Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
├───────────────┴───────────────────────┤
│Cu participarea reprezentantului │
│Ministerului Public, procuror Eugen │
│Anton. │
└───────────────────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în ansamblul său, excepţie ridicată de Sanda-Puica Şerban în Dosarul nr. 30.512/3/2021* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 508D/2022. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia, precum şi judecarea cauzei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 366 din 30 septembrie 2003 şi Decizia nr. 319 din 11 mai 2021. Se arată că în compunerea comisiei de contestaţii pot fi numite atât persoane care au participat la etapa anterioară a emiterii deciziei de imputare, cât şi persoane care nu au avut legătură cu modul de stabilire a prejudiciului. Totodată, prevederile legale criticate se aplică, deopotrivă, în mod egal şi fără discriminări, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normativă a acestora. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 16 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 30.512/3/2021*, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în ansamblul său, excepţie ridicată de Sanda-Puica Şerban într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unei decizii de imputare şi a unui proces-verbal de cercetare administrativă. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 a fost adoptată sub imperiul Constituţiei din 1991 în forma sa nerevizuită. La acel moment în vigoare era Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, lucru care implica faptul ca decizia de imputare să fie titlu executoriu. Noul Cod al muncii nu mai prevede caracterul de titlu executoriu al deciziei de imputare, însă ordonanţa criticată nu a mai fost corelată cu acesta. Astfel, răspunderea materială a salariaţilor prevăzută de vechiul Cod a fost abandonată de noul Cod; prin ordonanţa criticată se ajunge la ultraactivarea vechii concepţii a Codului muncii din 1972. 7. Se arată că ordonanţa contravine art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie, întrucât nu statuează modalităţile de apărare ale celui obligat la plată în urma cercetării administrative, dreptul de a fi judecat de o instanţă competentă, de o persoană competentă, având în vedere că în componenţa comisiilor de cercetare administrativă se regăsesc membri care nu au pregătire de specialitate/pregătire juridică. Se arată că Legea contabilităţii nr. 82/1991, Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv şi Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice definesc modalităţile de răspundere pentru fiecare funcţie în parte, nefiind necesar să se statueze separat, în altă ordonanţă, sancţiunile pentru cei obligaţi la repararea prejudiciului sau a patrimoniului unităţii militare. 8. Dat fiind că decizia de imputare este titlu executoriu, emitentul acesteia - comandantul unităţii - se substituie judecătorului fără a îndeplini cerinţele impuse de art. 124 şi 126 din Constituţie. După cum se menţionează, contestaţia formulată împotriva titlului executoriu nu suspendă de drept executarea acesteia. 9. Se mai arată că nu este descrisă cu exactitate procedura recuperării sumelor reţinute în baza deciziei de imputare, ceea ce încalcă art. 51 şi 52 din Constituţie. Rezultă un tratament discriminatoriu al militarilor faţă de alte categorii profesionale cărora li se aplică prevederile Codului muncii. 10. Ordonanţa criticată conţine noţiuni care fie nu sunt definite de legislaţia actuală (art. 14), fie nu mai sunt de actualitate, putându-se, astfel, constata lipsa lor de armonizare cu realităţile economico-juridice actuale. Art. 15 nu descrie în mod clar modalitatea individualizării răspunderii materiale a militarilor, art. 16 nu mai este de actualitate pentru că serviciul militar obligatoriu a fost suspendat, iar în cazul art. 19 nu se poate vorbi de insolvabilitatea autorului şi să se amestece valoarea pagubei de recuperat cu insolvabilitatea. Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 încalcă art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, menţionându-se că există un paralelism legislativ între art. 20 şi Legea nr. 500/2002, Legea nr. 82/1991 şi Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999. În acest context se subliniază că nu se poate reţine în sarcina celui care a încasat sume nedatorate obligarea la restituire cât timp această sarcină de control preventiv propriu revine contabilului-şef. Art. 22 din ordonanţă, potrivit căruia comandatul dispune efectuarea cercetării administrative, încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie. 11. Instituirea unei comisii de cercetare administrativă încalcă art. 124 şi 136 din Constituţie şi contravine art. 41 din Codul de procedură civilă şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Comandantul care a emis decizia de imputare are competenţa să o anuleze sau să reducă valoarea pretenţiilor, ceea ce contravine Constituţiei. Se pune problema componenţei comisiei de cercetare administrativă, care nu este reglementată de lege. 12. Art. 23 din ordonanţă contravine art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cel obligat la plată prin decizia de imputare nebeneficiind de un proces echitabil. Se pune întrebarea dacă, în temeiul art. 23 alin. (3), cei chemaţi la ascultare pot da explicaţii scrise, dacă decizia de imputare este un titlu executoriu veritabil, având în vedere art. 25 din ordonanţă. 13. Decizia de imputare afectează drepturile salariale ale militarilor, de aceea procedura sa de executare trebuie corelată cu celelalte acte normative referitoare la instituţia executării silite. Se mai arată că ordonanţa reglementează soluţii retroactive. 14. Astfel cum menţionează autoarea, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale, precum şi celelalte comisii de jurisdicţie a imputaţiilor înfiinţate la nivelul tuturor structurilor centrale s-au substituit în competenţele instanţelor judecătoreşti în cauzele privitoare la ordonanţa criticată, încălcând art. 126 din Constituţie. 15. Referitor la art. 30 din ordonanţă se arată că persoana nemulţumită se poate adresa instanţei judecătoreşti competente de abia după trecerea unui interval de 440 de zile de la data începerii cercetării administrative, interval în care se cuprinde şi procedura din faţa comisiilor de jurisdicţie a imputaţiilor. Se încalcă dreptul la un proces echitabil. 16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, ordonanţa se aplică, în temeiul art. 9, şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2 - personalul contractual din cadrul acestor instituţii - pentru care, prin derogare de la prevederile Codului muncii, în materia răspunderii patrimoniale şi a jurisdicţiei muncii, răspunderea materială este atrasă prin emiterea deciziei de imputare, iar competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine instanţelor de contencios administrativ, tribunal sau curte de apel, după cum decizia de imputare (act administrativ individual tipic) a fost emisă de o autoritate publică locală sau centrală, respectiv în funcţie de împrejurarea dacă obiect al acţiunii judiciare îl constituie şi hotărârea comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, constituită la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, caz în care competenţa aparţine întotdeauna curţii de apel. Între răspunderea materială şi cea patrimonială nu poate prima răspunderea materială a unui salariat civil aflat sub tutela Codului muncii, dispoziţiile art. 169 alin. (2) din Codul muncii fiind de strictă interpretare. 17. Se concluzionează că, sub aspect normativ intern, există cumul de dispoziţii care se exclud reciproc şi, mai mult, acestea derogă, fără drept, de la dispoziţiile dreptului comun ori reprezintă un nonsens faţă de legea specială în vigoare. 18. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 19. Se consideră că normele criticate sunt în acord cu cerinţele referitoare la calitatea legii deoarece obiectul reglementării este clar, legiuitorul stabilind cu precizie şi exactitate faptul că împotriva deciziei de imputare se poate formula contestaţie, care se analizează de către comandantul sau şeful care a emis decizia contestată ori de către o comisie numită de acesta, în componenţa căreia nu este obligatoriu să fie şi persoanele care au participat efectiv la efectuarea cercetării administrative, aspect care incumbă în primul rând celor îndrituiţi cu stabilirea componenţei acestei comisii, precum şi comisiei respective. Prin urmare, comisia poate fi compusă atât din persoane care au participat la etapa anterioară emiterii deciziei de imputare, cât şi din persoane care nu au avut legătură cu modul de stabilire a prejudiciului reţinut în decizia de imputare. Prevederile criticate se aplică deopotrivă în mod egal şi fără discriminări tuturor celor ce se află în ipoteza normativă a acestora. 20. Procedura reglementată de ordonanţă, inclusiv prin numirea în comisia de soluţionare a contestaţiei atât a unor membri care au participat la efectuarea cercetării administrative, cât şi a unor membri care nu au avut legătură cu procedura care a condus la emiterea deciziei de imputare, nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie ori dreptul la un proces echitabil, întrucât instituirea recursului prealabil sau graţios reprezintă o modalitate simplă, rapidă, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, procedurile şi cerinţele desfăşurării acestei proceduri fiind diferite de cele privind activitatea administrativ-jurisdicţională sau de judecată, spre exemplu, aspecte ce ţin de imparţialitate şi obiectivitate, contradictorialitate etc. Se subliniază că există căi de atac şi, în final, decidentul este instanţa de judecată. 21. Totodată, instanţa face referire la jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 29 august 1998. Curtea constată că, deşi autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 în ansamblul ei, din motivarea acesteia rezultă că sunt criticate în mod punctual următoarele aspecte principale: reglementarea răspunderii materiale a militarilor într-un act normativ special; condiţiile angajării răspunderii materiale a militarilor şi procedura angajării răspunderii materiale a militarilor. Aceste aspecte se regăsesc în dispoziţiile art. 2,14, 15, 16,19, 20,22, ale art. 23 alin. (3), ale art. 25,27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, dispoziţii care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra cărora Curtea se va pronunţa prin prezenta decizie. 26. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi calităţii legii, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 51 privind dreptul la petiţionare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti, ale art. 129 privind căile de atac, precum şi ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 reglementează răspunderea materială a militarilor atât sub aspect substanţial (art. 11-21), cât şi sub aspect procedural (art. 22-43). Criticile formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate vizează ambele aspecte ale ordonanţei menţionate, însă accentul principal cade pe latura procedurală, respectiv pe modul în care se desfăşoară cercetarea administrativă dispusă conform art. 22 alin. (1) şi pe caracterul de titlu executoriu al deciziei de imputare emise de comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat respectiva cercetare. 28. Potrivit procedurii de stabilire şi recuperare a prejudiciilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, se instituie o comisie de cercetare administrativă, cu rol în cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba. În măsura în care se constată existenţa unei pagube, comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat respectiva cercetare emite o decizie de imputare. Împotriva acestei decizii se poate formula contestaţie, care are natura juridică a unui recurs graţios (a se vedea, cu privire la calificarea sa expresă în acest sens, Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, paragraful 19), fiind soluţionată printr-o hotărâre de emitentul deciziei de imputare sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei. Împotriva acesteia se poate formula plângere la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, a cărei hotărâre este definitivă. Totodată, împotriva acesteia se poate formula cerere de revizuire atunci când, spre exemplu, au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării cauzei. 29. Curtea, în jurisprudenţa sa, a calificat comisia de jurisdicţie a imputaţiilor ca fiind o jurisdicţie administrativă specială ce îşi desfăşoară activitatea după o procedură administrativ-jurisdicţională (a se vedea Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016, precitată, paragraful 34, şi mutatis mutandis Decizia nr. 355 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 20 iulie 2022, paragrafele 21-26). Ca urmare a deciziei de admitere a Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016, persoanele lezate într-un drept legitim prin hotărârea dată în contestaţie de către emitentul deciziei de imputare au beneficiat de posibilitatea de a se adresa direct instanţei judecătoreşti, fără să mai apeleze la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor (a se vedea paragraful 39 al deciziei antereferite). 30. În cauza de faţă, critica de neconstituţionalitate nu priveşte încălcarea art. 21 alin. (4) din Constituţie, în sensul că actul normativ ar obliga la parcurgerea obligatorie a unei proceduri administrativ-jurisdicţionale (aşadar, situaţia analizată prin Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016), ci faptul că persoana care constată sau ia cunoştinţă de producerea unei pagube are competenţa - în urma desfăşurării unei proceduri administrative - de a emite o decizie de imputare cu caracter executoriu şi că, prin modul lor de compunere, comisiile de cercetare administrativă nu asigură caracterul echitabil al procedurii de cercetare. 31. Într-adevăr, în materia răspunderii patrimoniale reglementate de Codul muncii, art. 169 alin. (2) stabileşte că „Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă“. Potrivit art. 270 alin. (1) din Codul muncii [devenit art. 254 alin. (1) în urma republicării Codului muncii], salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului - atât în cazul răspunderii patrimoniale, cât şi al obligaţiei de restituire - sunt învoiala părţilor şi acţiunea în justiţie. În situaţia în care părţile nu se înţeleg, respectiv când salariatul nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu valoarea acesteia, singura cale aflată la îndemâna angajatorului este aceea de a sesiza instanţa judecătorească în vederea obligării salariatului la repararea prejudiciului. Cu alte cuvinte, angajatorul nu poate obliga angajatul, prin propria sa decizie, să plătească despăgubirile pentru pagubele produse. În cazul în care nu există consens între aceştia cu privire la existenţa pagubei şi/sau asupra întinderii acesteia, angajatorul trebuie să apeleze la instanţa judecătorească. Numai în măsura în care se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă favorabilă angajatorului, iar creanţa nu este executată de bunăvoie, angajatorul poate apela la un executor judecătoresc pentru executarea silită a creanţei sale. Prin urmare, o procedură internă nu are aptitudinea de a stabili ea însăşi existenţa prejudiciului, a întinderii sale, a culpei angajatului, cu consecinţa emiterii unui act având caracter de titlu executoriu. 32. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 53), Curtea a statuat că titlul executoriu reprezintă instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziţia creditorilor. De regulă, aceste instrumente sunt rezultatul unei evaluări judiciare a existenţei şi întinderii dreptului subiectiv pretins de către creditor, iar majoritatea categoriilor de titluri executorii enumerate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă fac parte din clasa hotărârilor judecătoreşti. Există însă şi situaţii în care statul consideră anumite înscrisuri ca prezentând suficiente garanţii de corectitudine pentru a permite absenţa evaluării judiciare. Este vorba despre acele titluri executorii de natură contractuală cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu (în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, paragrafele 76-79). 33. Or, actul de imputare emis de comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă nu poate fi considerat ca prezentând suficiente garanţii de obiectivitate pentru a permite absenţa evaluării judiciare. Din contră, într-un raport de muncă (indiferent de natura sa - contract individual de muncă/raport de serviciu) nu se poate recunoaşte chiar părţii care se pretinde păgubită dreptul de a emite ea însăşi, prin diversele sale structuri, un act având caracter de titlu executoriu. O asemenea orientare nu vădeşte decât existenţa unui grad ridicat de subiectivitate, incompatibilă cu securitatea juridică de care trebuie să se bucure părţile unui raport de muncă şi cu principiile care stau la baza statului de drept. 34. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că deciziile angajatorului sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă ce, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat (a se vedea Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 35, sau Decizia nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016, paragraful 34). 35. Principiul securităţii juridice este instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi reprezintă un principiu care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). Este un concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). De asemenea, statul de drept presupune ordonarea tuturor atribuţiilor/ competenţelor autorităţilor publice şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce înseamnă că securitatea juridică este o componentă intrinsecă a acestuia (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, paragraful 45). 36. Curtea observă că legiuitorul a conferit caracter executoriu deciziei de imputare sub imperiul Codului muncii din 1972(Legea nr. 10/1972), acesta dăinuind până în anul 2003. Însă, din anul 2003, noul Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) a renunţat la caracterul executoriu al deciziei de imputare, orice imputare, pentru a putea fi pusă în executare, urmând să se facă prin mijlocirea instanţei judecătoreşti. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, în condiţiile statului de drept, valoare consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească doar de către instanţele de judecată, care, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, înfăptuiesc justiţia în numele legii. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă la bază un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezează libertatea contractuală, deoarece părţile contractante pot conveni de comun acord asupra modalităţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor lor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului să consimtă de bunăvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără să aştepte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003). 37. Totodată, Curtea constată că reglementarea caracterului de titlu executoriu al deciziei de imputare relevă o lipsă de corelare cu întreg ansamblul normativ în domeniu. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţiile legislative necorelate în substanţa lor reprezintă un anacronism incompatibil cu principiul coerenţei legislative. Aceasta constituie, totodată, o reglementare revolută, ce poate genera confuzii şi care trebuie înlăturată, întrucât logica ansamblului legislativ este afectată în condiţiile coexistenţei unor prevederi discordante. Certitudinea juridică, precizia şi claritatea ce trebuie să guverneze sistemul legislativ al unui stat sunt astfel periclitate (Decizia nr. 355 din 26 mai 2022, paragraful 29). 38. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că reglementarea competenţei autorităţii pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum şi conferirea caracterului de titlu executoriu al acesteia sunt distonante în raport cu principul statului de drept şi al securităţii juridice, inducând arbitrarul, subiectivismul şi un caracter aleatoriu în desfăşurarea raporturilor de muncă. Prin urmare, ori de câte ori angajatorul se pretinde păgubit are la dispoziţie, potrivit art. 21 din Constituţie, posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în vederea recuperării prejudiciului suferit, şi nu de a impune el însuşi imputarea pretinsului prejudiciu. În consecinţă, dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la statul de drept şi la securitatea juridică. Totodată, având în vedere legătura intrinsecă existentă între cele 6 alineate ale acestui articol, Curtea va constata şi neconstituţionalitatea acestora pentru aceleaşi motiv, astfel că întregul art. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este neconstituţional. 39. De asemenea, având în vedere legătura indisolubilă existentă între art. 25, pe de o parte, şi art. 27-29 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, pe de altă parte, Curtea reţine că art. 27-29 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la soluţia legislativă ce vizează decizia de imputare, pentru că, pe de o parte, acoperirea pagubelor nu poate fi făcută în baza unei decizii de imputare, iar, pe de altă parte, anularea sau reducerea despăgubirilor stabilite nu le poate viza pe cele ce decurg din decizia de imputare pentru că aceasta pur şi simplu nu poate fi emisă în sistemul de drept consacrat prin Constituţia României. 40. Totodată, având în vedere că întreaga procedură ulterioară administrativă sau administrativ-jurisdicţională, după caz (contestaţie, plângere, revizuire), precum şi cea judiciară (acţiunea în faţa instanţei judecătoreşti cu privire la hotărârea dată în contestaţie asupra deciziei de imputare executorie) se grefează pe examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziei de imputare şi pe caracterul ei executoriu, Curtea constată că art. 30-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la soluţia legislativă ce vizează decizia de imputare. 41. Întrucât revine legiuitorului obligaţia constituţională de a pune de acord textele legale menţionate cu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, coroborat cu necesitatea reglementării în mod unitar şi unic a acestei proceduri, Curtea reţine că din raţiuni de securitate şi coerenţă juridică se impune constatarea neconstituţionalităţii art. 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 şi cu referire la procedura privind angajarea răspunderii materiale a militarilor în cazul angajamentului de plată. Prin urmare, art. 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 42. Cu privire la faptul că procedura administrativă de cercetare nu cuprinde garanţii care să asigure dreptul la apărare al persoanei, compunerea comisiei de cercetare administrativă cu persoane având studii juridice, Curtea constată că aceste aspecte sunt chestiuni de opţiune legislativă, însă, atât timp cât, ca efect al prezentei decizii, angajatorul nu mai are competenţa de a emite decizia de imputare, ci doar de a sesiza instanţa judecătorească în vederea stabilirii răspunderii materiale a angajatului, controlul judecătoresc este de natură să remedieze orice eventuale neajunsuri normative sau factuale din procedura administrativă. 43. În jurisprudenţa sa, cu privire la o critică similară, potrivit căreia art. 22 din ordonanţa criticată nu prevede care sunt calificările şi competenţa membrilor comisiei de cercetare administrativă, Curtea a observat că respectiva comisie administrativă nu este o comisie de cercetare disciplinară şi că întreaga arhitectură a ordonanţei Guvernului indică faptul că persoana nemulţumită se poate adresa instanţei judecătoreşti după parcurgerea procedurii administrative, acest lucru rămânând la alegerea sa (Decizia nr. 319 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.062 din 5 noiembrie 2021, paragraful 30). Prin urmare, critica privind art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este neîntemeiată, cele arătate mai sus aplicându-se şi în privinţa art. 23 alin. (3) din ordonanţă. 44. De asemenea, autoarea excepţiei este nemulţumită de faptul că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 nu ar trebui să reglementeze răspunderea materială după calitatea persoanei (militar), pe motiv că există acte normative care reglementează aceeaşi răspundere pentru funcţiile specifice - indiferent de calitatea persoanei -, respectiv Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008, Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 noiembrie 2003, şi Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că ţine de opţiunea legiuitorului să adopte reglementări speciale cu referire la o anumită categorie de personal, ţinând seama de situaţia juridică specială în care aceasta se află. Or, personalul militar se află într-o situaţie juridică obiectiv diferită faţă de cea a personalului civil, astfel că legiuitorul este în drept să adopte o reglementare specială cu privire la angajarea răspunderii materiale a acestora, fireşte, cu respectarea exigenţelor constituţionale de principiu în materia analizată, fără a încălca art. 16 din Constituţie. Prin urmare, criticile ce vizează art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 - text care stabileşte că răspunderea materială a militarilor se angajează în condiţiile acestei ordonanţe - sunt neîntemeiate. 45. Cu privire la criticile aduse dispoziţiilor care reglementează regulile substanţiale de angajare a răspunderii materiale, respectiv art. 14, 15, 16,19 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, Curtea constată că acestea vizează mai degrabă aspecte de detaliu (lipsa anumitor menţiuni pe care autoarea excepţiei le-ar fi dorit cuprinse în textul de lege - spre exemplu, faptul că art. 15 nu descrie în mod clar modalitatea individualizării răspunderii materiale a militarilor) şi de corelare cu alte acte normative aflate în vigoare, în condiţiile în care textele menţionate reglementează regulile generale de angajare a răspunderii materiale. Or, trebuie subliniat faptul că instanţa constituţională (Decizia nr. 39 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 9 mai 2022, paragraful 23) a evocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie (de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). De asemenea, instanţa europeană a statuat în mod constant că destinatarul normei trebuie să fie capabil - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care o acţiune dată le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi şi ale căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perincek împotriva Elveţiei, paragraful 133, sau Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată în Cauza Satakunnan Markkinaporssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 24 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 31 mai 2022, paragraful 21). 46. Aşadar, Curtea reţine că lipsa unor prevederi de detaliu ale legii nu conduce la neconstituţionalitatea ei, ci aduce în discuţie aspecte ce ţin de competenţa instanţei judecătoreşti, care va realiza interpretarea şi aplicarea acesteia la cauzele de speţă. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, 15, 16,19 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este inadmisibilă. 47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sanda-Puica Şerban în Dosarul nr. 30.512/3/2021* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 25, 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că dispoziţiile art. 2,22 şi ale art. 23 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14,15,16, 19 şi 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
