Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionela Canalos Varga (în prezent, Mitru) în Dosarul nr. 3.758/93/2017 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.047D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 134 din 20 martie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionela Canalos Varga (în prezent, Mitru) cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, cu privire la dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală consideră că asigurarea asistenţei juridice obligatorii numai în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, iar nu şi pe parcursul urmăririi penale, nu este conformă dreptului la un proces echitabil şi standardelor europene de justiţie echitabilă, creând, totodată, discriminare prin neasigurarea egalităţii între inculpaţii aflaţi în diferite faze procesuale. Arată că norma criticată reprezintă o restrângere nejustificată a dreptului la asistenţă juridică obligatorie, constituind „o noutate contrară reglementărilor procedurale anterioare care consacrau dreptul respectiv“, iar acest argument este indicat ca fiind „un criteriu de apreciere a proporţionalităţii reglementării“. Referitor la prevederile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală susţine că fixarea anumitor limite în dovedirea unor cazuri de revizuire este contrară dreptului la un proces echitabil. Astfel, consideră că „falsul, de exemplu, nu se constată exclusiv de instanţa penală, ci poate fi constatat şi de alte instanţe, de o expertiză sau chiar direct, când rezultă cu evidenţă din realitatea faptelor“. Menţionează că „aceleaşi concluzii se impun şi cu privire la constatarea încălcării dreptului la apărare“. Susţine că „a condiţiona promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii de pornirea şi finalizarea unui nou proces penal, care este atributul exclusiv al Ministerului Public, potrivit principiului oficialităţii, nu corespunde scopului pentru care a fost instituită calea de atac - îndreptarea erorilor judiciare“, o atare condiţionare fiind injustă şi neproporţională. Totodată, consideră că dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă şi prevederile art. 3 referitor la interzicerea torturii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 4 paragraful 2 - privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată - din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 6. Tribunalul Ilfov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituţionale invocate, întrucât - chiar dacă textul de lege criticat nu prevede obligaţia asigurării asistenţei juridice în cursul urmăririi penale pentru persoanele acuzate de săvârşirea unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani - suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi angaja un apărător în toate fazele procesului penal, prin urmare şi în cea a urmăririi penale, indiferent de infracţiunea de a cărei săvârşire este acuzat. Or, aceasta semnifică asigurarea garanţiilor specifice dreptului la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, care nu trebuie confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Totodată, suspectul sau inculpatul supus urmăririi penale nu se află într-o situaţie juridică identică cu inculpatul aflat în procedura de cameră preliminară sau în faza judecăţii şi care este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul de lege criticat, a prevederilor art. 16 din Constituţie. De asemenea, apreciază că nici dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna dintre prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală - modificate prin prevederile art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016 -, precum şi dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 90 lit. c): „Asistenţa juridică este obligatorie: [...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“; – Art. 454 alin. (1): „Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 3 referitor la interzicerea torturii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 4 paragraful 2 - privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată - din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Sentinţa penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a reţinut că revizuenta, autoare a excepţiei, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, întrucât „situaţia de fapt a fost greşit reţinută de către instanţă, în special datorită faptului că inculpata a ascuns adevărul organelor judiciare“. Astfel, revizuenta a susţinut că, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistenţă juridică în faza de urmărire penală, nu a prezentat situaţia reală nici procurorului şi nici medicului legist. Ulterior, aceasta a completat cererea de revizuire, invocând şi prevederile art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală - cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către fostul soţ al revizuentei -, ale art. 453 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală - pe motiv că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică ar conţine menţiuni false -, precum şi ale art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală - în sensul că procurorul de caz s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal. Prin sentinţa mai sus menţionată, instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, reţinând, printre altele, că, „potrivit art. 454 din Codul de procedură penală, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de către respectivele persoane, în cazul de faţă, de către procurorul de caz şi de către medicul legist. [...] Aşadar, întrucât faţă de procurorul de caz, faţă de medicul legist ori faţă de martorii audiaţi în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de fals, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, respectiv mărturie mincinoasă, situaţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, invocate de către condamnata Canalos Varga Ionela în cererea formulată, nu pot constitui cazuri de revizuire [...]“. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală - potrivit cărora asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani - şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală - privind dovedirea prin hotărâre judecătorească definitivă a situaţiilor care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) - au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, aceasta îndeplinind condiţiile de admisibilitate stabilite de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992. 13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 30 aprilie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut (în paragrafele 16-19) că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situaţiile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se caracterizează prin aceea că apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însuşi textul de lege criticat. 14. Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, mai sus citată, Curtea nu a putut reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de textul de lege criticat, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană. 15. Totodată, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă, diferenţă determinată de specificul celor două faze procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare. 16. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020. 17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 18. De asemenea, pentru motivele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici principiului liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24). 19. Referitor la prevederile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea vizează dovedirea prin hotărâre judecătorească a cazurilor de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din acelaşi cod, şi anume când: hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, pe opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată [lit. b)]; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. c)]; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. d)]. 20. Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia fixarea anumitor limite în dovedirea unor cazuri de revizuire este contrară dreptului la un proces echitabil, pe motiv că „falsul“ şi „încălcarea dreptului la apărare“ ar trebui să fie constatate „şi de alte instanţe, de o expertiză sau chiar direct, când rezultă cu evidenţă din realitatea faptelor“. Astfel, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b) - mărturie mincinoasă, lit. c) - înscrisuri declarate false şi lit. d) - infracţiuni comise de organele judiciare se dovedesc, potrivit prevederilor art. 454 alin. (1) din acelaşi cod, prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane, fără ca reglementarea criticată să aducă atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, principii consacrate de prevederile art. 16, ale art. 21 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. 21. Curtea observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanţa procurorului. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală - ca, de altfel, şi prevederile art. 395 alin. 2 din vechiul Cod - stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă. 22. În temeiul prevederilor art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în cauza de faţă, cazurile de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracţiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menţionate mai sus pot fi dovedite şi prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situaţia care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]. În fine, cazurile de revizuire mai sus menţionate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanţa a stabilit că fapta există şi că a fost comisă cu vinovăţie, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripţia răspunderii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală] ori nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] sau încetarea procesului penal în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în art. 273 alin. (3) din Codul penal [art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenţei faptei ori a inexistenţei cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă. 23. Curtea constată că dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care instituie ca excepţie de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Prevederile art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securităţii juridice în materie penală, având în vedere că cerinţa de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „viciu fundamental“, în sensul art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrităţii procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanţa de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragrafele 129 şi 133). Or, dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală se înscriu în reglementarea instituţiei revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariţiei unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 24. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 3 privind interzicerea torturii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că principiul menţionat nu este incident în prezenta cauză. 25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionela Canalos Varga (în prezent, Mitru) în Dosarul nr. 3.758/93/2017 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit.c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
