Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.607/1/2021
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Elena │penală │
│Cîrnaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Laura │- judecător la Secţia │
│Mihaela │penală │
│Soane │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia │
│Alina Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dan Andrei│- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin decizia penală. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. La dosar a fost depus punctul de vedere formulat de inculpatul T. M., care susţine, în esenţă, că este inadmisibilă sesizarea formulată de instanţa de trimitere. Totodată, s-a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.607/1/2021. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări. Susţinând inadmisibilitatea sesizării, doamna procuror a precizat că această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se de principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea normei se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Totodată, doamna procuror a susţinut că, în speţă, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic. Din analiza dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală rezultă că acestea sunt clare şi explicite, în sensul că privesc în mod strict situaţia în care o normă legală privind compunerea completului de apel a fost încălcată, nu şi cazul în care completul a dispus o soluţie dată în competenţa unei alte instanţe. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse, doamna procuror a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din camera de consiliu din data de 26 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin decizia penală. II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunţată de Judecătoria G. în baza art. 5 alin. (1) din Codul penal, a recalificat fapta reţinută în sarcina inculpatului T. M. din infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) şi (2) din Codul penal în infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969. În baza art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul T. M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă (infracţiunea din data de 8.08.2013). În baza art. 71 din Codul penal din 1969 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969. În baza art. 81 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe o durată de 4 ani, care constituie termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal din 1969. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei. În baza art. 404 din Codul de procedură penală a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1969 privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 şi 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. şi a obligat S.C. E. R. A. R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 şi 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. şi a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naţionale a României de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 şi 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. şi a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 şi 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. şi a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naţionale a României de la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 şi 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, şi la art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă S. C. de U. Bucureşti şi a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 2.715,325 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 100 lei cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală şi 2.900 lei cheltuieli judiciare din faza camerei preliminare şi de judecată. În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 275 alin. (6) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare constând în onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat au rămas în sarcina statului. Astfel, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta reţinută în sarcina inculpatului T. M. există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către acesta. În drept, fapta inculpatului T. M., constând în aceea că la data de 8 august 2013, în jurul orei 8,30, a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu viteza de circa 40 km/h pe DC 83, pe sensul de mers dinspre localitatea V. către localitatea B., şi, în condiţiile apariţiei unei stări de pericol potenţial generate de deplasarea în acelaşi sens de mers a numitei D.I. în zona marginii părţii carosabile a drumului, stare de pericol ce a devenit iminentă în momentul în care sus-numita s-a angajat intempestiv în traversarea părţii carosabile, de la dreapta la stânga, fără o prealabilă asigurare corespunzătoare, a pătruns şi a rulat pe contrasens, acţionând cu întârziere sistemul de frânare al autoturismului, iar pe această cale a acroşat-o cu aripa din dreapta faţă a autoturismului pe numita D. I. care îşi continuase traversarea, proiectând-o pe partea carosabilă, în urma accidentului de circulaţie victima suferind leziuni traumatice şi decedând, moartea acesteia fiind violentă, între leziunile traumatice şi deces existând legătură directă de cauzalitate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă. Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut că inculpatul a acţionat din culpă simplă (neglijenţă) prevăzută de art. 16 alin. (4) lit. b) din Codul penal, întrucât acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă, existând în cauză şi o culpă a numitei D. I., instanţa reţinând faptul că decesul numitei D. I. este urmarea activităţii culpabile atât a acesteia, cât şi a inculpatului T. M., în proporţie de 50% fiecare. Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel inculpatul T. M., partea responsabilă civilmente S.C. E. R. A. R. - S.A. şi partea civilă S. C. de U. Bucureşti. Prin Decizia penală nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelurile declarate de inculpat şi partea responsabilă civilmente împotriva Sentinţei penale nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunţată de Judecătoria G. A desfiinţat sentinţa penală atacată şi Încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 28 octombrie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., şi rejudecând: A respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta J. F. împotriva ordonanţei de clasare emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria G. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul procedură penală a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă împotriva aceleiaşi sentinţe. În motivare, în esenţă, s-a reţinut că soluţia de condamnare a inculpatului T. M., adoptată de instanţa de fond, este greşită, pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei neputându-se reţine în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) şi (2) din actualul Cod penal. Curtea, procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în faza de urmărire penală şi cu ocazia cercetării judecătoreşti, a constatat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului T. M. săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 şi 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) şi (2) din actualul Cod penal, soluţia iniţială de clasare adoptată de procuror, prin ordonanţa nr. 3.558/P/2013 din data de 26 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria G., fiind corectă. Împotriva Deciziei penale nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, au declarat contestaţie în anulare părţile civile J. (fostă D.) F. şi D. N. În motivarea contestaţiei în anulare părţile civile au arătat că în calea ordinară de atac a apelului instanţa nu putea să desfiinţeze încheierea de şedinţă din data de 28.10.2016 pronunţată în procedura camerei preliminare, încheiere care a rămas definitivă prin necontestare. Astfel, s-a apreciat că în cauză există două hotărâri definitive pronunţate de instanţe judecătoreşti diferite, cu soluţii diametral opuse, respectiv o soluţie de admitere a plângerii formulate şi de desfiinţare a ordonanţei de clasare şi o soluţie de respingere, ca nefondată, a plângerii petentei. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Rezumând problema de drept invocată, completul care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea apelului a desfiinţat o încheiere pronunţată în procedura de cameră preliminară, în condiţiile în care, potrivit art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, calea de atac împotriva acestei încheieri este contestaţia şi se judecă de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară. Dispunând această soluţie, a fost menţinută soluţia iniţială de clasare adoptată de procuror şi a fost lăsată nesoluţionată acţiunea penală pentru care se dispusese, în mod definitiv, începerea judecăţii de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., dar şi acţiunile civile alăturate acesteia. În ceea ce priveşte noţiunea de compunere despre care se face vorbire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea a opinat că aceasta se referă nu numai la numărul de judecători, ci şi la funcţia judiciară. Or, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, unul dintre principiile ce guvernează procesul penal este separarea funcţiilor judiciare, printre care şi cea de judecată, de cea de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată. Referitor la cea de-a doua funcţie, aceasta a fost exercitată în mod definitiv de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., printr-o încheiere ce nu a fost contestată. Curtea de apel a concluzionat în sensul că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească dacă, pe calea contestaţiei în anulare, se poate analiza o eventuală greşită aplicare a legii de către completul de apel care, deşi legal constituit raportat la calea de atac cu care era sesizat, nu a fost legal constituit din punctul de vedere al soluţiei pronunţate. În opinia completului de judecată, această situaţie nu ar trebui să poată fi analizată pe calea unei căi de atac de retractare, precum cea a contestaţiei în anulare, ci pe calea unei căi de reformare, cu toate că nu există în procedura penală o cale de atac de reformare care să vizeze hotărârile definitive şi să analizeze aplicarea greşită a legii. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-au evidenţiat două opinii: Într-o primă opinie, susţinută de judecătorii Secţiei penale din cadrul Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Iaşi, Secţiei penale şi pentru cauze cu minori şi familie a Curţii de Apel Bacău, Secţiei penale şi pentru cauze penale cu minori şi familie a Curţii de Apel Constanţa, Secţiei penale a Curţii de Apel Timişoara, a Tribunalului Timiş şi a Secţiei penale din cadrul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a apreciat că noţiunea de compunere a instanţei la care face referire art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală trebuie raportată la calea de atac cu care a fost sesizată. În a doua opinie, susţinută de judecătorii Secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în majoritate, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de apel Craiova, în majoritate, Tribunalului Ilfov şi instanţelor arondate acestuia şi la nivelul Tribunalului Giurgiu, s-a apreciat că noţiunea de compunere a instanţei de apel penală trebuie raportată la calea de atac cu care a fost sesizată, precum şi la soluţia pronunţată prin decizia penală. V. Opinia specialiştilor În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. V.1. Universitatea din Craiova, Facultatea de drept, Catedra de drept public şi ştiinţe administrative, în punctul de vedere formulat, a opinat în sensul că în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare se poate analiza o eventuală greşită aplicare a legii de către completul de apel care, deşi legal constituit raportat la calea de atac cu care era sesizat, nu a fost legal constituit din punctul de vedere al soluţiei pronunţate. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, din perspectiva art. 3 alin (3) din Codul de procedură penală, fiecare judecător de la o instanţă poate exercita funcţii diferite, dar nu în aceeaşi cauză, cu excepţiile expres stabilite prin lege. În speţă, completul în compunere de doi judecători, având funcţia de judecată învestit cu soluţionarea unui apel, practic a exercitat (printr-o autosesizare implicită) concomitent şi o altă funcţie, respectiv de judecător de cameră preliminară. Noţiunea de compunere este indisolubil legată de noţiunea de competenţă. O compunere legală a completului de judecată presupune nu numai alcătuirea completului din perspectiva numărului de judecători, ci trebuie ca alcătuirea completului să respecte normele care reglementează separarea funcţiilor judiciare. În situaţia concretă însă poate fi aplicabil art. 426 lit. d) teza finală (a existat un caz de incompatibilitate) din Codul de procedură penală prin raportare la soluţia dată deoarece completul învestit cu soluţionarea apelului, exercitând funcţia de judecată, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa, însă a desfiinţat şi încheierea de şedinţă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, respingând plângerea formulată împotriva unei ordonanţe de clasare. V.2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Drept A. Cu privire la admisibilitatea sesizării Cu privire la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept s-a opinat că prezenta sesizare este inadmisibilă întrucât dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (Decizia nr. 3 din 29 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Astfel, dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt suficient de clare - cazul de contestaţie în anulare vizând compunerea instanţei de apel. Normele ce reglementează compunerea instanţei de judecată se raportează la calea de atac cu care instanţa este învestită, raportat la hotărârea judecătorească ce este atacată. Compunerea şi competenţa instanţei se vor raporta la această cale de atac, indiferent de soluţia pe care o pronunţă instanţa de apel. Cu privire la condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei s-a susţinut că sesizarea nu întruneşte nici această condiţie. Astfel, deşi se poate solicita clarificarea unor norme din procedura penală pe calea acestui instrument în vederea asigurării unei practici judiciare unitare, dispoziţia legală invocată şi interpretarea acesteia nu influenţează soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost identificată pretinsa problemă de drept întrucât nu au fost analizate nici măcar condiţiile de admisibilitate în principiu a acestei contestaţii în anulare. Având în vedere aceste aspecte, sesizarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost apreciată ca fiind inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. B. Analiza pe fond a chestiunii de drept în discuţie Făcând aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în procesul penal - în limitele stabilite de art. 2 alin. (2) din Codul de procedură penală -, s-a susţinut că, potrivit art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi cu referire la art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanţei de control judiciar îi revine sarcina de a califica juridic nu doar faptele, ci şi actele (inclusiv actul procesual prin care se declară calea de atac). Pe de o parte, calificarea căii de atac este dată în principal de analizarea manifestării de voinţă a participantului procesual cu referire la hotărârea judecătorească împotriva căreia a înţeles să exercite calea de atac. Instanţa de control judiciar trebuie să stabilească calificarea corectă a căii de atac întrucât de acest aspect depinde verificarea propriei competenţe de a soluţiona respectiva cale de atac, inclusiv verificarea - din oficiu sau la cerere - a corectei compuneri a completului de judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, iar dispoziţiile privitoare la compunerea completurilor de judecată le regăsim, în principal, în titlul II din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Raportat la toate aceste consideraţii teoretice, având în vedere speţa ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că analiza legalităţii compunerii instanţei nu se poate raporta la soluţia pe care aceasta a pronunţat-o, ci la calificarea pe care instanţa învestită să judece a dat-o căii de atac exercitate (calificare care, la rândul ei, nu poate face abstracţie de hotărârea judecătorească împotriva căreia a fost exercitată calea de atac). V.3. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în Ştiinţe penale Cu privire la admisibilitatea sesizării Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a opinat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate. Astfel, referitor la cerinţa referitoare la sesizarea instanţei supreme de instanţa învestită cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă s-a arătat că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată cu soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei pronunţate în apel de aceeaşi instanţă. Contestaţia în anulare vizează verificarea conformităţii cu normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunţate de instanţele de apel (în speţă, Curtea de Apel Bucureşti). Datorită obiectului căii de atac (hotărâre definitivă), ce imprimă caracter extraordinar demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate. Simpla cerere de contestaţie în anulare depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere nu are aptitudinea prin ea însăşi să provoace o dezbatere judiciară. Este necesară învestirea instanţei competente cu judecarea contestaţiei în anulare, moment procesual ce se produce doar după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare. Prin urmare, raportat la prevederile art. 432 din Codul de procedură penală, doar după admiterea în principiu este întrunită condiţia esenţială prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală cu referire la posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul hotărârii prealabile. Consecinţa acestui raţionament este că înainte de admiterea în principiu a contestaţiei în anulare nu este îndeplinită condiţia expresă cerută de lege, ca pricina să se afle în curs de judecată. Cerinţa ca chestiunea de drept pendinte să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare este îndeplinită. A treia condiţie: chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei - s-a apreciat de asemenea ca fiind îndeplinită. Cu privire la a patra condiţie - sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept - s-a arătat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textului de lege care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestuia şi care ar putea da naştere la mai multe soluţii. În speţă, s-a susţinut că întrebarea preliminară urmăreşte identificarea unei soluţii în cadrul nelegalei compuneri cu privire la o chestiune ce se referă la o altă instituţie procesuală (competenţa). Miza chestiunii de drept este de fapt remediul împotriva deciziei din apel ce a desfiinţat o încheiere definitivă de cameră preliminară. Opţiunea invocării unei nelegale competenţe a instanţei de apel pe calea contestaţiei în anulare este limitată de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, ce se referă la nerespectarea în cursul judecăţii a dispoziţiilor privind competenţa după materie atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei competente. Or, în speţă, Curtea de Apel şi-a asumat prerogativa cenzurării unei încheieri de cameră preliminară în locul judecătorului de cameră preliminară de la tribunal. Raportat la considerentele de mai sus s-a concluzionat în sensul că în speţă se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu se mai impune o analiză a fondului chestiunii de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate Punctul de vedere exprimat de parchet a fost în sensul că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări. Această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, stabilindu-se ca principiu că o astfel de sesizare trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită s-a apreciat că aceasta nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic. În prezenta cauză s-a constatat că întrebarea formulată de instanţă are ca scop, în esenţă, să lămurească dacă dispoziţiile art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală sunt aplicabile şi în cazul în care o instanţă de apel, compusă potrivit legii pentru acea cale de atac, a dispus o soluţie care putea fi pronunţată doar de o altă instanţă şi pentru care legea prevedea o altă compunere a completului. Din analiza dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza I din Codul de procedură penală rezultă că acestea sunt clare şi explicite, în sensul că privesc în mod strict situaţia în care o normă legală privind compunerea completului de apel a fost încălcată, nu şi cazul în care acesta a dispus o soluţie dată în competenţa unei alte instanţe. Astfel, o instanţă nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile legale care stabilesc compunerea completului sub aspect constitutiv (alcătuirea completului cu numărul de judecători prevăzut de lege) şi cu judecători care au îndreptăţirea legală să ia parte la formarea lui (când dispoziţiile legale stabilesc că anumite categorii de cauze, cum ar fi, de exemplu, cele cu inculpaţi minori, sunt judecate de judecători desemnaţi în condiţiile prevăzute de lege). În situaţia teoretică în care o instanţă ar dispune o soluţie dată în competenţa unei alte instanţe ar exista un caz de greşită aplicare a legii, încălcare pentru care însă în momentul de faţă nu mai este prevăzut un remediu procesual. În punctul de vedere transmis, inculpatul T.M. a apreciat că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar şi evident, practic nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute în mod imperativ şi cumulativ de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. VII. Dispoziţii legale incidente Art. 426 din Codul de procedură penală "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (...)d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; (...)" Art. 340 din Codul de procedură penală "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.(3) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.(4) Dispoziţiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.(5) În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii." Art. 341 alin. (1)-(9) din Codul de procedură penală "(1) După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.(4) În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.(5) Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.(5^1) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.(7^1) În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.(8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă.(9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă." VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin decizia penală. În esenţă, s-a reţinut că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Totodată, judecătorul-raportor a reţinut că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar şi evident, practic nefiind condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute în mod imperativ şi cumulativ de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Analiza condiţiilor de admisibilitate În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiţii, trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, şi anume: a) existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; b) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; c) chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; şi – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În speţă, este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia penală fiind învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate împotriva Deciziei penale nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 1/236/2017. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de existenţa unei veritabile chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. Totodată, sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018). Raportat la considerentele anterior expuse se constată că, în speţă, de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Într-adevăr, în cadrul acestui instrument de asigurare a unei practici unitare, se poate solicita clarificarea unor norme de procedură penală, însă dispoziţia legală invocată şi interpretarea acesteia nu influenţează soluţionarea pe fond a cauzei în cadrul căreia a fost identificată pretinsa problemă de drept deoarece nu au fost analizate nici măcar condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare formulate (aspect ce rezultă din fila 2 paragraful 2 din încheierea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care a fost sesizat completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept). În cauza care a generat prezenta sesizare, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare formulate împotriva deciziei pronunţate în apel de aceeaşi instanţă. Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare vizează verificarea conformităţii cu normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunţate de instanţele de apel. Datorită obiectului căii de atac - hotărâre definitivă - ce imprimă caracter extraordinar demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate. Simpla cerere de contestaţie în anulare depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere nu are aptitudinea, prin ea însăşi, să provoace o dezbatere juridică, dezbatere care se produce doar după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare. Etapa admisibilităţii în principiu nu vizează însăşi soluţionarea contestaţiei în anulare, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, ocazie cu care se analizează dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie, dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală şi de către o persoană prevăzută de art. 427 din Codul de procedură penală şi dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestaţii în anulare anterioare. Cu privire la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept se constată că sesizarea este inadmisibilă deoarece dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textului de lege, care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestuia şi care ar putea da naştere la mai multe soluţii. În speţă este cert că dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală se referă strict la nelegala compunere a completului de judecată ce a judecat apelul, prezumându-se plenitudinea de competenţă a instanţei de apel. În acest context se constată că, de fapt, instanţa de trimitere a urmărit de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obţinerea unui remediu împotriva deciziei din apel ce a desfiinţat o încheiere definitivă de cameră preliminară şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele (Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018; Decizia nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020). În concluzie, problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă chestiune de drept, aplicarea corectă a dreptului impunându-se în mod clar şi evident, practic nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate (mai sus expuse) a sesizării. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin decizia penală. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 1.629/2/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, raportat la calea de atac cu care a fost sesizată sau/şi raportat la soluţia pronunţată prin decizia penală. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
