Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.910/1/2023
┌─────────────────┬────────────────────┐
│ │- preşedintele │
│ │Secţiei penale a │
│Eleni Cristina │Înaltei Curţi de │
│Marcu │Casaţie şi Justiţie,│
│ │preşedintele │
│ │completului │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Constantin Epure │- judecător la │
│ │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Maricela Cobzariu│- judecător la │
│ │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Dan-Andrei Enescu│- judecător la │
│ │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Lia Savonea │- judecător la │
│ │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la │
│ │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Valentin-Gheorghe│- judecător la │
│Chitidean │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la │
│Cîrnaru │Secţia penală │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Ilie-Iulian │- judecător la │
│Dragomir │Secţia penală │
└─────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 8.371/118/2021/a1*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "1. Aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală?2. În aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - cu eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale - este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare?3. Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală - în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din dispoziţia procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuţiei de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiţionări în afara efectuării acestora din dispoziţia scrisă a procurorului?" 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023. 3. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu. 4. La şedinţa de judecată a participat doamna Elena-Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 3 aprilie 2023. 5. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal. 6. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 7. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Braşov, Tribunalul Brăila, Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia, Tribunalul Cluj, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Covasna, Tribunalul Dolj, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Gorj, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Olt, Tribunalul Prahova, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Brăila, Judecătoria Buftea, Judecătoria Buzău, Judecătoria Calafat, Judecătoria Caracal, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Corabia, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Craiova, Judecătoria Deva, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Haţeg, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Huşi, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Motru, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Novaci, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Orşova, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Petroşani, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Rupea, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Videle şi Judecătoria Zimnicea. 8. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că prezenta sesizare este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. 9. Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, susţinând că prezenta sesizare tinde, de fapt, la rezolvarea unor aspecte ce ţin de particularităţile modului în care s-a derulat urmărirea penală, iar nu la o dezlegare de principiu a unor chestiuni de drept care să fie lămuritoare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 200 alin. (1) şi (2) şi art. 201 din Codul de procedură penală. 10. A menţionat că, prin prima întrebare formulată, se urmăreşte, în realitate, clarificarea corelaţiei dintre normele procesual penale ce reglementează instituţia delegării, ca dispoziţie generală şi, respectiv, specială. 11. Cu privire la cea de-a doua întrebare a arătat că se pune problema incidenţei nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate de organele de cercetare, în urma delegării de către procurorul care are competenţa de a efectua urmărirea penală, fiind vorba, practic, de limitarea delegării, or condiţiile acesteia sunt în mod expres prevăzute de dispoziţiile art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. 12. De altfel, a susţinut că şi în considerentele Deciziei nr. 21/2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se face vorbire, în mod expres, de limitele delegării. 13. Referitor la cea de-a treia întrebare a învederat că din lecturarea încheierii de sesizare se poate observa că aceasta este desprinsă din cea de-a doua întrebare formulată, vizând un caz particular de delegare. 14. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 15. Prin Încheierea din data de 25 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "1. Aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală? 2. În aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - cu eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale - este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare?3. Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală - în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din dispoziţia procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuţiei de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiţionări în afara efectuării acestora din dispoziţia scrisă a procurorului?" II. Expunerea succintă a cauzei 16. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul H.E. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa. 17. Prin încheierea contestată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul H.E., trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 10 noiembrie 2021, emis de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, tentativă la trafic de persoane, prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 217 din Codul penal şi art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în referire la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) din Codul penal combinat cu art. 210 alin. (1) lit. b) din Codul penal raportat la art. 182 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1), (4) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 77 lit. a) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal şi viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. 18. Instanţa de trimitere a reţinut în cuprinsul încheierii de sesizare că, prin memoriul depus la data de 28 ianuarie 2021, inculpatul H.E., prin apărătorul ales, în temeiul art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, a formulat mai multe cereri şi excepţii adresate judecătorului de cameră preliminară, astfel: 1. excepţia de nelegalitate a actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin raportare la încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispoziţiile art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală, constând în nesocotirea dispoziţiilor ce atribuie procurorului, în mod obligatoriu, competenţa de a efectua urmărirea penală, ca urmare a efectuării, de către acesta, în mod nemijlocit, doar a câte unei audieri a inculpaţilor, celelalte acte de urmărire penală fiind efectuate, prin delegare, de către organele de poliţie judiciară din cadrul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa, fără ca procurorul să justifice imposibilitatea efectuării în mod nemijlocit a acestor acte, conform art. 201 din Codul de procedură penală, combinat cu art. 200 din Codul de procedură penală; 2. excepţia de nelegalitate a ascultării ca martor a două persoane vătămate care s-au constituit parte vătămată; 3. nelegalitatea administrării probelor constând în ascultarea persoanelor audiate de către organul de urmărire penală, deşi aceasta era obligatorie la audierea unora dintre părţile vătămate, care erau minori, fiind contestată menţiunea din procesele-verbale de ascultare privind lipsa mijloacelor tehnice; 4. nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil; 5. neregularitatea actului de sesizare a instanţei, privind descrierea deficitară a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat. 19. În consecinţă, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală, efectuate cu încălcarea prevederilor legale şi excluderea probelor nelegal administrate din ansamblul materialului probator. 20. În primul ciclu procesual al procedurii desfăşurate în camera preliminară, prin încheierea din data de 15 martie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe de judecată a respins, ca nefondate, excepţiile şi cererile formulate de inculpatul H.E. 21. Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul H.E. 22. Prin încheierea din 7 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de inculpatul H.E., fiind desfiinţată, în parte, încheierea contestată, pentru lipsa de motivare a dispoziţiei de respingere a cererilor şi excepţiilor formulate de inculpat, precum şi rejudecarea acestora de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa. 23. În cel de-al doilea ciclu procesual, inculpatul H.E. a susţinut aceleaşi cereri şi excepţii, subliniind că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la înregistrarea audierilor s-a datorat efectuării acestor acte de urmărire de către organul judiciar delegat, la sediul acestuia - sediul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa -, iar nu la sediul unităţii de parchet, unde existau mijloacele tehnice necesare, tocmai în contextul delegării efectuării acestor acte. 24. Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Constanţa a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul H.E., expunând următoarele argumente: 1. În ceea ce priveşte aplicarea art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală, „... delegarea fiind realizată pentru respectarea principiului celerităţii, iar ca motiv al delegării, art. 201, cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, trebuie remarcat că şi încărcătura cauzelor şi a actelor efectuate de procuror poate determina legal o delegare, nefiind dovedită vreo nelegalitate care să fi avut loc cu ocazia audierilor efectuate în faza urmăririi penale“. 2. În ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, „... se constată că urmărirea penală a fost începută in rem, deoarece nu existau date suficiente care să conducă la o anumită persoană. Nu orice nemulţumire sau dezavantaj faţă de inculpat, dar act procedural care respectă legea, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare“. 3. „În ceea ce priveşte nelegalitatea audierii în calitate de martor a numitelor ... şi ... precizează că depoziţiile au fost coroborate cu restul probatoriului pentru a putea aprecia că acele persoane sunt vătămate, iar dispoziţiile Codului de procedură penală obligă (la - n.r.) respectarea anumitor prevederi în momentul în care o persoană este audiată în calitate de martor, prevederi care au fost respectate, nefiind nimic de natura evidenţei, cum afirmă apărarea, deoarece orice nelegalitate trebuie dovedită în mod expres spre a fi admisă.“ 25. Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul H.E., criticând modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate/invocate, reiterând susţinerile şi argumentele expuse la prima instanţă. 26. În susţinerea unuia dintre motivele contestaţiei s-au solicitat, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor art. 200 din Codul de procedură penală de către procuror la emiterea actului de delegare, relaţii privind imposibilitatea efectuării actelor de urmărire ce au făcut obiectul delegării, cererea fiind admisă. 27. Prin Adresa nr. 64/II/2023, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa a comunicat mai multe motive în considerarea cărora s-a concluzionat că procurorul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua personal toate activităţile de urmărire penală care s-au desfăşurat pe parcursul a circa cinci luni, sub imperativul celerităţii reclamate de măsurile preventive. S-a menţionat că urmărirea penală a presupus investigarea a numeroase infracţiuni, cercetarea şi audierea unui număr mare de persoane şi utilizarea unor metode speciale de cercetare si supraveghere pe o arie teritorială extinsă, cauza având o complexitate medie spre mare. Totodată, au fost expuse activităţile în care a fost implicat procurorul de caz în perioada de referinţă: efectuarea urmăririi penale în 147 de dosare, cu 170 de suspecţi sau inculpaţi, dintre care 26 având măsuri preventive; soluţionarea a 13 lucrări generale (petiţii, informări ş.a.); participarea la trei şedinţe de judecată; efectuarea timp de patru săptămâni a serviciului pe unitate ce presupune asigurarea permanenţei la evenimente (24 de ore din 24) şi asigurarea zilnică a serviciului de audienţe. S-a precizat că, în anul 2021, procurorul de caz nu a putut efectua nicio zi de concediu de odihnă. 28. La termenul de judecată din data de 13 aprilie 2023, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat, a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemelor de drept expuse anterior. 29. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 30. S-a susţinut că solicitarea pronunţării unei hotărâri prealabile apare ca necesară şi pentru a elimina aprecierea privind caracterul arbitrar al măsurilor dispuse de către procuror - deseori extrem de subiectivă - atât a persoanelor implicate în soluţionarea unei cauze penale, a profesioniştilor, cât şi a opiniei publice, asupra regulilor ce guvernează efectuarea urmăririi penale, generând previzibilitate şi caracterul unitar al modului de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală, conducând la adecvarea conduitei procesuale a persoanelor şi autorităţilor implicate, activ sau pasiv, în aplicarea normelor procedurale, inclusiv sub aspectul generării unui efect inhibitor al formulării unor cereri şi excepţii devenite vădit nefondate sau sub aspectul reconfigurării abordării instituţiei delegării efectuării unor acte de urmărire penală de către procuror. 31. S-a arătat că sesizarea ridică în faţa instanţei supreme stabilirea existenţei/inexistenţei unor raporturi de tip normă generală - normă specială, respectiv clarificarea limitelor de aplicare a unor dispoziţii derogative de la norme de procedură a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută. 32. Potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror în două ipoteze distincte: a) în mod obligatoriu, în cazurile prevăzute de lege [cum este situaţia prevăzută de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală], potrivit art. 324 alin. (1) din Codul de procedură penală; b) în ipoteza prevăzută de art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmărirea penală este efectuată opţional, voluntar de către procuror. 33. În ambele ipoteze, procurorul este considerat organ de urmărire penală, inclusiv în raport cu prevederile art. 201 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, atrăgând, în conformitate cu prevederile art. 201 alin. (2) din Codul de procedură penală, aplicarea, în ceea ce priveşte delegarea dispusă de către organul de urmărire penală, în favoarea unui organ judiciar inferior, a dispoziţiilor art. 200 din Codul de procedură penală. 34. S-a subliniat că raportul de subordonare ierarhic funcţională a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi la D.I.I.C.O.T. este necontestat, aspect ce determină aprecierea calităţii acestora de organ de urmărire penală inferior, din punct de vedere procedural, faţă de procurorul din cadrul structurii specializate, aspect ce rezultă din prevederile de ansamblu cuprinse în art. 55 din Codul de procedură penală, în mod specific din cele cuprinse în art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală, aspect ce se regăseşte şi în raport cu organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare din cadrul birourilor locale de combatere a criminalităţii organizate, din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române. 35. S-a menţionat că, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016, delegarea efectuării unor acte de urmărire penală de către procurorul structurii specializate, ce este obligat să efectueze urmărirea penală, către organele judiciare din subordine, este apreciată ca nefiind în niciun fel condiţionată sau limitată la prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sau art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală, în măsura în care actele efectuate din dispoziţia procurorului sunt considerate a fi efectuate în numele acestuia. 36. Conţinutul şi efectele acestei dispoziţii sunt neclare, putând intra în contradicţie cu prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu eventuala aplicare a prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, raportate la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017, care a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă ce nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei, a organului de urmărire penală. 37. Ca atare, s-a opinat că este necesar a se clarifica dacă sintagma „sunt efectuate în numele acestuia“ asigură actelor efectuate un caracter nemijlocit, fiind considerate acte efectuate chiar de către procuror, situaţie în care limitările şi condiţionările prevăzute de art. 324 şi, respectiv, art. 200 combinat cu art. 201 din Codul de procedură penală nu mai au eficienţă sau au caracterul unor acte efectuate de către organul de urmărire penală prin intermediul organului delegat, fiind valabil efectuate numai dacă se regăsesc în cadrul limitelor delegării şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege cu privire la delegare. 38. De asemenea, s-a apreciat că este necesar a se clarifica dacă normele de procedură prevăzute de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o normă specială în raport cu cele conţinute de art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală sau dacă prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală se completează cu cele prevăzute de art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală - în mod specific, în ipoteza în care procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, potrivit unei prevederi legale. 39. În măsura în care prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt considerate norme speciale în raport cu prevederile art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală, efectul concret al acestei interpretări ar conferi procurorului, în calitate de organ de urmărire penală, capacitatea de a face inaplicabile prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, fără o justificare concretă, verificabilă în cadrul controlului judiciar atribuit judecătorului de cameră preliminară, chiar şi în situaţia existenţei posibilităţii de a efectua acte de urmărire penală din competenţa obligatorie, transferând caracterul obligatoriu, onerativ, al prevederilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală într-unul opţional, supletiv, sau limitat la actele prevăzute de art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală. 40. În acest context, raportat la sancţiunea prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a unei eventuale încălcări a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuarea cvasitotalităţii actelor de urmărire penală prin delegarea dispusă de procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, în favoarea unor ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară ce efectuează aceste acte în numele său, se impune a se clarifica dacă poate fi supusă controlului judiciar efectuat de către judecătorul de cameră preliminară, în aplicarea dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, prin raportare concretă la respectarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în raport cu o anumită proporţie, un anumit volum al efectuării actelor prin delegare, luând în considerare spiritul dispoziţiilor ce instituie norme obligatorii de competenţă materială, sau controlul judiciar se limitează doar la verificarea formală a existenţei dispoziţiei scrise de delegare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate 41. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării. 42. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, cu precizarea că hotărârile judecătoreşti ataşate nu reflectă existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale asupra problematicii prezentei proceduri preliminare. 43. 1) Cu privire la prima problemă supusă dezlegării, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală privind condiţiile delegării în ipoteza reglementată de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare, de către procuror, într-o cauză în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de acesta, este condiţionată de respectarea respectivelor dispoziţii, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de: curţile de apel Bucureşti, Braşov, Iaşi, Bacău, Galaţi, Suceava, Timişoara şi Craiova, tribunalele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Neamţ, Prahova, Ilfov, Hunedoara, Sălaj, Vaslui, Gorj, Mehedinţi şi Dolj şi judecătoriile Ploieşti, Iaşi, Paşcani, Răducăneni, Vaslui, Huşi, Bârlad, Buftea, Rupea, Baia Mare, Buzău, Câmpina, Vălenii de Munte, Craiova, Băileşti, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Haţeg, Petroşani, Drobeta-Turnu Severin, Corabia, Novaci, Strehaia, Motru şi Bolintin-Vale. 44. În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea efectuării actelor de urmărire penală dată organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare de către procuror nu este condiţionată de realizarea condiţiilor prevăzute de art. 201 cu referire la art. 200 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de tribunalele Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Constanţa, Braşov, Sibiu, Alba, Covasna, Iaşi, Galaţi, Tulcea şi Olt, precum şi de Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia şi judecătoriile Alba Iulia, Oneşti, Brăila, Cornetu, Roşiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Videle, Negreşti-Oaş, Hârlău, Râmnicu Sărat, Caracal, Calafat, Târgu Cărbuneşti, Vânju Mare şi Orşova. 45. În cadrul ambelor opinii, s-a exprimat însă necesitatea emiterii de către procuror a unei ordonanţe, cu respectarea condiţiei negative prevăzute de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind actele şi măsurile procesuale care nu pot face obiectul delegării. 46. 2) În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă supusă dezlegării, respectiv limitele delegării actelor de urmărire penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că delegarea nu este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării acestora de către procuror însuşi sau la un/o anume volum/proporţie, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bucureşti, Galaţi, Bacău, Suceava şi Timişoara, tribunalele Ialomiţa, Ilfov, Sibiu, Alba, Sălaj, Constanţa, Iaşi, Brăila, Covasna, Tulcea, Dolj şi Olt şi judecătoriile Ploieşti, Cornetu, Videle, Rupea, Întorsura Buzăului, Oneşti, Hârlău, Răducăneni, Huşi, Alba Iulia, Baia Mare, Negreşti-Oaş, Brăila, Câmpina, Vălenii de Munte, Caracal, Vânju Mare, Orşova, Novaci, Strehaia şi Bolintin-Vale. 47. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că dispoziţiile legale nu impun o asemenea limitare. 48. În opinia contrară, s-a apreciat că delegarea este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării acestora de procuror şi/sau la un/o anume volum/proporţie, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Craiova şi Iaşi, tribunalele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Giurgiu, Teleorman, Prahova, Hunedoara, Galaţi, Neamţ, Vaslui, Gorj şi Mehedinţi, precum şi de Tribunalul Bucureşti şi instanţele arondate acestuia şi judecătoriile Iaşi, Paşcani, Buzău, Vaslui, Bârlad, Buftea, Roşiori de Vede, Zimnicea, Alexandria, Turnu Măgurele, Craiova, Băileşti, Segarcea, Târgu Jiu, Deva, Haţeg, Petroşani, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Cărbuneşti, Calafat şi Corabia. 49. Argumentele prezentate în susţinerea acestei opinii s-au referit fie la dispoziţiile art. 200 alin. (1) din Codul de procedură penală, fie au antamat chestiuni vizând natura actelor de urmărire penală delegate şi exercitarea atributului delegării în limitele scopului în care a fost reglementat. 50. 3) Referitor la cea de-a treia problemă supusă dezlegării, respectiv dacă dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016 privind efectuarea unor acte de urmărire penală de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din dispoziţia procurorului, în numele acestuia, înlătură dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, opiniile exprimate de instanţe au fost în sensul că dispoziţiile legale menţionate nu înlătură obligativitatea efectuării urmăririi penale de procuror. 51. Au fost exprimate izolat opinii care nu se circumscriu însă limitelor în care chestiunea de drept a fost supusă dezlegării. V. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă 52. În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, fiind pronunţate în procedura de cameră preliminară în cauze în care urmărirea penală a avut ca obiect infracţiuni date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. 53. Astfel, hotărârile judecătoreşti transmise conturează caracterul unitar al jurisprudenţei în materie, în sensul că normele procesual penale nu instituie o limită cantitativă sau calitativă a actelor de urmărire penală ce pot fi delegate de procuror şi nici existenţa unei situaţii excepţionale; efectuarea urmăririi penale de către procuror nu presupune ca toate actele de urmărire penală sau majoritatea acestora, sub aspect numeric, să fie realizate de către acesta; cât priveşte caracterul propriu al urmăririi penale, acesta rezidă în efectuarea de către procuror a tuturor actelor de dispoziţie care nu pot forma obiectul delegării raportat la art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală. 54. În acest sens, sunt relevante considerentele următoarelor hotărâri prin care au fost considerate ca nefondate cererile privind excluderea de probe din motive similare: Încheierea nr. 66/CP din data de 7 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală, în Dosarul nr. 1.073/99/2021/a1; Încheierea nr. 141/CP din data de 27 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală, în Dosarul nr. 7.008/99/2019/a1; Încheierea nr. 162/2021 din data de 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1; Decizia penală nr. 41/2022 din data de 10 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.594/112/2021/a1; Încheierea nr. 62/CP/2021 din data de 28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală, în Dosarul nr. 219/112/2021/a1 şi Încheierea din data de 18 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală, în Dosarul nr. 4.565/112/2017/a1. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 55. 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021, relevantă sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 56. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: - Încheierea nr. 135 din 15 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a reţinut că: ".... în ceea ce priveşte critica formulată de contestatorul A privind nerespectarea competenţei materiale şi personale a organului de urmărire penală, nelegalitatea administrării probelor exclusiv de organele de cercetare penală, ca urmare a delegării, iar nu în mod nemijlocit de către procuror, Înalta Curte reţine că, în situaţiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) şi art. 201 din Codul de procedură penală. Sub un prim aspect, se constată că în speţă au existat mai multe ordonanţe de delegare a organelor de cercetare penală a poliţiei judiciare, ... însă actele/activităţile delegate nu sunt dintre cele exceptate de la delegare, care ar fi trebuit să fie efectuate exclusiv de procuror, personal, prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală. Cât priveşte ordonanţa de delegare a procurorului, având ca obiect audierea de martori de către organele de poliţie, aceasta nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca aceasta să facă referire la alte elemente de natură a le identifica. De asemenea, este legală audierea martorilor realizată în baza unei ordonanţe prin care procurorul dispune, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliţie şi care cunoaşte informaţii utile cauzei. Menţionarea expresă a identităţii martorilor audiaţi de organul de cercetare penală în cuprinsul ordonanţei de delegare, astfel cum a susţinut contestatorul inculpat, nu reprezintă o cerinţă de legalitate prevăzută de vreo dispoziţie procedurală, în practică un astfel de demers fiind, de cele mai multe ori, imposibil şi deloc practic. Ca atare, critica inculpatului A privind ordonanţa de delegare din 31.07.2020, prin care organul de cercetare penală a fost delegat să identifice şi să audieze martorii oculari ai evenimentului sesizat, fără menţionarea numelor acestora, nu pune în discuţie o problemă de competenţă a organului de cercetare penală (sancţionat cu nulitatea), ci vizează forma ordonanţei de delegare, astfel că solicitarea de excludere a probelor administrate în baza delegării este neîntemeiată. - Încheierea nr. 363 din 16 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care cuprinde, între altele, următoarele considerente: „... în situaţiile în care este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acesta să poată dispune ca anumite acte de urmărire penală să fie realizate de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, prin delegare, conform art. 324 alin. (3) şi art. 201 din Codul de procedură penală. Reţinând aceste considerente teoretice, judecătorul de cameră preliminară precizează că sensul dispoziţiei legale, ultim menţionată, este acela de a se evita delegarea efectuării tuturor actelor de urmărire penală, practic a delegării totale a competenţei, iar nu de a se stabili punctual şi individualizat fiecare act ce trebuie efectuat, pentru că în practică ar fi imposibil, fiind o serie de situaţii în care organul de cercetare penală este delegat să efectueze un anumit act, iar în urma efectuării acelui act la faţa locului se impune realizarea unor noi acte de urmărire penală. În acest caz, dacă nu ar exista o marjă de libertate a organului de cercetare penală să îndeplinească şi actele care rezultă din efectuarea primului act s-ar restrânge în mod nejustificat sensul dispoziţiei de reglementare a art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Ordonanţele amintite, respectiv din data de 21.09.2020 şi 10.06.2020, sunt motivate, în primul rând, de o mai bună administrare a activităţii, soluţionarea cu celeritate a cauzei şi desfăşurarea în bune condiţii a urmăririi penale, precum şi de necesitatea de a se stabili toate persoanele care au legătură cu activitatea infracţională cercetată, îndeplinind astfel cerinţele art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală. Astfel, ordonanţa procurorului având ca obiect, printre alte mijloace de probă, şi audierea de martori de către organele de poliţie nu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu identitatea exactă a persoanelor care urmează să fie audiate, fiind suficient ca procurorul de caz să dispună, cu caracter general, audierea oricărei persoane identificate de organul de poliţie şi care cunoaşte informaţii utile cauzei. Faptul că procurorul a apreciat că pentru buna desfăşurare a activităţii de urmărire penală se impune delegarea unor lucrători de poliţie judiciară nu afectează sub niciun aspect legalitatea probelor astfel obţinute, întrucât Codul de procedură penală dispune expres că procurorul are această posibilitate, iar lucrătorul de poliţie judiciară este obligat să aducă la îndeplinire această delegare de atribuţii. Orice altă interpretare ar suprima o dispoziţie expresă a art. 324 din Codul de procedură penală şi, mai mult, ar lăsa fără nicio aplicare norma procedurală ce stabileşte că lucrătorii de poliţie judiciară sunt sub conducerea şi supravegherea procurorului, iar dispoziţiile sunt obligatorii şi prioritare. În acest context, examinând aspectele prezentate de inculpat cu privire la nelegalitatea audierii martorilor indicaţi (fila 127 din dosarul I.C.C.J), judecătorul de cameră preliminară constată că aceştia au fost audiaţi de organele de cercetare penală cu respectarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv în baza ordonanţelor de delegare emise de procuror, având în vedere că urmărirea penală s-a efectuat în condiţiile art. 88^1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, deci obligatoriu de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie raportat la calitatea de magistrat a inculpatului. Totodată, din conţinutul celor două ordonanţe vizate de criticile de nelegalitate ale inculpatului, reiese faptul că obiectul delegării ofiţerilor de poliţie judiciară l-a constituit exclusiv efectuarea unor acte procedurale specifice fazei de urmărire penală (administrarea unor mijloace de probă) permise de prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală şi nu a unor acte procesuale prevăzute în competenţa exclusivă a procurorului şi care nu ar putea forma obiectul acestui demers. Sub acest aspect, este relevant faptul că activităţile efectuate în cauză de către organele de poliţie judiciară se înscriu între activităţile ce puteau fi valabil delegate de către procuror şi nu vizează efectuarea în întregime a acestor activităţi de urmărire penală ce ar fi implicat o nerespectare a dispoziţiei legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în cauză. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară precizează că nu poate fi întemeiată solicitarea inculpatului privind constatarea necompetenţei organelor de cercetare penală şi de aplicare a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) raportat la art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală şi a Deciziei CCR nr. 302/2017 raportat la faptul că, în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale îi aparţine în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliţiei judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală, cum greşit se susţine în cuprinsul excepţiilor invocate. Aspectele menţionate se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudenţă la care face referire, de altfel, chiar şi inculpatul. Pe de altă parte, trebuie subliniat că menţiunea din ordonanţa de delegare referitoare la „administrarea oricăror mijloace de probă care să contribuie la soluţionarea cauzei sub toate aspectele“, în raport cu care apărarea a invocat nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa exclusivă a procurorului în efectuarea urmăririi penale (subsecvent încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează dreptul de delegare şi limitele în care procurorul poate dispune ca anumite activităţi să se efectueze de organele de cercetare penală), nu afectează valabilitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză prin delegare, în condiţiile în care activităţile astfel realizate se regăsesc între cele ce puteau fi valabil delegate organului de cercetare penală, potrivit art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală şi, în niciun caz, în speţă, nu se poate reţine ca urmărirea penală să fi fost efectuată în întregime de organele de cercetare penală." 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 57. Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VI. Jurisprudenţa internaţională relevantă 58. Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. VII. Opinia specialiştilor consultaţi 59. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunilor de drept supuse examinării, fiind transmise următoarele puncte de vedere: 60. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale a opinat în sensul că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. 61. Astfel, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte a treia condiţie, şi anume ca problema de drept, obiect al sesizării, să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei, este necesar a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 7 iulie 2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, o chestiune de drept formulată în următorii termeni: „Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ 62. S-a mai arătat că accepţiunea sintagmei „soluţionare pe fond a cauzei“ în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă din aceleaşi considerente ale deciziei de mai sus: „În acest sens, jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 14/2017 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, Decizia nr. 21/2019 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Decizia nr. 11/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), prin care s-a statuat că, din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, este fără echivoc“. 63. Cu referire la natura întrebărilor din prezenta sesizare s-a apreciat că: Toate cele trei întrebări [dacă delegarea întemeiată pe prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală, dacă delegarea este limitată la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către procuror sau la un/o anume volum/proporţie a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare şi dacă dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2016 derogă sau nu de la prevederile art. 56 alin. (3), art. 200 şi art. 201 din Codul de procedură penală] nu contribuie în mod determinant la rezolvarea acţiunii penale şi/sau civile, ci la modul în care operează delegarea de competenţă. Această problemă este subsidiară rezolvării fondului. 64. În cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, analiza legalităţii administrării probelor se face prin raportare la competenţa acestuia, iar nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale. Or, în speţă, nu s-au invocat excepţii de necompetenţă a procurorului pentru a putea fi luată în discuţie o asemenea nelegalitate, ci o necompetenţă a organelor poliţiei judiciare delegate. În consecinţă, soluţionarea contestaţiei în camera preliminară nu depinde de problemele de drept invocate, întrucât verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se realizează prin raportare la procuror, iar nu la alte organe. 65. În legătură directă cu condiţia legăturii chestiunii de drept ridicate cu soluţionarea fondului cauzei, se impune a se avea în vedere şi împrejurarea ca problema de drept ridicată să fie o veritabilă problemă de drept penal şi/sau procesual penal, cu caracter dificil, să aibă caracter de noutate şi să merite o rezolvare de principiu, în raport cu potenţialul de a genera interpretări diferite în practica judiciară. Această condiţie este expresia principiului de minimis non curat praetor, opinându-se că, în speţă, nici aceasta nu este îndeplinită. 66. Cele trei întrebări ce constituie obiectul chestiunii de drept reprezintă, în esenţă, întrebări standard, la care se poate da un răspuns simplu, pe baza textelor incidente din Codul de procedură penală. Este evident că dispoziţiile art. 200-201, fiind situate în partea generală a legii de procedură, vor reprezenta lex generalis în domeniu, adică se vor aplica în toate situaţiile în care este vorba de instituţia delegării, mai puţin în care prin lex specialis se derogă în sens contrar. Or, cât timp art. 324 din Codul de procedură penală nu conţine norme derogatorii, aplicarea lex generalis nu este înlăturată. A considera că art. 324 din Codul de procedură penală nu este condiţionat de art. 200 şi 201 din Codul de procedură penală înseamnă a accepta inter alia şi faptul că s-ar putea delega efectuarea unor acte procesuale, consecinţă ce contrazice flagrant art. 324 alin. (4), identic ca expresie cu art. 200 alin. (2) la care trimite art. 201 alin. (2) din Codul de procedură penală. 67. Adăugarea unor criterii suplimentare, precum limitarea delegării doar la anumite acte de urmărire penală ce se află într-o relaţie proporţională sau de volum cu ansamblul dosarului penal, nu este prevăzută de legea de procedură penală. Singurul criteriu nenumit este acela ca, prin delegare, să nu se cedeze efectuarea tuturor actelor de urmărire penală, ceea ce ar avea ca efect golirea de conţinut a instituţiei urmăririi penale proprii, în sarcina procurorului. 68. Coexistenţa în legea de procedură a art. 56 alin. (3) - ce îl obligă imperativ pe procuror să efectueze urmărirea penală - şi a art. 324 alin. (3) - ce permite ca, în cazurile de urmărire penală proprie, procurorul să poată delega efectuarea anumitor acte de urmărire către poliţia judiciară - nu generează o contradicţie, ci este expresia flexibilităţii practice a legii. Procurorul nu este obligat să delege, ci doar poate delega, iar când o face actele rămân ale procurorului, fiind efectuate în numele lui. Delegarea este însă importantă pentru a delimita actele poliţiei judiciare când acţionează autonom ca organ de cercetare penală, unde nu are nevoie de o legitimare procesuală suplimentară, şi cele în care acţionează ca organ delegat, ca alter ego al procurorului. 69. Dispoziţiile din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu înlătură instituţia delegării, întrucât prin sintagma „dispoziţia scrisă a procurorului“ se face în realitate referire la o ordonanţă de delegare. Caracteristica delegării în toate cazurile este că actele de urmărire penală se efectuează în numele organului judiciar delegant, adică a procurorului. În nicio situaţie, organul judiciar delegat nu exercită o competenţă în nume propriu, ci doar pentru organul care l-a delegat. Din acest punct de vedere, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu aduce noutăţi în domeniu. 70. Faptul că instituţia detaşării se combină cu instituţia delegării în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu trebuie să genereze probleme de interpretare, întrucât detaşarea are alte raţiuni - art. 7 alin. (1) vorbeşte de celeritate şi temeinicie - ce nu se suprapun şi nu înlătură delegarea. Împrejurarea că anumiţi poliţişti judiciari sunt detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, formând o poliţie judiciară specială, nu înseamnă că aceştia nu pot fi delegaţi după regulile identificate ca lex generalis. De aceea, art. 7 alin. (6) se referă la dispoziţia scrisă a procurorului, care este, în esenţă, un act de delegare. Lipsa de precizie a textului legal nu trebuie să inducă în eroare, chiar dacă nu se referă explicit la delegare, fiind preferată o delegare „informală“ faţă de împrejurarea că poliţia judiciară din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu poate face acte de urmărire penală în nicio situaţie fără acordul (dispoziţia scrisă) a procurorului. Poliţiştii judiciari sunt detaşaţi în cadrul unei instituţii (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), unde competenţa de investigare a infracţiunilor aparţine prin lege exclusiv procurorului. Fără dispoziţia scrisă a procurorului, un poliţist judiciar detaşat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu poate exercita nicio însărcinare. Prin urmare, nu se pune problema unei delimitări între acte proprii ale poliţiei judiciare în raport cu actele delegate de către procuror, în toate situaţiile fiind vorba doar de acte ce aparţin procurorului. De aceea, în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism delegarea a fost înlocuită cu dispoziţia scrisă a procurorului. 71. În concluzie, s-a arătat că, fără a se impune interpretări sofisticate în materie, răspunsul la întrebările adresate se poate realiza în mod facil, situaţie ce nu deschide calea sesizării instanţei supreme prin procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală. 72. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că: a) în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală în cauzele în care urmărirea penală trebuie efectuată în mod obligatoriu de către procuror, delegarea efectuării anumitor acte de urmărire penală către organele de cercetare penală este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 cu trimitere la art. 200 din Codul de procedură penală; b) în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală trebuie să se ţină seama de specificul instituţiei delegării, aşa cum aceasta este reglementată; c) dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 120/2018, nu înlătură „efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală“ corelate cu prevederile art. 201 cu trimitere la art. 200 din Codul de procedură penală. 73. În argumentare, s-a arătat că, potrivit art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, „în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală“. Această normă nu se află în concurs cu dispoziţiile art. 201 raportat la art. 200 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care nu conţine nicio derogare de la normele generale care reglementează regimul juridic al delegării în procesul penal. Derogările de la normele generale trebuie să fie expres prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare. Art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală se completează cu normele generale care reglementează delegarea, ceea ce înseamnă că, în situaţiile în care procurorul trebuie să efectueze în mod obligatoriu urmărirea penală, nu se poate deroga de la acestea. 74. De asemenea, nu s-ar putea susţine că art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală - potrivit căruia „punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3)“ - reprezintă o normă specială derogatorie de la normele generale care reglementează delegarea. Prevederile art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt redundante în raport cu dispoziţiile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură penală, unde se stipulează că punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii, respectiv al delegării, dată fiind norma de trimitere cuprinsă în art. 201 din Codul de procedură penală. Singura diferenţă dintre cele două norme constă în utilizarea eronată şi deficitară a unor concepte precum „luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi“. 75. Cu privire la cea de-a doua problemă pusă în discuţie, s-a arătat, în prealabil, că nu mai este necesară referirea la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017, în contextul în care, între timp, prin Legea nr. 201/2023, cazul de nulitate absolută constând în încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală a fost reglementat expres în art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. 76. Atunci când procurorul trebuie să efectueze personal urmărirea penală (proprio nomine), verificarea legalităţii actelor de urmărire penală delegate se realizează prin prisma reglementărilor dedicate acestui mecanism procesual, încălcarea lor având aptitudinea să atragă constatarea sancţiunii nulităţii absolute. 77. Sub un prim aspect, având în vedere prevederile legale aplicabile, în materia delegării trebuie să se ţină seama de distincţia care se face între actele procesuale şi actele procedurale efectuate în cursul procesului penal. Delegarea poate fi dispusă doar în vederea administrării anumitor probe şi a îndeplinirii anumitor acte procedurale, astfel cum rezultă neîndoielnic din cuprinsul prevederilor art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, respectiv art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală. În nicio situaţie, actele procesuale şi măsurile procesuale nu pot forma obiectul delegării. 78. Prin urmare, s-a apreciat că se impune constatarea sancţiunii nulităţii absolute, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în toate situaţiile în care procurorul a dispus delegarea efectuării unor acte procesuale sau luarea unor măsuri procesuale, deşi avea obligaţia legală să efectueze personal urmărirea penală. În aceste cazuri, aplicarea sancţiunii nulităţii absolute nu poate fi condiţionată sub aspect cantitativ. 79. Sub un alt aspect, s-a arătat că, în situaţiile în care se ignoră celelalte dispoziţii legale care determină specificul mecanismului delegării, altele decât cele care prevăd actele în privinţa cărora este sau nu posibilă delegarea, problema constatării sancţiunii nulităţii absolute este mai delicată, impunându-se o scurtă analiză a specificului delegării în procesul penal. 80. Astfel, delegarea reprezintă mecanismul juridic prin intermediul căruia organul judiciar competent îşi transferă unele prerogative către un organ judiciar ierarhic inferior în vederea îndeplinirii anumitor acte procedurale. În procedura penală delegarea presupune o deviere sau o derogare, realizată pe cale judiciară, de la normele de competenţă materială şi personală. În mod excepţional, delegarea poate presupune chiar o derogare de la normele de competenţă funcţională, acolo unde legea reglementează expres această posibilitate. 81. Mecanismul delegării permite substituirea procesuală în îndeplinirea anumitor activităţi procedurale pentru raţiuni ce ţin de imposibilitatea obiectivă a organului judiciar competent de a efectua anumite acte procedurale în mod nemijlocit. Dintr-o perspectivă teleologică, rolul delegării este acela de a garanta eficacitatea şi operativitatea activităţilor procedurale, contribuind astfel la salvgardarea principiului duratei rezonabile a procesului penal. 82. S-a arătat că, prin prisma raţiunilor care au determinat reglementarea acestei instituţii procesuale, cu ocazia examenului de legalitate se impune o verificare riguroasă a conţinutului actului procesual prin care se dispune delegarea în procesul penal. Astfel, în faza de urmărire penală, ordonanţa de delegare trebuie să conţină, printre altele, motivele concrete pentru care procurorul se află în imposibilitate obiectivă să procedeze personal, nemijlocit, la efectuarea actelor procedurale sau la administrarea anumitor probe. De asemenea, în cuprinsul ordonanţei trebuie individualizate actele procedurale şi procedeele probatorii cu privire la care se dispune delegarea, validitatea actului fiind condiţionată de indicarea concretă a acestora. 83. În legătură cu aceste aspecte, în cazul în care ordonanţa de delegare este nemotivată, s-a apreciat că se poate pune în discuţie sancţiunea nulităţii absolute, având în vedere prevederile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, însă această sancţiune nu trebuie constatată în mod automat, impunându-se o verificare efectivă a tuturor împrejurărilor cauzei. 84. Uneori, motivele pentru care procurorul recurge la acest mecanism pot fi stabilite chiar şi implicit, în funcţie de complexitatea cauzei şi de alte împrejurări care îl împiedică să efectueze personal anumite acte de urmărire penală într-un interval de timp optim şi previzibil. Dacă, însă, de pildă, procurorul dispune, printr-o ordonanţă nemotivată, delegarea actelor procedurale şi a procedeelor probatorii care furnizează probele pe care se fundamentează în mod determinant sau exclusiv soluţia dată în cauză, s-a apreciat că aceasta poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, deoarece, în realitate, se ajunge la deturnarea normelor de competenţă pe cale judiciară. O astfel de consecinţă nu poate fi justificată în abstract, sub pretextul că delegarea este permisă de lege, din moment ce legea prevede neechivoc competenţa personală a procurorului în astfel de cazuri. 85. Deopotrivă, sancţiunea nulităţii absolute devine incidentă în ceea ce priveşte ordonanţa de delegare dată cu titlu generic şi abstract, fără indicarea concretă a actelor şi măsurilor care formează obiectul delegării. Într-o astfel de ipoteză, se ajunge, practic, la anihilarea normelor de competenţă materială şi personală, ceea ce este inadmisibil. Având în vedere însemnătatea pe care o are administrarea nemijlocită a probelor în procesul penal, prin mecanismul delegării nu se poate tinde la substituirea titularului unei funcţii judiciare în exercitarea acesteia, derogarea de la normele de competenţă fiind limitată de lege. 86. Conclusiv, omisiunea menţiunilor esenţiale de care depinde validitatea actului de delegare poate antrena nulitatea absolută a acestuia şi, consecutiv, nulitatea tuturor actelor subsecvente, potrivit art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală. 87. Cu privire la cea de-a treia problemă, s-a arătat că aduce în discuţie relaţia dintre dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 120/2018, şi dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, corelate cu prevederile art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la art. 200 din Codul de procedură penală, această întrebare fiind generată de confuzia care se face uneori între normele de organizare judiciară, normele de competenţă şi normele de procedură. 88. S-a precizat că art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 120/2018, conţine norme de organizare judiciară, fiind integrat în capitolul II al acestui act normativ, care poartă titlul „Organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism“. Prin acest act normativ a fost creată o nouă formă specială a poliţiei judiciare în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, după modelul celei create iniţial în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fără a fi afectate normele care stabilesc competenţa procurorului, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 56 din Codul de procedură penală. De altfel, art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu conţine nicio dispoziţie derogatorie de la normele generale care stabilesc competenţa procurorului. 89. De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu stabileşte reguli speciale în ceea ce priveşte mecanismul delegării. Dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi în cadrul acestei structuri specializate de parchet, se dau potrivit regulilor generale privind delegarea, aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 201 din Codul de procedură penală cu trimitere la art. 200 din Codul de procedură penală.Art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 subliniază raţiunea care a determinat legiuitorul să reglementeze posibilitatea delegării efectuării anumitor acte procedurale, la care s-a făcut referire anterior, anume „în vederea efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor date de lege în competenţa direcţiei“. 90. Ultima parte a art. 7 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, unde se prevede că „actele întocmite de aceştia (de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară delegaţi n.n.) din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia“, nu afectează în niciun fel competenţa şi obligaţia procurorului de a efectua personal urmărirea penală în cazul infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aşa cum aceasta este stabilită neechivoc de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi de art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016. Dimpotrivă, norma specială întăreşte normele generale, subliniind că actele efectuate ca urmare a delegării date de procuror se efectuează „în numele acestuia“, în condiţiile în care, ca regulă generală, procurorului din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îi revine obligaţia de a le efectua personal şi doar prin excepţie acesta poate fi substituit prin intermediul delegării. VIII. Direcţia Legislaţie, jurisprudenţă şi contencios - Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv Încheierea nr. 135 din 15 februarie 2023 a Completului de 2 judecători de cameră preliminară şi Încheierea nr. 363 din 16 iunie 2021 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Secţiei penale a instanţei supreme, ataşate adresei înaintate, fără a formula un punct de vedere. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară a fost în sensul că sesizarea instanţei este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări. 91. S-a arătat că au fost stabilite, de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe cale jurisprudenţială, mai multe cerinţe ce constituie premisele de analiză ale condiţiei referitoare la existenţa unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei. 92. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept generate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. 93. De asemenea, s-a mai arătat că interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. 94. S-a susţinut că o altă cerinţă ce trebuie verificată în cadrul analizei de admisibilitate a celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală rezultă din considerentele Deciziei nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei. 95. Jurisprudenţa ulterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a confirmat necesitatea de a analiza îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei, şi din perspectiva acestei cerinţe sesizările privind pronunţarea unei hotărâri prealabile fiind respinse, ca inadmisibile, ori de câte ori prin întrebarea formulată se depăşeşte cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale, cu motivarea că hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. 96. Cu privire la cerinţele referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, s-au relevat următoarele: 97. În esenţă, prin prima întrebare formulată în cauză, completul de cameră preliminară urmăreşte stabilirea existenţei/inexistenţei unor raporturi de tip normă generală - normă specială între dispoziţiile art. 201 şi ale art. 200 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală şi dispoziţiile art. 324 alin. (3) din acelaşi cod, în contextul verificării legalităţii probelor administrate în faza de urmărire penală. 98. Relaţia dintre dispoziţiile procesual penale prevăzute de art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează cu caracter general instituţia delegării, şi dispoziţiile prevăzute de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală referitoare la ipoteza particulară a delegării organelor de cercetare penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror nu constituie o veritabilă problemă de drept, neprezentând gradul de dificultate necesar care să permită intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. 99. Prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit criteriile în baza cărora se determină caracterul special al unei reglementări, acestea fiind obiectul reglementării, ce este circumstanţiat la anumite categorii de situaţii şi specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. 100. În cuprinsul alin. (3) al aceleiaşi dispoziţii legale, legiuitorul detaliază criteriul privind specificul soluţiilor legislative, precum şi relaţia dintre norma generală şi norma specială şi arată că reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. 101. Conform dispoziţiilor art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) cuprinse în partea generală a Codului de procedură penală, delegarea constituie activitatea procesuală prin care un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată încredinţează dreptul de efectuare a unui act procedural privind anumite mijloace de probă, pe care nu îl poate efectua nemijlocit, unui organ ierarhic inferior. 102. Deşi inserarea unei dispoziţii procesual penale în partea generală a codificării nu atribuie în mod obligatoriu acelei dispoziţii caracter general, se observă că sfera de aplicare a prevederilor art. 201 din Codul de procedură penală raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod nu este circumstanţiată la activitatea unei anumite categorii de organe judiciare şi nici unei faze specifice a procesului penal. 103. Astfel, organele judiciare care pot dispune efectuarea unui act procedural prin delegare sunt organul de cercetare penală, procurorul sau instanţa de judecată. 104. De asemenea, delegarea poate fi dispusă atât în faza de urmărire penală, indiferent de modalitatea concretă de efectuare a acesteia (urmărire penală efectuată de către organele de cercetare penală sub conducerea şi supravegherea procurorului sau urmărire penală efectuată personal de către procuror), cât şi în faza de judecată. 105. În ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie respectate pentru a dispune efectuarea unui act de urmărire penală prin delegare, se constată că sunt aceleaşi, indiferent de organul judiciar care foloseşte acest instrument procesual. 106. Astfel, delegarea poate avea ca obiect doar efectuarea unor acte procedurale, organul judiciar trebuie să nu aibă posibilitatea de a efectua nemijlocit actul procedural, iar organul judiciar delegat este ierarhic inferior celui care deleagă. 107. Din cele ce preced rezultă că soluţia legislativă reglementată de legiuitor prin dispoziţiile art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală este aceeaşi în toate situaţiile, având aplicabilitate generală. 108. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 324 alin. (3) sunt prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală, în titlul I, referitor la etapa urmăririi penale, capitolul IV intitulat „Efectuarea urmăririi penale“, în ultima secţiune, secţiunea a 5-a, ce cuprinde dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror, sistematizare din care se deduce intenţia legiuitorului de a reglementa în mod expres ipoteza de efectuare a urmăririi penale obligatoriu de către procuror. 109. În viziunea legiuitorului, efectuarea urmăririi penale de către procuror în cauze având un grad ridicat de complexitate, fie după materie, fie după calitatea persoanei, constituie o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, ce este asigurată prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităţilor de urmărire penală. 110. Astfel, din conţinutul art. 324 din Codul de procedură penală rezultă că procurorul efectuează obligatoriu urmărirea penală, în cazurile prevăzute de lege şi poate prelua orice cauză în care exercită supravegherea, pentru a efectua urmărirea penală. 111. Conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. 112. Rezultă că obiectul reglementării anterior menţionate este circumstanţiat la o situaţie particulară, deoarece delegarea poate fi dispusă doar în faza de urmărire penală, doar în modalitatea de efectuare a urmăririi penale de către procuror, iar organul delegat este întotdeauna organul de cercetare penală. 113. Şi cel de-al doilea criteriu prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 în baza căruia se stabileşte caracterul derogatoriu al unei norme este îndeplinit în raport cu dispoziţia cuprinsă în partea specială a Codului de procedură penală, deoarece în conţinutul art. 324 din Codul de procedură penală legiuitorul nu a făcut referire, nici explicit şi nici implicit, la condiţia ca procurorul să nu aibă posibilitatea de a efectua nemijlocit actul de procedură. 114. Această soluţie legislativă este firească deoarece, spre deosebire de dispoziţiile art. 201 raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, când necesitatea de a efectua un act de procedură prin delegare este dată de specificul acelui act (imposibilitatea martorului de a se deplasa, efectuarea unei percheziţii sau a unei cercetări la fata locului într-o altă localitate decât cea în care se află sediul parchetului), în cazul delegării prevăzute de art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, necesitatea efectuării unor acte de procedură prin delegare se impune faţă de specificul activităţii de urmărire penală efectuate de procuror. 115. Cu alte cuvinte, cu privire la această modalitate de efectuare a urmăririi penale, legiuitorul a prezumat posibilitatea de a nu putea fi efectuate de procuror toate actele de urmărire penală în toate cauzele cu care este legal sesizat şi a urmărit să îi pună la dispoziţie un instrument procesual pe care să îl folosească pentru a gestiona eficient activitatea de urmărire penală. 116. Faţă de argumentele ce preced, s-a apreciat că prevederile legale ce se solicită a fi interpretate sunt clare, iar aplicabilitatea lor în cauză nu necesită lămuriri. 117. Intenţia legiuitorului de a deroga prin prevederile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală de la norma generală cuprinsă în dispoziţiile art. 201 din Codul de procedură penală raportat la art. 200 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod rezultă din interpretarea sistematică a Codului de procedură penală, precum şi din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor anterior arătate. 118. Sfera de aplicare a celor două categorii de norme se stabileşte prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant, conform căruia legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu, instituind reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun. 119. În aceste condiţii, neexistând vreo îndoială rezonabilă cu privire la modul de soluţionare a primei întrebări adresate de completul de cameră preliminară, s-a concluzionat că nu îndeplineşte cerinţa de a reprezenta o veritabilă chestiune de drept, fiind inadmisibilă. 120. Cât priveşte cea de-a doua întrebare ridicată de completul de cameră preliminară, s-a arătat că pune în discuţie un prim aspect referitor la limitarea delegării efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta, aspect ce reprezintă, în esenţă, o reiterare, cu o altă formulare, a primei întrebări ce face obiectul prezentei sesizări, astfel încât inadmisibilitatea primei întrebări determină aceeaşi concluzie şi cu privire la această chestiune. 121. Cel de-al doilea aspect ridicat de completul de cameră preliminară în conţinutul celei de-a doua întrebări priveşte limitarea delegării efectuării unor acte de procedură penală de către procurorul care efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare. 122. Cu privire la această chestiune ridicată de completul de cameră preliminară s-a apreciat, pe de o parte, că nu constituie o veritabilă chestiune de drept, iar pe de altă parte, că nu tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei. 123. Obligaţia procurorului de a efectua urmărirea penală nu are caracter absolut întrucât, conform dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acesta poate delega organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. 124. Fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală, rezultă că doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă sau nu organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, iar această opţiune nu poate face obiectul verificărilor în procedura de cameră preliminară. 125. Obiectul delegării cunoaşte însă o primă limitare prin dispoziţiile art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării. 126. O a doua limitare rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, care fac referire la posibilitatea procurorului de a delega organului de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală. 127. Dispoziţiile legale ce reglementează aceste două limitări sunt clare, nu sunt susceptibile de interpretări diferite, nu comportă dificultăţi de aplicare, astfel încât nu constituie veritabile probleme de drept ce fac necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile. 128. În plus, în ipoteza în care intenţia completului de cameră preliminară este de a obţine un răspuns prin care să se cuantifice volumul/proporţia efectuării actelor de urmărire penală prin delegare, s-a precizat că o astfel de chestiune nu poate primi o dezlegare cu valoare de principiu, deoarece presupune o analiză ce nu poate fi făcută decât raportat la particularităţile cauzei. 129. În realitate, completul de cameră preliminară, fără a pune în discuţie dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale supuse dezlegării, urmăreşte de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. 130. Cât priveşte cea de-a treia întrebare formulată s-a arătat că, în esenţă, prin aceasta, completul de cameră preliminară extrapolează analiza competenţei de efectuare a urmăririi penale încredinţată de lege procurorului, către atribuţiile ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu au o astfel de competenţă, dar care îndeplinesc anumite acte de urmărire penală ce le sunt delegate de către procuror. 131. Chestiunea de drept a competenţei organelor de cercetare penală în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21/2020 din 7 iulie 2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care, deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, în considerente a inserat o serie de argumente care lămuresc problema de drept în materia competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua, prin delegare, acte de cercetare şi în alte cauze decât cele de corupţie privind personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi anume: - în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, analiza legalităţii administrării probelor se face prin raportare la această competenţă, şi nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale; – în fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existenţa actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliţiei judiciare a celor delegaţi şi volumul actelor de urmărire penală delegate; – efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanţie suplimentară de legalitate şi temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităţilor de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competenţă ori poate delega, prin ordonanţă, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare; – procurorul fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracţiuni este cel care poate decide dacă deleagă şi căror organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, aşa încât normele de organizare şi funcţionare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în cadrul cărora funcţionează şi lucrători ai poliţiei judiciare, nu pot schimba această competenţă şi nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului. 132. În raport cu aspectele anterior arătate s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat suficiente repere privind modalitatea corectă de aplicare a dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare, pe baza cărora completul de cameră preliminară ar putea să aprecieze situaţia concretă cu care este învestit. 133. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, organul de urmărire penală competent este procurorul, fiind aplicabile dispoziţiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, coroborate cu dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. 134. Delegarea efectuării unui act de urmărire penală de către procurorul care efectuează urmărirea penală către organul de cercetare penală nu are semnificaţia unui transfer de competenţă, deoarece actul de delegare nu îi conferă organului de cercetare penală nicio competenţă, ci reprezintă o exercitare a competenţei exclusive a procurorului, care poate delega sau poate efectua personal actul de urmărire penală. 135. Efectuarea, de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a actelor de urmărire penală delegate nu constituie exercitarea vreunei competenţe personale sau materiale de efectuare a urmăririi penale, ci reprezintă realizarea atribuţiei de a pune în executare dispoziţiile procurorului, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor date de lege în competenţa direcţiei. 136. Totodată, actul de urmărire penală efectuat prin delegare, odată verificat şi acceptat sub aspectul legalităţii de către procurorul care a dispus delegarea, devine parte componentă a cauzei, ca şi cum ar fi fost efectuat de el însuşi. 137. În acest context, în mod evident, nu există o contradicţie între dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 noiembrie 2016, deoarece în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează prin raportare la această competenţă şi nu a organului de cercetare penală care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale. 138. Având în vedere că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie oferă suficiente criterii pe care completul de cameră preliminară le poate folosi pentru a verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, s-a apreciat că problema de drept ridicată de instanţa de trimitere în cuprinsul celei de-a treia întrebări nu constituie o veritabilă chestiune de drept ce face necesară intervenţia instanţei supreme prin mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile. X. Dispoziţii legale incidente Codul de procedură penală Art. 56 - Competenţa procurorului "(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (...) d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie ...." Art. 200 - Comisia rogatorie "(1) Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii." Art. 201 - Delegarea "(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate la art. 200 alin. (1) şi (2), efectuarea unui act de procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare.(2) Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare." Art. 281 alin. (1) lit. b^1) - Nulităţile absolute "(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (...) b^1) competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală; (...)." Art. 324 - Efectuarea urmăririi penale de către procuror "(1) Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege.(2) Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală.(3) În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.(4) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3)." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative "ART. 7 (1) În cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează, în limita posturilor prevăzute de lege, ofiţeri şi agenţi de poliţie detaşaţi în vederea efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor date de lege în competenţa direcţiei. (...) (6) Dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1), precum şi cei prevăzuţi la art. 6 alin. (1). Actele întocmite de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia." XI. Opinia judecătorului-raportor 139. Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept invocate. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Admisibilitatea sesizării 140. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul procedură penală, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 141. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. 142. În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie fiind învestită în Dosarul nr. 8.371/118/2021/a1*, în procedura de cameră preliminară, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul H.E. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa. 143. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept ce face obiectul sesizării - în toate cele trei componente ale sale, astfel cum au fost identificate de către instanţa de trimitere - nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. 144. În schimb, nu sunt îndeplinite cerinţele privind obiectul sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de răspunsul la întrebările prealabile formulate. 145. Astfel, raportat la scopul mecanismului de unificare, acela de a da dezlegări asupra unor probleme de drept, s-a statuat constant că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie să aibă ca obiect o veritabilă problemă de drept, generată de dificultatea interpretării unor norme juridice ambigue, neclare, echivoce sau complexe, susceptibilă a genera, în mod rezonabil, divergenţe jurisprudenţiale şi, ca atare, procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care normele legale aplicabile sunt clare, iar interpretarea acestora se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 30 iunie 2016, Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016, Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018, Decizia nr. 12 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 26 octombrie 2018, Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 9 aprilie 2019, Decizia nr. 4 din 26 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019 ş.a.). 146. În scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul procedurii prealabile, instanţa supremă a statuat că dificultăţile rezonabile de interpretare se estompează pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, există jurisprudenţă a instanţei supreme în materia respectivă ori jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere, opiniile izolate sau pur subiective nefiind apte să declanşeze mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018, Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018). 147. În al doilea rând, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018). 148. Între problema de drept a cărei lămurire se solicită - indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual - şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul în care decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014 şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014). 149. În fine, s-a apreciat că hotărârile prealabile pronunţate de instanţa supremă nu pot conduce la rezolvarea directă a unor chestiuni ce ţin de particularităţile factuale ale cauzei şi nici la dezlegarea unor probleme pur teoretice, deoarece s-ar crea, astfel, riscul transformării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care se va substitui mecanismului recursului în interesul legii (Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 514 din 18 mai 2021). 150. Din considerentele încheierii de sesizare se constată că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea unei contestaţii împotriva unei încheieri pronunţate în cameră preliminară, în cadrul căreia s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea prevederilor legale şi excluderea probelor nelegal administrate din ansamblul materialului probator. 151. În susţinerea acestor cereri, inculpatul a invocat, printre altele, nelegalitatea actelor de urmărire penală efectuate prin delegare de către organele de poliţie judiciară din cadrul Biroului de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa, fără ca procurorul să justifice imposibilitatea efectuării în mod nemijlocit a acestora, contrar dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală raportat la art. 200 din Codul de procedură penală. 152. Inculpatul a arătat, în esenţă, că, urmare a nesocotirii dispoziţiilor legale menţionate, actele procesuale respective au fost efectuate cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute de art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privind obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror în cazul infracţiunilor pentru care competenţa aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, invocând suplimentar disproporţia între probele administrate de procuror şi cele administrate de organele de poliţie. 153. În cursul judecării contestaţiei, inculpatul a solicitat, în vederea verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 200 din Codul de procedură penală, relaţii privind imposibilitatea efectuării de către procuror a actelor de urmărire ce au făcut obiectul delegării, cererea în probaţiune fiind admisă. 154. Prin Adresa nr. 64/II/2023, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa a comunicat mai multe motive în considerarea cărora s-a concluzionat că procurorul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a efectua personal toate activităţile de urmărire penală. 155. Din perspectiva argumentelor teoretice expuse se constată că normele procesual penale ce reglementează condiţiile în care operează instituţia delegării către organele de cercetare penală, în ipoteza în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, nu comportă dificultăţi de interpretare, fiind clare şi neechivoce, fapt confirmat de jurisprudenţa unitară evidenţiată în cele ce preced. 156. De altfel, nici instanţa de trimitere nu evidenţiază în încheierea de sesizare care sunt elementele concrete care generează dificultăţi de interpretare a normelor incidente, ci se întreabă dacă dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, potrivit cărora: „(1) În cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează, în limita posturilor prevăzute de lege, ofiţeri şi agenţi de poliţie detaşaţi în vederea efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor date de lege în competenţa direcţiei. (...) (6) Dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1), precum şi cei prevăzuţi la art. 6 alin. (1). Actele întocmite de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.“ nu contravin prevederilor art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, care instituie obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror în cauzele în care competenţa aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. 157. Cu alte cuvinte, ceea ce a determinat sesizarea instanţei supreme cu întrebările prealabile formulate nu este neclaritatea normelor ce reglementează instituţia delegării, în particular în cauzele de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci posibilitatea eludării normelor care reglementează competenţa, norme a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută. 158. Or, asupra unei chestiuni de drept similare, respectiv incidenţa sancţiunii nulităţii absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b^1) din Codul de procedură penală în ipoteza efectuării actelor de urmărire penală de organele de cercetare penală prin delegare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, prin Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020, în sensul că „verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a contestaţiei în procedura camerei preliminare şi nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, neexistând o relaţie de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării“. 159. Considerentele reţinute de instanţa supremă sunt valabile mutatis mutandis şi în prezenta sesizare, în sensul că: „...întrebarea formulată porneşte de la analiza legalităţii administrării probatoriului în procedura de cameră preliminară prin raportare la competenţa organului de urmărire penală, însă întrebarea nu urmăreşte lămurirea unei astfel de chestiuni de drept, ci competenţa de a efectua acte de cercetare penală în cauzele de corupţie a lucrătorilor poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie. (...) Or, în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului, analiza legalităţii administrării probelor se face prin raportare la această competenţă, şi nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale. În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existenţa actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliţiei judiciare a celor delegaţi şi volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliţie judiciară). Aşadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupţie privind personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliţie judiciară ce îşi exercită atribuţiile în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, aceştia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziţie în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuţii ce le sunt conferite de Codul de procedură penală.“ 160. Procedând la analiza punctuală a întrebărilor prealabile formulate, se reţine că, prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere urmăreşte clarificarea corelaţiei între normele ce reglementează instituţia delegării, în ipoteza specifică a delegării efectuării actelor de urmărire penală către organele de cercetare penală, de către procuror. Or, se constată că prevederile legale ce se solicită a fi interpretate sunt clare, iar modul de aplicare al acestora nu necesită lămuriri. 161. Cea de-a doua întrebare pune în discuţie incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate de organul de cercetare penală în urma delegării date de procuror în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de acesta din urmă, chestiune a cărei lămurire nu are legătură cu modul de rezolvare a contestaţiei în procedura camerei preliminare, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, urmând a fi realizată prin raportare la procuror (Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020, supracitată). 162. În fine, cea de-a treia întrebare integrează chestiuni antamate de primele două întrebări ale sesizării, fiind subordonată problematicii privind incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate de organul de cercetare penală în urma delegării date de procuror, în situaţia particulară a infracţiunilor de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi, ca atare, lipsită de relevanţă practică asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, pentru considerentele expuse în cele ce preced. 163. Nu în ultimul rând, se observă că întrebările prealabile, în ansamblul lor, tind, în realitate, la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile modului în care s-a derulat urmărirea penală şi nu la dezlegarea in abstracto a unei veritabile probleme de drept de care depinde soluţionarea cauzei cu care este învestită instanţa de trimitere. 164. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie va fi respinsă, ca inadmisibilă. PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8.371/118/2021/a1*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "1. Aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală - în cauze în care urmărirea penală este obligatoriu a fi efectuată de către procuror - constând în delegarea de către procurorul care efectuează urmărirea penală a efectuării unor acte de urmărire penală către organele de cercetare ale poliţiei judiciare, este sau nu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală?2. În aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - cu eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, corelate cu Decizia nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale - este sau nu este limitată delegarea efectuării unui act de urmărire penală, de către procurorul ce efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, la ipoteza imposibilităţii efectuării actului de către acesta sau la un/o anume volum/proporţie al/a efectuării actelor de urmărire penală prin delegare?3. Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78 din 16 noiembrie 2016 a Guvernului României, aprobată prin Legea nr. 120/2018, înlătură efectele dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală - eventual corelate cu cele ale art. 201 din Codul de procedură penală, cu trimitere la dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură penală - în sensul că actele de urmărire penală efectuate de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară detaşaţi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, din dispoziţia procurorului, sunt considerate acte de urmărire penală efectuate nemijlocit de către procuror în exercitarea atribuţiei de efectuare în mod obligatoriu a urmăririi penale, fără alte condiţionări în afara efectuării acestora din dispoziţia scrisă a procurorului?" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 octombrie 2023. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător ELENI CRISTINA MARCU Magistrat-asistent, Elena-Mihaela Mustaţă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
