Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Cătălin Florin Teodorescu în Dosarul nr. 4.397/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.419D/2018. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de apărătorul ales, doamna avocat Mirela Gorunescu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care, prin apărătorul său, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că aceasta priveşte art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 atât privit ut singuli, cât şi în măsura în care acesta complineşte dispoziţiile art. 297 din Codul penal privind abuzul în serviciu. Susţine, în esenţă, că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale întrucât nu întrunesc condiţiile de previzibilitate şi claritate impuse de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, textul prevede două conduite alternative ale destinatarului normei, fără să indice criterii obiective în funcţie de care acesta să îşi adecveze comportamentul. Redactarea textului legal menţionat nesocoteşte principiul securităţii juridice, pentru că expune destinatarul normei juridice unui risc care vine chiar din partea dreptului. Faţă de afirmaţia completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în sensul că textul de lege criticat, chiar şi când complineşte art. 297 din Codul penal, nu este marcat de imprevizibilitate pentru că trebuie interpretat prin raportare la alte dispoziţii legale şi regulamentare, respectiv alte trei surse legale, autorul excepţiei, prin apărător, arată că niciuna dintre aceste surse nu face parte din legislaţia primară, aşa cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 a definit acest concept. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că textul este previzibil, acceptă că este nevoie de un efort amplu pentru înţelegerea cadrului normativ existent în această materie, remarcând că procurorul care a întocmit rechizitoriul a interpretat aceleaşi prevederi legale ajungând la o concluzie opusă celei la care a ajuns Înalta Curte. Rezultă că textul de lege criticat nu îndeplineşte standardele de claritate şi previzibilitate, cu atât mai mult cu cât acesta completează art. 297 din Codul penal. În acest sens, arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 face referire la faptul că elementul material al infracţiunii trebuie să se regăsească în norma de incriminare sau într-o normă de rang egal. Prin urmare, orice normă de complinire trebuie să fie plasată pe acelaşi nivel în ierarhia actelor juridice. Se mai precizează că prin Legea nr. 165/2013 a fost schimbată concepţia legislativă, atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind radical modificate, în sensul că membrii noii comisii nu mai au posibilitatea de a trimite expertului dosarul de despăgubiri la reevaluare, nemaifiind obligaţi să facă o analiză critică a raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator. Susţine că se încalcă şi art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât judecătorul care ar fi în situaţia de a analiza comportamentul destinatarului normei nu ar avea criterii legale obiective de apreciere şi ar trebui să le creeze, cu nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat. De asemenea, se încalcă şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care textul de lege aplicabil nu este clar şi previzibil. Depune la dosar şi note scrise în sensul celor susţinute oral. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. Consideră, totodată, că motivele invocate în sprijinul admiterii excepţiei ţin mai mult de interpretarea şi aplicarea textului de lege criticat. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 29 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.397/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Cătălin Florin Teodorescu într-o cauză penală în care acesta este judecat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, în calitate de membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că atât privit ut singuli, cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 297 din Codul penal, textul este lipsit de claritate şi previzibilitate, încălcând principiul securităţii juridice. În acest sens, se arată că textul de lege criticat stabileşte modalităţi alternative de acţiune, fără a indica vreun criteriu obiectiv pe baza căruia subiectul de drept ar putea să îşi întemeieze comportamentul. Astfel, nici Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nici beneficiarii măsurilor reparatorii nu au criterii obiective pe baza cărora să îşi modeleze comportamentul, respectiv să îşi întemeieze eventualele cereri. 7. În acest sens, se susţine că textul de lege criticat împiedică accesul la justiţie al eventualilor beneficiari ai măsurilor reparatorii. Astfel, conform art. 19 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, împotriva deciziei emise în temeiul art. 16 alin. (7) din acelaşi act normativ, aceştia pot formula o acţiune în contencios administrativ, dar, chiar dacă ar considera că dosarul lor ar fi trebuit trimis la reevaluare, nu au un reper sigur al motivelor pentru care pot solicita acest lucru. 8. Totodată, se încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, pentru că şi judecătorul ar trebui să se pronunţe asupra unei eventuale cereri privind încălcarea art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 fără a avea vreun criteriu obiectiv. În lipsa unor astfel de criterii, judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, condiţiile de decelare între cele două conduite posibile prevăzute de textul de lege criticat, încălcând astfel dispoziţiile constituţionale care consacră principiul separaţiei puterilor în stat. 9. Se arată că, în mod special în cadrul procesului penal, claritatea şi previzibilitatea normei pe care se presupune că acuzaţii au încălcat-o este de esenţa asigurării dreptului la un proces echitabil şi a respectării principiului nulla poena sine lege. Or, textul de lege supus controlului de constituţionalitate nu cuprinde niciun indiciu privind condiţiile care ar putea permite aprecierea conduitei alese. 10. În ceea ce priveşte coroborarea textului de lege criticat cu dispoziţiile art. 297 din Codul penal, se arată că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a statuat că îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu se poate raporta numai la încălcarea unor norme primare (legi, ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe), iar comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie), neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice. 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază, în esenţă, că textul de lege criticat nu ridică probleme de previzibilitate, întrucât poate fi interpretat prin raportare la celelalte reglementări legale şi regulamentare, permiţând astfel atât destinatarului legii, cât şi organului judiciar să stabilească situaţiile în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor putea să dispună o soluţie de trimitere a dosarului la reevaluare. Împrejurarea că la baza acuzaţiilor formulate prin rechizitoriu stă un punct de vedere diferit, respectiv că membrii Comisiei Centrale erau obligaţi să verifice raportul din perspectiva metodelor folosite de evaluator şi concordanţa acestora cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a comparabilelor utilizate etc. (verificare tehnică a raportului de evaluare) şi să dispună trimiterea la reevaluare în urma acestor constatări, chiar dacă consilierul desemnat cu verificarea raportului nu formulase niciun fel de obiecţiuni, nu poate conduce la o concluzie de neprevizibilitate a normei, ci doar de interpretare greşită a acesteia. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, potrivit cărora „În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.“ 16. Textul de lege criticat a fost abrogat prin art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Având în vedere că, în cuprinsul rechizitoriului, la încadrarea faptei în drept, s-a reţinut că atribuţiile de serviciu au fost exercitate abuziv, cu încălcarea art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că dispoziţia a cărei neconstituţionalitate s-a criticat continuă să producă efecte juridice şi după ieşirea sa din vigoare, astfel că, deşi abrogat, textul de lege criticat poate forma obiect al controlului de constituţionalitate, ţinând cont de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor în stat, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepselor. Prin raportare la art. 11 şi 20 din Constituţie, se invocă, de asemenea, şi prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii“. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că motivarea acesteia vizează, în esenţă, pretinsa lipsă de precizie şi claritate a textului de lege supus controlului de constituţionalitate, care nu ar permite destinatarului normei să îşi conformeze comportamentul astfel încât să se încadreze în prescripţiile acesteia, cu referire, pe de o parte, la membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care nu pot cunoaşte conduita pe care trebuie să o adopte pentru a evita riscul unei eventuale sancţiuni penale, şi, pe de altă parte, la beneficiarii măsurilor reparatorii, cărora, din cauza acestei neclarităţi a textului, le este îngrădit accesul la justiţie pentru contestarea în faţa instanţei de contencios administrativ a deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 19. Curtea reţine, sub acest aspect, că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticate în cauză, în prezent abrogate, cuprindeau o normă cu caracter general, ce consacra competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (devenită, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) de a proceda, după caz, în baza raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. 20. Curtea constată că, în ceea ce priveşte criteriile de calitate a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34). Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea, în acelaşi sens, şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). 21. De asemenea, referitor la cerinţa de previzibilitate, instanţa europeană a statuat în mod constant că destinatarul normei trebuie să fie capabil - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care o acţiune dată le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi şi ale căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perinθek împotriva Elveţiei, paragraful 133, sau Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată în Cauza Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143). 22. În mod similar, Curtea Constituţională a statuat, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, sau Decizia nr. 28 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 10 aprilie 2019). 23. Curtea Constituţională a reţinut, totodată, că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 34 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 26 iunie 2018, paragraful 34, sau Decizia nr. 165 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragraful 25). Or, prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 indică în principal soluţiile pe care le putea adopta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma analizării dosarelor de despăgubire, modul concret în care membrii aceştia ajungeau să opteze pentru una sau cealaltă dintre posibilităţile prevăzute de textul de lege criticat rezultând din ansamblul reglementării, prin coroborarea cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi cu cele ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Acest din urmă act normativ descrie amănunţit procedura de lucru, cu toate etapele ce trebuie parcurse în cadrul analizei dosarelor de despăgubire, precizând inclusiv rolul pe care îl au experţii evaluatori şi consilierii ce îşi desfăşoară activitatea la serviciul despăgubiri din cadrul direcţiei pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţilor. 24. În acest context legislativ, determinarea modului în care membrii Comisiei Centrale şi-au îndeplinit atribuţiile specifice este o problemă de interpretare şi aplicare a legii la speţă, ce excedează sferei controlului de constituţionalitate. Din aceleaşi motive, nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate argumentată prin invocarea celor statuate prin Decizia 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, în sensul că îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, ce s-ar încadra în prevederile art. 297 din Codul penal privind abuzul în serviciu, se poate raporta numai la încălcarea unor norme primare. Şi sub acest aspect, susţinerile autorului excepţiei vizează chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, ce ţin de resortul exclusiv al instanţelor judecătoreşti. 25. S-a mai susţinut că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar nesocoti şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie ca urmare a faptului că judecătorul ar trebui să se pronunţe asupra unei eventuale cereri privind încălcarea textului de lege menţionat fără a avea niciun criteriu obiectiv şi că ar urma să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială, adică substituindu-se legiuitorului, condiţiile de decelare între cele două conduite posibile prevăzute de lege, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire sau trimiterea dosarului spre reevaluare. 26. Faţă de o astfel de critică, Curtea reaminteşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (hotărârile din 25 mai 1993 şi 15 noiembrie 1996, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19). 27. Totodată, Curtea a reţinut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, este mai întâi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cazuală) pentru a se emite un act de aplicare legal (a se vedea Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016). 28. În fine, referitor la pretinsa încălcare a dreptului de acces liber la justiţie al eventualilor beneficiari ai măsurilor reparatorii, pentru contestarea deciziilor Comisiei Centrale, ca urmare a lipsei unui reper sigur al motivelor pentru care pot solicita acest lucru, Curtea constată că autorul prezentei excepţii nu are interesul de a formula o astfel de critică. Acesta a avut calitatea de membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că raţionamentul dezvoltat în motivarea, din această perspectivă, a excepţiei de neconstituţionalitate este irelevant în cauză. Invocarea unor eventuale vicii de neconstituţionalitate prin prisma situaţiei unei cu totul alte categorii de persoane decât cea din care face parte autorul excepţiei nu poate fi reţinută în cadrul controlului de constituţionalitate, neexistând necesara legătură cu soluţionarea cauzei în cursul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, impusă de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, şi Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 521 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, paragraful 21). 29. În aceeaşi ordine de idei, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte structura excepţiei de neconstituţionalitate, a statuat, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, că acesta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Curtea constată că, în prezenta cauză, deşi excepţia de neconstituţionalitate cuprinde cele trei elemente ale sale, motivarea acesteia, în loc să se raporteze la situaţia concretă şi actuală a autorului excepţiei, vizează aspecte care pun în discuţie egalitatea în drepturi a unor persoane străine raportului juridic concret, aflat pe rolul instanţei a quo. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, controlul exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este unul concret (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, sau Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragraful 23), lipsa unui interes real, personal, în promovarea excepţiei determină ca o posibilă admitere a acesteia să nu schimbe cu nimic situaţia autorului, ci să privească numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 27 februarie 2020, paragraful 20 şi Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, paragraful 13). Or, din perspectiva nesocotirii egalităţii în drepturi, autorul prezentei excepţii, primar sancţionat contravenţional pentru nerespectarea termenului de îndeplinire a unei obligaţii legale, nu poate invoca şi motiva excepţia de neconstituţionalitate în interesul persoanelor îndreptăţite la restituirea terenurilor (în acest sens, a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 521 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017). 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Cătălin Florin Teodorescu în Dosarul nr. 4.397/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
