Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 648 din 24 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 648 din 24 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1032 din 5 noiembrie 2020

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena     │-                 │
│Chiorean           │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România, obiecţie formulată de Guvernul României.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost trimisă la Curtea Constituţională prin poşta electronică şi înregistrată cu nr. 4.050 din 14 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 971A/2020. La sesizare a fost anexată Legea privind meşteşugarii tradiţionali din România.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorul sesizării consideră că legea criticată conţine o serie de dispoziţii de natură să contravină prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, în componenta privind claritatea şi previzibilitatea. Astfel, consideră că textul legii criticate nu îndeplineşte cerinţele de claritate şi previzibilitate, următoarele aspecte putând genera interpretări arbitrare/subiective în procesul de aplicare:
    a) statutul juridic al comisiilor speciale pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional (denumite în continuare comisii speciale) şi al membrilor acestora este echivoc, de vreme ce nu rezultă dacă aceste comisii speciale au sau nu personalitate juridică, condiţiile remunerării membrilor, regimul incompatibilităţii lor şi al conflictului de interese pentru persoanele care au calitatea de membru;
    b) cât priveşte art. 20 din legea analizată, se arată că statutul juridic al Uniunii Naţionale a Meşteşugarilor Tradiţionali din România (denumită în continuare UNMTR) este echivoc, nefiind clar dacă aceasta este o persoană juridică de drept public sau privat, care este patrimoniul iniţial al acesteia, cine are calitatea de fondator şi în ce modalitate urmează să contribuie la formarea patrimoniului;
    c) referitor la prevederile art. 31 din legea analizată, având ca obiect de reglementare contravenţii şi sancţiuni, se susţine că aceste norme nu sunt corelate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora „Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, [...]“, având în vedere că legea nu prevede niciun termen pentru intrarea sa în vigoare, aceasta urmând a intra în vigoare în termen de 3 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.

    4. Referitor la posibilitatea contestării deciziilor de respingere a acordării statutului de meşteşugar tradiţional, prevăzută la art. 4 alin. (5) din legea analizată, se susţine că nereglementarea şi a posibilităţii contestării deciziei de acordare a acestui statut poate avea consecinţa încălcării art. 21 alin. (1) din Constituţie referitor la liberul acces la justiţie, de vreme ce nu este acordat dreptul de contestare tuturor persoanelor potenţial interesate. În mod corespunzător, se precizează că viciul de neconstituţionalitate indicat este valabil şi în ceea ce priveşte art. 15 alin. (5) din legea analizată.
    5. Având în vedere dispoziţiile art. 16 din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu consecinţa micşorării veniturilor la buget, se arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora, în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010. Astfel, sunt încălcate dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 58 din 12 februarie 2020, prin care s-a reţinut că, atâta vreme cât dispoziţiile legale generează impact financiar asupra bugetului de stat, obligaţia solicitării fişei financiare incumbă tuturor iniţiatorilor, în temeiul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, potrivit cărora, în cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002.
    6. Se mai susţine că, sub aspect legislativ, dispoziţiile legii criticate dublează în parte reglementările următoarelor acte normative în vigoare: Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei - art. 4 lit. a) şi lit. i); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 182/2016; Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată; Ordinul ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism nr. 169/2013 privind aprobarea Procedurii de implementare a Programului naţional multianual pentru susţinerea meşteşugurilor şi artizanatului. Prin urmare, se apreciază că legea criticată trebuie raportată la actualele realităţi legislative în domeniu, astfel încât să se stabilească raportul juridic cu entităţile care au ca obiect realizarea de produse meşteşugăreşti tradiţionale şi, totodată, să fie evitate paralelismele legislative. Totodată, se susţine că iniţiativa conţine prevederi contradictorii faţă de dispoziţiile Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial. De asemenea, se semnalează neconcordanţa legii criticate cu definiţia cuprinsă în Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 410/2005, conform căreia „patrimoniul cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană.“
    7. Totodată, se susţine că legea criticată încalcă şi perturbă nejustificat activitatea serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, precum şi activitatea Institutului Naţional al Patrimoniului (I.N.P.). Aceste entităţi au atribuţii multiple şi complexe, dar nu beneficiază de un suport tehnic şi nu au capacitatea instituţională de a asigura punerea în aplicare a noilor prevederi. Mai mult, se arată că modul în care este conceput mecanismul de acordare a mărcii tradiţionale de către I.N.P. vine parţial în contradicţie cu normele specifice aplicabile proprietăţii industriale şi gestionării mărcilor înregistrate.
    8. În final, analizând scopul şi obiectul de reglementare, precum şi prevederile legii criticate, din perspectiva eficienţei juridice a textului de lege, se precizează şi faptul că, sub acest aspect, cu privire la exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că normele de tehnică legislativă prevăd că sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate prin actul normativ „trebuie să acopere întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative. Astfel, pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare, se vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018).
    9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului, pentru a formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    10. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 2/5.559 din 1 septembrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.062 din 1 septembrie 2020, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România este neîntemeiată.
    11. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că principiul constituţional al legalităţii impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. În acest context, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, deciziile nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 307 din 6 aprilie 2006 şi nr. 26 din 18 ianuarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tot referitor la criticile aduse cu privire la previzibilitate, se menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, potrivit căreia legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. Există multe legi care prevăd, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine acestei exigenţe. Ţinând cont de aceste considerente şi raportat la intenţia legiuitorului, aşa cum reiese în mod explicit şi din expunerea de motive, cerinţele care reclamă intervenţia normativă privesc insuficientele reglementări clare în vigoare cu privire la meşteşugarii tradiţionali, la statutul acestora, la drepturile şi îndatoririle lor, precum şi la modalitatea de organizare şi funcţionare a structurilor reprezentative şi la activităţile desfăşurate de aceştia în vederea conservării, protejării, transmiterii, promovării şi punerii în valoare a meşteşugurilor şi a culturii tradiţionale. Astfel, la nivel european, pentru a proteja şi dezvolta meşteşugurile tradiţionale, mai multe state au elaborat o legislaţie specifică privind activitatea meşteşugarilor tradiţionali, legislaţie care stabileşte diverse forme şi mecanisme de sprijin şi, totodată, reguli cu privire la formarea, autorizarea, controlul activităţii şi la promovarea meşteşugarilor şi a activităţilor meşteşugăreşti. Indiferent de forma juridică de organizare a activităţii meşteşugăreşti, în statele unde există legislaţie specifică, aceasta prevede necesitatea obţinerii unei recunoaşteri oficiale a statutului de meşteşugar tradiţional, precum şi necesitatea înscrierii în anumite nomenclatoare sau registre (de exemplu, Registrul meseriilor în Franţa, Registrul provincial al întreprinderilor artizanale în Italia etc.). Astfel, în România nu există o legislaţie coerentă şi eficientă care să reglementeze raporturile sociale care vizează activitatea meşteşugarilor tradiţionali, precum şi activităţile de punere în valoare a produselor create de aceştia. Legislaţia în vigoare fie enunţă cu titlu general modalităţi de asociere a meşteşugarilor (de exemplu, societăţile cooperative meşteşugăreşti - Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei), fie enumeră o serie de posibile beneficii pentru meşteşugarii tradiţionali, care nu se concretizează în practică din cauza lacunelor legislative (de exemplu, posibilitatea meşteşugarilor tradiţionali de a se asocia în vederea adoptării mărcii tradiţionale distinctive - Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial). Totodată, necesitatea adoptării unei legislaţii specifice aplicabilă meşteşugarilor tradiţionali din România a fost recunoscută inclusiv în Programul de guvernare 2017-2020, aprobat de Parlamentul României. Conform acestuia „este importantă adoptarea legii meşteşugarilor care vizează cu prioritate prezervarea şi promovarea meseriilor tradiţionale din România.“ Principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi mai sus menţionate, constituie măsuri necesare şi relevante pentru asigurarea dezideratelor de prezervare şi diminuare a riscurilor care le ameninţă cu dispariţia pe unele dintre acestea şi care au fost reglementate în legea contestată.
    12. Se mai arată că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 10 iulie 2012, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii“, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. Astfel, aspectele invocate de Guvern sunt legate de interpretarea şi aplicarea legii şi nicidecum de încălcarea normelor de drept constituţional, după cum urmează:
    - legea stabileşte cu claritate faptul că UNMTR are personalitate juridică (în art. 20), iar modul de înfiinţare şi desfăşurare a activităţii comisiilor speciale sunt clar reglementate;
    – în cadrul capitolului IV din legea criticată sunt cuprinse, aşa cum arată chiar titlul acestuia, prevederi referitoare la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea UNMTR. Prevederile art. 20 stabilesc, fără echivoc, faptul că UNMTR are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. În articolele următoare sunt cuprinse dispoziţii cu privire patrimoniul şi bugetul acesteia. De altfel, conform prevederilor art. 191 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege. Aşadar, nu există niciun motiv care să susţină pretinsa neclaritate a art. 20 din legea criticată;
    – referitor la presupusa necorelare a prevederilor art. 31 din legea criticată cu dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, se arată că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, este prevăzută posibilitatea stabilirii unei conexiuni legislative utilizând norma de trimitere. Astfel, din dispoziţiile art. 31 privind reglementarea unor contravenţii, precum şi a celor cuprinse la art. 32 din legea criticată, potrivit cărora „Contravenţiilor prevăzute de prezenta lege le sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 […]“, coroborate cu prevederile art. 33 care prevăd faptul că dispoziţiile art. 31 „se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001“, se remarcă respectarea unitară a cadrului general de reglementare în materie de contravenţii, cât şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse la art. 1 alin. (5) din Constituţie;
    – cu privire la momentul intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate, îndeosebi a prevederilor cuprinse la art. 31 referitoare la contravenţii, se susţine că trimiterea expresă la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 clarifică aspectele ce ţin de efectele juridice şi de aplicabilitatea prevederilor atacate, interpretarea autorului sesizării fiind limitativă şi în total dezacord cu cadrul juridic existent de reglementare;
    – problematica calităţii legii este reflectată în dispoziţiile Legii nr. 24/2000. Astfel cum se remarcă în doctrina relevantă, principala problemă a acestor dispoziţii este că ele se găsesc formulate (tot) într-o lege, deci (în planul piramidei legislative) ele pot fi ignorate (a se citi: se poate deroga de la ele) prin alte legi (speciale). Deseori, Curtea Constituţională a recunoscut o valoare pseudo-constituţională acestor norme, plasându-le de facto deasupra (sau la baza) oricărui act normativ (infraconstituţional): „deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară“. Practic, criteriile privind calitatea legii [reţinute intrinsec de către Constituantă în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie] sunt cele conţinute în Legea nr. 24/2000. De fapt, aici Curtea Constituţională a „populat“ un standard (calitatea legii) cu o serie de reguli (tehnica legislativă reglementată prin Legea nr. 24/2000), oferind un conţinut standardului prin chiar jurisprudenţa sa.

    13. În concluzie, criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie privind cerinţele de calitate a legii sunt nefondate. Astfel, Guvernul se limitează la o motivare formală, reiterând, în mod superfluu, doar considerente de principiu din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În consecinţă, având în vedere critica formulată, nu se poate reţine că soluţia legislativă criticată nu îndeplineşte cerinţele de calitate a legii. În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate în actul normativ contestat, soluţiile adoptate sunt pe deplin acoperitoare iar reglementările au fost adoptate tocmai pentru a se evita lacunele legislative în domeniu. Prin urmare, la o simplă lectură a legii criticate transpare în mod clar voinţa legiuitorului, dispoziţiile normative fiind suficient de clare, precise şi previzibile. Astfel, contrar susţinerilor din cuprinsul sesizării, legea criticată îndeplineşte condiţiile calitative reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, legea fiind clară şi totodată previzibilă.
    14. În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, se apreciază că principiul care consacră liberul acces la justiţie nu a fost încălcat, deoarece legiuitorul a respectat acest principiu adoptând reguli de procedură clare, în cadrul cărora s-au precizat termene în care persoanele interesate pot contesta decizia de respingere a dosarului de acordare a statutului de meşteşugar tradiţional. În concret, art. 4 alin. (5) teza a doua din legea criticată prevede în mod clar că „Decizia de respingere poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării respectivei decizii, în conformitate cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.“ De asemenea, art. 15 alin. (5) prevede în teza a doua că „Decizia de respingere a solicitării formulate de grupul de meşteşugari tradiţionali poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării respingerii solicitării“. Mai mult, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 78 din 8 februarie 2007, referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21, Curtea a reţinut că o atare critică este lipsită de temei, întrucât accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept. De asemenea, prin deciziile nr. 1.115 din 16 octombrie 2008, nr. 1.154 din 6 noiembrie 2008 şi nr. 403 din 24 martie 2011, instanţa de contencios constituţional a statuat că „Nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor care consacră liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, deoarece prevederile criticate nu împiedică părţile interesate să se adreseze instanţei, să fie asistate sau reprezentate de un apărător şi să beneficieze de toate garanţiile unui proces echitabil.“ Aşadar, nu pot fi admise criticile autorului sesizării, deoarece legea criticată acordă dreptul de contestare tuturor persoanelor interesate.
    15. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la nerespectarea prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, prin neindicarea sursei de finanţare şi, implicit, încălcarea principiului legalităţii consacrat prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, ceea ce ar contraveni legislaţiei fiscal-bugetare, se arată că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, legiuitorul constituant nu reglementează existenţa unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci are în vedere îndeplinirea unei condiţii prealabile, şi anume: previzionarea, respectiv anticiparea cheltuielilor în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat, pentru a putea fi acoperite în mod cert în cursul anului bugetar următor, astfel că, la adoptarea legii, nu se poate trage concluzia că s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv. În cazul dedus judecăţii, prevederile legii criticate vizează în mod direct cheltuieli bugetare ce se vor efectua începând cu bugetul aferent anului 2021, care nu implică aşadar modificări în structura bugetului pe anul în curs. Cheltuielile la care face referire autorul sesizării vor fi cuprinse în proiectul de buget pentru anul 2021, care nu a fost, până la acest moment, prezentat spre dezbatere şi adoptare Parlamentului de către Guvern. Prin urmare, a fost indicată sursa finanţării, ea este una reală, aptă să acopere cheltuiala bugetară angajată. Totodată, în Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016, Curtea Constituţională a subliniat că nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că o asemenea operaţiune nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de voinţă politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern: „Prin urmare, textul constituţional se referă la caracterul obiectiv şi efectiv al sursei de finanţare şi operează cu elemente de certitudine şi previzibilitate bugetară, [...] art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar.“ Or, tocmai acest lucru este criticat: lipsa resurselor financiare pentru susţinerea acestor demersuri, aspect care excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională (a se vedea în acest sens şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016 şi nr. 393 din 5 iunie 2019). Chiar dacă Executivul este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, nu înseamnă că Parlamentul nu poate adopta măsuri legislative care să impună din partea Guvernului iniţierea unui proiect de lege/ordonanţă de urgenţă de modificare a bugetului în curs sau iniţierea proiectului de buget pentru anul următor adoptării legii ce impune cheltuieli bugetare, cu luarea în considerare a acesteia în procesul de elaborare a acestui proiect de lege (privind bugetul de stat). Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea Constituţiei pentru simplul fapt că Parlamentul şi-a exercitat rolul prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Mai mult decât atât, argumentaţia Guvernului privind presupusa încălcare a prevederilor art. 138 alin. (5) din Constituţie nu poate fi reţinută, întrucât la art. 20 şi art. 28 din legea supusă controlului de constituţionalitate se prevede cu claritate faptul că UNMTR are patrimoniu şi buget propriu şi că finanţarea activităţilor acesteia se asigură din venituri proprii.
    16. Preşedintele Senatului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere.
    17. La dosar a fost depus un memoriu Amicus curiae de către Asociaţia Centrul Romano de Studii şi Dezvoltare Socială, prin care se susţine, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România, obiecţie formulată de Guvern, trebuie respinsă ca neîntemeiată, prin raportare la criticile invocate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 24 iunie 2020. Aşa cum este precizat în art. 1, legea reglementează cadrul general pentru recunoaşterea statutului de meşteşugar tradiţional, drepturile şi îndatoririle meşteşugarilor tradiţionali, precum şi organizarea şi funcţionarea structurilor reprezentative ale meşteşugarilor tradiţionali din România, în scopul conservării, protejării, transmiterii, promovării şi punerii în valoare a meşteşugurilor şi a culturii tradiţionale. Capitolul I (art. 1-3) cuprinde dispoziţii generale, iar capitolul II (art. 4-12) este intitulat „Recunoaşterea statutului de meşteşugar tradiţional“ şi prevede procedura reglementată prin decizie a Comisiei speciale pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional şi prin emiterea unui certificat de meşteşugar tradiţional de către UNMTR. Capitolul III (art. 13-19) din lege reglementează drepturile şi îndatoririle meşteşugarilor tradiţionali, cuprinzând secţiunea 1 - „Drepturile meşteşugarilor tradiţionali“ şi secţiunea a 2-a - „Obligaţiile meşteşugarilor tradiţionali“. Capitolul IV (art. 20-30) reglementează statutul UNMTR, capitolul V este intitulat „Răspunderea juridică“ şi reglementează contravenţii, iar capitolul VI prevede dispoziţii tranzitorii şi finale.
    20. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, ale art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie şi ale art. 138 alin. (5), potrivit căruia „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“.
    21. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul titularului sesizării, al termenului de sesizare şi al obiectului acesteia, Curtea constată că sesizarea care formează obiectul Dosarului nr. 971A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    22. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 971A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, aceasta fiind formulată de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului, care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori.
    23. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost trimisă Curţii Constituţionale prin poşta electronică la data de 13 iulie 2020 şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.050 din 14 iulie 2020. Ulterior, sesizarea în original a fost transmisă Curţii Constituţionale, în plic, şi a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.050 din 16 iulie 2020. Legea privind meşteşugarii tradiţionali din România a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 24 iunie 2020, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la aceeaşi dată şi a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare, la data de 29 iunie 2020. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile.“ Aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă. Având în vedere că legea criticată a fost trimisă la promulgare la data de 29 iunie 2020, iar Curtea Constituţională a fost sesizată prin poşta electronică, sesizarea fiind înregistrată prima dată la Curtea Constituţională la data de 14 iulie 2020, se constată că obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, aspect ce se încadrează în a doua ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018.
    24. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea reţine că aceasta vizează Legea privind meşteşugarii tradiţionali din România, lege adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 24 iunie 2020, nepromulgată.
    25. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că autorul acesteia aduce atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, ce vizează, pe deo parte, obiectul de reglementare prin instituirea unor paralelisme legislative, iar, pe de altă parte, procedura de adoptare a legii prin lipsa solicitării de la Guvern a fişei financiare, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, ce vizează conţinutul normativ al art. 5 privind statutul juridic al Comisiilor speciale pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional, al art. 20 privind statutul juridic al UNMTR, al art. 31 privind contravenţiile şi al art. 4 alin. (5) privind contestarea deciziilor de respingere a acordării statutului de meşteşugar tradiţional, prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii.
    26. Examinând procesul legislativ de adoptare a legii criticate, Curtea reţine că Propunerea legislativă privind meşteşugarii tradiţionali din România a fost iniţiată de 44 de deputaţi şi senatori şi a fost înregistrată la Senat pentru dezbatere la data de 11 decembrie 2019 sub nr. b561. În expunerea de motive se precizează că „indiferent de forma juridică de organizare a activităţii meşteşugăreşti (de la activitate individuală la activitate prin intermediul unor întreprinderi meşteşugăreşti), în statele unde există legislaţie specifică dedicată meşteşugarilor tradiţionali, aceasta prevede necesitatea obţinerii unei recunoaşteri oficiale a statutului de meşteşugar tradiţional, uneori şi a nivelului de calificare corespunzător domeniului de activitate, precum şi necesitatea înscrierii în anumite nomenclatoare sau registre (de exemplu, Registrul Meseriilor în Franţa, Registrul provincial al întreprinderilor artizanale în Italia etc.)“. De asemenea, în expunerea de motive, se precizează că „la nivelul reglementărilor comunitare, nu există o legislaţie dedicată exclusiv meşteşugului tradiţional, singurele precizări fiind cuprinse în legislaţia privind întreprinderile mici şi mijlocii, acolo unde se prevede că meşteşugul urmează a fi definit la nivel naţional în funcţie de domeniile de specializare“ şi că „în România nu există o legislaţie coerentă şi eficientă care să reglementeze raporturile sociale care vizează activitatea meşteşugarilor tradiţionali, precum şi activităţile de punere în valoare a produselor meşteşugăreşti create de aceştia“, iar „legislaţia în vigoare fie enunţă cu titlu general modalităţi de asociere a meşteşugarilor (de exemplu, societăţile cooperative meşteşugăreşti - Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei), fie enumeră o serie de posibile beneficii pentru meşteşugarii tradiţionali, beneficii care nu se concretizează în practică din cauza lacunelor legislative (de exemplu, posibilitatea meşteşugarilor tradiţionali de a se asocia în vederea adoptării mărcii tradiţionale distinctive - Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial). Prin urmare, „necesitatea adoptării unei legislaţii specifice aplicabilă meşteşugarilor tradiţionali din România a fost recunoscută inclusiv în Programul de Guvernare 2017-2020, aprobat de Parlamentul României, iar conform acestui Program, «este importantă adoptarea legii meşteşugarilor care vizează cu prioritate prezervarea şi promovarea meseriilor tradiţionale din România»“.
    27. Curtea observă că forma iniţiatorilor cuprindea la art. 16 prevederea potrivit căreia, în limitele stabilite prin bugetele proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale, consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în care domiciliază meşteşugari tradiţionali acordă rente viagere respectivilor meşteşugari, numai dacă sunt înscrişi în Registrul naţional al meşteşugarilor tradiţionali din România sau dacă deţin titlul de „tezaur uman viu“, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Renta nu poate fi mai mică decât salariul minim net pe ţară şi mai mare decât salariul mediu brut pe economie, calculate conform legii.
    28. Aşa cum rezultă din fişa actului normativ de pe pagina de internet a Senatului, la data de 4 februarie 2020, s-au solicitat avizul Consiliului Legislativ, avizul Consiliului Economic şi Social şi punctul de vedere al Guvernului. După primirea avizului favorabil al Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic şi Social şi al Comisiei pentru drepturile omului, egalitate de şanse, culte şi minorităţi, Comisia pentru cultură şi media a depus, la data de 22 aprilie 2020, raport de admitere, fără amendamente, la aceeaşi dată iniţiativa legislativă fiind adoptată de Senat.
    29. Ulterior, forma adoptată de Senat a fost transmisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor, unde a fost înregistrată la data de 29 aprilie 2020. După primirea avizelor favorabile de la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului şi Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, la data de 22 iunie 2020, Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a depus raport de admitere, cu 47 amendamente admise, iar la aceeaşi dată propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor. La data de 24 iunie 2020, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă, legea fiind trimisă la promulgare la data de 29 iunie 2020. La data de 14 iulie 2020, Guvernul a sesizat Curtea Constituţională referitor la neconstituţionalitatea Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România.
    30. Analizând critica de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează instituirea unor paralelisme legislative, Curtea reţine că autorul sesizării susţine, în esenţă, că legea criticată trebuie raportată la actualele realităţi legislative în domeniu, astfel încât să se stabilească raportul juridic cu entităţile care au ca obiect realizarea de produse meşteşugăreşti tradiţionale şi, totodată, să fie evitate paralelismele legislative.
    31. Cu privire la existenţa unor paralelisme de reglementare, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit prin Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019, paragraful 57, că, potrivit art. 13 lit. a), art. 16 alin. (1) teza întâi, art. 36 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune“; „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative“; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“; „Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ“.
    32. Examinând cadrul normativ actual privind meşteşugarii tradiţionali, Curtea constată că, în prezent, în România nu există o legislaţie specifică desfăşurării activităţii meşteşugarilor tradiţionali. Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 5 martie 2008, „Creatorii, interpreţii populari şi meşteşugarii tradiţionali îşi desfăşoară activitatea în mod individual sau în cadrul unor asociaţii familiale.“ Forma juridică de organizare a activităţii meşteşugăreşti (activitate individuală sau prin intermediul unor întreprinderi meşteşugăreşti) poate fi societate cooperativă meşteşugărească, persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială sau societate, forme juridice prevăzute, cu caracter general, în următoarele acte normative în vigoare: Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 20 mai 2014, care reglementează cadrul general de organizare şi funcţionare a cooperaţiei; potrivit art. 2 din acest act normativ, „Cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi naţional“, iar, în conformitate cu art. 4 lit. a) din acesta, „Societăţile cooperative de gradul 1 se pot constitui în una dintre următoarele forme: a) societăţi cooperative meşteşugăreşti - asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun activităţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de executare de lucrări şi prestări de servicii, care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti ale membrilor lor cooperatori; [...]“; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 182/2016; Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. În legislaţia secundară, prin Ordinul ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism nr. 169/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 19 septembrie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aprobată Procedura de implementare a Programului naţional multianual pentru susţinerea meşteşugurilor şi artizanatului, iar, potrivit pct. 1 din această procedură, „Programul naţional multianual pentru susţinerea meşteşugurilor şi artizanatului, denumit în continuare Program, este un program multianual de încurajare şi de stimulare a înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, implementat de către Departamentul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediul de Afaceri şi Turism, denumit în continuare Departament, în conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 430/2013 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediul de Afaceri şi Turism, cu modificările şi completările ulterioare. Obiectivul general al Programului îl constituie stimularea dezvoltării meşteşugurilor şi a micii industrii din România, întărirea clasei de mici meşteşugari şi artizani, care îşi desfăşoară activitatea individual sau organizat prin intermediul asociaţiilor ori al altor organizaţii, în special în localităţile rurale, dar şi în cele urbane, protejarea meseriilor care presupun un număr mare de operaţii executate manual în practicarea lor, relansarea serviciilor şi a produselor realizate de aceştia, în special a celor cu specific tradiţional, inclusiv obiecte de artă populară şi artizanat, şi promovarea acestor produse şi servicii pe pieţele naţionale şi internaţionale.“
    33. Cu privire la reglementarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, Legea nr. 26/2008 stabileşte cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea, promovarea, punerea în valoare, transmiterea şi revitalizarea elementelor patrimoniului cultural imaterial, caracteristică definitorie a comunităţilor umane, ca factor de coeziune socială şi de dezvoltare economică. Potrivit art. 2 din aceasta, „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) patrimoniu cultural imaterial - totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora - pe care comunităţile, grupurile sau, după caz, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural; b) expresii culturale tradiţionale - forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală - forme de artă a cuvântului şi expresii verbale tradiţionale - forme de exprimare muzicală - cântece, dansuri, jocuri populare - forme de expresie sincretică - obiceiuri, ritualuri, sărbători, etnoiatrie, jocuri de copii şi jocuri sportive tradiţionale - forme ale creaţiei populare în domeniul tehnic, precum şi meşteşuguri ori tehnologii tradiţionale; c) tezaure umane vii - titlul onorific ce poate fi conferit acelor persoane care sunt recunoscute de către comunitate drept creatoare şi transmiţătoare de elemente ale unui domeniu al patrimoniului cultural imaterial, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate; d) marcă tradiţională distinctivă - elementul specific de autenticitate al expresiei culturale tradiţionale pe care o defineşte ca fiind reprezentativă pentru un grup de creatori, interpreţi ori meşteşugari tradiţionali, păstrători sau transmiţători ai elementelor patrimoniului cultural imaterial.“ Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, adoptată de UNESCO şi acceptată de România prin Legea nr. 410/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 9 ianuarie 2006, are ca scop salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, respectarea patrimoniului cultural imaterial al comunităţilor, grupurilor şi indivizilor care aparţin acestora, sensibilizarea, la nivel local, naţional şi internaţional, asupra importanţei patrimoniului cultural imaterial şi recunoaşterii sale reciproce, precum şi cooperarea şi asistenţa internaţională. Potrivit art. 2 pct. 1 din aceasta, „prin patrimoniu cultural imaterial se înţelege: practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile - împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora -, pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană. În sensul prezentei convenţii, va fi luat în considerare numai patrimoniul cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaţionale privind drepturile omului existente şi cu exigenţele respectului mutual între comunităţi, grupuri şi persoane şi de dezvoltare durabilă“, iar, conform art. 2 pct. 2 din aceeaşi Convenţie, „patrimoniul cultural imaterial, aşa cum este definit la paragraful 1 supra, se manifestă îndeosebi în următoarele domenii: a) tradiţii şi expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial; b) artele spectacolului; c) practici sociale, ritualuri şi evenimente festive; d) cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi la univers; e) tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale;“.
    34. Referitor la instituţiile şi organismele cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural imaterial, Legea nr. 26/2008 prevede în capitolul IV următoarele: Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, structură fără personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, are atribuţii de coordonare a activităţilor de protejare şi promovare a patrimoniului cultural imaterial, desfăşurate în baza politicilor culturale ale Ministerului Culturii şi Cultelor (art. 13); Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial elaborează Programul naţional de salvgardare, protejare şi punere în valoare a patrimoniului cultural imaterial (art. 14); Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial conferă titlul de tezaure umane vii pentru domenii ale patrimoniului cultural imaterial şi alcătuieşte listele patrimoniului cultural imaterial prevăzute la art. 12 alin. (2) (art. 15); organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Comisiei naţionale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial se stabilesc prin ordin al ministrului culturii şi cultelor (art. 16); în domeniul patrimoniului cultural imaterial Ministerul Culturii şi Cultelor îndeplineşte următoarele atribuţii specifice: a) elaborează politici şi strategii în domeniu; b) coordonează, la nivel naţional, activităţile instituţiilor publice cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural imaterial; c) sprijină financiar instituţiile cu atribuţii în activităţile de identificare, conservare, protejare şi punere în valoare a elementelor ce alcătuiesc patrimoniul cultural imaterial; d) susţine promovarea elementelor patrimoniului cultural imaterial românesc în comunităţile româneşti de peste hotare; e) sprijină instituţiile cu atribuţii în implementarea strategiilor de salvgardare a elementelor patrimoniului cultural imaterial (art. 17); Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale îndeplineşte următoarele atribuţii în domeniu: a) iniţiază şi derulează proiecte şi programe privind activităţi de conservare, protejare, punere în valoare şi promovare a patrimoniului cultural imaterial de pe teritoriul României; b) susţine, inclusiv financiar, proiectele, programele şi activităţile de cercetare, conservare, protejare, punere în valoare şi promovare a patrimoniului cultural imaterial de pe teritoriul României, iniţiate de persoane fizice sau juridice de drept public ori privat, în conformitate cu strategiile şi politicile Ministerului Culturii şi Cultelor; c) coordonează metodologic activitatea aşezămintelor culturale în domeniul patrimoniului cultural imaterial; d) colaborează cu instituţii specializate în vederea realizării programelor şi activităţilor de cercetare; e) realizează programe-cadru de educaţie permanentă în domeniul expresiilor culturale tradiţionale; f) editează şi difuzează pe orice suport material cărţi şi alte publicaţii din domeniul patrimoniului cultural imaterial, cu acordul Ministerului Culturii şi Cultelor; g) înfiinţează şi administrează Registrul naţional al mărcilor tradiţionale distinctive; h) omologhează mărcile tradiţionale distinctive (art. 18).
    35. Cât priveşte modul în care este conceput mecanismul de acordare a mărcii tradiţionale distinctive, Curtea reţine că, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 26/2008, „Marca tradiţională distinctivă, necesară identificării creaţiilor populare originale autentice faţă de creaţii similare din alte zone etnografice din ţară şi din străinătate, se omologhează de către Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, la solicitarea expresă şi în scris a creatorilor, interpreţilor populari, a meşteşugarilor tradiţionali sau a păstrătorilor/transmiţătorilor, cu recomandarea expresă şi în scris a Comisiei naţionale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial“, iar, potrivit art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ, „Marca tradiţională distinctivă poate fi reprezentată şi ca însemn grafic“.
    36. În contextul acestui cadru normativ general al desfăşurării activităţilor meşteşugăreşti, legea criticată reglementează, aşa cum rezultă din titlu, din expunerea sa de motive şi din conţinutul art. 1, un cadru normativ pentru recunoaşterea oficială a statutului de meşteşugar tradiţional, prevăzând drepturile şi îndatoririle meşteşugarilor tradiţionali, precum şi organizarea şi funcţionarea structurilor reprezentative ale meşteşugarilor tradiţionali din România, în scopul conservării, protejării, transmiterii, promovării şi punerii în valoare a meşteşugurilor şi a culturii tradiţionale. Prin legea criticată se înfiinţează Comisia specială pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional, care are atribuţia de soluţionare a dosarului depus de persoana interesată pentru obţinerea calităţii de meşteşugar tradiţional, precum şi UNMTR, care emite certificatul de meşteşugar tradiţional. Art. 15 din legea criticată reglementează procedura de omologare a mărcii tradiţionale distinctive.
    37. Aşadar, din analiza scopului şi a obiectului de reglementare, precum şi din conţinutul legii criticate, Curtea observă că relaţiile sociale ce reprezintă obiectul de reglementare al acesteia vizează statutul de meşteşugar tradiţional. Astfel, legea criticată prevede condiţiile şi procedura de acordare a statutului de meşteşugar tradiţional, drepturile şi îndatoririle meşteşugarilor tradiţionali, precum şi organizarea şi funcţionarea structurilor reprezentative ale meşteşugarilor tradiţionali din România, în scopul conservării, protejării, transmiterii, promovării şi punerii în valoare a meşteşugurilor şi a culturii tradiţionale. Aşa cum este precizat în art. 1, legea reglementează cadrul general pentru recunoaşterea statutului de meşteşugar tradiţional.
    38. Având în vedere cadrul normativ general al desfăşurării activităţii meşteşugăreşti, legea criticată reprezintă o reglementare specială faţă de cadrul legislativ general, lege specială prin care se creează un statut autonom meşteşugarului tradiţional. Astfel, nu se instituie aceeaşi reglementare în două sau mai multe acte normative, ci legea criticată reprezintă o reglementare specială ce vizează categoria meşteşugarilor tradiţionali, categorie nou-înfiinţată, care nu era prevăzută de legislaţia în vigoare. În consecinţă, Curtea constată că legea criticată nu instituie paralelisme legislative de natură a contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile Legii nr. 24/2000 referitoare la interzicerea paralelismelor legislative.
    39. Cât priveşte susţinerea referitoare la entităţile cu atribuţii în domeniul acordării statutului de meşteşugar tradiţional, Curtea observă că, prin legea criticată, la art. 4, se înfiinţează Comisia specială pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional (denumită în continuare Comisia specială). Atribuţia principală a Comisiei speciale este de soluţionare a dosarului depus de persoana interesată pentru obţinerea calităţii de meşteşugar tradiţional. Membrii Comisiei speciale analizează conţinutul dosarului şi pot solicita informaţii suplimentare în vederea clarificării aspectelor care vizează activitatea meşteşugărească derulată de persoana interesată să obţină statutul de meşteşugar tradiţional. Membrii Comisiei speciale au obligaţia de a verifica efectiv, în locul în care meşteşugarul tradiţional îşi desfăşoară activitatea, procesele tehnologice tradiţionale utilizate, precum şi specificul, respectiv calitatea produselor meşteşugăreşti realizate de persoana care solicită acordarea statutului de meşteşugar tradiţional. Comisia specială soluţionează dosarul depus de persoana interesată şi dispune motivat, prin decizie adoptată cu majoritatea membrilor Comisiei speciale, în termen de 60 de zile de la data depunerii dosarului, acordarea sau respingerea statutului de meşteşugar tradiţional. Decizia de respingere poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării respectivei decizii, în conformitate cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Conţinutul dosarului se stabileşte prin Metodologia privind depunerea, evaluarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional, adoptată prin hotărâre a UNMTR, în termen de 45 de zile de la data înfiinţării acesteia, cu avizul conform al ministrului culturii. Potrivit art. 9 din lege, în vederea evaluării dosarului depus de persoana interesată să obţină statutul de meşteşugar tradiţional, Comisia specială utilizează următoarele criterii, care trebuie îndeplinite cumulativ: a) specificitatea procesului tehnologic meşteşugăresc şi calitatea materialelor utilizate - rezultă din utilizarea unor instrumente şi tehnici de producţie tradiţionale, în care esenţială şi preponderentă este contribuţia manuală a meşteşugarului tradiţional, precum şi calitatea materialelor utilizate în procesul de producţie; b) exprimarea unor elemente specifice tradiţiei populare locale, regionale sau naţionale - ca urmare a procesului specific tehnologic utilizat pentru crearea lor, precum şi prin elementele de conţinut şi formă, produsele meşteşugăreşti sunt reprezentative pentru tradiţia populară locală, regională sau naţională şi devin forme de expresie a identităţii culturale şi sociale a respectivelor comunităţi. În vederea analizei dosarelor depuse de persoanele interesate să obţină statutul de meşteşugar tradiţional, Comisia specială se întruneşte lunar în şedinţe ordinare şi, ori de câte ori este necesar, în şedinţe extraordinare. În condiţiile în care volumul de activitate este redus, membrii Comisiei speciale pot decide să se întâlnească în şedinţe ordinare trimestrial sau semestrial. Potrivit art. 5 alin. (1) din lege, Comisia specială este alcătuită din: un reprezentant al direcţiei judeţene pentru cultură, care îndeplineşte şi funcţia de preşedinte al acesteia; un reprezentant al centrului judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii aşezămintelor culturale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 143/2007, cu modificările şi completările ulterioare; un reprezentant al UNMTR, care îşi desfăşoară activitatea de meşteşugar tradiţional în judeţul respectiv. Potrivit art. 6 şi 7 din lege, Comisia specială îşi desfăşoară activitatea la sediul direcţiei judeţene de cultură organizate la nivelul fiecărui judeţ şi se înfiinţează, la solicitarea UNMTR, în termen de 3 luni de la data înfiinţării acesteia. Derularea măsurilor şi procedurilor necesare pentru înfiinţarea comisiilor speciale este în sarcina direcţiilor judeţene de cultură. În conformitate cu art. 10 din lege, decizia Comisiei speciale, împreună cu dosarul depus de persoana interesată să i se recunoască statutul de meşteşugar tradiţional, se comunică de îndată UNMTR.
    40. Curtea mai observă că, prin legea criticată, se înfiinţează şi Uniunea Naţională a Meşteşugarilor Tradiţionali din România - UNMTR, care emite certificatul de meşteşugar tradiţional, în maximum 15 zile de la data la care a primit documentele. Potrivit art. 4 alin. (9) din lege, acest certificat consacră exclusiv recunoaşterea unui statut special, reglementat de lege, fără a atesta competenţe profesionale în sensul legislaţiei speciale pentru atestarea competenţelor. Potrivit art. 11 din lege, UNMTR înfiinţează şi administrează Registrul naţional al meşteşugarilor tradiţionali din România, organizat pe judeţe şi pe meşteşuguri tradiţionale, care se păstrează în format electronic şi în care sunt înregistraţi toţi meşteşugarii tradiţionali care au primit certificat de meşteşugar tradiţional la data la care a fost emis acesta, precum şi persoanele care deţin titlul onorific de „tezaur uman viu“ pentru realizarea de expresii culturale relevante. De asemenea, potrivit art. 12 din lege, Ministerul Culturii păstrează şi gestionează Registrul naţional al asociaţiilor reprezentative ale meşteşugarilor tradiţionali din România.
    41. În concluzie, cele două entităţi cu atribuţii în domeniul acordării statutului de meşteşugar tradiţional - Comisia specială şi UNMTR - nu erau prevăzute de legislaţia în vigoare, fiind înfiinţate prin legea criticată, care prevede detaliat componenţa şi atribuţiile acestora, fără a se suprapune cu atribuţii ale altor entităţi existente în legislaţie. Având în vedere toate acestea şi sub acest aspect, critica raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin instituirea unor paralelisme legislative, este neîntemeiată.
    42. În ceea ce priveşte entitatea care are atribuţia de a omologa marca tradiţională distinctivă, Curtea observă că legea criticată prevede că această atribuţie îi revine Institutului Naţional al Patrimoniului, iar nu Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, cum este prevăzut în Legea nr. 26/2008. Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 593/2011 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Patrimoniului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 3 decembrie 2019, Institutul Naţional al Patrimoniului, reorganizat potrivit art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72/2013 privind reorganizarea unor instituţii publice aflate în subordinea Ministerului Culturii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 211/2016, este instituţie publică de cultură de importanţă naţională, cu personalitate juridică, cu activitate în domeniul protejării, restaurării, cercetării şi promovării patrimoniului cultural, aflată în subordinea Ministerului Culturii, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat.
    43. În fine, critica potrivit căreia legea perturbă nejustificat activitatea serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, precum şi activitatea Institutului Naţional al Patrimoniului, deoarece aceste entităţi au atribuţii multiple şi complexe, dar nu beneficiază de un suport tehnic şi nu au capacitatea instituţională de a asigura punerea în aplicare a noilor prevederi, nu poate fi primită, nefiind o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999), nu intră în competenţa sa posibilitatea de a se pronunţa asupra aprecierilor, dintre care unele neavând caracter juridic, referitoare la faptul dacă legea supusă controlului de constituţionalitate îşi poate atinge scopul pentru care a fost iniţiată şi adoptată, şi aceasta chiar dacă, eventual, asemenea aprecieri ar fi îndreptăţite. Curtea Constituţională nu decide dacă o lege este sau nu este bună, dacă este sau nu este eficientă sau dacă este ori nu este oportună. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii adoptării acestora. Iar statul de drept, a cărui existenţă este reglementată prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, impune recunoaşterea de către fiecare putere a actelor şi măsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevăzute de Constituţie.
    44. Analizând critica de neconstituţionalitate extrinsecă raportată la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragrafele 46-52), a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie“. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) prima teză din Constituţie, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora“. Textul constituţional stabileşte, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea şi Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007). Aşa cum a precizat Curtea, prin Decizia nr. 629 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 28 ianuarie 2019, art. 111 alin. (1) din Constituţie „prevede expres şi limitativ că relaţia dintre autorităţile menţionate se realizează prin intermediul preşedinţilor Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor parlamentare“. În acest sens sunt, de altfel, şi normele regulamentare care detaliază procedura legislativă.
    45. În cauză, se reţine că iniţiativa legislativă a fost însoţită de dovada solicitării informării Parlamentului de către Guvern, solicitare care a fost formulată la data de 5 februarie 2020 de preşedintele Senatului, aşa cum rezultă din fişa legislativă a propunerii legislative de pe site-ul Senatului. Aşadar, Senatul şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita o informare din partea Guvernului, prin intermediul preşedintelui Camerei, cu respectarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 111 teza întâi care stabilesc expres că informaţiile şi documentele sunt cerute de Senat, prin intermediul preşedintelui Camerei.
    46. Examinând însă critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 138 alin. (5), Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de norma constituţională, constituie un aspect distinct de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar. Astfel, prin Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea acesteia, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Aşadar, norma constituţională nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar. Prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 58, Curtea a reţinut că, întrucât „nu are competenţa să se pronunţe cu privire la caracterul suficient al resurselor financiare, rezultă că aceasta are doar competenţa de a verifica, prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie, dacă pentru realizarea cheltuielii bugetare a fost indicată sursa de finanţare“. Or, această verificare se poate realiza doar prin raportare la prevederile legale cuprinse în art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi în art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care stabilesc obligaţia de întocmire a fişei financiare şi care îi conferă acesteia un caracter complex, dat de efectele financiare asupra bugetului general consolidat. Aceasta trebuie să cuprindă, potrivit legii, schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar.
    47. Prin Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, paragrafele 54-56, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor care impun solicitarea fişei financiare, este necesară lămurirea mai multor aspecte. Un prim aspect vizează faptul că, atâta vreme cât dispoziţiile legale generează impact financiar asupra bugetului de stat, obligaţia solicitării fişei financiare incumbă iniţiatorilor, în temeiul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, potrivit cărora, „În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a) fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 [...]“, iar dacă acestea sunt rezultatul unor amendamente admise în cadrul procedurii legislative, prima Cameră sesizată sau Camera decizională, după caz, are obligaţia de a solicita fişa financiară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 764 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017). Totodată, Curtea a reamintit faptul că nu deputatul sau senatorul trebuie să întocmească fişa financiară, ci Guvernul, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 stabilind expres că, „În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării“. Prin urmare, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, este suficient ca iniţiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispoziţiilor legale, anterior menţionate, au solicitat Guvernului fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică căreia îi incumbă obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 59, Curtea a stabilit că „a ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă“.
    48. Curtea a reţinut că un alt aspect vizează faptul că „fişa financiară prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 nu trebuie confundată cu punctul de vedere emis de Guvern conform art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 [punct de vedere emis ca urmare a solicitării formulate în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, n.r.], cele două documente generate de Guvern având un regim juridic şi, implicit, finalităţi diferite. Prin urmare, atunci când o propunere legislativă are implicaţii bugetare, Guvernul trebuie să prezinte ambele documente menţionate, aşadar atât punctul de vedere, cât şi fişa financiară“ (a se vedea Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 60).
    49. În fine, cu privire la efectele pe care le produce lipsa fişei financiare, Curtea a stabilit, de exemplu, prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 59, sau Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 4 noiembrie 2016, paragraful 30, că, „în lipsa unei fişe financiare reactualizate la momentul adoptării legii conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, [...] şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament [...], nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind aşadar reală“.
    50. Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, Curtea constată că, în ceea ce priveşte legea supusă prezentului control de constituţionalitate, în procedura de legiferare nu a fost solicitată fişa financiară de către iniţiatorii propunerii legislative. Neîndeplinirea obligaţiei solicitării fişei financiare conduce, în mod firesc, la concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi real, astfel că au fost încălcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 138 alin. (5) referitoare la stabilirea sursei de finanţare. Potrivit art. 16 alin. (1) din legea criticată, „În limitele stabilite prin bugetele proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale, consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în care domiciliază meşteşugari tradiţionali pot acorda indemnizaţii respectivilor meşteşugari, numai dacă sunt înscrişi în Registrul naţional al meşteşugarilor tradiţionali din România sau dacă deţin titlul onorific de «tezaur uman viu», potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „Indemnizaţia se acordă pe perioadă determinată de 5 ani şi nu poate fi mai mică decât salariul minim net pe ţară şi mai mare decât salariul mediu brut pe economie, calculate conform legii.“
    51. Prin urmare, întrucât cheltuielile preconizate prin textele de lege criticate grevează asupra bugetului de stat, adoptarea lor ar fi fost posibilă doar după stabilirea sursei de finanţare în condiţiile Legii fundamentale şi după solicitarea fişei financiare de la Guvern. Neîndeplinirea obligaţiei iniţiatorilor legii de a solicita Guvernului fişa financiară, conform art. 138 alin. (5) din Constituţie coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, conduce la concluzia că între Parlament şi Guvern nu a existat un dialog real cu prilejul adoptării legii supuse controlului, iar Parlamentul a decis asupra majorării unor cheltuieli bugetare întemeindu-se pe o sursă de finanţare lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv. Prin urmare, critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Constituţie este întemeiată.
    52. Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează însăşi procedura de adoptare, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, şi care afectează legea în ansamblul său, Curtea constată că nu mai este cazul să se examineze celelalte critici de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate ce vizează conţinutul normativ al art. 5 privind statutul juridic al comisiilor speciale pentru verificarea şi acordarea statutului de meşteşugar tradiţional, al art. 20 privind statutul juridic al UNMTR, al art. 31 privind contravenţiile şi al art. 4 alin. (5) privind contestarea deciziilor de respingere a acordării statutului de meşteşugar tradiţional, prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 84, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, paragraful 62, sau Decizia nr. 155 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 4 iunie 2020, paragraful 78).
    53. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ cu privire la legea în cauză. Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“. De asemenea, aşa cum a constatat în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că, în cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate statuările cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate constatate (în acest sens fiind Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 50, sau Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragrafele 88 şi 89). Aceste argumente sunt cu atât mai mult aplicabile în cauza prezentă cu cât viciul de neconstituţionalitate întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Constituţie vizează însuşi debutul procedurii legislative, respectiv omisiunea iniţiatorilor propunerii legislative de a solicita Guvernului fişa financiară aferentă.
    54. În final, Curtea reaminteşte considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea în acest sens Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii fiind o componentă esenţială a statului de drept.
    55. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea privind meşteşugarii tradiţionali din România este neconstituţională, în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 648 din 24 septembrie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 648 din 24 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 648 din 24 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind meşteşugarii tradiţionali din România