauză fiind, de altfel, constatat ca fiind constituţional chiar prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. Prin decizia menţionată, paragraful 88, Curtea a statuat că „analiza existenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziţia respectivă fiind o normă incompletă“. Curtea a mai statuat că „nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale, deoarece nu precizează dacă trebuie să existe o relaţie de rudenie/prietenie între funcţionar şi persoana care a dobândit folosul necuvenit, ceea ce determină neclaritatea sintagmei «a obţinut»“. Curtea a apreciat că, „prin infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a dorit incriminarea faptei de abuz în serviciu şi atunci când, pe lângă urmarea imediată prevăzută de dispoziţiile Codului penal, subiectul activ al infracţiunii obţine pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit“. Referitor la sintagma „a obţinut“, Curtea a observat că aceasta are, potrivit
    Dicţionarului explicativ al limbii române, „sensul de «a primit», «a dobândit», «a realizat». În ceea ce priveşte folosul obţinut din săvârşirea infracţiunii, [...] acesta presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. Expresia «pentru sine ori pentru altul» se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma «pentru altul» legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea acestei infracţiuni de către funcţionarul public. Astfel, [...] nu are relevanţă existenţa unei relaţii de rudenie/prietenie între funcţionarul public şi persoana care a dobândit avantajul, esenţială fiind dobândirea de către o persoană (funcţionar public sau terţ) a unui folos necuvenit“ [paragraful 89].
    Or, modificarea operată în privinţa art. 297 din Codul penal, în urma deciziei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, nu excludea existenţa normativă a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, în sensul că nimic nu împiedica reglementarea unei agravante la infracţiunea de abuz în serviciu. Mai mult, a fost eliminată ipoteza normativă care se referă la infracţiunea de uzurpare a funcţiei, în cazul în care s-a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în condiţiile în care legea criticată nu modifică art. 300 din Codul penal referitor la uzurparea funcţiei.
    Prin urmare, constatăm că, prin abrogarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Comisia specială comună şi-a depăşit obiectivele pentru care a fost creată.
    În această ipoteză, constatăm totodată că, prin adoptarea art. III [cu referire la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000] din lege, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 64 alin. (4) din Constituţie, drept care textul antereferit este neconstituţional.
    Subliniem însă că acest viciu de neconstituţionalitate extrinsec nu loveşte întregul act normativ, ci numai textul adoptat cu depăşirea competenţei Comisiei speciale comune.
    De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că încălcarea reglementărilor constituţionale referitoare la obiectul legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă sau la principiul bicameralismului atrage/poate atrage neconstituţionalitatea numai a textelor legale care au fost adoptate cu încălcarea acestora, şi nu în mod exclusiv legea în ansamblul său [Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragrafele 24-25, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragrafele 42-53].

    3. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă s-a referit la faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor.
    4. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate extrinsecă arătăm următoarele:
    Conform art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016: „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - sn] va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională“.
    Or, în cauză constată că raportul a fost întocmit în data de 3 iulie 2018, iar legea a fost adoptată a doua zi [orele 13,48], în condiţiile în care forma legii adoptate în Senat a fost transmisă Camerei Deputaţilor în după-amiaza zilei de 3 iulie 2018.
    În jurisprudenţa sa [Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012], Curtea a statuat că:
    "Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie.
    Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.
    Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală"

    În prezenta cauză, Curtea nu este chemată să verifice numai dacă a fost respectat Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci dacă, prin conduita sa, Camera Deputaţilor a încălcat garanţiile procedurale pe care le are la îndemână deputatul pentru a-şi exercita mandatul în serviciul poporului, respectiv de a cunoaşte amendamentele depuse, de a formula propriile amendamente şi de a vota în cunoştinţă de cauză propunerea/proiectul de lege. De aceea, se reţin ca norme de referinţă art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitor la statul de drept, democraţie şi obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei.
    Desfăşurarea procesului legislativ în cauza analizată denotă faptul că încălcarea termenului de 5 zile din Regulament (s.n. termenul este de 5 zile, întrucât Camera Deputaţilor a fost Cameră decizională), aspect care în sine nu atrage neconstituţionalitatea extrinsecă a unui act normativ, a avut însă aptitudinea să ducă la imposibilitatea exercitării plenare a mandatului de deputat, în sensul că nu au putut fi luate la cunoştinţă amendamentele adoptate în comisia sesizată în fond şi dezbătute în mod real, nu s-au putut depune sau sa limitat extrem de sever dreptul deputaţilor de a depune amendamente şi nu a fost exprimat un vot în deplină cunoştinţă de cauză.
    O asemenea concluzie derivă din faptul că problemele dezbătute vizează chiar Codul penal al României, iar aspectele modificate în privinţa diverselor instituţii de drept substanţial sunt extrem de sensibile pentru societate şi evoluţia ei.
    Astfel, nu este vorba doar de încălcarea unui simplu termen procedural, ci de consecinţele pe care le produce sau le poate produce o asemenea încălcare având în vedere importanţa problemelor dezbătute.
    Politica penală a statului nu poate fi dezbătută şi votată într-o Cameră a Parlamentului într-o singură zi; ea reflectă starea şi evoluţia societăţii în contextul fenomenului infracţional, ea implică luarea unei decizii de natură legislativă care are repercusiuni deosebite asupra dezvoltării societăţii şi nu reflectă o necesitate de moment. Ea nu trebuie să fie contradictorie sau să răspundă dorinţei unei anumite opţiuni politice, ci trebuie să răspundă cerinţelor societăţii, protejând interesele generale ale acesteia. Or, pentru aceasta, deputatul trebuie să aibă asigurată posibilitatea de a lua cunoştinţă de proiectul/propunerea legislativă, amendamentele aduse, raportul şi avizele comisiilor permanente, dar şi de a se informa sau consulta cu alţi actori politici sau instituţionali; numai în aceste condiţii îşi poate forma o opinie asupra problemei dezbătute şi numai în aceste condiţii votul său, eminamente politic, poate fi dat în deplină cunoştinţă de cauză.
    Prin urmare, se constată că deputaţii au fost puşi în situaţia de a nu putea participa în mod real la dezbaterea parlamentară, aceasta fiind dusă în derizoriu, căpătând valenţele unui simulacru.
    Or, însăşi exigenţele statului de drept şi principiile care stau la baza democraţiei se opun unei paradigme care să ridice la rang de principiu constituţional aparenţa sau mimarea dezbaterii parlamentare. De aceea, ori de câte ori, prin nerespectarea unui termen procedural asociat dezbaterii parlamentare are loc o încălcare a exercitării plenare a mandatului parlamentar, Curtea este îndrituită să intervină şi să constate neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ respectiv prin raportare la art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, cu reţinerea încălcării art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, aşa cum s-ar fi impus şi în cauza de faţă.

    5. Cea de-a treia critică de neconstituţionalitate extrinsecă s-a referit la faptul că nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară.
    6. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate extrinsecă arătăm următoarele:
    Textul Constituţiei, respectiv art. 66 alin. (2), impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia impune în termeni imperativi manifestarea de voinţă expresă a unuia dintre cele trei subiecte de drept antereferite.
    Potrivit art. 84 alin. (9) teza întâi din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Astfel, se constată că manifestarea de voinţă a celor trei subiecte de drept, unul unipersonal, iar celelalte două colective, nu poate fi exprimată în mod verbal, ceea ce înseamnă că forma scrisă a cererii este o condiţie ad validitatem pentru formularea acesteia. Este de observat că regula în dreptul public este aceea a formulării cererilor în scris, pentru ca autorităţile şi instituţiile publice să răspundă la acestea. Lipsa formei scrise determină inexistenţa actului.
    De asemenea, se constată că formularea cererii de convocare prezintă anumite specificităţi în funcţie de subiectul de drept care o iniţiază. Astfel, dacă în privinţa autorităţii unipersonale, condiţiile de formă ale cererii de întrunire în sesiune extraordinară vizează numai forma scrisă, decizia formulării cererii aparţinându-i în exclusivitate, fără nicio altă condiţionare, în privinţa subiectelor colective trebuie să existe un consens care să ducă la formularea unei asemenea cereri. Astfel, în privinţa subiectului colectiv, reprezentat de deputaţi/senatori, Constituţia fixează un număr minimal cerut pentru solicitarea întrunirii Camerei în sesiune extraordinară, respectiv o treime din numărul membrilor Camerei respective. În consecinţă, cererea scrisă trebuie să fie însuşită prin semnătură de către aceştia.
    În privinţa Biroului permanent, subiect colectiv, care are o natură colegială, art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede extrem de clar că Biroul permanent „adoptă, cu respectarea prevederilor legale şi regulamentare, decizii privind activitatea sa, activitatea deputaţilor şi a personalului Camerei; deciziile Biroului permanent se publică pe site-ul Camerei Deputaţilor, cu excepţia celor care cuprind informaţii clasificate“. Prin urmare, la propunerea oricărui membru al său, Biroul permanent poate adopta o decizie prin care cere întrunirea în şedinţă extraordinară a Camerei Deputaţilor. Este evident că această decizie este un act scris.
    Or, în speţă, în şedinţa Biroului permanent din 27 iunie 2018 - potrivit stenogramei acestei şedinţe - pe ordinea de zi [la poz. 12] s-a aflat aprobarea unui „Proiect de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară“, şi nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect îndrituit prin Constituţie să solicite întrunirea acestui for în sesiune extraordinară.
    Prin urmare, materialul aflat pe ordinea de zi a Biroului permanent, respectiv „Proiectul de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară“, în primul rând, nu putea fi aprobat, pentru că Biroul permanent nu are nicio competenţă pentru aprobarea acestuia. Este evident că în lipsa competenţei funcţionale a Biroului permanent, acesta nu putea să aprobe/respingă prin vot proiectul antereferit. Este adevărat că preşedintele Camerei Deputaţilor este membru în Biroul permanent şi că poate solicita şi el ca orice membru al acestuia formularea de către Biroul permanent a unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, însă, acesta, în loc să formuleze o asemenea solicitare, a depus un proiect de decizie de convocare, decizie care se emite ulterior cererii formulate de Biroul permanent de întrunire în sesiune extraordinară, fiind un act subsecvent şi legat de acesta. Practic, în faţa Biroului permanent nu s-a aflat nicio solicitare pentru ca acesta să îşi exercite competenţa prevăzută de art. 66 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, chiar dacă s-ar fi aflat pe rolul său o asemenea solicitare, nu a fost dat un vot cu privire la aceasta, conform art. 35 alin. (2) din Regulament. De aceea, este şi inexactă menţiunea „aprobat“ înscrisă la poziţia 12 din ordinea de zi a şedinţei respective. În concluzie, reiterăm faptul că nu a existat niciun vot cu privire la vreo propunere de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Mai mult, chiar dacă am accepta că sa votat o astfel de solicitare - ceea ce nu s-a întâmplat - Biroul permanent nu a emis o decizie, conform art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulament, forma scrisă reprezentând o condiţie ad validitatem a cererii de întrunire în sesiune extraordinară.
    Este de observat că, la Senat, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12 din 28 iunie 2018, în considerarea art. 37 alin. (1) din Regulament, conform căruia „Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile importante se publică pe site-ul Senatului“, respectând, astfel, art. 66 alin. (2) din Constituţie.
    Prin urmare, rezultă că la nivelul Camerei Deputaţilor:
    - nu a existat nicio propunere din partea vreunui membru al Biroului permanent pentru a se cere convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară;
    – nu a existat niciun vot pentru aprobarea vreunei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară;
    – nu a existat nicio solicitare scrisă în sensul adoptării unei decizii prin care să se solicite întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor;
    – nu a existat nicio decizie emisă de Biroul permanent în acest sens.

    Având în vedere cele de mai sus, constatăm că, din punct de vedere juridic, nu a fost formulată din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nicio cerere de întrunire a acestei Camere în sesiune extraordinară.
    Totodată, nu a existat niciun act juridic valid care să materializeze această cerere. Or, astfel cum am arătat, forma scrisă este o cerinţă ad validitatem a cererii formulate în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În lipsa acesteia nu putem să constatăm decât că suntem în faţa unei solicitări inexistente, ceea ce înseamnă că nu există formulată nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară.
    Prin urmare, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară care nu a fost cerută potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată contrar art. 66 alin. (2) din Constituţie.

    7. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie se constată că, în interpretarea art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor emite o decizie numai când absentează, pentru ca cele două atribuţii ale sale expres specificate să fie exercitate de unul dintre vicepreşedinţi.
    În schimb, când este prezent, preşedintele Camerei Deputaţilor, din raţiuni de flexibilitate, poate solicita, în mod verbal, îndeplinirea acestor atribuţii de către unul dintre vicepreşedinţi, neexistând, aşadar, obligaţia emiterii unui act în acest sens. Această interpretare este susţinută şi prin corelarea existentă între art. 35 alin. (2) şi art. 34 lit. b) şi d) din Regulament, respectiv între atribuţiile preşedintelui şi atribuţiile delegate vicepreşedinţilor, după cum urmează:
    Potrivit art. 34 lit. b) şi d) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:
    "b) conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament; (...)
d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;"

    Conform art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    Prin urmare, în speţă, pentru alte activităţi decât conducerea lucrărilor/activităţilor [termeni ce au în acest context aceeaşi semnificaţie juridică], devine aplicabil art. 35 alin. (1) teza finală din Regulament, care prevede că „Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor“. Astfel, textul nu mai precizează dacă trebuie sau nu emisă vreo decizie sau condiţiile în care aceasta se emite, însă este de la sine înţeles că încredinţarea atribuţiilor, pentru a fi valabilă în dreptul public, nu poate avea loc decât printr-un act scris. Aceste atribuţii pot fi atât cele specifice preşedintelui Camerei Deputaţilor, cât şi altele în legătură cu buna funcţionare a Parlamentului.
    Aşadar, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulament rezultă, ca regulă generală, competenţa preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea unor atribuţii de către unul/unii dintre vicepreşedinţi, iar, în ipoteza specifică a conducerii lucrărilor/activităţii Biroului permanent/plenului Camerei Deputaţilor, textul prevede posibilitatea preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea acestor atribuţii chiar verbal.
    De asemenea, trebuie subliniat faptul că mai ales atribuţiile constituţionale ale preşedinţilor Camerelor nu pot fi exercitate de vicepreşedinţii acestora, la solicitarea verbală a Preşedinţilor Camerelor [convocarea în sesiune a Camerelor sau sesizarea Curţii Constituţionale potrivit art. 146 lit. a) teza întâi, lit. b), c), e) sau k) din Constituţie]. Suntem, în mod evident, în faţa unei delegări de atribuţii constituţionale, ceea ce indică faptul că acestea sunt de o importanţă maximă pentru stat. De altfel, Constituţia reglementează, în mod expres, două cazuri de asemenea atribuţii constituţionale pe care le exercită preşedinţii celor două
    Camere ale Parlamentului. De aceea, ca regulă, ele se deleagă printr-un act scris, forma ad validitatem a delegării constituţionale. În consecinţă, autonomia parlamentară nu poate fi contrară dispoziţiilor exprese ale Constituţiei şi nu poate duce la delegări de atribuţii constituţionale prin înţelegeri verbale.
    În cauza de faţă se constată că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a emis vreun act de delegare a atribuţiei sale de a convoca sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor în favoarea vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor, domnul Florin Iordache, acesta semnând Decizia nr. 5/2018 privind convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, fără a avea vreo calitate în acest sens.
    Întrucât Camera Deputaţilor are 4 vicepreşedinţi, se naşte întrebarea legitimă care dintre aceştia are dreptul să semneze pentru preşedintele acesteia, în lipsa oricărui act sau reglementări exprese care să dispună o anumită delegare sau o anumită ordine de realizare a delegării.
    Este de observat că, la Senat, decizia de convocare în sesiune extraordinară a fost semnată tot de un vicepreşedinte [Decizia nr. 9/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018], dar datorită faptului că preşedintele Senatului, potrivit agendei sale, lipsea din ţară, iar anterior a emis o decizie prin care vicepreşedintele care a semnat decizia de convocare era împuternicit să asigure conducerea Senatului [Decizia nr. 8/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018]. Prin urmare, la Senat, la momentul emiterii deciziei de convocare a existat o decizie de asigurare a conducerii Senatului pentru acea zi. Aşadar, spre deosebire de Camera Deputaţilor, la Senat procedura s-a desfăşurat corect.
    Având în vedere cele de mai sus constatăm că sesiunea extraordinară de la Camera Deputaţilor a fost convocată, în realitate, de un vicepreşedinte, care nu a avut vreun mandat în considerarea căruia să semneze actul în substituirea preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    În consecinţă, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară convocată contrar art. 66 alin. (3) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie.

    8. De asemenea, mai constatăm faptul că decizia de convocare - dată, aşa cum s-a arătat, cu încălcarea art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie - nu stabilea ca parte a ordinii de zi legea supusă analizei Curţii Constituţionale. Decizia nr. 5/2018 prevedea la pct. 28 şi 29 că ordinea de zi cuprinde şi:
    "28. Iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată;
29. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor"
    Se mai constată faptul că Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PLx 406/2018) a fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, prin Decizia nr. 5 din data de 27 iunie 2018.
    În acest context se ridică problema de a cunoaşte dacă în cadrul sesiunii extraordinare deja convocate se pot adăuga noi puncte pe ordinea de zi. Este evident că o sesiune extraordinară este cerută pentru o anumită ordine de zi. Numai cu aceasta este sesizată Camera respectivă. Prin urmare, ea poate respinge întreaga ordine de zi, caz în care sesiunea extraordinară nu se mai ţine [„Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare“ - art. 84 alin. (9) teza a doua din Regulament] sau poate elimina proiecte/propuneri legislative aflate pe ordinea de zi, dar nu poate ea însăşi adăuga noi puncte la ordinea de zi, puncte cu care nu a fost sesizată.
    Camera se pronunţă numai în limitele sesizării, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la o sesizare din oficiu a acesteia. Or, din textul art. 66 alin. (2) coroborat cu art. 84 alin. (9) teza întâi din Regulament rezultă foarte clar că sesiunea extraordinară se convoacă numai pentru anumite probleme, drept pentru care subiectele acolo menţionate (Preşedintele României, Biroul permanent sau deputaţi/senatori) stabilesc ordinea de zi. În caz contrar s-ar ajunge la situaţii inadmisibile şi absurde ca subiectele de drept prevăzute la art. 66 alin. (2) din Constituţie să indice o ordine de zi formală, chiar cu un singur punct, iar Camera să mai adauge oricâte puncte doreşte pe ordinea de zi. Este de principiu că cererea de întrunire în sesiune extraordinară a fost solicitată pentru anumite aspecte şi că Plenul este suveran să se pronunţe în limitele acestei sesizări. În caz contrar, ar fi inutilă prevederea potrivit căreia subiectele de la art. 66 alin. (2) din Constituţie trebuie să indice ordinea de zi, pentru că, şi fără o ordine de zi, tot plenul ar stabili-o după bunul său plac.
    De altfel, înscrierea în cererea de întrunire în sesiune extraordinară a unor puncte de o generalitate foarte mare, astfel cum s-a întâmplat cu punctele 28 şi 29 ale deciziei antereferite, este, în sine, o practică parlamentară contrară ideii de sesiune extraordinară. Nu se poate ca toate iniţiativele legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată să fie parte a ordinii de zi; ele trebuie identificate, nu de către Plen, ci de către subiectul care a solicitat sesiunea extraordinară. În această logică, dacă s-ar înscrie în decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare, ca ordine de zi, iniţiativele legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată şi cele înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor [a se vedea articolul unic pct. 28 şi 29 din Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018] şi, corelativ, dacă s-ar înscrie în decizia preşedintelui Senatului de convocare, ca ordine de zi, iniţiativele legislative adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată şi cele înregistrate la Biroul permanent al Senatului [a se vedea art. I pct. 29 şi 30 din Decizia preşedintelui Senatului nr. 9/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018, potrivit cărora „Proiectul ordinii de zi: [...] 29. Iniţiative legislative adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată; 30. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Senatului“], astfel cum s-a întâmplat în cazul de faţă, ar însemna să se convoace, în realitate, o sesiune ordinară, din moment ce, sub aspectul proiectelor/propunerilor legislative ce ar putea fi dezbătute, nu există nicio abatere de la modul normal/firesc de desfăşurare a sesiunilor ordinare. Practic, devine posibil ca în sesiunea extraordinară să poată fi dezbătute toate iniţiativele înregistrate la cele două Camere.
    Aşadar, observăm că, în realitate, o sesiune ordinară a fost disimulată sub forma unei sesiuni extraordinare.
    Or, această sesiune nu cuprinde, până la urmă, nimic punctual, pentru că orice iniţiativă legislativă poate fi dezbătută, exact ca într-o sesiune ordinară. Practic, cele
    două Camere sau comportat ca şi cum ar fi fost în sesiune ordinară, deşi temeiurile constituţionale şi regulamentare invocate indică, în mod indubitabil, că erau în sesiune extraordinară.
    Având în vedere cele de mai sus, se constată că, în realitate, sesiunea extraordinară de la Camera Deputaţilor şi Senat disimulează o sesiune ordinară, contrar art. 66 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit căruia există numai două sesiuni ordinare pe an [„Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie“], care, în mod evident, se diferenţiază prin caracterul lor de generalitate de sesiunile extraordinare.
    În consecinţă, datorită acestei disimulări, legea a putut fi introdusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare de către plenul Camerei Deputaţilor, însă o atare abordare reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, care se constituie întrunul extrinsec asociat legii supuse controlului de constituţionalitate, din moment ce legea nu putea face obiectul sesiunii extraordinare.
    Concluzionând:
    a) Biroul permanent nu a formulat nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, neexistând vreo decizie în acest sens;
    b) Decizia de convocare în sesiune extraordinară nu a fost semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor, care nici nu a emis vreun act de delegare a acestei atribuţii constituţionale, pentru ca unul dintre cei patru vicepreşedinţi să aibă competenţa de a semna actul respectiv;
    c) Ordinea de zi a sesiunii extraordinare nu poate fi completată de către Plen, care trebuie să se pronunţe in limine litis;
    d) Sesiunea extraordinară a fost, în realitate, una ordinară, drept care a permis introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi a acesteia.

    Având în vedere cele expuse, se constată încălcarea art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, după distincţiile anterior evidenţiate.

    9. Raportat la cea de-a patra critică de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la depăşirea termenului constituţional de adoptare tacită, menţionăm următoarele:
    Textul art. 75 din Constituţia României care are ca denumire marginală Sesizarea Camerelor operează o împărţire, o partajare a competenţelor decizionale ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv Camera Deputaţilor şi Senat, în procesul legislativ, mai exact instituie un mod de adoptare a legii, în virtutea căruia una dintre Camere poate fi o simplă Cameră de reflecţie, atunci când este prima Cameră sesizată, sau poate fi o Cameră decizională, atunci când se pronunţă definitiv asupra unui proiect de lege care a fost adoptat sau respins, prin vot, de prima Cameră sesizată, ori în lipsa acestuia, la trecerea unei perioade de 45 sau de 60 de zile (în cazul codurilor şi altor legi de complexitate deosebită) de la sesizarea Camerei de reflecţie.
    Potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, „Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate“.
    Dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră competentă le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative.
    Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, (...) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere.“ (a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999). Totodată, în Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură civilă - potrivit cărora „termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul“ - nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.
    Termenele de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie, reprezintă termene de drept public care privesc raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea termenului, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere competente să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are drept consecinţă imposibilitatea membrilor primei Camere competente de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituţie, propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeaşi consecinţă este şi pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula şi depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale.
    În speţă, întrucât termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie sunt termene de drept public, ce vizează desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre cele două Camere ale Parlamentului, firesc este ca acestea să se calculeze calendaristic, această interpretare unitară fiind singura de natură să confere efectivitate normelor constituţionale menţionate, asigurând, pe de o parte, respectarea principiului transparenţei activităţii parlamentare, iar pe de altă parte, predictibilitate în aplicarea normelor constituţionale şi în derularea procesului de legiferare.
    Potrivit art. 93 alin. (3) şi (8) din Regulamentul Senatului:
    "(3) Senatul, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectelor de lege şi propunerilor legislative cu care este sesizat, în termen de 45 de zile de la data prezentării acestora în Biroul permanent. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile de la data prezentării în Biroul permanent. [...]
(8) Termenele prevăzute la alin. (3) şi (5) se calculează potrivit art. 118“."

    Norma la care se trimite este de fapt art. 119, potrivit căruia „Pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente“.
    Potrivit art. 118 din Regulamentul Senatului: „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare.“
    În contextul celor mai sus menţionate, subliniem faptul că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare, însă aceasta nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară; normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).
    Or, dacă textul regulamentar contravine modului de calcul al termenelor de drept public, astfel cum acesta a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, rezultă că în măsura în care Camera respectivă, în speţă Senatul, nu a respectat prevederea constituţională, nu se poate accepta ideea că după împlinirea acestuia să se poată aduce amendamente noi, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
    Subliniem că, prin Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 21 decembrie 2018, Curtea s-a pronunţat în sensul celor anterior expuse, constatând neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, întrucât a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră competentă, cu încălcarea termenelor stabilite de art. 75 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, în paragraful 83 al deciziei mai sus menţionate, cu privire la termenele prevăzute în art. 75 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat că, „Legea fundamentală instituie, astfel, o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, este un termen de decădere care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerânduse adoptată în forma depusă de iniţiator“.
    Totodată, învederăm faptul că situaţia din prezenta cauză nu este diferită de cea care a făcut obiectul deciziei Curţii menţionate mai sus.
    Astfel, propunerea legislativă a fost înregistrată la Biroul permanent al Senatului la data de 18 aprilie 2018. Potrivit art. 118 din Regulamentul Senatului „pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare“. Prin urmare, termenul de adoptare tacită a propunerii legislative se împlinea la data de 16 iunie 2018, astfel încât Senatul nu mai avea dreptul să dezbată propunerea legislativă după această dată, aşa cum s-a întâmplat în cauză, legea fiind votată la 3 iulie 2018. Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) din Constituţie.
    Prin urmare, şi sub acest aspect criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate sunt întemeiate.
    În opinia majoritară s-a mai susţinut că propunerea legislativă se afla în procedura de adoptare „cu mijlocirea unei comisii speciale comune“, astfel că nu a fost lăsată în nelucrare, si de aceea termenul de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie nu este aplicabil acestei proceduri; că dispoziţia constituţională incidentă nu are în vedere ipoteza în care propunerile/proiectele de legi fac obiectul de lucru al comisiilor speciale comune pentru că, în această situaţie, este clar că procedura nu este în nelucrare, ci, din contră, se desfăşoară într-un ritm care ţine seama de criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ.
    Examinând textul art. 75 alin. (2) din Constituţie constatăm însă că legiuitorul nu operează, nu face nicio distincţie, după cum propunerea legislativă sau proiectul de lege se află în procedură de adoptare „cu mijlocirea unei comisii speciale comune“ sau „fără mijlocirea unei astfel de comisii“, mai exact textul constituţional nu prevede nicio excepţie, nemenţionând că termenele de 45 sau 60 de zile nu ar fi aplicabile în cadrul unei proceduri de adoptare „cu mijlocirea unei comisii speciale comune“. Astfel, din punctul nostru de vedere, nu se poate susţine că dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 75 alin. (2) nu s-ar aplica procedurii de adoptare a legii din prezenta cauza, regula exprimata in adagiul latin, conform căruia „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“ [Unde legea nu distinge, nici noi (s.n. interpretul) nu trebuie sa distingem], fiind pe deplin incidentă.
    De altfel, nici nu era necesară o astfel de distincţie, întrucât legiuitorul constituant, la redactarea textului art. 75 alin. (2), a avut în vedere faptul că Parlamentul, pentru a asigura eficienţa activităţii acestui corp deliberativ numeros, îşi poate constitui comisii de lucru, concretizând acest fapt prin dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Constituţie, conform cărora: „Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.“
    Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, comisiile parlamentare sunt definite drept organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei [Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, paragraful 49]. Dat fiind caracterul comisiilor parlamentare de organe de lucru interne ale Parlamentului, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în
    scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Acesta este motivul pentru care Curtea a concluzionat, prin Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, că situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile sale, în vederea respectării termenelor de 45 sau 60 de zile prevăzute în art. 75 alin. (2) din Constituţie. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni.
    Având în vedere cele expuse anterior constatăm că, în privinţa criticilor de neconstituţionalitate raportate la art. 66 [cererea de convocare şi convocarea Camerelor în şedinţă extraordinară] şi la art. 75 alin. (2) [calculul termenului de adoptare tacită la prima Cameră sesizată] din Constituţie, acestea determină neconstituţionalitatea în ansamblu a legii, care nu poate fi remediată prin punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale. De aceea, în această ipoteză devin aplicabile considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţi Constituţionale, în accepţiunea cărora, dacă a fost constatată neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, nu pot fi incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale“.
    În situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea a reţinut că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări.
    Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea din nou a tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Reexaminarea, mai exact punerea de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale acesteia, şi nu atunci când neconstituţionalitatea vizează actul normativ în ansamblul său. [A se vedea în acest sens Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 47 şi 48].


    II. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă
    1. Deşi calificată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate drept critică de neconstituţionalitate de natură extrinsecă, în jurisprudenţa Curţii, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii.
    În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, este incident art. 30 din această lege, care prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului.“ Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2016, paragraful 110, Curtea a stabilit că „Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluţie normativă menită a rezolva o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei «crize a contractului» care nu se subsumează conţinutului normativ al art. 30 din Legea nr. 24/2000“.
    Or, raportat la prezenta cauză, se constată că propunerea legislativă şi legea adoptată reformează politica penală a statului, nefiind vorba, aşadar, de aspecte punctuale sau secundare, ci de o lege de o complexitate deosebită. Sunt aduse modificări substanţiale atât părţii generale a Codului penal [lege penală mai favorabilă, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, individualizarea pedepselor, termenele de prescripţie, noţiunea de lege penală, definirea unor termeni în înţelesul legii penale etc.], cât şi părţii speciale [infracţiunile privind autoritatea, contra înfăptuirii justiţiei, de corupţie şi de serviciu etc.].
    Importanţa modificărilor, ca şi numărul mare al acestora, coroborarea lor, consacră o restructurare a politicii penale a statului, fără a cunoaşte ce a determinat această schimbare sau consecinţele ei. Prin urmare, era necesară elaborarea unui studiu de impact corespunzător care să indice consecinţele urmărite şi evaluarea acestora, aspect care nu s-a întâmplat.
    Mai menţionăm că lipsa unui studiu sau analize de impact, prevăzute de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 94-98. Curtea a stabilit expres că „neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe analizele de impact necesare“ se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor [paragrafele 95 şi 98].
    Având în vedere acest precedent constituţional, Curtea nu avea niciun motiv să se îndepărteze de la acesta, ci se impunea să aplice aceeaşi soluţie şi în cauza de faţă, cu consecinţa constatării încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, aspect ce afectează legea în ansamblul său.

    2. Cu privire la art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi e), cu trimitere la lit. c)] din lege, s-a susţinut că, în condiţiile diminuării, în mod semnificativ, a limitelor speciale de pedeapsă faţă de cele prevăzute în Codul penal din 1969, legiuitorul a reglementat un mod de sancţionare a concursului de infracţiuni, chiar mai blând decât cel prevăzut în codul antereferit, ceea ce încalcă exigenţele art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    Examinând aceste critici de neconstituţionalitate, considerăm că aspectele expuse în decizie ce vizează art. 39 alin. (1) lit. b) şi e) cu trimitere la b) se aplică şi cu privire la modificările lit. c), respectiv atunci când se stabilesc numai pedepse cu amendă.
    Dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi e)] din lege au următorul cuprins:
    "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...]
    c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim; [...]
    e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziţiei de la lit. c);"

    Menţionăm că vechea reglementare (Codul penal din 1969) prevedea, la art. 34 alin. 1 lit. c):
    "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...]
    c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim"

    Prin urmare, faţă de dispoziţiile Codului penal din 1969, în noul text propus pentru art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, legiuitorul pare a se concentra pe reglementarea unui spor cât mai mic posibil, prin raportare la actul infracţional pedepsit cu amenda cea mai mare, fără a da posibilitatea sporirii amenzii până la maximul ei special, iar sporul în sine rămâne de până la o treime, dar nu raportat la totalul celorlalte pedepse stabilite.
    La nivel conceptual este, astfel, încurajată săvârşirea de infracţiuni în concurs; chiar dacă pericolul social al acestor infracţiuni este mai mic, de vreme ce pot fi sancţionate prin amendă penală, ne aflăm însă în aceeaşi situaţie ca în privinţa infracţiunilor sancţionate numai cu închisoare. Prin urmare, şi această teză încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    Totodată, noile dispoziţii ale art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reglementând aplicarea pedepsei celei mai grele şi a unui spor de pedeapsă, până la o treime din acel maxim, în cazul concursului de infracţiuni cu privire la care s-au aplicat numai pedepse cu amendă, nu stabilesc, cu claritate, la ce maxim se referă legiuitorul şi, în consecinţă, nu se poate identifica pedeapsa maximă aplicabilă în cazul concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu amendă, încălcându-se, astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa de calitate a legii.
    Aspectele relevate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa formei preconizate a art. 39 alin. (1) lit. e), în privinţa trimiterii din cuprinsul acesteia la lit. c) din Codul penal.

    3. Cu privire la art. I pct. 10 şi 11 [cu referire la art. 64 alin. (1) şi la abrogarea art. 64 alin. (6)] din lege, se observă că principala problemă relevată de autorii sesizării este eliminarea consimţământului persoanei condamnate, în ipoteza înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fapt ce ar duce la concluzia că persoana în cauză este obligată să efectueze muncă forţată, cu încălcarea art. 42 din Constituţie referitor la interzicerea muncii forţate.
    Cu referire la problematică antereferită, Curtea, prin Decizia nr. 641 din 17 mai 2011, în materie contravenţională a statuat următoarele:
    "Analizând dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei, Curtea observă, mai întâi, că acestea nu definesc sintagma «muncă forţată». Astfel fiind şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte», Curtea va proceda la interpretarea acestei sintagme în concordanţă cu pactele şi tratatele internaţionale de referinţă în materie la care România este parte.
    În acest sens, se constată că art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29 din 28 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, prevede că «termenul muncă forţată sau obligatorie va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie». În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. c) din aceeaşi convenţie, «orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private».
    Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, stabilind la alin. a) că «nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie», precizează la alin. b) următoarele: «alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de munca forţată, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent».
    Or, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, a cărei reglementare este criticată în prezenta cauză, constituie una dintre sancţiunile contravenţionale principale prevăzute de alin. (2) al art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor [art. 5 alin. (2) lit. c)], alături de avertisment [art. 5 alin. (2) lit. a)] şi amendă [art. 5 alin. (2) lit. b)].
    Potrivit art. 9 din aceeaşi ordonanţă a Guvernului, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege, numai pentru o anumită durată şi alternativ cu amenda. În condiţiile aceluiaşi text de lege, înlocuirea amenzii cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se face de către instanţa de judecată, la sesizarea organului din care face parte agentul constatator, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite. Înlocuirea sancţiunii amenzii se face cu citarea contravenientului, căruia i se oferă, la cerere, un termen de 30 de zile în vederea achitării amenzii. În plus, executarea acestei sancţiuni, care poate fi aplicată numai de instanţa de judecată, este strict reglementată de lege, respectiv de Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 30 august 2002, realizându-se sub supravegherea şi controlul autorităţilor. […]
    Din examinarea prevederilor legale care conturează regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii rezultă că aceasta se aplică în urma constatării încălcării unor dispoziţii legale, în scopul de a sancţiona şi a contribui la educarea şi reabilitarea contravenientului care nu are resurse băneşti suficiente pentru a achita o amendă contravenţională.
    Faptul că munca prestată în cadrul acestei pedepse are un caracter gratuit nu determină calificarea sa ca muncă forţată, ci constituie elementul de constrângere al pedepsei în cauză, prin intermediul căreia se tinde spre corectarea şi reeducarea contravenientului.
    Tot astfel, lipsa acordului contravenientului la aplicarea acestei sancţiuni nu poate fi interpretată ca determinând calificarea ca muncă forţată a conduitei impuse prin actul de sancţionare. Având în vedere natura juridică şi scopul măsurii în cauză, solicitarea acordului pentru aplicarea sa ar avea ca efect, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, lipsirea de eficienţă a sancţiunii aplicate pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, în conformitate cu care, «în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie» (Decizia nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008).
    De altfel, aceasta este unica posibilitate de a sancţiona o persoană lipsită de resurse materiale, dar care comite fapte din sfera ilicitului contravenţional, fiind singura pedeapsă care nu se răsfrânge în mod negativ asupra situaţiei materiale a celui sancţionat.
    În concluzie, conduita persoanei căreia i se aplică sancţiunea contravenţională a prestării unei activităţi în folosul comunităţii nu se încadrează în sfera sintagmei «muncă forţată». Astfel fiind, dispoziţiile art. 42 din Constituţia României, interpretate în concordanţă cu actele internaţionale menţionate, nu sunt incidente în cauză.
    Este de observat totodată că reglementarea cuprinsă în art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la eliminarea consimţământului persoanei sancţionate contravenţional pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale principale a prestării unei activităţi în folosul comunităţii, a fost introdusă de legiuitor ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008, prin care aceasta a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „cu acordul acestuia“ din art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi sintagmele „numai dacă există consimţământul contravenientului“, „cu consimţământul contravenientului“ şi „după luarea consimţământului contravenientului“ din art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) şi, respectiv, art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut, în esenţă, că aplicarea sancţiunii obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este condiţionată de acordul contravenientului, fapt care este de natură a lipsi de eficienţă sancţiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în conformitate cu care „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“.
    Din cele de mai sus rezultă că una dintre sancţiunile contravenţionale principale este prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, astfel că înlocuirea amenzii, sancţiune contravenţională principală, cu cea a prestării unei activităţi în folosul comunităţii reprezintă, în realitate, o aplicare a unei alte sancţiuni principale, sancţiune care, în sine, nu reprezintă muncă forţată.
    Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu este o pedeapsă principală, conform art. 53 din Codul penal, aspect care însă nu este determinant pentru a califica măsura ca fiind o muncă forţată.
    De asemenea, Curtea a stabilit, în jurisprudenţa antereferită, că prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu contravine în sine art. 42 din Constituţie şi nu este considerată o muncă forţată; de aceea, se constată că această obligaţie, deşi în materia dreptului penal substanţial nu este o pedeapsă, reprezintă o modalitate de executare a unei pedepse aplicate, respectiv a amenzii. Prin urmare, ea este o măsură prin care se execută pedeapsa amenzii ce nu poate fi executată din motive neimputabile persoanei condamnate.
    Se observă că, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, „judecătorul delegat cu executarea, constatând că persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) sau (2), sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează:
    a) când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de sănătate, în condiţiile prevăzute la art. 64 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
    b) când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului şi acesta nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, înlocuieşte amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 64 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare;
    c) când constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 63 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare."

    De asemenea, art. 64 alin. (6) din Codul penal, propus a fi abrogat prin prezenta lege, prevede că „dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63“.
    Este de observat că, sub ameninţarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, dispuse potrivit art. 64 alin. (6) din Codul penal, respectiv a unei pedepse mai grave, ce implică pierderea libertăţii individuale, persoana condamnată, în principiu, îşi dă consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, fără ca această măsură să fie calificată drept pedeapsă principală. Ea este doar o măsură prin care se execută pedeapsa amenzii neexecutate. Eliminarea înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii şi înlocuirea automată a amenzii neexecutate cu obligaţia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii nu sunt în sine un procedeu care să slăbească autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti. Nu este nici măcar o măsură de individualizare a pedepsei, ci o conversie realizată pentru ca pedeapsa să nu rămână neexecutată sau să se convertească direct în închisoare.
    Lipsa consimţământului nu echivalează cu o muncă forţată, din moment ce art. 42 din Constituţie, interpretat prin prisma art. 20 alin. (1), în raport cu Convenţia nr. 29 din 28 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, permite interpretarea potrivit căreia „termenul «muncă forţată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. c) din aceeaşi convenţie, „orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private“.
    Or, potrivit art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 14 august 2013, în desfăşurarea activităţii de probaţiune, consilierii de probaţiune „coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii“. Potrivit art. 46 din aceeaşi lege, „serviciul de probaţiune pune la dispoziţia instanţei informaţiile cuprinse în baza de date constituită la nivel naţional cu privire la instituţiile din comunitate abilitate să participe, sub coordonarea serviciului de probaţiune, la executarea pedepselor şi a măsurilor neprivative de libertate, conform procedurii stabilite în Legea nr. 253/2013. Baza de date prevăzută la alin. (1) conţine şi lista instituţiilor din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia, cursurile, programele sau activităţile care pot fi impuse în conţinutul unor obligaţii sau al unor măsuri educative“. De asemenea, având în vedere art. 104 raportat la art. 61 din aceeaşi lege, în vederea punerii în executare a obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia şi nevoile persoanei şi în funcţie de utilitatea activităţilor pentru comunitate, stabileşte în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia. În urma stabilirii activităţii pe care urmează să o presteze persoana şi a instituţiei din comunitate determinate ca loc de executare, consilierul de probaţiune emite o decizie prin care referă cazul către instituţia stabilită pentru executarea obligaţiei. Decizia prevăzută la alin. (2) şi o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care a fost dispusă executarea obligaţiei se comunică instituţiei din comunitate stabilite. Decizia se comunică şi persoanei supravegheate. Pe parcursul executării obligaţiei, consilierul de probaţiune manager de caz monitorizează derularea activităţii de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii. La finalizarea activităţii, documentul eliberat de către instituţia din comunitate care atestă prestarea muncii este ataşat, în copie, dosarului de probaţiune.
    Prin urmare, acest serviciu este executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice, astfel că nu poate fi calificat drept muncă forţată.
    Mai menţionăm că, potrivit art. 64 alin. (1) din Codul penal, „În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, instanţa înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.“
    Conform art. 64 alin. (5) lit. a) din Codul penal şi art. 561 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă persoana condamnată nu execută obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii, instanţa înlocuieşte zilele amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii, cu un număr corespunzător de zile cu închisoare. Deci, este vorba de o înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea [a se vedea, art. 63^1 din Codul penal din 1969 şi art. 63 din noul Cod penal].
    Prin urmare, persoana condamnată, indiferent de comportamentul său, într-un final va executa, fie pedeapsa amenzii, prin plată sau prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, după caz, fie, dacă nu o execută, împotrivinduse, va executa, în subsidiar, pedeapsa închisorii, care înlocuieşte, astfel, pedeapsa amenzii.
    Prin urmare, se constată că art. I pct. 10 şi 11 [cu referire la art. 64 alin. (1) şi la abrogarea art. 64 alin. (6)] din lege nu încalcă art. 42 din Constituţie.

    4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege, în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    Articolul I, pct 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)] din lege:
    "Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: […]
    d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni, dacă au produs un prejudiciu material: tâlhărie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice“;"


    Dispoziţiile legale modificate, în forma în vigoare, au următorul cuprins:
    - Art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal:
    "Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: […]
    d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme
    informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor."


    Cu privire la art. I pct. 13 din lege, autorii sesizărilor au mai susţinut că eliminarea infracţiunilor exceptate de la aplicarea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în vigoare, va conduce la situaţii inechitabile, absurde, de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă în situaţii nejustificate. În forma adoptată, norma permite aplicarea circumstanţei atenuante în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracţiune care are alt obiect juridic decât relaţiile sociale de ordin patrimonial. Astfel, o vătămare corporală prin care sa cauzat o infirmitate permanentă va fi sancţionată mult mai blând dacă se achită costul operaţiei. Se arată că legiuitorul nu a realizat un just echilibru între interesul făptuitorului şi valoarea socială a cărei protecţie se urmăreşte prin legea penală. În acest sens, spre exemplu, în ipoteza infracţiunilor de corupţie sau de serviciu, al căror obiect juridic constă în relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu, acoperirea prejudiciului material constituie un element marginal, care nu este de natură a diminua atingerea adusă valorilor sociale protejate prin normele de incriminare. În aceste condiţii se arată că legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a stabili tratamentul sancţionator în mod echitabil şi proporţional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidenţa legii penale, cât şi a intereselor societăţii în general, obligaţie care rezultă inclusiv din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sens în care Decizia nr. 711/2015 este aplicabilă mutatis mutandis şi în cauza de faţă: „în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea“. Prin urmare, se conchide că textul legal criticat încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    Se mai arată, totodată, că sintagma „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti conferă prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în forma propusă prin legea criticată, un caracter impredictibil în aplicare, în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunţarea sentinţei şi până la rămânerea definitivă a acesteia, întrucât în acest interval de timp prima instanţă nu mai are posibilitatea de a reveni asupra propriei soluţii, deoarece intervine dezînvestirea.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate astfel formulate reţinem următoarele:
    4.1. Referitor la enumerarea limitativă a infracţiunilor pentru care nu se aplică circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal se constată că este de competenţa legiuitorului să reglementeze circumstanţe atenuante legale, însă, acesta trebuie să fie coerent în opţiunea pe care o realizează.
    Or, în cazul de faţă, circumstanţa atenuantă nu se aplică în privinţa infracţiunilor de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, dar se aplică în privinţa infracţiunilor de corupţie sau asimilate infracţiunilor de corupţie.
    În acest fel se încurajează săvârşirea de acte de corupţie pentru că infractorul va şti că dacă va achita prejudiciul până la soluţionarea definitivă a cauzei va beneficia de o reducere cu o treime a limitei speciale de pedeapsă. Fără a stabili o ierarhie între infracţiunile contra patrimoniului şi cele de corupţie se constată că fenomenul corupţiei este o ameninţare la adresa statului de drept, Curtea statuând, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, că acesta „este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului“ [a se vedea şi Decizia nr. 536 din 6 iulie 2016, paragraful 31].
    În aceste condiţii este greu de determinat raţiunea care a stat la baza concepţiei legiuitorului de a extinde sfera aplicării circumstanţei atenuante la infracţiuni a căror săvârşire constituie o ameninţare la adresa statului de drept, mai exact la adresa tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, exceptând infracţiunile a căror săvârşire constituie o ameninţare la adresa dreptului de proprietate sau a integrităţii fizice a persoanei, respectiv la adresa anumitor drepturi sau libertăţi fundamentale punctual determinabile.
    Astfel cum am arătat anterior, o asemenea măsură contravine politicii penale a statului şi constituie per se o ameninţare ce vizează întregul spectru de drepturi şi libertăţi fundamentale ce caracterizează statul de drept.
    Apreciem că adoptarea unei asemenea măsuri, în loc să intensifice efortul statului de prevenire şi combatere a fenomenului, temperează lupta împotriva acestuia, iar o viziune cu caracter moderat asupra fenomenului corupţiei are drept efect îngăduirea actelor de corupţie şi încurajarea subiectelor de drept la săvârşirea unor asemenea fapte.
    Prin urmare, configurarea circumstanţei atenuante legale trebuie să fie realizată în mod coerent prin raportare la întreaga reglementare în materie penală, astfel încât aceasta să susţină politica penală a statului. Deşi este atribuţia legiuitorului să adopte norme penale, precum cea în discuţie, tot acestuia îi revine obligaţia ca în activitatea de generare a reglementărilor legale să realizeze o necesară dozare a circumstanţelor atenuante legale în funcţie de natura relaţiilor sociale ocrotite prin infracţiunile avute în vedere.
    Mai este de observat că, în expunerea de motive a Codului penal, se arată că frecventele intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii de drept penal au condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie.
    Or, raportat la cauza de faţă, reţinem că modificarea circumstanţei legale de atenuare, în sensul dorit de legiuitor, denotă în sine o lipsă de coerenţă a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie.
    Având în vedere cele expuse, se constată că măsura analizată încalcă valorile statului de drept şi, prin urmare, dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3).
    De asemenea, în mod punctual, se constată că legiuitorul a eliminat dintre infracţiunile în privinţa cărora nu se aplică circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu acelaşi efect al încurajării fenomenului infracţional în acest domeniu şi al diminuării protecţiei penale asigurate la nivel naţional bugetului general al Uniunii Europene şi bugetelor administrate de aceasta.
    Această intervenţie legislativă este însă necorelată cu dispoziţiile Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care are drept termen de transpunere data de 6 iulie 2019. Actul european anterior menţionat prevede în preambulul său că protecţia intereselor financiare ale Uniunii priveşte nu numai gestionarea creditelor bugetare, ci şi toate măsurile care afectează sau care riscă să aibă un efect negativ asupra activelor sale şi ale statelor membre, în măsura în care măsurile respective sunt relevante pentru politicile Uniunii şi, de asemenea, că, în vederea asigurării punerii în aplicare a politicii Uniunii în domeniul vizat, este esenţial să continue apropierea dreptului penal al statelor membre prin completarea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii prin dreptul administrativ şi civil în cazul celor mai grave tipuri de comportament din categoria fraudei în acest domeniu, evitându-se, în acelaşi timp, incoerenţele atât în cadrul fiecăruia dintre aceste domenii ale dreptului, cât şi între acestea.
    Or, prin raportare la considerentele mai sus enunţate, crearea de către legiuitor a unor mijloace disuasive de protecţie penală în domeniul infracţional analizat reprezintă o obligaţie a acestuia ce derivă din prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Pentru acest motiv, aplicabilitatea, în cazul infracţiunilor contra intereselor financiare a Uniunii Europene, a circumstanţei atenuante legale prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, ce are ca efect încurajarea săvârşirii unor fapte ce pun în pericol aceste interese, este de natură a încălca obligaţiile ce revin României ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.
    Mai mult, cele două categorii de infracţiuni mai sus analizate, respectiv cele de corupţie şi cele contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, sunt strâns legate între ele printr-o relaţie de tipul „cauză-efect“, săvârşirea infracţiunilor de corupţie putând genera efecte negative asupra intereselor financiare ale Uniunii Europene. Pentru acest motiv, art. 4 din Directiva (UE) 2017/1.371, intitulat „Alte infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii“, face trimitere la infracţiunile de corupţie, prevăzând, la art. 2, că statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că corupţia pasivă şi activă constituie infracţiuni atunci când sunt săvârşite cu intenţie. Potrivit lit. a) şi b) ale aceluiaşi art. 2 din Directiva (UE) 2017/1.371, în sensul directivei, „corupţie pasivă înseamnă acţiunea unui funcţionar public care, în mod direct sau printr-un intermediar, solicită sau primeşte avantaje de orice fel, pentru sine sau pentru o terţă parte, ori acceptă o promisiune referitoare la un astfel de avantaj pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, iar „corupţie activă“ înseamnă acţiunea unei persoane care, în mod direct sau printr-un intermediar, promite, oferă sau acordă avantaje de orice fel unui funcţionar public, pentru sine sau pentru o terţă parte, pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii. De asemenea, conform art. 4 lit. a) din directiva analizată, „funcţionar public“ înseamnă funcţionar al Uniunii sau funcţionar naţional, iar, în acest context, conform pct. (ii) al art. 4 lit. a) anterior menţionat, noţiunea de „funcţionar naţional“ este înţeleasă prin trimitere prin trimitere la definiţia „funcţionarului“ sau a unui „funcţionar public“ din dreptul intern al statului membru sau a ţării terţe în care îşi îndeplineşte funcţiile. Totodată, potrivit aceloraşi dispoziţii legale, termenul de „funcţionar naţional“ include orice persoană care deţine o funcţie executivă, administrativă sau judecătorească la nivel naţional, regional sau local, precum şi orice persoană care deţine o funcţie legislativă la nivel naţional, regional sau local este asimilată unui funcţionar naţional. De asemenea, alături de categoriile de „funcţionar al Uniunii“ şi „funcţionar naţional“, lit. b) a art. 4 din Directiva (UE) 2017/1.371, prevede ca făcând parte din sfera noţiunii de „funcţionar public“, în sensul aceleiaşi directive, orice altă persoană căreia i s-a încredinţat şi exercită o funcţie de serviciu public care implică gestionarea intereselor financiare ale Uniunii în state membre sau în ţări terţe sau luarea de decizii referitoare la acestea. Nu în ultimul rând, gravitatea infracţiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi a infracţiunilor de corupţie şi de serviciu este subliniată prin dispoziţiile art. 5 din Directiva (UE) 2017/1.371, care obligă statele membre să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că se pedepsesc ca infracţiuni instigarea şi complicitatea la săvârşirea oricăreia dintre infracţiunile menţionate la art. 3 şi 4, precum şi tentativa de a săvârşi oricare dintre infracţiunile menţionate la art. 3 şi la art. 4 alin. (3). În acelaşi sens, art. 7 din Directiva (UE) 2017/1.371 obligă statele membre ca, în cazul săvârşirii infracţiunilor menţionate la art. 3, 4 şi 5 din directivă, să se asigure că sunt aplicate sancţiuni penale eficace, proporţionale şi disuasive şi să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că infracţiunile menţionate la art. 3 şi 4 din directivă sunt sancţionate cu o pedeapsă maximă care prevede închisoarea, precum şi că maximul acestei pedepse este de cel puţin patru ani atunci când săvârşirea faptelor implică un prejudiciu sau avantaj semnificativ.
    Or, toate aceste considerente denotă caracterul grav al infracţiunilor analizate şi importanţa majoră pe care Uniunea Europeană o acordă reglementării unor mijloace de drept penal adecvate şi proporţionale cu pericolul major pe care faptele de corupţie şi cele împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene îl prezintă pentru valorile fundamentale ale statelor membre, precum şi caracterul imperativ al obligaţiei pe care acestea din urmă o au, de a adopta, la nivel naţional, măsuri legislative corespunzătoare. Se impune, prin urmare, asigurarea, prin mijloacele oferite de dreptul penal naţional, a unei cât mai sporite protecţii, atât a valorilor sociale formate în legătură cu exercitarea de către funcţionarii publici a atribuţiilor de serviciu specifice funcţiilor pe care le deţin, cât şi a intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    Aşa fiind, soluţia juridică a aplicării prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal în cazul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu şi a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene este în discordanţă atât cu imperativul respectării principiilor statului de drept, cât şi cu cel al apărării valorilor europene mai sus menţionate, textul criticat fiind, prin urmare, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Pentru acest motiv considerăm că s-ar fi impus reintroducerea acestor categorii de infracţiuni în cuprinsul enumerării prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

    4.2. În ceea ce priveşte momentul procesual până la care se poate acoperi prejudiciul material cauzat prin infracţiune se constată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, „reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovăţiei este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat“ [Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011]. Însă, reglementarea unei cauze de reducere a pedepsei, care se poate aplica numai până la un anumit moment procesual, care, prin ipoteză, în anumite procese penale a fost deja depăşit la momentul intrării în vigoare a noii reglementări, a dus la concluzia Curţii în sensul că „tratamentul juridic de clemenţă opozabil învinuiţilor sau inculpaţilor care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti“ [Decizia nr. 573 din 3 mai 2011].
    Se mai reţine că, în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie pentru că în cauzele în care se depăşise momentul judecăţii în primă instanţă, acestea fiind în apel/recurs, măsura de reducere a pedepsei nu putea fi aplicată. În schimb, în Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a constatat pentru o situaţie similară, dar vizând recunoaşterea vinovăţiei, că nu s-a încălcat art. 16 din Constituţie, prin depăşirea momentului procesual până la care se putea face aplicarea acestui acord, în schimb, a constatat încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că, fiind lege penală mai favorabilă, nu putea fi aplicată retroactiv.
    Raportat la cauza de faţă se constată că legiuitorul a evitat problemele de natură constituţională rezultate din depăşirea unui moment procesual până la care s-ar aplica circumstanţa atenuantă, fiind axiomatic faptul că aceste circumstanţe pot fi valorificate numai în cursul procesului penal, respectiv „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“ din cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal. Reţinem totodată că momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti penale trebuie analizat, după cum aceasta este pronunţată în primă instanţă, în apel sau în soluţionarea unei contestaţii. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe este reglementată la art. 551 din Codul de procedură penală, potrivit căruia acesta coincide cu una dintre următoarele date: 1. data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; 2. data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei, când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen sau când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 3. data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; 4. data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Totodată, conform art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care a judecat-o.
    Se constată, astfel, că momentul procesual până la care se poate acoperi integral prejudiciul material cauzat prin infracţiune a fost extins şi acoperă toată durata procesului penal.
    O asemenea conduită, în realitate, nu poate fi considerată ca fiind circumstanţă atenuantă, din contră, contravine chiar raţiunii şi scopului pentru care ea a fost iniţial instituită, respectiv pentru a repara cât mai repede posibil prejudiciul material cauzat. Or, aşa cum este redactat textul legal criticat, se ajunge la situaţia ca la ultimul termen de judecată să se acopere prejudiciul, acesta fiind mai degrabă un mecanism pentru a beneficia de un tratament penal mai favorabil, fără ca infractorul să se fi preocupat să achite prejudiciul cât mai repede posibil. Prin urmare, trebuia menţinută concepţia iniţială a codului ca repararea prejudiciului să se realizeze până la primul termen de judecată. Or, extinzându-se intervalul temporal, repararea prejudiciului se va realiza la momente îndepărtate de timp faţă de data producerii lui, astfel încât reparaţia realizată nu va avea efectul scontat.
    Prin urmare, nu este indiferent ca prejudiciul să fie recuperat oricând pe parcursul procesului penal, ci, prin natura sa, acoperirea prejudiciului, pentru a putea fi valorizată în cadrul individualizării pedepsei, trebuie să fie cât mai repede realizată, pentru a duce la repararea pagubei. Cu alte cuvinte, repararea tardivă a prejudiciului reflectă o utilitate socială scăzută a conduitei făptuitorului [suspectului/inculpatului], raţiunea textului trebuind a fi apreciată pe ideea redresării cât mai rapide a circuitului civil lezat prin actul infracţional. Prin urmare, ceea ce axiomatic se urmăreşte prin măsurile de drept penal substanţial care reglementează cauze de reducere a pedepsei, condiţionate de acoperirea prejudiciului, este înlăturarea pe cât posibil a afectelor negative a prejudiciul material cauzat prin acoperirea integrală şi rapidă a acestuia. Numai în acest caz, statul „renunţă“ la a aplica în totalitate tratamentul sancţionator al infracţiunii săvârşite şi acceptă reducerea sancţiunii cu condiţia reparării grabnice a circuitului economic lezat prin ilicitul penal. Prin urmare, cauzele de reducere a pedepsei, condiţionate de recuperarea prejudiciului, nu se apreciază în funcţie de evoluţia cauzei penale în diferite stadii procesuale, raţiunea lor fiind aceea de a îndrepta cât mai rapid posibil prejudiciile aduse circuitului civil.
    În consecinţă, având în vedere că momentul procesual până la care poate fi acoperit prejudiciul material cauzat a fost nepermis de mult extins, a fost alterată raţiunea circumstanţei atenuante legale prevăzute la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, încălcându-se astfel art. 1 alin. (3) din Constituţie.



    5. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a) – c) şi alin. (2)-(6)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege are următorul cuprins:
    "Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
    a) cel condamnat a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
    b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
    c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o pătrime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin o treime, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate sau care au condus la respingerea acesteia şi, în cazul admiterii, atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat."

    Art. 100 din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
    a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
    b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
    c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
    d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat."


    Cu privire la art. I pct. 21, autorii sesizărilor au susţinut că, în contextul în care concepţia avută în vedere de legiuitor la adoptarea Codului penal în vigoare a fost tratarea cu indulgenţă a infractorilor aflaţi la prima abatere, materializată prin scăderea semnificativă a limitelor de pedeapsă, reducerea fracţiei minime din pedeapsă ce trebuie executată efectiv, prin care se relaxează şi mai mult tratamentul sancţionator de drept penal, tinde să golească de conţinut instituţia pedepsei şi, în mod inerent, să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate astfel formulate constatăm că noua concepţie a legiuitorului relaxează regimul liberării condiţionate, în sensul că reduce fracţiile obligatorii a fi executate din durata pedepsei aplicate. Astfel, ori de câte ori reglementarea în vigoare prevede o fracţie de executat de minim trei pătrimi, noua reglementare impune două treimi, în loc de două treimi impune jumătate, în loc de jumătate impune o treime sau în loc de o treime prevede o pătrime.
    Rezultă, aşadar, că legiuitorul a redus sensibil fracţiile care trebuie executate din durata pedepselor pentru ca, în speţă, condamnatul să aibă vocaţie la acordarea măsurii de liberare condiţionată.
    Deşi legiuitorul are competenţa de a structura condiţiile liberării condiţionate, acesta trebuie însă să ţină cont de politica sa penală, astfel cum a fost configurată la adoptarea Codului penal.
    Astfel, este de observat că maximul special al pedepselor a fost redus sensibil faţă de Codul penal din 1969, fapt care, evident, în procesul de individualizare a pedepsei duce la aplicarea unor pedepse mai reduse. Legiuitorul din 2009 a reglementat, în esenţă, aceleaşi fracţii de pedeapsă de executat pentru ca un condamnat să aibă vocaţie la liberare condiţionată, ca în vechea reglementare din 1969, cu excepţia condamnaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani [unde fracţia a fost mărită de la o treime la jumătate sau de la jumătate la două treimi, după caz].
    Noua soluţie legislativă reduce fracţiile de pedeapsă de executat, sub cele din vechea reglementare din 1969, pentru ca un condamnat să aibă vocaţie la liberare condiţionată, iar în privinţa condamnaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani s-a revenit la fracţiile de pedeapsă din vechea reglementare. Însă, ceea ce îi scapă legiuitorului este faptul că, faţă de vechea reglementare, maximul special al pedepselor este mult diminuat, astfel că şi pedepsele aplicate sunt mai mici.
    Or, a reduce atât maximul special al pedepselor, cât şi fracţiile care se raportează la acestea relevă o lipsă a unei atitudini raţionale a legiuitorului faţă de fenomenul infracţional şi o slăbire, fără precedent, a rolului sancţionator al hotărârii judecătoreşti de condamnare. Se încurajează astfel săvârşirea de infracţiuni, având în vedere regimul extrem de favorabil al liberării condiţionate.
    De altfel, Curtea, în Decizia nr. 356 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iunie 2018, paragraful 85, a remarcat „opţiunea legiuitorului pentru un prag redus de executare a pedepsei în regim de detenţie penitenciar atunci când stabileşte incidenţa măsurilor alternative de executare. Or, această opţiune ridică probleme din perspectiva realizării rolului sancţionator al hotărârii judecătoreşti de condamnare, care, în condiţiile prezentei legi, pare a fi redus în mod drastic. Este neîndoielnic că scopul reglementării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate este acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate, pe de o parte, prin scoaterea acesteia dintr-un sistem penitenciar care prezintă serioase deficienţe, şi, pe de altă parte, prin crearea premiselor reeducării, reinserţiei sociale, dar şi prevenirii recidivei, însă acest scop, cu caracter preponderent individual, trebuie să se afle într-un just echilibru cu scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general. Tocmai de aceea, legiuitorul este obligat să îşi reconsidere opţiunea şi să găsească acea soluţie legislativă care, transpunând politica sa penală în materia individualizării executării pedepselor, să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv şi rolul reintegrator al justiţiei penale“.
    Prin Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, Curtea a statuat că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Curtea a mai reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat [în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013].
    Practic, o asemenea măsură contravine politicii penale a statului, în sensul că deturnează finalitatea şi scopul pedepsei, precum şi vocaţia la liberare condiţionată. Rolul punitiv al justiţiei penale este zădărnicit din moment ce executarea în integralitate a pedepsei devine excepţia, iar vocaţia liberării condiţionate devine regula în materie de executare a pedepsei.
    Prin limitarea minimă a libertăţii individuale a condamnatului, ipoteză care determină mari semne de întrebare cu privire la îndreptarea acestuia, se încalcă exigenţele statului de drept, fiind eliminată, până la urmă, o garanţie care asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalte persoane.
    Mai mult, este afectată autoritatea puterii judecătoreşti, în sensul că Parlamentul zădărniceşte actul prin care aceasta se exprimă, respectiv hotărârea judecătorească.
    Prin urmare, constatăm că dispoziţiile art. I pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2)-(6)] din lege încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept, dar şi alin. (4) privind separaţia puterilor în stat.

    6. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 26 şi 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 155 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege
    "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
    b) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
    c) 6 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;"

    – Art. I pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)] din lege
    "(3) Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 este depăşit cu încă jumătate"

    – Art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: [...]
    b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
    c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani"

    – Art. 155 alin. (4) din Codul penal, în vigoare, are următorul cuprins:
    "Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni"


    Autorii sesizărilor au susţinut că diminuarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripţie a răspunderii penale, pune la îndoială aptitudinea sancţiunilor penale de a-şi atinge scopul preventiv.
    Examinând criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 26 şi 27 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 155 alin. (3)] din lege, constatăm că legiuitorul a redus, pe de o parte, durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale, respectiv în privinţa infracţiunilor cu maximul special mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 de ani, precum şi în privinţa infracţiunilor cu maximul special mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, iar, pe de altă parte, durata termenului prescripţiei speciale, astfel că dacă termenele de prescripţie a răspunderii penale au fost depăşite cu jumătate [şi nu încă o dată], vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
    Reducerea semnificativă a termenelor de prescripţie reprezintă o soluţie legislativă care contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, răspunzând unui interes general, şi drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale.
    Totodată, reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârşirea unei infracţiuni şi drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor.
    Maximul special al celor mai multe infracţiuni reglementate prin Codul penal partea specială este cuprins în intervalul 5-20 de ani închisoare. Prin urmare, art. I pct. 26 din lege vizează majoritatea infracţiunilor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a limitat dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a comis o faptă penală.
    Prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 18-21, Curtea a statuat că „dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă [...] principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale.
    Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.
    Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale este reglementată la art. 153-156 din Codul penal. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică“.
    Fixarea unor termene scurte pentru prescrierea răspunderii penale afectează tocmai raţiunea instituirii prescripţiei, întrucât, pe de o parte, afectează sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite şi încrederea în autoritatea legii, iar, pe de altă parte, nu permite diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii iar în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii este discutabil dacă autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fiind mai degrabă încurajat în activitatea sa infracţională.
    Mai mult, reducerea termenului de prescripţie specială, coroborată cu reducerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, duce la înjumătăţirea termenului de prescripţie specială - exempli gratia - tâlhăria va avea termen de prescripţie a răspunderii penale de 6 ani, iar termenul de prescripţie specială de 9 ani; în prezent, aceste termene sunt de 8, respectiv 16 ani, iar în condiţiile Codului penal din 1969, aceste termene erau de 15 ani, respectiv 22,5/30 de ani [înainte şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012]. Se ajunge la îngreunarea sau împiedicarea anchetării unor cauze penale, în special a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale va conduce la imposibilitatea sancţionării făptuitorilor, fiindu-le creată astfel o situaţie mai favorabilă.
    Prin urmare, apreciem că o asemenea reducere a termenelor de prescripţie a răspunderii penale şi a celui de prescripţie specială este în contradicţie cu politica penală declarată a statului, respectiv reprimarea fenomenului infracţional.
    Având în vedere cele arătate, coroborate cu faptul că modificarea operată este una de structură, care pune în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale ale victimelor, dar şi ale celorlalte persoane, constatăm că art. I pct. 26 şi 27 contravine prevederilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept, care „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 16 februarie 2016].

    7. Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi (3) teza întâi] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    Articolul I, pct 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)] din lege:
    "(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare în primă instanţă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă fapta este săvârşită de un magistrat sau de un reprezentant al organului de urmărire penală, pedeapsa se majorează cu jumătate."

    Articolul 277, alin (1) -(3) din Codul penal, în vigoare, având titlul marginal Compromiterea intereselor justiţiei, are următorul cuprins:
    "(1) Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă"


    Cu privire la art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi (3) teza întâi] din lege, învederăm următoarele:
    În ceea ce priveşte infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei prevăzută în art. 277 alin. (1) - din textul modificat prin prezenta lege - constatăm că, faţă de textul de incriminare în vigoare, a fost eliminată sintagma „dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală“, ceea ce a modificat situaţia premisă a infracţiunii, care constă în existenţa unei cauze penale aflate în fază de urmărire penală, cauză pentru a cărei soluţionare a fost stabilită atât necesitatea administrării unei probe, cât şi data, locul, modul sau mijloacele de administrare a acesteia, aspecte pe care făptuitorul le divulgă fără drept [a se vedea T. Toader şi M. Safta - Comentariul la art. 277 din Codul penal în lucrarea G. Antoniu şi T. Toader (coord.) - Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2015, p. 435-439].
    Prin urmare, elementul material al infracţiunii poate fi realizat pe toată durata procesului penal.
    În schimb, dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale poate fi realizată, potrivit noii forme preconizate a art. 277 alin. (2) din Codul penal, până la soluţionarea în primă instanţă a cauzei. Astfel, încă de la început apare o lipsă de corelare a textelor în sensul că divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă vizează tot parcursul procesului penal, iar dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale vizează cel mult judecata în primă instanţă. Rezultă că aspectele care vizează administrarea probei sunt protejate pe tot parcursul procesului penal, pe când cele ce vizează mijloacele de probă prin care a fost administrată proba sunt protejate numai până la soluţionarea cauzei în primă instanţă.
    Dacă în prezent situaţia normativă este clară, în sensul că divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă vizează stadiul procesual al urmăririi penale, iar dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale vizează cauza penală până la soluţionarea sa definitivă, ceea ce asigură, pe de o parte, desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de administrare a probelor, iar, pe de altă parte, protejarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului din dosar, prin incriminarea dezvăluirii, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale din cauza penală până la soluţionarea sa definitivă, în urma modificărilor preconizate este fragilizată prezumţia de nevinovăţie, în sensul că, în apel, se poate scoate un mijloc de probă din întregul material probator al dosarului şi poate fi adus la cunoştinţa publicului.
    Tolerarea unei asemenea conduite poate duce la o concluzie greşită a publicului asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui pus sub acuzare, concluzie care cu greu poate fi schimbată în ochii publicului.
    Prin urmare, modificările operate asupra alin. (1) şi (2) ale art. 277 din Codul penal demonstrează o lipsă de claritate a legiuitorului în redactarea textelor de lege, respectiv modificarea operată asupra alin. (2) din acelaşi text contravine raţiunii modificării antemenţionate a alin. (1) şi slăbeşte prezumţia de nevinovăţie, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie.
    În ceea ce priveşte modificările aduse alin. (3) teza I, constatăm că acestea sunt imprecise. Ne întrebăm cine este subiectul activ al acestei infracţiuni? Dacă în forma actuală subiecţii activi sunt martorul, expertul sau interpretul, în forma preconizată poate fi chiar şi inculpatul sau subiecţii procesuali principali. Aşa fiind, prevederile art. 277 alin. (3) teza întâi încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    8. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    Articolul I, pct 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege
    "(3^2) Încălcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.;"

    Articolul 277, alin (3^2) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondenţă.
    Cu privire la art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege constatăm că acesta incriminează „încălcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor“.
    Astfel cum este formulată, norma pare a fi mai degrabă o garanţie procesuală şi atunci s-ar pune problema nulităţii relative a actului realizat. De asemenea nu este clar care este elementul material al laturii obiective a infracţiunii şi cum se stabileşte. Acţiunea de încălcare a „dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent“, nu pare a fi în sine elementul material pentru că, astfel cum am arătat, remediul specific acestei acţiuni este unul procesual. Poate că elementul material ar fi trebuit să fie acţiunea de încălcare a procedurii de repartizare aleatorie a dosarelor care, ca urmare imediată, să fi determinat sau să fi fost de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la imparţialitatea obiectivă a instanţei, fie numai acţiunea de încălcare a procedurii de repartizare aleatorie a dosarelor.
    Or, legiuitorul incriminează încălcarea dreptului la un proces echitabil prin orice intervenţie care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor, aspect care duce la concluzia că este incriminată încălcarea procesului echitabil numai în modalitatea de săvârşire antereferită, iar restul de încălcări ale dreptului la un proces echitabil par a rămâne la un alt remediu procesual. Realitatea este că problema remedierii încălcării dreptului la un proces echitabil ţine de administrarea probelor în cauză, astfel că numai faptele punctuale de intervenţie asupra procedurii de repartizare aleatorie a dosarelor, contrare legii, cu sau fără finalitate asupra caracterului echitabil al procedurii, pot face obiectul incriminării.
    Prin urmare, constatăm că norma criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, elementul material al laturii obiective a infracţiunii nefiind clar structurat. De asemenea, legiuitorului îi revine obligaţia să delimiteze această infracţiune de remediile procedurale ce pot interveni în cursul procesului penal, pentru a nu se ajunge la o amalgamare a garanţiilor procesuale cu normele de drept penal substanţial, şi, astfel, să realizeze un just raport între acestea.

    9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie
    Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    Articolul I pct 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege are următorul cuprins:
    "(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârşirii acesteia.“;"

    Articolul 290 alin (3) din Codul penal, în vigoare, având titlul marginal Darea de mită, are următorul cuprins:
    "Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta"

    Autorii sesizărilor au susţinut că textul de lege este neclar, deoarece s-ar putea interpreta că mituitorul se pedepseşte dacă denunţă fapta după un an şi o zi de la săvârşirea acesteia, respectiv textul determină, prin redactarea sa, inhibarea oricărei tentaţii de a denunţa. În foarte puţine cauze denunţătorii anunţă organele de urmărire penală imediat după consumarea infracţiunii, deoarece la acel moment sunt mulţumiţi de folosul primit în schimb.
    Examinând criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)] din lege constatăm că textul în cauză consacră o cauză specială de nepedepsire, care înlătură răspunderea penală a mituitorului dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, însă reduce aplicarea acesteia la un termen de 1 an de la data săvârşirii faptei.
    Astfel, dacă până în prezent nu există normativizată o asemenea limitare temporală, legiuitorul, în noua formulă redacţională, propune introducerea termenului de 1 an.
    Este de observat că raţiunea textului în vigoare constă în prevenirea săvârşirii infracţiunii de luare de mită prin insuflarea, pentru cel care ar fi ispitit să ia mită, a temerii că va fi denunţat. De asemenea s-a arătat că pedepsirea mituitorului ar fi o piedică în calea descoperirii infracţiunii, deoarece, dacă ar fi şi el pedepsit, nu ar îndrăzni niciodată să se plângă împotriva funcţionarului incorect, funcţionar, care, în felul acesta, s-ar vedea la adăpost de răspundere penală pentru fapta săvârşită [a se vedea G. Ivan - Comentariul la art. 290 din Codul penal în lucrarea G. Antoniu şi T. Toader (coord.) - Explicaţiile noului Cod penal, vol. IV, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2015, p. 261].
    Noua soluţie legislativă menţine cauza de nepedepsire, dar îi reduce foarte mult aplicabilitatea. Termenul de 1 an fixat este unul foarte scurt, care alterează raţiunea pentru care această cauză de nepedepsire a fost reglementată. Practic, imediat după săvârşirea infracţiunii fiecare dintre cei doi subiecţi - mituitul şi mituitorul - au un interes de a nu devoala fapta pentru că amândoi profită de pe urma acesteia. De abia în măsura în care intervin anumite neînţelegeri/nemulţumiri între aceştia, unul dintre cei doi - mituitorul - va fi dispus să colaboreze cu organele de urmărire penală. Însă, fixarea unui termen atât de scurt în interiorul căruia acesta poate beneficia de cauza de nepedepsire, va face ca, după trecerea anului respectiv, relaţia dintre cei doi subiecţi să se întărească, pentru că fiecare va avea de pierdut în urma devoalării faptului ilicit. În aceste condiţii, sarcina organelor de urmărire penală de a combate fenomenul infracţional, şi mai ales faptele de corupţie, se îngreunează considerabil. Or, este o exigenţă a statului de drept crearea unui cadru legislativ apt în sine de a crea premisele necesare combaterii fenomenului infracţional. Astfel, obligaţia pozitivă a statului este de a crea un asemenea cadru legislativ şi nu de a-l altera într-un mod nepermis, cu evidente efecte asupra capacităţii statului de a lupta cu fenomenele antisociale.
    Este de observat că pe toată perioada cât nu s-a prescris răspunderea penală pentru fapta săvârşită subzistă interesul statului ca organele de urmărire penală să o descopere şi să trimită cauza spre soluţionare instanţei competente.
    Prin urmare, dacă s-a dorit reglementarea unei asemenea limitări temporale a cauzei de nepedepsire, ea trebuia realizată în considerarea termenului de prescripţie al infracţiunii de luare de mită. Mai adăugăm că, potrivit art. 7 din Legea nr. 78/2000, faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică; este judecător sau procuror; este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor; este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau art. 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime [7 ani + 2 ani şi 4 luni]. Şi atunci, raportat la această infracţiune săvârşită de un subiect activ calificat, se observă că această cauză de nepedepsire aproape că îşi pierde raţiunea normativă, din moment ce atât mituitul, cât şi mituitorul, după trecerea acelui an, sunt constrânşi să formeze un corp unitar timp de 8 ani şi 4 luni, iar organelor de urmărire penală le va fi extrem de anevoios să depisteze aceste fapte. Se subminează, astfel, capacitatea statului de a lupta - eficient - împotriva corupţiei.
    În consecinţă constatăm că textul criticat încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie.

    10. Cu privire criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie
    - Dispoziţiile art. I pct. 52 din legea criticată [cu referire la art. 298 din Codul penal] au următorul cuprins: „Articolul 298 se abrogă“.
    – Dispoziţiile art. 298 din Codul penal, în forma în vigoare, având titlul marginal Neglijenţa în serviciu, au următorul cuprins: „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“
    Autorii sesizărilor au susţinut că abrogarea art. 298 din Codul penal referitor la infracţiunea de neglijenţă în serviciu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în condiţiile în care este necesară sancţionarea faptelor antisociale săvârşite de funcţionari publici, chiar şi din culpă, prin prisma funcţiei publice ocupate. S-a mai arătat că prin abrogarea realizată sunt afectate valori sociale protejate de Constituţie, prin nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale, ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială. Or, nevoia protejării acestor valori este statuată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 25-28.
    Referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate reţinem următoarele:
    Prevederile art. 298 din Codul penal au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, prin care a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că raţiunea incriminării faptei de neglijenţă în serviciu este similară celei pentru care este incriminat abuzul în serviciu, diferenţa între cele două infracţiuni distingându-se la nivelul laturii subiective - intenţia în cazul abuzului în serviciu, respectiv culpa cu prevedere (uşurinţa)/culpa fără prevedere sau simplă (neglijenţa) în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Sa arătat că latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu este formată, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu, din elementul material, însoţit de o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre activitatea ilicită şi rezultatul produs. Curtea a reţinut, de asemenea, că elementul material al laturii obiective al infracţiunii de neglijenţă în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public sau de către o altă persoană încadrată în muncă (în cazul variantei atenuate prevăzute de art. 308 din Codul penal) prin cele două modalităţi normative, respectiv „neîndeplinirea“ ori „îndeplinirea defectuoasă“ a acesteia.
    Prin aceeaşi decizie, Curtea a subliniat că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 66-80, şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 40-56, a dezvoltat mai multe considerente în scopul delimitării răspunderii penale - în cazul infracţiunii de abuz în serviciu - de alte forme de răspundere juridică în funcţie şi de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat. Astfel, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Aşadar, din perspectiva principiului „ultima ratio“, Curtea a reţinut că, în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.
    În acest context, Curtea a reţinut că infracţiunea de neglijenţă în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice; art. 298 din Codul penal extinde foarte mult sfera de aplicare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neprevăzând condiţia ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspect de natură a face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele greşeli profesionale şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Aşadar, Curtea constată că reglementarea în vigoare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu permite încadrarea în conţinutul său a oricărei fapte săvârşite din culpă, dacă s-a adus o atingere
    minimă drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte acest aspect, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75-80, şi ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 46-56, astfel încât, în acord cu acestea, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind neglijenţa în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). Cu alte cuvinte, Curtea a constatat necesitatea complinirii de către legiuitor a omisiunii legislative constatate, sub aspectul valorii pagubei sau intensităţii/gravităţii vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice în vederea asigurării clarităţii şi previzibilităţii normei penale examinate.
    Având în vedere aceste considerente ale Deciziei nr. 518 din 6 iulie 2017 sau mai degrabă neţinând cont de acestea, legiuitorul a procedat la abrogarea art. 298 din Codul penal, arătând în Expunerea de motive a legii criticate că această operaţiune legislativă s-a impus, întrucât era foarte greu să se distingă între abaterea disciplinară şi fapta penală. Se susţine, în aceeaşi Expunere de motive că, prin menţinerea dispoziţiilor legale ce reglementează infracţiunea de neglijenţă în serviciu, se ajunge la incriminări discreţionare, fără a exista elemente clare de distincţie între acestea. Se susţine că, mai mult, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate a fost configurat într-o manieră similară celui al infracţiunii de abuz în serviciu, dar că este imposibil de imaginat încălcarea unei norme juridice de către un funcţionar care o cunoaşte şi care nu urmăreşte un scop ilicit. Se subliniază, în expunerea de motive a legii, faptul că reglementarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu are la bază o contradicţie, aceea că dacă funcţionarul public cunoaşte un text de lege şi îl încalcă voit, atunci forma de vinovăţie a culpei nu poate fi reţinută, iar, dacă acesta nu cunoaşte dispoziţia legală încălcată, independent de voinţa sa, nu poate fi reţinută nici vinovăţia sub forma culpei.
    Raportat la cele susţinute în expunerea de motive constatăm că decizia Curţii Constituţionale nu îndeamnă legiuitorul să abroge textul analizat. Din contră, decizia menţionează expres că incriminarea abuzului în serviciu şi a neglijenţei în serviciu se află pe aceleaşi coordonate în ceea ce priveşte raţiunea şi valorile sociale ocrotite, singurul element diferenţiator fiind forma vinovăţiei. Îndepărtarea legiuitorului faţă de decizia Curţii Constituţionale este vădită; dificultăţile tehnice de redactare a unui text de incriminare nu echivalează cu o opţiune serioasă de dezincriminare; din contră, dacă întreaga legislaţie trebuie corelată pentru ca textul de incriminare să devină ceea ce Curtea califică ultima ratio de sancţionare a unui ilicit, legiuitorul trebuie să procedeze în consecinţă. Abrogarea/Dezincriminarea nu este o opţiune de politică penală doar pentru că este dificil de redactat un text clar şi precis. Ne întrebăm dacă politica penală a statului poate fi animată de faptul că este dificil de redactat un text de incriminare exact, astfel că mai bine dezincriminăm fapta respectivă. O asemenea abordare nu ţine de politica penală, ci de lipsa de reacţie legislativă corespunzătoare din partea Parlamentului. O politică penală se structurează după realitatea socială şi nu după o soluţie solomonică, precum cea de faţă, care, în realitate, slăbeşte forţa de constrângere a statului. Tot prin decizia antereferită, Curtea a subliniat faptul că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie; or, exigenţele decurgând din statul de drept împiedică legiuitorul să slăbească protecţia penală în privinţa relaţiilor sociale referitoare la serviciu. S-ar putea susţine că aceste relaţii sociale şi garanţiile asociate acesteia nu sunt reglementate în Constituţie. Totuşi, se observă că, prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, decizie de constatare a neconstituţionalităţii, Curtea a statuat că „existenţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie nu este doar declarativă şi iluzorie, ci efectivă, astfel încât şi dreptului de acces la funcţiile publice trebuie să i se aplice acelaşi regim. De aceea, Curtea constată că dreptul de acces la funcţiile publice este unul complex, fiind compus din cel puţin 3 elemente esenţiale, şi anume:
    - accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice prin concurs;
    – exercitarea atributelor de funcţie publică;
    – încetarea raporturilor de serviciu“.

    Rezultă că, pe de o parte, funcţionarul public primeşte ocrotirea textului constituţional, iar, pe de altă parte, este supus obligaţiilor derivate din textul constituţional, respectiv exercitarea potrivit legii a atributelor de funcţie publică. Prin urmare, dacă incriminarea abuzului în serviciu este o garanţie în sensul exercitării potrivit legii a atributelor de funcţie publică, aceeaşi semnificaţie o are şi neglijenţa în serviciu. Este clar faptul că garanţiile necesare exercitării atributelor de funcţie publică nu pot fi reduse numai la cele civile [contravenţional, disciplinare, civil contractual], din contră, ele trebuie ultima ratio să fie şi de natură penală, chiar dacă în subsidiar.
    Este evident că nu orice neglijenţă în serviciu a funcţionarului public echivalează cu angajarea răspunderii sale penale, din contră, doar o intensitate crescută a acesteia, care lezează valori fundamentale ale statului. Astfel, chiar dacă este greu de delimitat sfera diferitelor tipologii de răspundere ce intervin în paradigma neglijenţei în serviciu, legiuitorul nu se poate deroba de la această sarcină şi să aleagă o soluţie absolut simplistă - dezincriminarea. Ar fi un precedent periculos pentru însăşi ideea de stat de drept şi, până la urmă, ar decredibiliza şi instituţia Parlamentului.
    În aceste condiţii se constată că abrogarea prevederilor art. 298 din Codul penal a fost realizată din motive independente de politica penală a statului, astfel că intervenţia legislativă realizată nu este conformă prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, nereflectând politica penală a statului, ci o situaţie de moment care nu a fost corect gestionată din punct de vedere legislativ.
    Prin urmare, constatăm că art. I pct. 52 din lege încalcă art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie.

    11. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie
    Articolul I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege are următorul cuprins:
    "(3) Dacă infracţiunile prevăzute la art. 295 şi art. 297-300 (s.n. - art. 298 din Codul penal vizând infracţiunea de neglijenţă în serviciu a fost abrogat prin legea supusă controlului de constituţionalitate) au produs un prejudiciu material, iar făptuitorul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, limitele prevăzute la alin. (2) se reduc la jumătate.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică tuturor persoanelor care au comis împreună una dintre faptele prevăzute de alin. (1), indiferent dacă plata a fost efectuată doar de unul sau o parte dintre aceştia."

    Articolul 308 alin (3) şi (4) din Codul penal este propus a fi introdus, astfel încât nu există un text legal cu o soluţie legislativă corespondentă.
    Autorii sesizărilor au susţinut că textul analizat nu este corelat cu dispoziţiile de reducere a pedepsei stipulate în alte legi (de exemplu, Legea nr. 241/2005). Deosebirile se referă la momentul acoperirii pagubei, respectiv la sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei. Se mai arată că făptuitorii în privinţa cărora prejudiciul cauzat a fost acoperit de un alt făptuitor, în virtutea faptului că au comis împreună una dintre faptele imputate prin ipoteza normei, ar fi privilegiaţi în raport cu persoana care a achitat integral prejudiciul cauzat, din moment ce nu se află pe poziţii de egalitate, ci li se acordă un avantaj legal fără să achite nicio sumă de bani.
    Examinând criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)] din lege, constatăm că acesta consacră o cauză de reducere a pedepsei, care, pe de o parte, prevede acest beneficiu dacă făptuitorul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, în cazul mai multor făptuitori stabileşte regula potrivit căreia, dacă unul dintre aceştia a acoperit paguba, cauza de reducere a pedepsei foloseşte tuturora.
    Constatăm că legiuitorul, atunci când stabileşte o cauză de reducere a pedepsei prin raportare la recuperarea prejudiciului realizat, o face în considerarea recuperării cât mai rapide a prejudiciului, pentru ca persistenţa în circuitul civil a faptei ilicite să fie minimă, iar raporturile patrimoniale să se poată desfăşura în continuare în dinamica lor.
    Or, a stabili o cauză de reducere a pedepsei care reglementează acoperirea prejudiciului material într-un interval temporal extrem de extins echivalează cu punerea la dispoziţia făptuitorului a unui mecanism de care poate uzita, cu alterarea scopului pentru care a fost creat.
    Punerea la dispoziţia făptuitorului a unei cauze de reducere a pedepsei a cărei valorizare se face cu încălcarea scopului pentru care astfel de mecanisme sunt create duce la deturnarea scopului lor, creează neîncredere în societate şi destabilizează circuitul economic firesc. Executarea cu întârziere a unor obligaţii băneşti nu mai are efectul scontat în circuitul economic şi, de aceea, astfel de cauze de reducere a pedepsei trebuie condiţionate de plasarea cât mai aproape, din punct de vedere temporal, a acoperirii prejudiciului de actul care l-a determinat. Prin urmare, momentul până la care făptuitorul poate acoperi prejudiciul [respectiv rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti], cu aplicarea cauzei de reducere a pedepsei, nu poate fi considerat ca respectând exigenţele art. 1 alin. (3) din Constituţie. O obligaţie pozitivă a legiuitorului derivată din art. 1 alin. (3) din Constituţie este şi aceea ca măsurile de nepedepsire/reducere a pedepselor să le adopte în considerarea reparării grabnice a consecinţelor faptei ilicite, şi nu să reglementeze până la urmă o condiţie potestativă în favoarea făptuitorului, care o va folosi doar în măsura în care apreciază că evoluţia cauzei îi este nefavorabilă.
    Cu privire la faptul că acoperirea prejudiciului realizată de către un făptuitor duce la aplicarea cauzei de reducere a pedepsei şi în privinţa celorlalţi, acest fapt pune în discuţie caracterul personal al răspunderii penale. Ar rezulta că un act de conduită ulterior săvârşirii infracţiunii a unuia dintre făptuitori, respectiv acoperirea prejudiciului, să profite şi celorlalţi; ar însemna că indiferent de poziţia subiectivă a celorlalţi făptuitori, din moment ce, din punct de vedere obiectiv, a fost acoperit prejudiciul de către un făptuitor, cauza de reducere a pedepsei să se aplice tuturor acestora.
    Or, o atare cauză, prin natura sa, este personală, ca şi răspunderea penală. În consecinţă, constatăm o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de a reglementa un cadru normativ coerent, care să asigure un standard ridicat de protecţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalte persoane, care sunt puse într-o stare de pericol datorită normativizării unui sistem sancţionator care îşi pierde rolul său preventiv, punitiv şi educativ.
    Prin urmare, considerăm că textul criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.

    12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege în raport cu art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    Articolul I pct 54 [cu referire la art. 309] din lege are următorul cuprins:
    "Dacă faptele prevăzute la art. 295, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o treime."

    Art. 309 din Codul penal, în vigoare, având titlul marginal Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave, are următorul cuprins:
    "Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate."

    Autorii sesizărilor au susţinut că este neconstituţională eliminarea infracţiunii de abuz în serviciu din cuprinsul art. 309 din Codul penal şi, în consecinţă, din sfera faptelor sancţionate mai sever, în ipoteza în care au produs consecinţe deosebit de grave.
    Examinând criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege, constatăm că legiuitorul a eliminat infracţiunea de abuz în serviciu din cuprinsul art. 309 din Codul penal şi, în consecinţă, din sfera faptelor sancţionate mai sever în ipoteza în care au produs consecinţe deosebit de grave. Este de observat că legiuitorul nu numai că a redus limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea aplicabilă infracţiunii de abuz în serviciu şi a reglementat pedeapsa alternativă a amenzii, dar a eliminat şi forma agravată a acesteia. Dacă stabilirea pedepsei şi a limitelor ei pentru infracţiunea de abuz în serviciu reprezintă opţiunea legiuitorului, nu putem să nu observăm că prin prezenta modificare a textului art. 309 din Codul penal, care elimină agravanta la infracţiunea de abuz în serviciu, regimul sancţionator al acesteia a fost nepermis de mult relaxat. Mai mult, din moment ce se elimină agravanta analizată, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu se egalizează la nivelul termenului de prescripţie pentru forma de bază [de altfel, singura existentă în noua formă preconizată a Codului penal], aspect care, corelat cu scăderea maximului special al infracţiunii, duce la un termen de prescripţie unic de 5 ani pentru aceste infracţiuni.
    Practic, statul pierde pârghiile necesare pedepsirii corespunzătoare a acestei infracţiuni de serviciu, aspect care se repercutează asupra standardului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor celorlalte persoane. Se încalcă astfel Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, sub aspectul obligaţiei legiuitorului de a adopta instrumentele legale necesare în scopul prevenirii fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia.



    Prin urmare, considerăm că textul criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de un număr de 110 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupului parlamentar al Partidului Mişcarea Populară, Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi, se impuneau a fi admise:
    • atât cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă;
    • cât şi cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă care au vizat dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) şi lit. e), cu trimitere la lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 21 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2)-(6)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) şi c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (3)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1), (2) şi alin. (3) teza întâi], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) şi (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] şi art. III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi să se constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este neconstituţională în ansamblul său.



                    Judecător,
                    dr. Livia Doina Stanciu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 650 din 25 octombrie 2018

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016