Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 479 din 22 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 89A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii arată, cu titlu de precizări prealabile cu privire la respectarea termenului de sesizare a Curţii Constituţionale, că obiecţia este admisibilă, chiar dacă a fost depusă după expirarea termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Arătând că motivul depăşirii acestui termen (de 2 zile, legea examinată fiind adoptată în procedură de urgenţă) constă în imposibilitatea „obţinerii numărului minim de susţinători în cadrul termenului prescurtat“, aceştia invocă, în sensul admisibilităţii sesizării şi soluţionării sale pe fond, jurisprudenţa „îndelungată şi constantă“ a Curţii Constituţionale, prin care aceasta, confruntându-se cu situaţii similare, nu a reţinut neregularitatea sesizărilor, şi anume deciziile nr. 718 din 8 noiembrie 2017, nr. 89 din 28 februarie 2017, nr. 767 din 14 decembrie 2016, nr. 1.612 din 15 decembrie 2010 şi nr. 975 din 7 iulie 2010. 4. Cât priveşte parcursul legislativ al legii supuse controlului, autorii sesizării arată că „Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“, iniţiată de 8 deputaţi şi 2 senatori, a fost înregistrată, în data de 31.10.2017, la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. La data de 8.11.2017 a fost primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, la 9.11.2017 a fost primit punctul de vedere neutru al Guvernului, iar la data de 15.11.2017 a fost înregistrat avizul negativ al CSM. În data de 13.12.2017 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, prin care au fost recomandate 159 de amendamente pentru admitere şi 117 amendamente pentru respingere. În aceeaşi zi, propunerea a fost introdusă pe ordinea de zi, dezbătută şi adoptată în plenul Camerei Deputaţilor. În data de 14.12.2017, propunerea legislativă a fost înregistrată la Biroul Permanent al Senatului, în data de 20.12.2017 a primit raport favorabil întocmit de aceeaşi Comisie specială comună, fiind adoptată în Plenul Senatului în şedinţa din 21.12. 2017. 5. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine încălcarea normelor constituţionale cuprinse la art. 61 alin. (2), art. 75, art. 1 alin. (5) şi la art. 148 alin. (2) şi (4). 6. Încălcarea principiului bicameralismului este prezentată în strânsă corelare cu principiul autonomiei parlamentare, susţinându-se, în esenţă, că legea examinată a fost adoptată cu încălcarea procedurii de legiferare prescrise de Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, deoarece Comisia specială comună a trimis-o direct la plenul Camerei Deputaţilor şi apoi la plenul Senatului, fără a o supune analizei comisiilor juridice permanente, astfel încât acestea şi plenurile celor două Camere să îşi poată exercita competenţele conform principiului bicameralismului diferenţiat şi funcţional consacrat de Constituţie ulterior revizuirii din anul 2003. Prin instituirea în beneficiul Comisiei speciale comune a unei competenţe generale de a examina, modifica şi completa toate actele normative cu incidenţă asupra justiţiei a fost eliminată din competenţa comisiilor juridice permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aşa cum aceasta este stabilită pe cale regulamentară, dezbaterea iniţiativelor şi proiectelor legislative existente sau viitoare cu incidenţă într-un întreg domeniu de reglementare ce ţinea de competenţa sa exclusivă. Prin urmare, restrângerea competenţei comisiilor permanente de a dezbate, examina, modifica şi completa proiecte şi iniţiative legislative în favoarea unei singure comisii speciale comune a încălcat principiul conform căruia dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, care este posibilă numai atunci când organele de lucru interne ale fiecăreia, care sunt competente să avizeze şi să întocmească raport, se pot exprima cu privire la conţinutul respectivelor proiecte de lege sau propuneri legislative, aspect fundamental pentru respectarea principiului bicameralismului. 7. Se mai arată că, din redactarea art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, nu rezultă cu claritate şi precizie care este rolul acestei Comisii speciale comune prin raportare la rolul comisiilor permanente ale celor două Camere cu atribuţii de avizare şi raportare în domeniul actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în special prin raportare la comisiile permanente juridice ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Totodată, art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului arată că la nivelul Parlamentului se pot constitui comisii speciale, având ca scop avizarea unor acte normative complexe, elaborarea unor propuneri legislative sau alte scopuri precizate prin hotărârile de constituire. Totodată, art. 8 alin. (4) teza a treia din acelaşi regulament prevede că propunerile legislative elaborate de către o comisie specială nu mai sunt supuse analizei altor comisii. Or, din analiza obiectivelor Comisiei speciale comune înfiinţate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, rezultă că nu ne aflăm în situaţia avizării unor acte normative complexe şi nici în cea a elaborării unor propuneri legislative noi, operaţiune care, presupunând redactarea unor proiecte normative de sine stătătoare, este diferită de cele constând în „înglobarea“ în conţinutul unor acte normative existente a unor amendamente aduse prin legi, „punerea de acord“ sau „modificarea“ unor acte normative existente prin raportare la decizii ale Curţii Constituţionale, „transpunerea“ unor directive europene în ordinea juridică naţională, „punerea în acord“ a legislaţiei naţionale în materie cu Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală, adoptat de Comisia de la Veneţia în anul 2013, respectiv cu o serie de rapoarte GRECO şi, nu în ultimul rând, „examinarea, modificarea şi completarea“ tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei. Legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză nu a fost propriu-zis elaborată de Comisia specială comună, forma sa iniţială fiind, în fapt, elaborată de Ministerul Justiţiei şi apoi însuşită de 10 parlamentari. 8. Comisia specială comună a fost abilitată să elaboreze o astfel de propunere legislativă abia ulterior datei de 20.11.2017, prin adoptarea Hotărârii Parlamentului României nr. 95/2017, astfel că, în perioada 30.10.2017 (data primirii propunerii pentru întocmirea raportului) şi 20.11.2017, aceasta a dezbătut modificări ale organizării Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) fără a avea competenţă în acest sens, substituindu-se comisiilor juridice permanente în atribuţiile cărora intrau analizarea şi dezbaterea propunerii legislative în discuţie, cu încălcarea art. 64 alin. (1) şi (4) din Constituţie. 9. În Decizia nr. 209/2012, Curtea Constituţională a reţinut că, în desfăşurarea procesului legislativ, Parlamentul are nevoie de suportul informaţional necesar pentru a-şi formula o opinie corectă asupra actelor normative adoptate. Totodată, a statuat că „autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului (...) există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes (...) Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală.“ 10. Deşi Curtea Constituţională a arătat, de exemplu în deciziile nr. 710/2009, nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr. 22/1995 şi nr. 98/2005, că nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor parlamentare, autorii sesizării solicită reconsiderarea jurisprudenţei Curţii în această materie, aşa cum a mai procedat şi în alte situaţii, de pildă prin Decizia nr. 530/2013. Principalul motiv ce justifică un reviriment jurisprudenţial în această materie constă în aceea că, în lipsa exercitării unui control asupra modului în care Parlamentul legiferează, din perspectiva respectării sau încălcării normelor de procedură stabilite prin regulamentele proprii, cu consecinţa declarării ca neconstituţionale a legilor adoptate cu grava încălcare a unor prevederi esenţiale, care protejează valori şi principii constituţionale, competenţa Curţii Constituţionale de a cenzura regulamentele şi hotărârile Parlamentului din perspectiva conformităţii cu Legea fundamentală este golită de conţinut. În concret, în lipsa intervenţiei Curţii, se susţine că anumite derapaje ale coaliţiei majoritare aflate la guvernare, constând în legiferarea abuzivă şi cu încălcarea flagrantă a normelor de procedură parlamentară, rămân nesancţionate, deşi partidele din opoziţie le reclamă. Or, un astfel de precedent important al Curţii, permis, de altfel, de art. 3 din Legea nr. 47/1992, ar fi de natură să responsabilizeze legiuitorul în exercitarea activităţii sale viitoare. Nu în ultimul rând, având în vedere că regulamentele parlamentare sunt asimilate, în ierarhia actelor normative, legii, autorii sesizării consideră că activitatea de legiferare desfăşurată în mod neregulamentar poate reprezenta şi o încălcare a principiului respectării legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, împrejurare ce justifică, o dată în plus, intervenţia instanţei de contencios constituţional. 11. Încălcarea principiului respectării legii este susţinută prin raportare la obligaţia Parlamentului de a se supune, în activitatea de legiferare, dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se arată, în esenţă, că legea examinată nesocoteşte prevederile art. 3 alin. (1), art. 6, art. 30 alin. (1) şi ale art. 32 din actul normativ menţionat, deoarece aceasta nu are o expunere de motive care să explice necesitatea fiecărei modificări importante aduse, prin noua lege, faţă de forma actuală a Legii nr. 317/2004. Expunerea de motive ce însoţeşte legea adoptată este extrem de sumară faţă de complexitatea actului normativ în forma sa finală şi nu conţine niciun fel de justificare a noilor măsuri propuse şi nici studii sau analize care să demonstreze că noile soluţii juridice adoptate sunt apte să remedieze presupusele deficienţe ale legislaţiei în vigoare în această materie. 12. Încălcarea obligaţiilor rezultate din aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene - art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie este susţinută prin raportare la Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, precum şi la Decizia nr. 2/2012, prin care Curtea Constituţională a reţinut că, în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statului român îi revine obligaţia de a aplica Mecanismul de cooperare şi de verificare (MCV) şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru. 13. În cel mai recent raport emis în cadrul MCV la data de 15.11.2017, Comisia Europeană a recomandat expres României ca, „în vederea îmbunătăţirii în continuare a transparenţei şi a predictibilităţii procesului legislativ, precum şi pentru a consolida garanţiile interne în materie de ireversibilitate, Guvernul şi Parlamentul ar trebui să asigure transparenţă totală şi să ţină seama în mod corespunzător de consultările cu autorităţile relevante şi cu părţile interesate în cadrul procesului decizional şi în activitatea legislativă legate de Codul penal şi de Codul de procedură penală, de legile anticorupţie, de legile în materie de integritate (incompatibilităţi, conflicte de interese, avere ilicită), de legile justiţiei (referitoare la organizarea sistemului justiţiei), precum şi de Codul civil şi Codul de procedură civilă.“ Referindu-se în mod specific la modificarea legilor justiţiei, Comisia Europeană a reţinut că ignorarea avizelor negative ale CSM şi a opoziţiei ferme a corpului magistraţilor trebuie imediat abandonate, ridicând întrebări cu privire la necesitatea reexaminării tuturor progreselor înregistrate în legătură cu independenţa sistemului judiciar. 14. Or, la adoptarea legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 s-au ignorat toate manifestările publice de opoziţie faţă de acest demers legislativ, respectiv: avizele negative ale CSM; opoziţia exprimată de peste 90% dintre adunările generale ale instanţelor şi parchetelor; Memoriul pentru retragerea acestui proiect de lege, adresat Guvernului şi semnat de peste 4.000 de judecători şi procurori, reprezentând peste 50% din totalul magistraţilor în funcţie; protestele tăcute ale magistraţilor; protestele organizaţiilor nonguvernamentale, ale societăţii civile şi ale cetăţenilor simpli; opoziţia Preşedintelui României; demersul GRECO; apelul comun al ambasadelor Belgiei, Danemarcei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Olandei şi Suediei şi mesajul Departamentului de Stat al S.U.A. De asemenea, proiectul de modificare a legilor justiţiei a fost adoptat în procedură de urgenţă, fără dezbateri reale în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, ci cu dezbateri simulate în cadrul Comisiei speciale comune, care a respins cu foarte puţine excepţii toate amendamentele propuse de partidele din opoziţie, iar la lucrările acestei Comisii au fost invitate doar anumite asociaţii profesionale nereprezentative, altor asociaţii profesionale fiindu-le refuzată participarea. 15. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă vizează, punctual, prevederile art. I pct. 25, pct. 34, pct. 35 şi pct. 59 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. 16. În opinia autorilor sesizării, dispoziţiile art. I pct. 25, 34 şi 41 din legea supusă controlului de constituţionalitate contravin art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, arătând, în esenţă, că separarea competenţelor decizionale referitoare la cariera magistraţilor nu ar trebui să afecteze rolul CSM, care, în componenţa sa plenară, reprezintă garantul independenţei justiţiei, ceea ce înseamnă că toate atribuţiile CSM care privesc aspectele generale şi comune ale carierei magistraţilor şi organizarea instanţelor şi parchetelor trebuie să aparţină în exclusivitate Plenului CSM, şi nu secţiilor CSM. 17. Secţiile CSM sunt menţionate în mod expres de art. 134 alin. (2) din Constituţie doar cu privire la îndeplinirea rolului acestora de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. O precizare similară lipseşte însă din cuprinsul art. 134 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală. Aceste dispoziţii statuează rolul CSM ca întreg, respectiv al Plenului său de 19 membri, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor în general - atât pentru propunerea către Preşedintele României a numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, cât şi pentru alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. 18. Împrejurarea că există secţii separate în privinţa judecătorilor sau a procurorilor nu implică faptul ca hotărârile pronunţate de aceste secţii să fie definitive ori plângerile formulate împotriva lor să fie soluţionate tot de către fiecare secţie în cauză. Arhitectura constituţională a CSM, organ colegial, implică atacarea la Plen a hotărârilor fiecărei secţii, cu excepţia celor în materie disciplinară, care pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 134 alin. (3) din Constituţie. 19. Singura formă prin care se poate efectua separarea strictă a carierelor judecătorilor şi procurorilor, fără ca o astfel de modificare să fie neconstituţională, este revizuirea prealabilă a Legii fundamentale. În Franţa şi Belgia însă, modele constituţionale tradiţionale şi pentru România, preşedinţii instanţelor supreme s-au pronunţat recent pentru unitatea magistraturii în cadrul aceluiaşi consiliu. 20. În plus, introducerea, în art. I pct. 25 din legea examinată, a alin. (3) al art. 30 din Legea nr. 317/2004 (prin care secţiile CSM dispun măsuri în situaţiile în care este afectată independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională a unui judecător sau procuror) încalcă flagrant rolul Plenului CSM de garant al independenţei justiţiei. Aşa cum s-a arătat constant în rapoartele MCV, CSM ar trebui să stabilească dacă pot fi întreprinse măsuri suplimentare pentru a furniza un sprijin adecvat magistraţilor împotriva cărora sunt îndreptate critici ce subminează independenţa justiţiei. 21. Art. I pct. 59, cu referire la modificarea alin. (1)-(5) ale art. 55 din Legea nr. 317/2004, este criticat în privinţa noilor soluţii legislative cuprinse la alin. (1) şi (3) ale art. 55, prin care sunt stabilite cazurile de revocare din funcţia de membru ales al CSM, precum şi procedura de revocare în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), în care persoanei în cauză „îi este retrasă încrederea“. Se susţine că aceste dispoziţii încalcă art. 1 alin. (5), precum şi art. 133 şi art. 134 coroborat cu art. 124 şi art. 125 din Constituţie, având în vedere că noul motiv al revocării ce constă în „retragerea încrederii“ nesocoteşte raţionamentul avut în vedere de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 196/2013, prin care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004. Astfel, se arată că, şi în cazul acestui nou motiv de revocare, se menţin aceleaşi motive pentru care Curtea a constatat că sintagma „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“ - motiv de revocare din funcţia de membru ales al CSM, judecător sau procuror - este neclară, fiind de natură a expune membrul CSM unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. Curtea a arătat, cu acel prilej, că membrii aleşi ai CSM îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi art. 134 coroborate cu art. 124 şi art. 125 din Constituţie. 22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 23. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/1.212 din 7 februarie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliul Superior al Magistraturii este neîntemeiată. 24. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă invocate se arată că nu poate fi reţinută încălcarea principiului bicameralismului, deoarece nu sunt întrunite cele două condiţii cumulative esenţiale statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, respectiv: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între cele două forme (în acest sens este invocată Decizia nr. 718/2017). 25. Nu poate fi reţinută ca întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului respectării legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la anumite dispoziţii invocate din Legea nr. 24/2000. Astfel, în legătură cu documentele de motivare şi stilul explicativ şi clar al acestora, aşa cum prevede art. 32 alin. (1) din legea menţionată, se arată că legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate a fost înaintată în faza de proiect însoţită de o expunere de motive, iar Legea nr. 24/2000 nu prevede dimensiunea expunerii de motive, ci conţine prevederi generale cu privire la conţinutul acesteia. În continuare sunt redate considerente relevante din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la condiţiile calitative ale previzibilităţii, accesibilităţii şi clarităţi, ce definesc exigenţele specifice normei juridice (Decizia nr. 189/2006, nr. 903/2010, nr. 26/2012 şi nr. 743/2011). 26. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă invocate se arată că interpretarea, de către autorii sesizării, a prevederilor art. 133 şi art. 134 din Legea fundamentală este eronată, deoarece art. 30, art. 40, art. 41 şi art. 55 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt modificate prin legea examinată, dezvoltă teza constituţională privind rolul, structura şi atribuţiile CSM. Aceste norme constituţionale se coroborează cu cele ale art. 73 alin. (3) lit. l), potrivit cărora organizarea şi funcţionarea CSM se reglementează prin lege organică, ceea ce îndrituieşte legiuitorul ordinar de a stabili regulile de organizare şi funcţionare ale CSM, cu respectarea condiţiilor generale impuse de Legea fundamentală în art. 133 şi art. 134. Printr-un raţionament ad absurdum ar însemna că toate dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care nu sunt prevăzute în Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece ele „adaugă“ la Constituţie. 27. Cu privire la revocare se arată că Legea nr. 317/2004 a stabilit în mod concret, prin mai multe articole, cine poate solicita revocarea membrilor CSM, motivele pentru care se poate solicita revocarea, care este procedura de adoptare a revocării. Aceste proceduri sunt menţionate în legea organică şi, nefiind combătute prin alte texte constituţionale, au fost reţinute şi implicit urmează a fi promulgate. În concluzie, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată. 28. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 29. La dosarul cauzei, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, precum şi domnul Miron Damian au depus, în calitate de amicus curiae, câte un memoriu cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 30. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 31. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. 32. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 privind principiul bicameralismului, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligaţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate şi prevederile art. 3 alin. (1), art. 6, art. 16, art. 30 alin. (1) lit. a) şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. 33. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii. 34. Cu privire la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost semnată de un număr de 51 deputaţi, dintre care trei deputaţi au semnat, însă, şi o altă obiecţie de neconstituţionalitate privind aceeaşi lege, cu care Curtea a fost, de asemenea, sesizată. Mai exact, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, depusă la Curtea Constituţională la data de 27 decembrie 2017 şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.978A/2017, a fost semnată de un număr de 52 de deputaţi, dintre care 51 aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi 1 deputat neafiliat. Între semnatarii acestei sesizări se regăsesc doamna deputat Ana-Adriana Săftoiu, domnul deputat Ionel Palăr şi domnul deputat Ovidiu-Ioan Sitterli, care au semnat şi prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, vizând aceeaşi lege. 35. Or, deputaţii şi senatorii nu pot semna două sau mai multe obiecţii de neconstituţionalitate, actul semnării fiind unul unic şi univoc în privinţa susţinerii unei singure astfel de sesizări. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceloraşi deputaţi/senatori să li se confere îndreptăţirea de a sesiza la nesfârşit Curtea Constituţională, cu privire la una şi aceeaşi lege, ceea ce ar duce la tergiversarea sine die a promulgării legii. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că legiuitorul constituant a dat dovadă de o atenţie deosebită în privinţa configurării subiectului colectiv de sorginte parlamentară care poate sesiza Curtea Constituţională; astfel, acesta a avut în vedere, pe de o parte, fixarea unui anumit grad de reprezentativitate a acestui subiect colectiv, raportat la numărul total al deputaţilor/senatorilor, iar, pe de altă parte, crearea tuturor condiţiilor necesare pentru a permite opoziţiei parlamentare să se exprime. În consecinţă, Curtea constată că intenţia legiuitorului constituant, în urma configurării acestui subiect colectiv ţinând cont de cele două raţiuni antereferite, a fost aceea de a pune la dispoziţia opoziţiei parlamentare un mecanism constituţional suplu, apt să deschidă calea controlului a priori de constituţionalitate, şi nu să blocheze legea în această fază ca urmare a sesizării repetate a Curţii Constituţionale de către aceiaşi deputaţi/senatori care îşi exercitaseră deja dreptul de sesizare. Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa celorlalţi titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, astfel încât Preşedintele României, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului îşi pot exercita o singură dată dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate vizând una şi aceeaşi lege. 36. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă, eliminând din numărul celor 51 de deputaţi care au sesizat Curtea Constituţională pe cei trei deputaţi care au semnat, aşadar, două sesizări de neconstituţionalitate în mod succesiv, rezultă că numărul celor care au semnat în mod valid obiecţia de neconstituţionalitate aflată pe rolul instanţei constituţionale este de 48 de deputaţi. Prin urmare, Curtea constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la titularii dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată valid de 48 de deputaţi, şi nu de un număr de cel puţin 50, astfel cum prevede art. 146 lit.a) teza întâi din Constituţie. 37. În legătură cu numărul minim de 50 de deputaţi sau 25 de senatori necesar pentru sesizarea Curţii Constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nu sunt valide sesizările semnate de un număr mai mic de deputaţi, respectiv senatori şi că sesizările trebuie semnate distinct de către deputaţi şi senatori, chiar şi în situaţia în care legea a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, constatând că în cuprinsul listei celor 50 de deputaţi care au semnat obiecţia de neconstituţionalitate figura şi un senator, Curtea a stabilit că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50, drept care Curtea, nefiind legal sesizată, nu s-a putut pronunţa asupra obiecţiei de neconstituţionalitate formulate (Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995). Într-o altă cauză, fiind sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate de către un grup de 53 de deputaţi şi 11 senatori, Curtea a reţinut că numărul senatorilor fiind inferior celui de 25 de senatori prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, Curtea este legal sesizată numai de către grupul de deputaţi (Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). În acelaşi sens, Curtea a statuat, fiind sesizată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori, că, dintre aceştia, doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. a) teza întâi (Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 21). 38. Astfel, Curtea constată neîndeplinirea cerinţelor constituţionale fixate prin art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, ceea ce produce efecte dirimante în privinţa analizării respectării celorlalte condiţii de admisibilitate menţionate la paragraful 34 al prezentei decizii. Prin urmare, având în vedere că nu a fost legal sesizată, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă şi, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, o va respinge ca atare. 39. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*,────────── * Cu opinia separată a doamnei judecător Livia Doina Stanciu, în sensul menţinerii argumentării cuprinse în Opinia separată formulată la Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018. ────────── CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
