Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia- Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Atilla │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, obiecţie formulată de 40 de senatori membri ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi ai Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. 2. Cu Adresa nr. XXXV 2729 din 3 iulie 2020, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale obiecţia de neconstituţionalitate, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3712 din 3 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 892A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează critici extrinseci şi intrinseci de neconstituţionalitate. 4. Astfel, sub aspect extrinsec, autorii sesizării prezintă derularea procedurii legislative pentru adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 şi susţin că legea criticată contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, fiind adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Se arată că în cadrul dezbaterii Senatului asupra propunerii legislative au fost introduse în corpul legii mai multe amendamente care modifică în mod esenţial forma legii adoptată de Camera Deputaţilor. Or, Camera decizională are un drept de a decide forma finală a legii, însă fără a încălca principiul bicameralismului dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În forma adoptată tacit de Camera Deputaţilor, propunerea legislativă cuprindea un număr de 25 de modificări ale legii, în timp ce legea adoptată de Senat este structurată pe trei articole, numerotate cu cifre romane, primul cuprinzând textul propriu-zis al modificărilor şi completărilor aduse Legii concurenţei nr. 21/1996, fiind aduse nu mai puţin de 20 de modificări faţă de forma Camerei Deputaţilor, iar ultimele două articole ale legii criticate au natura unor norme cu caracter tranzitoriu care, în cazul art. II, ridică probleme de neconstituţionalitate intrinsecă. 5. Autorii sesizării arată că, drept urmare a depăşirii termenului de 45 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie, Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat tacit proiectul de lege menţionat într-o formă a legii identică cu cea a iniţiatorului actului normativ. În calitate de Cameră decizională, Senatul a adoptat legea supusă controlului de constituţionalitate în şedinţa din data de 30 iunie 2020, amendând substanţial fondul reglementării. 6. Analizând parcursul legislativ al legii criticate şi comparând formele acesteia din momentul iniţierii şi de la momentul adoptării, autorii sesizării arată că în Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, textul şi soluţiile adoptate de Senat nu au fost dezbătute, legea dedusă controlului fiind semnificativ modificată de către Camera decizională faţă de forma iniţiatorului şi a primei Camere sesizate. Adoptând în calitate de Cameră decizională Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, Senatul a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate toate completările care vizează aspecte importante ale legii. Prin urmare, prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să analizeze, să dezbată şi să hotărască asupra soluţiilor legislative nou-introduse de Camera decizională. Astfel, Senatul a realizat o modificare de ordin cantitativ care, prin ea însăşi, este de natură să determine încălcarea principiului bicameralismului, deoarece aceasta este însoţită de modificări de concepţie a reglementării. 7. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit în numeroase cazuri că, ori de câte ori Camera decizională instituie reglementări noi, ce nu au fost supuse dezbaterii decât în Camera decizională, acest lucru înseamnă încălcarea prevederilor constituţionale care consacră principiul bicameralismului. Mai mult, în cazul de faţă, configuraţia actului normativ adoptat de Senat este semnificativ diferită de cea supusă dezbaterii Camerei Deputaţilor, iar acest fapt nu rezultă dintr-o simplă restructurare a materiei, ci din adoptarea unor reglementări noi, care nu au legătură şi nu derivă din reglementarea iniţială. De asemenea, autorii sesizării consideră că, prin modul în care a fost adoptată, legea contravine prevederilor Constituţiei, fiind deturnată voinţa iniţiatorilor. În acest sens, sunt invocate considerente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul bicameralismului, spre exemplu Deciziile nr. 62 din 13 februarie 2018, nr. 472 din 22 aprilie 2008, nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi Decizia nr. 190 din 27 mai 2020. 8. În susţinerea criticii vizând existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, autorii sesizării prezintă un tabel cuprinzând formele legii adoptate de Camera Deputaţilor şi de Senat şi subliniază că Senatul, în calitate de Cameră decizională pentru dispoziţiile care se circumscriu art. 117 alin. (3) din Constituţie, a adoptat numeroase soluţii legislative care nu au făcut obiectul analizei Camerei Deputaţilor şi care au schimbat în mod semnificativ configuraţia legii. De asemenea, autorii sesizării susţin că doar aspectele cuprinse la capitolul IV „Consiliul Concurenţei“, art. 14-31 din Legea concurenţei nr. 21/1996, redenumit conform propunerii legislative „Înfiinţarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei şi statutul membrilor plenului şi personalului de specialitate“, ar fi putut face obiectul dezbaterii Senatului în calitate de Cameră decizională, celelalte aspecte, care nu implică modificarea normelor de funcţionare a autorităţii administrative autonome, fiind de competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, având ca primă cameră sesizată Senatul, cum de altfel a şi fost iniţiată procedura, prin depunerea propunerii legislative la Senat ca prima cameră sesizată. 9. Ca motive de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării susţin că prevederile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 aduc atingere dispoziţiilor art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, precum şi ale art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, prin nerespectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional. 10. Astfel, referitor la principiul neretroactivităţii legii, se invocă literatura de specialitate (Eliescu M., Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, Conflictele de legi, în: Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, de Tr. Ionaşcu ş.a., Bucureşti: Editura Academiei, 1967), potrivit căreia, „dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil... . Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opiniilor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii“. În raport cu acestea, se susţine că, potrivit prevederilor art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, se procedează la o demitere în bloc a membrilor actuali ai Consiliului Concurenţei, ca urmare a depunerii jurământului de către membrii Consiliului Concurenţei ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului, în procedura ce va fi demarată în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Consecinţa acestor prevederi constă în încetarea de drept a mandatelor membrilor Consiliului Concurenţei aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani prevăzută de art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996. Se introduce astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs, printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie. Este invocată, de asemenea, jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, prin care, în esenţă, s-a statuat că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută la art. 15 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, sunt invocate Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007 sau Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). Totodată, prin încetarea bruscă a mandatelor actualilor membri ai Consiliului Concurenţei, ca urmare a aplicării prevederilor art. II din legea criticată, sunt nesocotite prevederile Directivei (UE) 1/2019 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne - (Directiva ECN+), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 11 din 14 ianuarie 2019, şi, implicit, sunt încălcate prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie, deoarece noua reglementare aduce atingere obiectivelor stipulate de această directivă. Chiar dacă directiva menţionată se află în perioada de transpunere, legiuitorul român nu trebuie să se îndepărteze de la obiectivele instituite prin aceasta, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în Cauza C-212/04 Konstantinos Adeneler şi alţii împotriva Ellinikos Organismos Galaktos (ELOG), a statuat că, pe perioada prevăzută pentru transpunerea unei directive, statul membru căruia i se adresează trebuie să se abţină de la a lua orice măsuri susceptibile de a compromite în mod serios obţinerea rezultatului prevăzut de directivă. 11. Autorii sesizării mai arată că prevederile inserate de Senat la art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996 apar ca fiind în contradicţie cu prevederile Directivei ECN+, pentru următoarele motive: obiectivul Directivei ECN+ este acela de a se asigura că autorităţile naţionale de concurenţă dispun de garanţiile de independenţă, de resursele şi de competenţele în materie de aplicare a legii şi de impunere de amenzi care le sunt necesare pentru a fi în măsură să aplice articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) în mod eficace. Potrivit art. 4 alin. (2) lit. a) din Directiva ECN+, pentru a se consolida independenţa operaţională a autorităţilor de concurenţă, statele membre au obligaţia de a se asigura că membrii personalului şi persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă care iau decizii în exercitarea competenţelor prevăzute de directivă „sunt în măsură să îşi îndeplinească atribuţiile şi să îşi exercite competenţele de aplicare a articolelor 101 şi 102 din TFUE fără intervenţii politice şi alte influenţe din exterior“. Conform art. 4 alin. (3) din Directiva ECN+, persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă care iau decizii în exercitarea competenţelor prevăzute de directiva menţionată pot fi demise numai în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin sau în cazul în care s-a constatat că au comis o abatere gravă în temeiul dreptului intern. Condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin şi faptele ce constituie abateri grave trebuie să fie prevăzute în prealabil în dreptul intern, ţinând seama de necesitatea de a asigura în mod eficace respectarea normelor. În cazul de faţă, demiterea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei înainte de expirarea mandatelor nu intervine ca urmare a incidenţei vreunuia dintre motivele de încetare a atribuţiilor lor care erau prevăzute de Legea nr. 21/1996 la art. 15. Prin urmare, încetarea mandatelor membrilor Plenului intervine pentru un alt motiv decât cele prevăzute de Directiva ECN+. Astfel, în Cauza nr. C- 424/15 Xabier Ormaetxea Garai, Bernardo Lorenzo Almendros împotriva Administration del Estado, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că „articolul 3 alineatul (3a) din Directiva 2002/21, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca, în urma unei simple reforme instituţionale (...) preşedintele şi un consilier, membri ai organului colectiv care conduce autoritatea naţională de reglementare care a fuzionat, să fie demişi înainte de expirarea mandatelor lor, dacă nu sunt prevăzute norme care să garanteze că o asemenea demitere nu aduce atingere independenţei şi imparţialităţii acestora“. În acest sens, trebuie precizat că prevederile art. 3 alineatul (3a) din Directiva 2002/21 reglementează independenţa autorităţilor de reglementare în materia comunicaţiilor electronice, similar cu prevederile din Directiva ECN +. 12. Prin urmare, prin adoptarea prevederilor art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996, poate fi compromis obiectivul urmărit de Directiva ECN+, asigurarea independenţei autorităţilor naţionale de concurenţă, întrucât în cauză se ajunge la încetarea anticipată şi imediată a mandatului membrilor în exerciţiu ai Plenului Consiliului Concurenţei, organ colegial, pentru motive ce nu vizează neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru efectuarea/realizarea sarcinilor care le revin acestora sau constatarea săvârşirii unei abateri grave în temeiul dreptului intern, prevăzute anterior de lege. Astfel, demersul legislativ de înlocuire a actualei conduceri a Consiliului Concurenţei este o intervenţie politică, de natură a aduce atingere garanţiilor de independenţă de care trebuie să se bucure autoritatea română de concurenţă conform obiectivului declarat al Directivei ECN+, cu atât mai mult cu cât o astfel de intervenţie afectează acele proceduri de investigaţie aflate în etape avansate, respectiv atunci când audierea/ascultarea, deliberarea şi motivarea deciziilor trebuie realizate în aceeaşi componenţă a organului colegial de decizie cu respectarea cvorumului şi a termenelor de decădere/prescripţie stabilite de lege. Totodată, potrivit art. 4 alin. (4) din Directiva ECN+, „statele membre se asigură că membrii organului decizional al autorităţilor naţionale administrative de concurenţă sunt selectaţi, recrutaţi sau numiţi în conformitate cu proceduri clare şi transparente, stabilite în prealabil în dreptul intern“. Or, prin modul de reglementare a numirii membrilor plenului Consiliului Concurenţei, potrivit noilor prevederi din legea criticată, este eliminat mecanismul clar şi transparent ce presupunea selecţia candidaţilor de către Colegiul Consultativ al Consiliului Concurenţei, potrivit unei proceduri publicate în prealabil şi derulate într-o manieră transparentă, urmată de avizarea propunerilor făcute de această structură de către Guvernul României, audierea candidaţilor avizaţi în Parlament şi numirea candidaţilor astfel selectaţi de către Preşedintele României. Este evident că lipsa instituirii unui mecanism de selecţie, cunoscut în prealabil, care să asigure derularea unui proces transparent de verificare a condiţiilor pe care candidaţii trebuie să le îndeplinească pentru a accede la funcţia de membru al Plenului Consiliului Concurenţei şi, în special, a celei potrivit căreia aceştia trebuie să dea „dovadă de înaltă competenţă profesională în domeniul concurenţei sau ajutorului de stat“, precum şi implicarea unei singure autorităţi a statului român în numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei cresc riscul de politizare a autorităţii de concurenţă, cu repercusiuni asupra independenţei cerute de normele europene. De asemenea, prin prevederile nou-introduse cu privire la durata mandatelor şi procedura de numire a membrilor plenului Consiliului Concurenţei, propunerea legislativă criticată îşi contrazice unul dintre scopurile principale declarate prin expunerea de motive, şi anume „întărirea autonomiei instituţiei şi a independenţei în procesul de luare a deciziilor şi în cel de investigare a practicilor anticoncurenţiale“. 13. Totodată, autorii sesizării susţin că prevederile referitoare la stabilirea cuantumului amenzilor prin raportare la cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă pentru întreprinderile care au o cifra de afaceri sub 1 milion de euro încalcă normele europene şi, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, prin nerespectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional. 14. Cu privire la introducerea, după alin. (2) al art. 55 din Lega concurenţei nr. 21/1996, a două noi alineate, alineatele (2^1) şi (2^2), prin care stabilirea cuantumului amenzii care va fi aplicată de Consiliul Concurenţei urmează să se determine prin raportare la cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă, atunci când cifra de afaceri totală a contravenientului se situează sub echivalentul în lei a sumei de 1 milion de euro, precum şi neaplicarea amenzii în cazul în care cuantumul amenzii se situează sub echivalentul în lei a 100 euro, calculate la cursul de schimb valabil pentru sfârşitul anului anterior luării deciziei, autorii sesizării arată că această prevedere încalcă dispoziţiile art. 15 din Directiva ECN+, potrivit cărora cuantumul maxim al amenzii care poate fi impus pentru fiecare încălcare a articolului 101 sau 102 din TFUE nu poate fi stabilit la un nivel mai mic de 10% din cifra de afaceri mondială totală a întreprinderii în cauză. Totodată, această nouă reglementare va conduce la stabilirea unui regim discriminatoriu faţă de întreprinderile contraveniente implicate în săvârşirea aceleiaşi fapte prin luarea în considerare a unei baze de calcul diferite pentru stabilirea amenzilor. Mai mult decât atât, în condiţiile în care însăşi nefurnizarea informaţiilor legate de stabilirea pieţei relevante şi a cifrei de afaceri aferente acesteia constituie o contravenţie sancţionată prin raportare la cifra ce face obiectul solicitării Consiliului Concurenţei, se ajunge la imposibilitatea aplicării legii, respectiv a utilizării mijloacelor de constrângere pentru obţinerea informaţiilor necesare derulării investigaţiilor autorităţii de concurenţă. 15. Autorii sesizării susţin, de asemenea, că prevederile privind procedurile şi atribuţiile Consiliului Concurenţei prin care se modifică art. 19 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 încalcă art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală prin nerespectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional. Astfel, prin desemnarea unui raportor dintre membrii Consiliului, pentru fiecare caz în parte, se aduce atingere independenţei funcţionale în exercitarea atribuţiilor inspectorilor de concurenţă, ceea ce pune sub semnul întrebării independenţa echipelor de investigaţie în instrumentarea cazurilor din domeniul concurenţei, contrar prevederilor Directivei ECN+. Pentru asigurarea independenţei inspectorilor de concurenţă este necesar ca procedurile de lucru să asigure o separare a funcţiei operative de cea decizională. 16. În considerarea argumentelor expuse, autorii sesizării solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 17. În continuare, Curtea reţine că, prin Adresa nr. CP 1/994 din 24 iulie 2020, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.369 din 24 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.091A/2020. 18. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Preşedintele României formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 19. Ca motive de neconstituţionalitate extrinsecă, Preşedintele României susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2), prin raportare la art. 75 din Constituţie, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale spre exemplu, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016 paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017 paragraful 45, Decizia nr. 190 din 27 mai 2020 sau Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, paragraful 63). 20. Astfel, se arată că, potrivit expunerii de motive a propunerii legislative iniţiate în luna decembrie 2017, „îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege depinde în mod hotărâtor de independenţa membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, precum şi de independenţa de opinie a personalului de specialitate care derulează investigaţiile“. Potrivit iniţiatorilor, prin modificările propuse de prezentul proiect de lege s-au urmărit, în principal: „corectarea anomaliilor aduse Legii concurenţei (...) în ceea ce priveşte desemnarea membrilor organului decizional al Consiliului Concurenţei, prin revenirea la procedura iniţială, dar simplificată, în care Parlamentul are iniţiativa alegerii persoanelor care îndeplinesc criteriile din lege şi a audierii acestora; eliminarea unei anomalii care se referă la posibilitatea de numire a unor cetăţeni străini în organul decizional (...); întărirea autonomiei instituţiei şi independenţei în procesul de luare a deciziilor şi în cel de investigare a practicilor anticoncurenţiale prin definirea explicită a statutului membrilor şi personalului de specialitate (inspectorii de concurenţă) din cadrul Consiliului Concurenţei (...)“. Totodată, potrivit aceluiaşi document, propunerea legislativă „mai conţine modificări pentru a pune de acord celelalte reglementări din Legea concurenţei cu propunerile enumerate mai sus şi câteva modificări constatate în practică pentru a elimina efectele nedorite care duc la ineficienţa utilizării resurselor limitate ale Consiliului Concurenţei privind: posibilitatea de a elimina din piaţă unele microîntreprinderi sau întreprinderi mici prin aplicarea uniformă a amenzilor de până la 10% din cifra de afaceri în cazul în care acestea intră în categorii de practici anticoncurenţiale considerate a fi cele mai grave (...); organizarea şi efectuarea de inspecţii inopinate pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, sub control judiciar, prin obţinerea unei autorizaţii judecătoreşti cum este deja prevăzut în lege, astfel încât instituţia să se alinieze la practica Comisiei Europene şi a majorităţii statelor membre ale Uniunii Europene“. Potrivit fişei actului, propunerea legislativă a fost adoptată ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie, fără ca Plenul Camerei Deputaţilor să voteze modificări faţă de forma iniţiatorilor. 21. Prin raportare la primul criteriu, cel al deosebirilor majore, substanţiale între cele două forme ale Camerelor, analizând forma adoptată de Senat, Cameră decizională, Preşedintele României observă că în aceasta au fost incluse nu mai puţin de 38 de modificări faţă de forma Camerei Deputaţilor şi a iniţiatorilor, modificări realizate asupra a peste 20 de articole din Legea nr. 21/1996. Aceste modificări au vizat aspecte precum: compunerea Plenului Consiliului Concurenţei, modalitatea de numire a membrilor plenului, stabilirea atribuţiilor membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, modificarea condiţiilor pe care aceştia trebuie să le îndeplinească, modificarea reglementărilor în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei, modificarea dispoziţiilor referitoare la aspectele examinate şi dezbătute în plen de Consiliul Concurenţei, funcţiile publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, interdicţiile după încheierea angajării în cadrul instituţiilor publice, modificarea statutului secretarului general şi al secretarului general adjunct şi, nu în ultimul rând, introducerea art. II şi art. III, cu efect direct în ceea ce priveşte schimbarea conducerii Consiliului Concurenţei, în conformitate cu noua procedură şi cu noua componenţă stabilită prin amendamente aduse în Camera decizională. 22. Din analiza acestor noi dispoziţii introduse de Senat rezultă că acestea nu au legătură cu forma iniţiatorului sau cu scopul iniţiativei legislative, aşa cum acesta a fost dezvoltat în expunerea de motive. Prin raportare la forma iniţiatorilor, ce cuprinde prevederi regăsite integral în forma adoptată tacit de Camera Deputaţilor, modificările realizate în Camera decizională reprezintă deosebiri majore de conţinut, atât prin raportare la amploarea acestora, la importanţa aspectelor vizate de Legea nr. 21/1996, dar mai ales prin raportare la consecinţele pe care aceste prevederi le vor avea în privinţa independenţei unei instituţii cheie a statului român, afectându-i independenţa, contrar celor avute în vedere de iniţiatorii legii în expunerea de motive. 23. De asemenea, configuraţia legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, este una semnificativ diferită faţă de cea a Camerei Deputaţilor. Dacă forma iniţiatorilor cuprindea un articol cu 25 de puncte, forma adoptată de Senat cuprinde trei articole, primul având un număr de 17 puncte, prin amendamentele admise de Senat fiind realizate intervenţii asupra unor prevederi importante ale legii, ce însumează peste 20 de articole. 24. În concluzie, Preşedintele României consideră că o intervenţie legislativă de o asemenea amploare şi realizată cu privire la dispoziţii de o importanţă deosebită din cuprinsul Legii nr. 21/1996, ce reglementează funcţionarea unei autorităţi autonome cu responsabilităţi clare în statul român şi în aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi legislaţiei Uniunii Europene, nu numai că îndepărtează actul normativ de la scopul iniţiatorului şi de la forma adoptată de Camera Deputaţilor, dar reprezintă şi o încălcare flagrantă a principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2), prin raportare la art. 75 din Constituţie, astfel cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 25. De asemenea, sub aspect extrinsec, Preşedintele României susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin continuarea parcursului legislativ după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de Constituţie. Astfel, potrivit informaţiilor şi datelor cuprinse în fişa privind parcursul legislativ, legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră competentă, în data de 13 iunie 2018, ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie. 26. Propunerea legislativă de modificare a Legii concurenţei nr. 21/1996, iniţiată de un număr de 112 deputaţi şi senatori, a fost depusă de aceştia la Senat, ca primă Cameră competentă să o dezbată. La data de 11 octombrie 2017, iniţiativa legislativă criticată (înregistrată la Senat cu nr. B 481/2017) a fost transmisă de Senat spre avizare Consiliului Legislativ şi, în aplicarea art. 111 din Constituţie, pentru punct de vedere, Guvernului. În timp ce Guvernul nu a transmis punctul său de vedere, Consiliul Legislativ, prin Avizul nr. 977 din 16 noiembrie 2017, a stabilit că, prin raportare la conţinutul normativ, pentru iniţiativa legislativă în cauză, primă Cameră competentă este Camera Deputaţilor, şi nu Senatul. Prin urmare, după consultarea Comisiei de constituţionalitate, la data de 11 decembrie 2017, Plenul Senatului a decis trimiterea iniţiativei legislative la Camera Deputaţilor ca primă Cameră competentă să o dezbată. Potrivit parcursului legislativ al acestei legi, în data de 18 decembrie 2017, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a decis solicitarea punctului de vedere al Guvernului şi avizului Consiliului Economic şi Social. După primirea avizelor, în data de 19 februarie 2018, propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în vederea avizării de către comisiile permanente. Conform art. 75 alin. (2) din Constituţie, „Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate“. 27. Aplicând considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 646 din 16 octombrie 2018, potrivit cărora termenele de 45, respectiv de 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie, sunt termene ce privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, deci de drept public, astfel încât acestea se calculează pe zile calendaristice, Preşedintele României susţine că, în ceea ce priveşte Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, termenul de adoptare tacită de 45 de zile a început să curgă din data de 19 februarie 2018, când propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi au fost sesizate comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului, în conformitate cu art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, în forma aflată în vigoare la momentul adoptării legii criticate. Întrucât a început să curgă la data de 19 februarie 2018, termenul constituţional de 45 de zile s-a împlinit la data de 4 aprilie 2018. 28. La data de 7 mai 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a aprobat modificarea termenului de adoptare de la 45 de zile la 60 de zile pentru Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată. Însă, la această dată, era împlinit chiar şi termenul constituţional de 60 de zile, care expirase la data de 19 aprilie 2018, termen în care Camera Deputaţilor ar fi putut să se pronunţe asupra legii criticate în calitate de primă Cameră sesizată, dacă iniţiativa legislativă ar fi fost calificată ca fiind o lege de complexitate deosebită. Astfel, indiferent de termenul constituţional considerat a fi aplicabil, acesta se împlinise la data adoptării legii în prima Cameră sesizată, iar propunerea legislativă trebuia transmisă Camerei decizionale - Senatul - în forma iniţiatorului, ca adoptată tacit. Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită în data de 4 aprilie 2018, legiuitorul a încălcat dispoziţiile art. 75 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, la data de 4 aprilie 2018, a intervenit sancţiunea prevăzută la art. 75 alin. (2) din Constituţie. După împlinirea acestui termen, nici Camera Deputaţilor, în ansamblul său, şi nicio altă structură de lucru sau de conducere nu ar mai fi putut prelungi termenul de adoptare tacită, formula amendamente sau înscrie legea pe ordinea de zi. Procedând în acest mod, adoptarea legii criticate s-a realizat şi cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 646 din 16 octombrie 2018. 29. Ca motive de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele României susţine că art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 15 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (3), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, condiţia necesară pentru a fi numit în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei, -„să nu fie incapabilă ori să nu fi fost condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai mare“ - contravine dispoziţiilor din Constituţie evocate, întrucât instituie o decădere perpetuă din dreptul de a ocupa funcţia de membru al Consiliului Concurenţei. În acest sens, sunt invocate considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 304 din 4 mai 2017, paragraful 37, care, în opinia Preşedintelui României, sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză. 30. De asemenea, Preşedintele României susţine că art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie privind calitatea legii. Astfel, condiţia necesară pentru a fi numit în calitate de preşedinte al Consiliului Concurenţei, prevăzută de art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, potrivit căreia „persoana propusă pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei trebuie să aibă o vechime de cel puţin 10 ani într-o funcţie de demnitate publică sau de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială“, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece sintagma „o funcţie de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială“ are un conţinut neclar şi permite arbitrariul în aplicarea normei. Condiţia exercitării anterioare a unei funcţii de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială nu se regăseşte printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită membru al Consiliului Concurenţei, potrivit art. 15 alin. (4) - în forma adoptată prin art. I pct. 2 din legea criticată. Astfel, din analiza sistematică a dispoziţiilor ce reglementează atât condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi numit ca membru al Consiliului Concurenţei, cât şi a celor care vizează alegerea acestor membri în funcţii de conducere, se poate constata că legea nu stabileşte o procedură distinctă pentru alegerea preşedintelui Consiliului Concurenţei, faţă de ceilalţi membri. Prin urmare, pentru a fi ales în funcţia de preşedinte al acestei instituţii, este suficient ca o persoană să îndeplinească condiţiile pentru a fi aleasă ca membru al Consiliului Concurenţei. Or, noua cerinţă prevăzută la alin. (5) va putea fi îndeplinită numai dacă aceasta ar fi înscrisă şi printre condiţiile de la art. 15 alin. (4). Din această perspectivă, în lipsa unei atare prevederi în cuprinsul art. 15 alin. (4), legea este neclară, lipsită de previzibilitate şi susceptibilă de interpretări, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la claritatea, previzibilitatea şi accesibilitatea legii. 31. Preşedintele României consideră, totodată, că art. I pct. 4 din legea criticată, cu referire la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, la art. I pct. 4 din legea criticată se modifică alin. (3) al art. 17 din Legea nr. 21/1996 în sensul că: „În cazul nedepunerii jurământului, din culpă proprie, în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I a hotărârii de numire, membrul numit este considerat demisionar, urmând a se relua procedura numirii altei persoane pentru funcţia devenită vacantă, pentru durata rămasă din mandat.“ În opinia Preşedintelui României, prin introducerea sintagmei „pentru durata rămasă din mandat“, textul devine neclar şi intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 21/1996, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 5 din legea criticată, care prevăd că mandatele membrilor Consiliului Concurenţei încep de la data depunerii jurământului de către aceştia. Astfel, atât timp cât o persoană numită membru al Consiliului Concurenţei nu a depus jurământul, mandatul său nici nu a început să curgă. În consecinţă, în situaţia în care jurământul nu a fost depus din culpa membrului numit al Consiliului Concurenţei, acesta este considerat demisionar, însă numirea altei persoane pentru funcţia devenită vacantă ar trebui să fie pentru un mandat întreg, şi nu pentru durata rămasă din mandatul care, în realitate, nici nu a început. 32. Preşedintele României susţine, de asemenea, că art. I pct. 10 din legea criticată, cu referire la art. 21^1 din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, prin art. I pct. 10 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se introduce un nou articol, art. 21^1, referitor la funcţiile publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, care se clasifică în funcţie publică de specialitate de conducere şi funcţie publică de specialitate de execuţie. Sintagma „funcţii publice de specialitate“, utilizată în cuprinsul art. 21^1, este neclară şi nu se corelează cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Funcţiile de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei sunt insuficient reglementate pentru a se putea reţine că suntem în prezenţa unui regim derogatoriu în materie de regim juridic al funcţiei publice, ce include recrutarea, cariera, clasificarea funcţiilor publice. De asemenea, stabilirea unor funcţii publice de specialitate nu presupune automat instituirea unor norme distincte în ceea ce priveşte regimul incompatibilităţilor. Or, respectarea regimului incompatibilităţilor trebuie să aibă în vedere întregul ansamblu al dispoziţiilor cuprinse în normele generale în materie. Dispoziţiile nou-introduse ale art. 21^1 nu se corelează cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, care în partea a VI-a reglementează statutul funcţionarilor publici, prevederile aplicabile personalului contractual din administraţia publică şi evidenţa personalului plătit din fonduri publice. Astfel, în titlul II al acestei părţi ce reglementează statutul funcţionarilor publici, la art. 436, se prevăd o serie de interdicţii şi limitări în ceea ce priveşte implicarea în activitatea politică. În acest sens, funcţionarii publici „au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice“, fiindu-le interzisă orice activitate de sprijin al unor acţiuni politice, spre exemplu „să se servească de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice“. Mai mult, art. 21^1 alin. (8) cuprins în legea criticată nu se corelează nici cu dispoziţiile art. 445 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 ce reglementează obligaţia funcţionarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, precum şi normele de conduită. 33. Preşedintele României mai consideră că art. I pct. 11, cu referire la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie. Astfel, potrivit art. I pct. 11 din legea criticată, cu referire la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, se modifică statutul secretarului general şi al secretarului general adjunct al Consiliului Concurenţei, aceştia fiind „numiţi şi eliberaţi din funcţie, la propunerea Preşedintelui, de Plenul Consiliului Concurenţei. Atribuţiile secretarului general şi ale secretarilor generali adjuncţi sunt stabilite de plenul Consiliului Concurenţei“. Normele prevăzute la art. I pct. 11 din legea criticată încalcă exigenţele de calitate a legii, având un conţinut echivoc, confuz, ceea ce face ca reglementarea să fie lipsită de claritate şi previzibilitate. În plus, prin soluţia legislativă adoptată se creează, pe de o parte, un paralelism legislativ, iar, pe de altă parte, o contradicţie cu alte reglementări în vigoare, respectiv art. 389 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la categoria înalţilor funcţionari publici, care cuprinde persoanele care sunt numite în funcţii publice de secretar general şi secretar general adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale, inclusiv autorităţi administrative autonome, prevăzute de Constituţie sau înfiinţate prin lege organică. Aşadar, potrivit Codului administrativ - reglementarea-cadru în domeniu - legiuitorul a consacrat principiul potrivit căruia secretarul general şi secretarul general adjunct dintr-o autoritate administrativă autonomă, în speţă Consiliul Concurenţei, trebuie să fie înalţi funcţionari publici. Or, dispoziţia mai sus menţionată stabileşte o regulă distinctă cu privire la numirea şi statutul acestor două funcţii, creând confuzie chiar cu privire la statutul acestor funcţii, neaplicându-se regulile specifice referitoare la numirea, respectiv eliberarea din aceste funcţii. Totodată, prin art. 394 din Codul administrativ se reglementează în mod detaliat modalitatea în care o persoană poate ocupa o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici şi condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească. Or, din modul deficitar de reglementare a art. I pct. 11 din legea criticată, nu se poate deduce dacă aceste funcţii rămân în continuare funcţii de înalţi funcţionari publici, iar simpla precizare că persoanele care ocupă respectivele funcţii sunt „numiţi şi eliberaţi din funcţie, la propunerea Preşedintelui, de Plenul Consiliului Concurenţei“ nu conferă normei claritatea şi previzibilitatea necesare pentru a se înţelege dacă aceste funcţii rămân funcţii de înalţi funcţionari publici, ceea ce contravine în mod flagrant art. 1 alin. (5) din Constituţie, instituindu-se, totodată, o reglementare contradictorie cu normele anterior amintite din cuprinsul Codului administrativ. Mai mult, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii cu privire la situaţia persoanelor care ocupă respectivele funcţii, se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie şi în dimensiunea sa referitoare la securitatea raporturilor juridice, sens în care se invocă considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 341 din 23 mai 2019. O astfel de reglementare nu poate fi acceptată nici din perspectiva respectării principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, deoarece s-ar institui un regim diferenţiat pentru aceste două funcţii ale Consiliului Concurenţei, în raport cu persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică (secretari generali/secretari generali adjuncţi ai unor autorităţi administrative autonome). 34. În continuare, Preşedintele României arată că dispoziţiile art. II din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi art. 148 alin. (2) şi (4), prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Astfel, art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede că: „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor demara procedurile pentru numirea membrilor Consiliului Concurenţei. Actualii membri ai Consiliului pot fi propuşi şi numiţi în oricare dintre funcţiile prevăzute de prezenta lege.“ Din analiza acestor dispoziţii rezultă că, în realitate, mandatele în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei vor înceta la data depunerii jurământului de către membrii Consiliului Concurenţei ce vor fi numiţi prin hotărâre a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Însă regimul juridic al mandatelor în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei este deja reglementat prin normele în vigoare şi acestea produc efectele juridice prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996. Prin urmare, orice modificare a acestui regim nu poate fi realizată decât cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, astfel încât textul de la art. II din legea criticată nu poate viza decât situaţii viitoare, ce se vor naşte sub imperiul legii noi. De asemenea, prin faptul că soluţia legislativă propusă prin legea criticată afectează direct durata mandatului actualilor membri ai Consiliului Concurenţei şi statutul acestora dobândit la data începerii mandatului, intervenind asupra mandatelor în exerciţiu, se nesocoteşte şi o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). Sunt redate considerente reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, potrivit cărora dispoziţiile legale criticate, care prevăd numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) şi la Societatea Română de Televiziune (SRTV), în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecinţa încetării de drept a mandatului consiliilor de administraţie ale SRR şi SRTV aflate în funcţie, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, şi se susţine că aceste argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul numirii în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei. 35. Preşedintele României susţine, totodată, că dispoziţiile art. II din legea criticată contravin şi prevederilor art. 148 alin. (2) şi (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Astfel, demararea procedurilor pentru numirea tuturor membrilor Consiliului Concurenţei - cu consecinţa afectării mandatelor neepuizate ale actualilor membri ai Consiliului - echivalează cu nerespectarea de către statul român a obligaţiei de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din TFUE şi, implicit, cu încălcarea Directivei ECN . Potrivit legislaţiei europene, independenţa autorităţilor naţionale de concurenţă este de o importanţă supremă pentru aplicarea efectivă a legislaţiei europene în materie de concurenţă. Directiva ECN , recent adoptată, impune statelor membre să se asigure că autorităţile naţionale de concurenţă îşi îndeplinesc atribuţiile şi îşi exercită prerogativele în mod imparţial în interesul aplicării efective şi uniforme a articolelor 101 şi 102 din TFUE. În privinţa demiterii membrilor Consiliului Concurenţei, sunt invocate prevederile art. 4 alin. (3) din Directiva ECN şi se arată că persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă care iau decizii în exercitarea competenţelor prevăzute la art. 10-13 şi la art. 16 din directiva menţionată pot fi demise doar (i) dacă au săvârşit abateri grave sau (ii) dacă nu mai îndeplinesc condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin. Aceste garanţii oferite de Directiva ECN sunt menite să protejeze persoanele cu putere de decizie faţă de o demitere arbitrară, din motive politice, în timpul mandatului lor, printr-o schimbare ulterioară a condiţiilor, ceea ce s-a întâmplat chiar prin adoptarea legii deduse controlului/analizate. Se invocă, de asemenea, prevederile art. 4 alin. (1) din Directiva ECN referitoarea la garantarea independenţei autorităţilor naţionale administrative de concurenţă atunci când aplică articolele 101 şi 102 din TFUE şi ale art. 4 alin. (4) din Directiva ECN . Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statele membre au obligaţia de a se abţine de la măsuri naţionale care ar putea compromite Directiva ECN , chiar dacă termenul de transpunere a acesteia nu a expirat încă (Cauza C-212/04, Adelener, paragraful 121). 36. În fine, Preşedintele României invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011) şi arată că normele prevăzute de art. 4 alin. (3) din Directiva ECN+ reprezintă dispoziţii suficient de clare, precise şi neechivoce prin ele însele în privinţa motivelor pentru care membrii care iau decizii în exercitarea prerogativelor Consiliului Concurenţei, prevăzute de directivă, aceste motive fiind prevăzute în mod limitativ de către actul în discuţie. În acelaşi timp, norma se circumscrie şi unui anumit nivel de relevanţă constituţională, având în vedere obligaţia Parlamentului României de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie implică o obligaţie pozitivă din partea statului - de a asigura protecţia concurenţei loiale, aspect ce implică asigurarea independenţei autorităţii naţionale de concurenţă, în conformitate cu legislaţia europeană amintită. Pentru aceste considerente, Preşedintele României consideră că dispoziţiile art. II din legea criticată contravin şi art. 148 alin. (2) şi (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. 37. În considerarea argumentelor expuse, Preşedintele României solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii, în ansamblul său. 38. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările de neconstituţionalitate formulate de senatori şi Preşedintele României au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 39. Guvernul, prin Adresa nr. 5/3.538/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.518 din 22 septembrie 2020, şi prin Adresa nr. 5/4.014/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.517 din 22 septembrie 2020, a comunicat punctul său de vedere prin care susţine că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 892A/2020 şi nr. 1.091A/2020 sunt întemeiate, cu excepţia încălcării art. 148 alin. (2) din Constituţie, asupra căreia urmează să se pronunţe Curtea Constituţională. 40. Astfel, cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, vizând pretinsa încălcare a principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, Guvernul consideră că aceasta este întemeiată. Invocând aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 505 din 18 septembrie 2019, Decizia nr. 89 din 29 februarie 2017, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009 sau Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008), arată că, din analiza comparativă a celor două forme ale legii adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului în parte, se poate constata că Senatul a adoptat legea criticată cu amendamente suplimentare şi într-o formă diferită faţă de cea adoptată de Camera Deputaţilor. Astfel, amendamentele prin care s-au adus o serie de modificări referitoare la compunerea Plenului Consiliului Concurenţei, modalitatea de numire a membrilor plenului, stabilirea atribuţiilor membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, modificarea condiţiilor pe care aceştia trebuie să le îndeplinească, modificarea reglementărilor în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei, modificarea dispoziţiilor referitoare la aspectele examinate şi dezbătute în plen de Consiliul Concurenţei, funcţiile publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, interdicţiile după încheierea angajării în cadrul instituţiilor publice, modificarea statutului secretarului general şi al secretarului general adjunct şi, nu în ultimul rând, introducerea art. II şi art. III, cu efect direct în ceea ce priveşte schimbarea conducerii Consiliului Concurenţei, schimbă concepţia de ansamblu a legii avută în vedere de iniţiatori, precum şi de prima Cameră sesizată, fiind măsuri care se reflectă sub formă de deosebiri majore, de natură să aducă atingere principiului constituţional al bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (l) din Constituţie. 41. Faţă de critica de neconstituţionalitate potrivit căreia legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată de Camera Deputaţilor, cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin prisma încălcării prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), ca urmare a continuării procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită, Guvernul consideră că aceasta este întemeiată. Analizând fişa legislativă a legii, Guvernul constată că legea a fost adoptată în data de 13 iunie 2018 de Camera Deputaţilor ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie. 42. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Guvernul arată că art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, în privinţa criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, modificat prin dispoziţiile art. l pct.2 din legea criticată, referitoare la sintagma „o funcţie de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială“, se arată că această condiţie nu este suficient de clară, întrucât nu sunt reglementate minime criterii sau premise care ar trebui avute în vedere la momentul aprecierii asupra îndeplinirii acesteia. Astfel, în lipsa unor elemente clare, se naşte posibilitatea unei aplicări subiective şi neunitare a prevederii legale în cauză şi, mai mult decât atât, nu s-ar putea efectua o departajare obiectivă între candidaţi, câtă vreme legea nu întruneşte standardele de precizie. 43. De asemenea, Guvernul consideră că art. I pct. 4 din legea criticată, cu referire la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, contravine prevederilor art. l alin. (5) din Constituţie. Astfel, din interpretarea sistematică a art. I pct. 4 din legea criticată, cu referire la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, vizând introducerea sintagmei „pentru durata rămasă din mandat“ în cadrul alin. (3) al art. 17 din Legea nr. 21/1996, şi art. 18 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 21/1996, rezultă că atât timp cât o persoană numită membru al Consiliului Concurenţei nu a depus jurământul, mandatul său nici nu a început să curgă. În consecinţă, în situaţia în care jurământul nu a fost depus din culpa membrului numit al Consiliului Concurenţei, acesta este considerat demisionar, însă numirea altei persoane pentru funcţia devenită vacantă ar trebui să fie pentru un mandat întreg, şi nu pentru durata rămasă din mandatul care, în realitate, nici nu a început. Astfel, prin introducerea sintagmei „pentru durata rămasă din mandat“, coerenţa reglementării este afectată, generând lipsă de claritate a acesteia, fiind astfel create premisele încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie. 44. În acelaşi timp, Guvernul consideră că art. I pct. 10 din legea criticată, cu referire la art. 21^1 din Legea nr. 21/1996, cu privire la sintagma „funcţii publice de specialitate“, precum şi la interdicţiile şi incompatibilităţile instituite, contravine prevederilor art. l alin. (5) din Constituţie prin prisma necorelării cu dispoziţiile Codului administrativ. Astfel, se instituie o veritabilă derogare de la normele Codului administrativ fără a se prevedea în mod expres intenţia legiuitorului în acest sens, aspect care contravine Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 45. Guvernul consideră, de asemenea, că art. I pct. 11, cu referire la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, raportat la faptul că dispoziţia legală referitoare la statutul secretarului general şi al celor doi secretari generali adjuncţi ai Consiliului Concurenţei nu respectă prevederile legale privitoare la impactul asupra sistemului juridic - implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun. 46. Guvernul mai arată că dispoziţiile art. II din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. În opinia sa, se procedează la o demitere în bloc a membrilor actuali ai Plenului Consiliului Concurenţei ca urmare a intrării în vigoare a noii reglementări, statutul actualilor membri nefiind reglementat cu claritate - „Actualii membri ai Consiliului pot fi propuşi şi numiţi în oricare dintre funcţiile prevăzute de prezenta lege“. Aşadar, consecinţa acestor prevederi ar consta în încetarea de drept a mandatelor membrilor Plenului aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani prevăzută de art. 15 din Legea concurenţei nr. 21/1996, introducându-se astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie. În acest sens, consideră că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele următoare din jurisprudenţa Curţii Constituţionale: „în condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia, legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege odată adoptată de Parlament va putea produce efecte juridice numai pentru viitor“. 47. De asemenea, Guvernul subliniază că, chiar dacă textul art. II din legea criticată prevede că există posibilitatea ca actualii membri ai Consiliului să fie propuşi şi numiţi în oricare dintre funcţiile prevăzute de lege, mandatele în curs pentru funcţiile deţinute în prezent vor înceta ca urmare a unei cauze ce nu exista la momentul începerii mandatului. Invocând considerente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007), Guvernul consideră că este încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. 48. Din perspectiva pretinsei încălcări a prevederilor art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie de către dispoziţiile art. II din legea criticată, Guvernul invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011) şi arată că revine Curţii Constituţionale verificarea condiţionalităţii cumulative stabilită în jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale cu privire la încălcarea reglementărilor europene privind sancţionarea contravenţională (art. 1 pct. 16 din lege) şi cu privire la desemnarea unui raportor [art. 1 pct. 6 din lege cu privire la modificarea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 21/1996]. 49. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 50. Actele de sesizare în Dosarele Curţii Constituţionale nr. 892A/2020 şi nr. 1091A/2020 au ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996. 51. Autorii sesizărilor susţin încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în: art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea şi principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (2), potrivit căruia „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat“, art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 135 alin. (2) lit. a) privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. 52. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări este acelaşi, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 1091A/2020 la Dosarul nr. 892A/2020, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996. 53. În vederea soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 54. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, prezentele sesizări de neconstituţionalitate au fost formulate de 40 de senatori şi de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. 55. Referitor la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, din consultarea fişei referitoare la derularea procedurii legislative, Curtea constată că legea supusă controlului a fost adoptată de Camera Deputaţilor în data de 13 iunie 2018 şi de Senat în data de 30 iunie 2020, fiind depusă la secretarul general al Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii, şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 6 iulie 2020. Prezentele sesizări de neconstituţionalitate au fost înregistrate la Curtea Constituţională în datele de 3 iulie 2020 şi 24 iulie 2020. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizările de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional. 56. În vederea analizării îndeplinirii de către prezenta sesizare a celei de-a treia condiţii de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, se constată că obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, acesta vizând Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. De asemenea, examinând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea formulată, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia. 57. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizărilor astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996. 58. Referitor la parcursul legislativ al legii supuse controlului de constituţionalitate, conform informaţiilor disponibile pe paginile oficiale de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea observă că propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, însoţită de expunerea de motive, a fost iniţiată de 88 de deputaţi şi 30 de senatori şi înregistrată la Senat în vederea dezbaterii la data de 11 octombrie 2017. La data de 16 noiembrie 2017, a fost înregistrat Avizul favorabil nr. 481, emis de Consiliul Legislativ, potrivit căruia, prin conţinutul său normativ, propunerea legislativă face parte din categoria legilor organice, fiind incidente prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie, iar în aplicarea art. 75 alin. (1) din Constituţie, prima Cameră sesizată este Camera Deputaţilor. La data de 11 decembrie 2017, Plenul Senatului a aprobat transmiterea iniţiativei legislative către Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. La data de 18 decembrie 2017, propunerea legislativă a fost înregistrată la Camera Deputaţilor, pentru dezbatere, fiind solicitate avizul Consiliului Economic şi Social şi punctul de vedere al Guvernului. Forma iniţiatorului îngloba 25 de puncte cuprinzând modificări şi completări ale Legii concurenţei nr. 21/1996, având anexate expunerea de motive şi Avizul favorabil al Consiliului Legislativ nr. 481 din 16 noiembrie 2017. La data de 11 ianuarie 2018, a fost înregistrat la Camera Deputaţilor Avizul nr. 92 din 9 ianuarie 2018, prin care Consiliul Economic şi Social avizează nefavorabil propunerea legislativă, iar la data de 25 ianuarie 2018, a fost înregistrat punctul de vedere al Guvernului nr. 643 din 22 ianuarie 2018, potrivit căruia Guvernul nu susţine adoptarea propunerii legislative. La data de 19 februarie 2018, propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi transmisă pentru raport şi avize comisiilor de specialitate. În şedinţa Plenului Camerei Deputaţilor din data de 7 mai 2018, Plenul Camerei Deputaţilor a votat prelungirea termenului de adoptare a propunerii legislative la 60 de zile, care urma să se împlinească la data de 4 iunie 2018. În data de 30 mai 2018, Comisia pentru industrii şi servicii şi Comisia juridică, de disciplină şi de imunităţi au comunicat raportul prin care susţin adoptarea propunerii legislative cu amendamentele admise. În şedinţa Plenului Camerei Deputaţilor din data de 13 iunie 2018, propunerea legislativă a fost considerată adoptată în forma iniţiatorului, ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile, potrivit art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie. 59. Propunerea legislativă a fost transmisă Senatului, iar la data de 18 iunie 2018, sub nr. L384, propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului, Senatul fiind Camera decizională. În data de 29 iunie 2020, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi Comisia economică, industrii şi servicii au adoptat un raport comun de admitere cu amendamente a acestei propuneri legislative, care a fost dezbătută în Plenul Senatului şi adoptată la data de 30 iunie 2020, fiind înaintată Preşedintelui României la data de 6 iulie 2020, în vederea promulgării. 60. Cu titlu preliminar, referitor la modificările legislative preconizate prin legea criticată, Curtea reţine că prin acest act normativ au fost aduse Legii nr. 21/1996 modificări şi completări privind: titlul capitolului IV din Legea nr. 21/1996, acesta urmând a avea următorul cuprins: „Înfiinţarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei şi statutul membrilor plenului şi personalului de specialitate“; compunerea Plenului Consiliului Concurenţei din 11 membri, numiţi prin hotărâre adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea grupurilor parlamentare din cele două Camere, eliminându-se rolul Preşedintelui României, Guvernului şi al Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei în procedura de numire; stabilirea duratei de 5 ani a mandatului membrilor Consiliului Concurenţei, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată, eliminându-se soluţia legislativă în vigoare care stabileşte posibilitatea reînnoirii mandatului, fără limită în timp; modificarea unora dintre condiţiile pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei şi introducerea pentru numirea în funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei a condiţiei de a avea o vechime de cel puţin 10 ani într-o funcţie de demnitate publică sau de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială; stabilirea cazurilor de încetare a mandatului de membru al Plenului Consiliului Concurenţei şi a unor reguli procedurale în aceste situaţii; asigurarea interimatului de către unul dintre vicepreşedinţii Consiliului Concurenţei, în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei; depunerea jurământului de fiecare membru al Consiliului Concurenţei numit în funcţie, în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, reglementarea duratei mandatului, în cazul nedepunerii jurământului, din culpa proprie a membrului numit; efectele juridice ale depunerii jurământului de către membrii numiţi ai Consiliului Concurenţei şi continuarea exercitării atribuţiilor până la finalizarea procedurilor pentru mandatul următor; reguli privind funcţionarea Plenului Consiliului Concurenţei, adoptarea hotărârilor, rolul Plenului în aplicarea legii concurenţei, efectuarea evaluării prealabile a sesizărilor primite, efectuarea de investigaţii, reguli procedurale privind hotărârile Consiliului Concurenţei; asimilarea activităţii inspectorilor de concurenţă cu studii juridice cu vechimea în munca juridică desfăşurată de consilierul juridic; reglementarea funcţiilor publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei; numirea şi eliberarea din funcţie a secretarului general şi a secretarului general adjunct de către Plenul Consiliului Concurenţei, la propunerea preşedintelui Consiliului; stabilirea condiţiilor acordării indemnizaţiei de performanţă pentru personalul Consiliului Concurenţei, având ca sursă veniturile proprii realizate de Consiliul Concurenţei; reglementarea cazului aplicării amenzii la cifra de afaceri realizată pe piaţa relevantă definitivă în cazul respectiv şi a cazului neaplicării amenzii; demararea procedurilor pentru numirea membrilor Consiliului Concurenţei în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii criticate; emiterea regulamentelor şi instrucţiunilor Consiliului Concurenţei necesare punerii în aplicare a Legii nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii criticate. 61. În continuare, analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2), prin raportare la art. 75 din Constituţie, referitoare la principiul bicameralismului, Curtea constată că acestea nu pot fi reţinute. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului, şi anume: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din data de 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44). 62. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de prima Cameră sesizată, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). 63. Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în prima Cameră sesizată ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de prima Cameră sesizată. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45). 64. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa abaterii deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46). 65. Referitor la legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că forma adoptată de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, coincide cu forma iniţiatorului, cuprinzând 25 de puncte privind modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996, în timp ce forma adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, cuprinde 3 articole numerotate cu cifre romane. Astfel, art. I cuprinde 17 puncte referitoare la modificări şi completări ale Legii nr. 21/1996, în timp ce art. II şi art. III din legea criticată au caracterul unor dispoziţii tranzitorii. 66. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la criteriile esenţiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în cazul legii criticate, deşi există diferenţe între formele adoptate de Camera Deputaţilor şi de Senat, nu se poate afirma că ar exista deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Ambele forme adoptate vizează modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996 sub aspectul stabilirii unei noi modalităţi de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei, iar Camera decizională, Senatul, a adus în acest scop modificări şi completări care se circumscriu reglementărilor adoptate de prima Cameră în ceea ce priveşte numirea şi încetarea mandatului membrilor Consiliului Concurenţei, statutul personalului Consiliului Concurenţei, precum şi măsuri care vizează modul de constituire şi utilizare a veniturilor aferente Consiliului Concurenţei. Astfel, modificările şi completările aduse de Senat vizează punctual: numărul de membri care compun Consiliul Concurenţei, implicarea exclusivă a Parlamentului în desemnarea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei, stabilirea condiţiei de vechime de cel puţin 10 ani într-o funcţie de demnitate publică sau de conducere cu responsabilităţi ce implică o înaltă competenţă profesională şi managerială care trebuie îndeplinită de persoana propusă pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei, sancţiunea revocării din funcţie care intervine de drept în cazul în care membrul Plenului Consiliului nu mai îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru numirea în funcţie, în caz de încălcare gravă a legii criticate sau în caz de condamnare prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni, cazurile şi procedura suspendării din funcţie a membrilor Plenului Consiliului, desemnarea vicepreşedintelui Consiliului Concurenţei, ales prin votul majorităţii membrilor prezenţi, pentru asigurarea interimatului în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei, durata mandatului în cazul nedepunerii jurământului, din culpă proprie, reguli privind funcţionarea Plenului Consiliului Concurenţei şi procedura de desfăşurare a activităţii specifice, numirea şi eliberarea din funcţie a secretarului general şi a secretarului adjunct de către Plenul Consiliului Concurenţei, la propunerea preşedintelui Consiliului Concurenţei. De asemenea, dispoziţiile tranzitorii cu privire la mandatele membrilor în exerciţiu, cuprinse în art. II din legea criticată, reprezintă o soluţie legislativă complementară formei legii adoptate de prima Cameră sesizată, menită să realizeze, în acord cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, o formă mai bine articulată a legii, în ansamblul său. În fine, Curtea observă că asupra conţinutului legii au fost realizate la nivelul Camerei decizionale reformulări, corelări legislative, sistematizări ale textelor de lege, eliminări ale repetiţiilor inutile, aşadar, operaţiuni de tehnică legislativă menite să asigure coerenţa reglementării. 67. În aceste condiţii, Curtea reţine că între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea adoptată de Senat nu există o diferenţă majoră de conţinut, forma finală dând expresie scopului urmărit de iniţiatori, astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii, şi anume asigurarea independenţei membrilor Plenului Consiliului Concurenţei şi a independenţei de opinie a personalului de specialitate care efectuează investigaţii, modificarea acelor prevederi de lege care afectează grav funcţionarea instituţiei, în principal prin modul în care se asigură în prezent numirea membrilor Consiliului Concurenţei de către Preşedintele României, la propunerea Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei, cu avizul Guvernului şi după audierea candidaţilor în comisiile de specialitate ale Parlamentului, întărirea autonomiei instituţiei şi a independenţei în procesul de luare a deciziilor şi în cel de investigare a practicilor anticoncurenţiale. Astfel, nu se poate constata existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între forma legii criticate adoptate de Camera Deputaţilor şi forma adoptată de Senat. Modificările şi completările pe care Senatul le-a adus propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată se raportează tot la materia avută în vedere de iniţiator - modificarea şi completarea Legii nr. 21/1996 - şi păstrează concepţia de ansamblu a acesteia, prin stabilirea unor soluţii legislative care nu se îndepărtează de la obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă şi nici de la forma adoptată de Camera Deputaţilor, cuprinzând norme care se circumscriu obiectului de reglementare a propunerii legislative iniţiate de senatori şi deputaţi. În concluzie, ţinând cont de faptul că forma adoptată de Senat nu modifică substanţial obiectul de reglementare, scopul urmărit de legiuitor sau configuraţia iniţiativei legislative, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior amintită. 68. Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin continuarea parcursului legislativ după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de Constituţie, Curtea reţine că, din consultarea fişei legislative a actului normativ supus controlului de constituţionalitate, rezultă că legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată, în data de 13 iunie 2018, ca urmare a depăşirii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) teza a II-a din Constituţie, fiind înaintată la Senat, în vederea dezbaterii şi adoptării în calitate de Cameră decizională. Astfel, chiar dacă, pe parcursul procedurii legislative desfăşurate la Camera Deputaţilor, Comisia pentru industrie şi servicii şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi au adoptat un raport de admitere cu amendamente, Curtea constată că, la data de 13 iunie 2018, în acord cu dispoziţiile art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie, propunerea legislativă a fost considerată adoptată de Camera Deputaţilor în forma iniţială, ceea ce echivalează cu asumarea conţinutului juridic originar al propunerii legislative şi nu este de natură a afecta respectarea exigenţelor principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 36). În consecinţă, întrucât prima Cameră sesizată a adoptat tacit legea şi a înaintat Camerei decizionale propunerea legislativă în forma depusă de iniţiatori, Curtea constată că legiuitorul nu a încălcat dispoziţiile art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie. 69. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, în raport cu art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit. a) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reiterează jurisprudenţa sa, potrivit căreia o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, spre exemplu, prin Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, şi prin Decizia nr. 1.027 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2013). 70. În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a exprimat în repetate rânduri, statuând că legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice, însă poate modifica regimul juridic al dreptului anterior. Acesta este un aspect care nu priveşte existenţa dreptului, ci regimul său juridic (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1993; Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 23 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1993). 71. De asemenea, în jurisprudenţa sa, referitor la Consiliul Concurenţei, Curtea a reţinut că această autoritate publică nu se încadrează în categoria instituţiilor fundamentale ale statului, nefiind prevăzută de Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 134 din 10 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 10 mai 2005). Astfel, fiind în atribuţia exclusivă a legiuitorului să reglementeze, printr-o lege organică, înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie, este evident dreptul exclusiv al autorităţii legiuitoare de a adopta modificări sau completări, printr-un nou act normativ cu aceeaşi forţă juridică pe care o avea şi legea iniţială. În cazul de faţă, fiind vorba de o lege referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei, nimic nu împiedică legiuitorul ca, în cazul în care consideră necesară o reaşezare a regulilor de organizare şi funcţionare a unei autorităţi publice de rang legal, să intervină legislativ, fără ca această intervenţie să fie considerată retroactivă. Noile dispoziţii privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei vor fi aplicabile pentru viitor, odată ce legea de modificare începe să producă efecte juridice. 72. În acelaşi sens, în acord cu jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 175 din 26 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 16 mai 2014, şi Decizia nr. 97 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 5 mai 2015), Curtea reţine că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să modifice durata unui mandat care nu este de rang constituţional, cum este în cazul de faţă cel al membrului Consiliului Concurenţei, mandatul acestuia fiind unul de rang legal. Aceasta, deoarece Constituţia nu stabileşte nici numărul membrilor Consiliului Concurenţei şi nici durata mandatului acestora şi lasă legiuitorului posibilitatea să reglementeze în acest domeniu. Temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, conform căruia s-au stabilit noi reguli privind condiţiile şi procedura de numire în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei, precum şi mandatul acestuia. 73. În consecinţă, Curtea constată că, analizate în ansamblul noului cadru normativ privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei, prevederile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate nu pot fi considerate contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie. 74. În acelaşi timp, Curtea constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât dispoziţiile legale criticate nu instituie inegalităţi sau discriminări între cetăţeni ori categorii de persoane, ci se aplică în mod egal tuturor destinatarilor normei. 75. Cât priveşte invocarea în susţinerea criticii de neconstituţionalitate a unor considerente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 25 iulie 2017), Curtea observă că acestea se referă la încetarea înainte de termen a mandatelor de ales local, a mandatelor de conducere ale judecătorilor şi procurorilor şi a mandatelor membrilor consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, având în vedere, aşadar, autorităţi sau instituţii publice de rang constituţional. Prin urmare, considerentele invocate nu pot fi aplicate mutatis mutandis, deoarece vizează ipoteze juridice distincte de cea care formează obiectul criticii în prezenta cauză. În consecinţă, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie nu sunt încălcate. 76. În continuare, Curtea reţine că, în domeniul stabilirii normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne, Uniunea Europeană are competenţă exclusivă, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din TFUE (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016). Însă, în stabilirea regulilor privind organizarea şi funcţionarea autorităţii naţionale de concurenţă, statul are o largă marjă de apreciere, condiţionarea fiind aceea de a nu distorsiona mediul concurenţial existent şi de asigura protecţia concurenţei loiale, în conformitate cu art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Or, prin modificarea regulilor privind organizarea şi funcţionarea autorităţii naţionale de concurenţă, în vederea asigurării şi consolidării independenţei acesteia, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie referitoare la obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale. 77. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că prevederile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate nu încalcă art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit. a) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 78. Referitor la susţinerile privind încălcarea Directivei (UE) 1/2019 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne - „ECN+“, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 11 din 14 ianuarie 2019, invocate prin prisma art. 148 din Constituţie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, s-a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. 79. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrată de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, o reprezintă Directiva (UE) 1/2019 (Directiva ECN+), al cărei termen de transpunere se împlineşte la 4 februarie 2021. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că norma de drept european invocată întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Astfel, ea stabileşte fără echivoc anumite norme prin intermediul cărora se asigură faptul că autorităţile naţionale de concurenţă dispun de garanţiile de independenţă, resurse şi competenţe în materie de aplicare a legii şi de impunere de amenzi care le sunt necesare pentru a fi în măsură să aplice în mod eficace articolele 101 şi 102 din TFUE, astfel încât concurenţa să nu fie denaturată pe piaţa internă şi consumatorii şi întreprinderile să nu fie dezavantajaţi de legislaţia şi măsurile naţionale care împiedică autorităţile naţionale de concurenţă să fie organisme eficace de aplicare a legii. 80. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că această condiţie nu este întrunită. Aspectele legate de reglementarea de către statele membre a organizării şi funcţionării autorităţii naţionale de concurenţă (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenţei autorităţilor naţionale de concurenţă) nu au în sine o relevanţă constituţională, nefiind circumscrise principiilor şi normelor fundamentale constituţionale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale sau cele privind autorităţile publice reglementate de textele constituţionale. 81. Având în vedere acestea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 82. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 15 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin care se instituie una dintre condiţiile pentru a fi numit în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei - respectiv „să nu fie incapabilă ori să nu fi fost condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai mare“, Curtea constată că această condiţie, contrar susţinerilor formulate, nu reprezintă o decădere perpetuă din dreptul de a ocupa funcţia de membru al Consiliului Concurenţei. Cu titlu preliminar, Curtea observă că soluţia normativă criticată este parte a dreptului pozitiv, regăsindu-se, în prezent, reglementată prin art. 15 alin. (4) teza finală din Legea nr. 21/1996. De asemenea, Curtea reţine că, în raport cu art. 16 alin. (3), din Constituţie, este opţiunea legiuitorului să stabilească acele condiţii pentru exercitarea unei funcţii, în raport cu interesele sociale ocrotite şi cu importanţa dată funcţiei publice reglementate. Astfel, ori de câte ori apreciază oportun, în funcţie de materia normată, legiuitorul poate conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunii penale, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele stabilite de lege. 83. Raportat la aspectele de neconstituţionalitate formulate, referitoare, în realitate, la consecinţele extrapenale derivate dintr-o hotărâre judecătorească de condamnare, Curtea reţine că acestea îşi găsesc rezolvarea prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) sau art. 165-171 din Codul penal referitoare la legea penală de dezincriminare, amnistia postcondamnatorie şi reabilitare (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, sau Decizia nr. 592 din 8 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 14 aprilie 2020). 84. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală, pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă: înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea extrapenală foloseşte diferite sintagme precum „nu au suferit condamnări penale“ (art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, în prezent abrogată, potrivit art. 597 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019 ) ori, în cazul de faţă, „să nu fi fost condamnată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai mare“ nu înseamnă că aceasta poate completa/modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale. Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. În consecinţă, prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) şi art. 165-171 din Codul penal, Curtea constată că măsura criticată are un scop legitim, respectiv cerinţa de integritate de care trebuie să dea dovadă orice persoană care aspiră la funcţia de membru al Consiliului Concurenţei; de asemenea, ea este adecvată, în sensul că scopul legitim anterior menţionat poate fi atins în mod abstract prin condiţia impusă de legiuitor, necesară într-o societate democratică, în sensul că acceptanţa socială a persoanei care doreşte să acceadă la funcţia de membru al Consiliului Concurenţei este cu atât mai mare cu cât aceasta a dat dovezi de îndreptare într-un interval temporal extins apreciat ca fiind suficient de către legiuitor, iar prin aplicarea normelor penale de drept substanţial referitoare la consecinţele extrapenale ale condamnării, o asemenea condiţie este proporţională cu scopul legitim urmărit, fiind o garanţie, pe de o parte, a îndreptării persoanei, iar, pe de altă parte, a reintegrării sociale a acesteia. 85. În aceste condiţii, Curtea constată că nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (3) şi nici ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 86. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea, prin dispoziţiile legale punctual criticate, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că acestea nu pot fi reţinute, întrucât vizează, în realitate, aspecte care nu au relevanţă constituţională, prin prisma exigenţelor de calitate a legii, astfel cum acestea au fost evidenţiate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 87. Astfel, din examinarea jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de calitate a legii, se observă că aceasta a avut în vedere aspecte intrinseci actului normativ, şi anume diferite deficienţe sau insuficienţe de redactare care afectează claritatea, precizia, previzibilitatea şi accesibilitatea normei juridice, iar prin nerespectarea acestor cerinţe se aduce atingere unor drepturi, libertăţi sau principii fundamentale. Astfel, Curtea a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (în acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 88. Din jurisprudenţa mai sus indicată se desprinde concluzia potrivit căreia, pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca, prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018). 89. În raport cu cele enunţate, Curtea constată că pretinsele vicii de constituţionalitate invocate reprezintă, în realitate, critici referitoare la lipsa de corelare legislativă sau cu privire la opţiunea legiuitorului de modificare a unor reguli privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei, sub aspecte ce ţin, în principal, de stabilirea unei condiţii pentru a fi numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei, durata mandatului de membru al Consiliului Concurenţei în cazul nedepunerii jurământului, din culpa proprie, reglementarea funcţiilor publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, numirea şi eliberarea din funcţie a secretarului general şi a secretarului general adjunct al Consiliului Concurenţei. În cauza de faţă, aceste critici, astfel cum sunt formulate, nu au, în sine, o reală substanţă constituţională, deoarece nu este pusă în discuţie afectarea unui drept, a unei libertăţi sau a unui principiu fundamental, urmând ca, sub acest aspect, obiecţia de neconstituţionalitate să fie respinsă, ca neîntemeiată. 90. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiate obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de 40 de senatori aparţinând Grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 este constituţională, în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 septembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de 27 senatori membri ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, precum şi de 13 senatori membri ai Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 se impuneau a fi admise, pentru următoarele motive: • legea încalcă principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, prin adoptarea exclusiv de Camera decizională - Senat a unor amendamente care au adus modificări substanţiale actului normativ, în raport de forma iniţiatorilor; • dispoziţiile art. II din lege încalcă principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie; • dispoziţiile art. II din lege contravin şi prevederilor art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. 1. Adoptarea legii cu încălcarea principiului bicameralismului prevăzut în art. 61 alin. (2) rap. la art. 75 din Constituţie 1.1. În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a stabilit că principiul bicameralismului presupune întrunirea cumulativă a două criterii, şi anume: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (a se vedea în acest sens deciziile nr. 710/2009, nr. 413/2010, nr. 1.533/2011, nr. 89/2017 şi nr. 377/2017). În timp, la aceste două criterii jurisprudenţa Curţii Constituţionale a adăugat un al treilea, prin necesitatea raportării la scopul legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ (a se vedea în acest sens deciziile nr. 62/2017, nr. 514/2017, nr. 62/2018). Începând cu anul 2020 tot Curtea Constituţională, fără a marca un reviriment de jurisprudenţă, a renunţat la cel de-al treilea criteriu şi a reţinut doar primele două (a se vedea paragraful 89 din Decizia nr. 600/15 iulie 2020). Altfel spus, Curtea Constituţională este cea care a stabilit că, în cadrul procesului legislativ caracterizat prin bicameralism, modificările şi completările pe care Camera decizională le poate aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la concepţia generală reglementată de prima Cameră. Altminteri, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472/2008). Sau, în cuvintele Curţii Constituţionale, „Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator“ (a se vedea în acest sens deciziile nr. 624/2016 şi nr. 89/2017). „Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului“ (a se vedea în acest sens deciziile nr. 472/2008 şi nr. 6/2017). 1.2. Aplicând aceste considerente de principiu la situaţia din prezenta cauză constatăm următoarele: 1.2.1. În cadrul procesului legislativ, Camera Deputaţilor, în calitate de primă cameră sesizată, a adoptat tacit propunerea legislativă, cu depăşirea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 75 alin. (2) teza a doua din Constituţie. Practic, propunerea legislativă a trecut în forma propusă de iniţiatori. 1.2.2. Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat legea cu modificări multiple şi într-o formă diferită faţă de forma iniţiatorului şi faţă de cea adoptată tacit de Camera Deputaţilor, prin promovarea unor soluţii legislative diferite. Concret, forma legii adoptate de Senat a inclus nu mai puţin de 38 de modificări faţă de forma Camerei Deputaţilor şi a iniţiatorilor, modificări realizate asupra a peste 20 de articole din Legea nr. 21/1996. 1.2.3. Modificările au vizat aspecte esenţiale, precum: compunerea plenului Consiliului Concurenţei, modalitatea de numire a membrilor plenului, stabilirea atribuţiilor membrilor plenului Consiliului Concurenţei, modificarea condiţiilor pe care aceştia trebuie să le îndeplinească, modificarea reglementărilor în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei, modificarea dispoziţiilor referitoare la aspectele examinate şi dezbătute în plen de Consiliul Concurenţei, funcţiile publice de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei, interdicţiile după încheierea angajării în cadrul instituţiilor publice, modificarea statutului secretarului general şi al secretarului general adjunct şi, nu în ultimul rând, introducerea art. II şi a art. III, cu efect direct în ceea ce priveşte încetarea mandatului membrilor Consiliului Concurenţei în funcţie, deci schimbarea conducerii Consiliului Concurenţei, în conformitate cu noua procedură şi cu noua componenţă stabilită prin amendamente aduse în Camera decizională. Or, toate aceste modificări au schimbat concepţia de ansamblu a legii avută în vedere de iniţiatori, precum şi de prima cameră sesizată. 1.2.4. Faţă de aspectele relevate mai sus rezultă că, direct în etapa decizională a procesului de legiferare, intenţia de reglementare a iniţiatorilor şi forma adoptată de Camera Deputaţilor au fost modificate substanţial în Senat. Se poate lesne constata că, prevederi importante ale legii nu au făcut nici obiectul intenţiei de reglementare a iniţiatorilor, nu au fost niciodată cunoscute şi nici nu au făcut obiectul dezbaterilor în Camera de reflecţie, care a adoptat tacit legea, ci au reprezentat modificări propuse pentru prima dată în faza decizională de la Senat, şi tocmai aceste prevederi conferă legii un conţinut semnificativ diferit de cel avut în vedere, atât de iniţiatori, cât şi de prima Cameră sesizată. 1.2.5. Or, în procesul legislativ este esenţial pentru Camera decizională să respecte atât intenţia, materia şi obiectul de reglementare avute în vedere de către iniţiator, cât şi forma şi conţinutul soluţiei legislative adoptate de către prima Cameră sesizată. În caz contrar, în măsura în care Camera decizională nu ar fi ţinută de aceste principii constituţionale, s-ar crea contextul în care aceasta ar putea legifera în mod singular, anihilând voinţa primei Camere sesizate şi, în consecinţă, arogându-şi, în integralitate, rolul de unică autoritate legiuitoare, care aparţine, conform Constituţiei, celor două structuri ale Parlamentului. Or, în jurisprudenţa sa, în repetate rânduri Curtea Constituţională a subliniat că Parlamentul, deşi compus din două Camere, în contextul procesului de legiferare reprezintă o entitate indivizibilă şi că este contrar viziunii legiuitorului constituant ca o Cameră să adopte o lege fără ca proiectul de act normativ să parcurgă procedura specifică şi să fie dezbătut şi de cealaltă Cameră. Prin urmare, în circumstanţierea aspectelor mai sus redate apreciem că, în cadrul Camerei decizionale, legea a fost modificată în mod substanţial în raport cu forma iniţiatorilor, adoptată tacit de către Camera Deputaţilor, astfel că Camera decizională - Senatul a generat o încălcare a principiului bicameralismului. 2. Încălcarea prin dispoziţiile art. II din lege a principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. 2.1. Prin art. II din lege se prevede că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, Camera Deputaţilor şi Senatul vor demara procedurile pentru numirea membrilor Consiliului Concurenţei. Actualii membri ai Consiliului pot fi propuşi şi numiţi în oricare dintre funcţiile prevăzute de prezenta lege. 2.2. Consecinţa acestor prevederi constă în încetarea de drept a mandatelor membrilor Consiliului Concurenţei aflaţi în exercitarea funcţiei, cu nerespectarea duratei de 5 ani prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, introducându-se astfel, în mod artificial, o cauză de încetare a mandatelor în curs printr-o normă inexistentă la data numirii în funcţie. 2.3. Concret, din noua reglementare rezultă că, mandatele în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei vor înceta înainte de expirarea acestora, ca urmare a declanşării procedurii de numire a noilor membri. Chiar dacă textul prevede că există posibilitatea ca actualii membri ai Consiliului să fie propuşi şi numiţi în oricare dintre funcţiile prevăzute de lege, mandatele în curs pentru funcţiile deţinute în prezent vor înceta ca urmare a unei cauze ce nu exista la momentul începerii mandatului. 2.4. Practic, soluţia legislativă propusă prin legea criticată afectează direct durata mandatului actualilor membri ai Consiliului Concurenţei şi statutul acestora dobândit la data începerii mandatului. Intervenind asupra mandatelor în exerciţiu, textul art. II din legea criticată nesocoteşte o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, aspect ce contravine prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie (a se vedea deciziile nr. 61/2007, nr. 375/2005 şi nr. 534/2017). 2.5. Astfel, analizând regimul juridic al mandatelor consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR) şi Societăţii Române de Televiziune (SRTV), prin Decizia nr. 534/2017, Curtea Constituţională a statuat că: „întrucât regimul juridic al mandatelor consiliilor de administraţie ale SRR şi SRTV este deja reglementat prin norme juridice în vigoare, care produc efecte juridice, Curtea constată că orice modificare a acestui regim, sub aspectul condiţiilor de numire a membrilor, interdicţiilor, incompatibilităţilor sau cauzelor de încetare a mandatelor, nu se poate realiza decât cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile. Toate aceste modificări nu pot viza decât o situaţie viitoare, care se va naşte după intrarea în vigoare a noii legi, şi nicidecum situaţii juridice constituite sub imperiul vechii legi, respectând dispoziţiile în vigoare la data constituirii lor. (...) Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile legale cuprinse în art. II din lege, care prevăd numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecinţa încetării de drept a mandatului consiliilor de administraţie ale SRR şi SRTV aflate în funcţie, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală“. 2.6. De asemenea, prin Decizia nr. 375/2005 în legătură cu mandatele judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere, Curtea a statuat următoarele: „Legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.“ 2.7. În acelaşi sens, pronunţându-se asupra unei norme care introducea o nouă cauză de încetare a mandatului aleşilor locali pentru un comportament manifestat anterior intrării în vigoare a normei respective, Curtea prin Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007 a statuat că, „în condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia (s.n. în prezenta cauză, prin instituirea unei alte durate a mandatului) legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege, odată adoptată de Parlament, va putea produce efecte juridice numai pentru viitor“. 2.8. Considerăm că, argumentele reţinute de Curtea Constituţională în deciziile menţionate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Astfel, regimul juridic al mandatelor în curs ale membrilor Consiliului Concurenţei este deja reglementat prin normele în vigoare şi acestea produc efectele juridice prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996. Prin urmare, modificarea acestui regim, prin textul art. II din legea criticată, conduce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituţie. 2.9. Potrivit acestui principiu legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Textul constituţional menţionat oferă soluţie pentru conflictul de legi în timp stabilind că, doar în materie penală şi contravenţională, în cazul unei succesiuni de acte normative se va aplica legea ale cărei prevederi sunt mai favorabile făptuitorului, infractor sau contravenient, după caz. Totodată, acest principiu de rang constituţional stabileşte că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare (facta futura), iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). Principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, prin raportare şi la jurisprudenţa mai sus menţionată, dispoziţiile de la articolul II din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt contrare principiului neretroactivităţii legii prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţie. 3. Dispoziţiile art. II din lege contravin şi prevederilor art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. 3.1. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, în ceea ce priveşte incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate că, „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 şi Decizia nr. 668 din 18 mai 2011). Actele de drept european care au caracter obligatoriu sunt regulamentele (act legislativ care trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre), directivele (act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre, fiecare dintre ele având însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit) şi deciziile (act legislativ direct aplicabil şi obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează; destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile). 3.2. Astfel, în prezenta cauză, demararea procedurilor pentru numirea noilor membri ai Consiliului Concurenţei - cu consecinţa afectării mandatelor neepuizate ale actualilor membri ai Consiliului - echivalează cu nerespectarea de către statul român a obligaţiei de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) şi, implicit, cu încălcarea Directivei (UE) 2019/1 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităţilor de concurenţă din statele membre, astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii şi privind garantarea funcţionării corespunzătoare a pieţei interne - denumită în continuare Directiva ECN+. 3.3. Potrivit legislaţiei europene, independenţa autorităţilor naţionale de concurenţă este de o importanţă supremă pentru aplicarea efectivă a legislaţiei europene în materie de concurenţă. Directiva ECN+, recent adoptată, impune statelor membre să se asigure că autorităţile naţionale de concurenţă îşi îndeplinesc atribuţiile şi îşi exercită prerogativele, în mod imparţial, în interesul aplicării efective şi uniforme a articolelor 101 şi 102 din T.F.U.E. 3.4. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva ECN+: „(1) Pentru a garanta independenţa autorităţilor naţionale administrative de concurenţă atunci când aplică articolele 101 şi 102 din TFUE, statele membre se asigură că autorităţile respective îşi duc la îndeplinire sarcinile şi îşi exercită competenţele în mod imparţial şi în interesul asigurării eficace şi uniforme a aplicării dispoziţiilor respective, sub rezerva cerinţelor de proporţionalitate în materie de răspundere şi fără a aduce atingere cooperării strânse dintre autorităţile de concurenţă în cadrul Reţelei europene în domeniul concurenţei“. 3.5. În privinţa demiterii membrilor Consiliului Concurenţei, potrivit art. 4 alin. (3) din Directiva ECN+: „(3) Persoanele din cadrul autorităţilor naţionale administrative de concurenţă care iau decizii în exercitarea competenţelor prevăzute la articolele 10-13 şi la articolul 16 din prezenta directivă nu sunt demise din cadrul unor astfel de autorităţi din motive legate de îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor lor sau de exercitarea corespunzătoare a competenţelor care le revin pentru aplicarea articolelor 101 şi 102 din TFUE, astfel cum sunt menţionate la articolul 5 alineatul (2) din prezenta directivă. Acestea pot fi demise numai în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin sau în cazul în care s-a constatat că au comis o abatere gravă în temeiul dreptului intern. Condiţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care le revin şi faptele ce constituie abateri grave trebuie să fie prevăzute în prealabil în dreptul intern, ţinând seama de necesitatea de a asigura în mod eficace respectarea normelor“. 3.6. Drept urmare, din normele europene menţionate mai sus rezultă că, persoanele în cauză (respectiv membrii Consiliului Concurenţei) pot fi demise doar: (i) dacă au săvârşit abateri grave sau (ii) dacă nu mai îndeplinesc condiţiile necesare pentru realizarea sarcinilor care le revin. Toate aceste garanţii oferite de Directiva ECN+ sunt menite să protejeze persoanele cu putere de decizie faţă de o demitere arbitrară, din motive politice, în timpul mandatului lor, printr-o schimbare ulterioară a condiţiilor, ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză prin adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, înlocuirea prin lege a actualei conduceri a Consiliului Concurenţei este o intervenţie politică, de natură a aduce atingere garanţiilor de independenţă de care trebuie să se bucure autoritatea română de concurenţă conform obiectivului declarat al Directivei ECN+, cu atât mai mult cu cât o astfel de intervenţie afectează acele proceduri de investigaţie aflate în etape avansate, respectiv atunci când audierea/ascultarea, deliberarea şi motivarea deciziilor trebuie realizate în aceeaşi componenţă a organului colegial de decizie cu respectarea cvorumului şi a termenelor de decădere/prescripţie stabilite de lege. 3.7. Pe de altă parte, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior, normele prevăzute la art. 4 alin. (3) din Directiva ECN+ reprezintă dispoziţii suficient de clare, precise şi neechivoce prin ele însele în privinţa motivelor pentru care persoanele care iau decizii în exercitarea prerogativelor Consiliului Concurenţei prevăzute de directivă pot fi demise, aceste motive fiind prevăzute, în mod limitativ, de către actul în discuţie. În acelaşi timp, norma se circumscrie şi unui anumit nivel de relevanţă constituţională, având în vedere obligaţia Parlamentului României de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie implică o obligaţie pozitivă din partea statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, aspect ce implică asigurarea independenţei autorităţii naţionale de concurenţă, în conformitate cu legislaţia europeană amintită. 3.8. Nu în ultimul rând, potrivit art. 4 alin. (4) din Directiva ECN , „statele membre se asigură că membrii organului decizional al autorităţilor naţionale administrative de concurenţă sunt selectaţi, recrutaţi sau numiţi în conformitate cu proceduri clare şi transparente, stabilite în prealabil în dreptul intern“. 3.9. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statele membre au obligaţia de a se abţine de la măsuri naţionale care ar putea compromite Directiva ECN+, chiar dacă termenul de transpunere a acesteia nu a expirat încă: „în perioada transpunerii directivei, Statele Membre cărora le este adresată trebuie să se abţină de la a lua orice măsuri care pot compromite atingerea rezultatului acesteia“ (Cauza C-212/04, Adelener, paragraful 121). Faţă de toate argumentele relevate mai sus apreciem că, dispoziţiile art. II din legea criticată contravin şi prevederilor art. 148 alin. (2) şi (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. * * * Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de 27 senatori membri ai Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, precum şi de 13 senatori membri ai Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 se impuneau a fi admise, întrucât: • legea încalcă principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, prin adoptarea exclusiv de Camera decizională - Senatul a unor amendamente care au adus modificări substanţiale actului normativ, în raport de forma iniţiatorilor; • dispoziţiile art. II din lege încalcă principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie; • dispoziţiile art. II din lege contravin şi prevederilor art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 11 şi art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Judecători, dr. Livia Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
