Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Mihai Bogdan Pop în Dosarul nr. 5.702/117/2016/a1.5 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.146D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând, în esenţă, că un act de procedură efectuat în cauza penală nu implică subiectivitatea procurorului care l-a întocmit. Reţine că rechizitoriul este un act de sesizare a instanţei, un act de trimitere în judecată, un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise de aceasta. Apreciază însă că textul criticat prezintă suficiente garanţii de imparţialitate care să asigure dreptul la un proces echitabil al părţilor din procesul penal. Reţine, totodată, că soluţia legislativă criticată constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, care este exercitată în marja de apreciere prevăzută de Legea fundamentală. Invocă, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 521 din 24 septembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 5 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.702/117/2016/a1.5, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, soluţionând apelul declarat împotriva Încheierii penale nr. 78 din 13 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia penală în Dosarul nr. 5.702/117/2016/a1.5, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a instanţei de control constituţional, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Excepţia a fost ridicată de Mihai Bogdan Pop în procedura camerei preliminare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că, în speţă, rechizitoriul a fost emis în data de 29 noiembrie 2016 şi a fost verificat de către procurorul-şef de serviciu sub aspectul legalităţii şi temeiniciei şi înregistrat la instanţă la aceeaşi dată, deşi acesta avea un număr semnificativ de file, la care se adăuga şi probatoriul constituit în câteva volume. În aceste condiţii, susţine că prevederile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost respectate doar formal, fără a se garanta faptul că s-a efectuat o analiză în condiţiile prevăzute de legea procesual penală şi de Convenţia europeană a drepturilor omului. Susţine că efectivitatea controlului menţionat este cu atât mai discutabilă cu cât procurorul de caz solicită trimiterea în judecată în numele Ministerului Public, iar procurorul ierarhic superior este şi el membru al aceluiaşi minister. 6. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că „o soluţie legislativă completatoare a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală ar fi oportună, în sensul să prevadă şi actul (o ordonanţă) prin care se verifică rechizitoriul sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior; când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verificarea se face de procurorul-şef secţie, iar când a fost întocmit de acesta verificarea se face de procurorul general al acestui parchet, în prezent constituind doar o formalitate, pentru că nu se explică motivat elementele care să permită identificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului“. De asemenea, consideră că ar trebui reglementat şi un termen scurt, de recomandare, în condiţiile în care doar în cauzele cu arestaţi legiuitorul specifică faptul că verificarea se face de urgenţă şi înaintea expirării duratei arestării preventive, iar această ordonanţă ar trebui să fie supusă verificării judecătorului de cameră preliminară în concordanţă cu dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, ulterior trimiterii în judecată. În concluzie, apreciază că art. 328 alin. (1) teza a doua raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 este neconstituţional în raport cu prevederile art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, cu incidenţa aplicabilităţii art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Autorul excepţiei a invocat, prin notele scrise, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 23 noiembrie 2004. Legea nr. 508/2004 a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, soluţia legislativă cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 fiind preluată în art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016. Totodată, Curtea reţine că, potrivit notelor autorului, rechizitoriul emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj a fost verificat de către procurorul-şef de serviciu la data de 29 noiembrie 2016. În aceste condiţii, având în vedere atât motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, cât şi data verificării rechizitoriului emis în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, din perspectiva normei aplicabile în cauză, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală: „[...] Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. [...]“; – Art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016: „(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt verificate de procurorii-şefi ai acestor servicii ori birouri.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală au în vedere ipoteza verificării rechizitoriului, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform principiului controlului ierarhic, prevăzut la art. 132 din Constituţie, de către prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, de către procurorul ierarhic superior (teza a doua) ori de către procurorul-şef de secţie sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la acest parchet (teza a treia). 13. Totodată, Curtea reţine că rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte, respectiv cele prevăzute la art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt următoarele: denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o. La rândul lor, prevederile art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală fac trimitere la propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii şi la luarea faţă de inculpat a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical. 14. Prin urmare, Curtea reţine că rechizitoriul este un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre acestea sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Cu toate acestea, întocmirea unui act de procedură sau a unor acte de procedură în cauză nu implică, de plano, subiectivitatea procurorului care le-a întocmit ori a procurorului ierarhic superior care verifică rechizitoriul întocmit de procurorul de caz, astfel cum susţine autorul, prin faptul că ambii sunt reprezentanţi ai Ministerului Public şi, implicit, ai acuzării. De altfel, legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, atunci când există suspiciuni că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Aşa fiind, cauza de incompatibilitate prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi aplicabilă, în funcţie de datele concrete ale cauzei, şi în ipoteza invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Această garanţie asigură dreptul la un proces echitabil al părţilor procesului penal, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, aşa încât nu poate fi reţinută încălcarea prin textele criticate a prevederilor constituţionale şi convenţionale anterior menţionate (în acelaşi sens este şi Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020). 15. Totodată, faţă de critica autorului privind lipsa de efectivitate a verificării realizate de procurorul ierarhic superior cât priveşte rechizitoriul, Curtea reţine că, potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, rechizitoriul constituia actul de sesizare a instanţei de judecată. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior. De la această regulă existau două excepţii în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată, în mod obligatoriu, de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta din urmă, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior. A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului - act de sesizare a instanţei - reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile menţionate atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen. Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi ale art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate, astfel că singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, au rămas cele ale art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. 16. Prin noile reglementări s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa încât, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, implicarea procurorului ierarhic superior fiind limitată la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alin. 3 al art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. Activitatea de verificare se finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate. Potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, „dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei“. 17. Curtea observă că lipsa reglementării exprese în legea procesuală anterioară cu privire la forma pe care trebuia să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului a fost motivul pentru care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sa decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei“. Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop. 18. În considerentele deciziei precitate, instanţa supremă a reţinut că nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către primprocuror a rechizitoriului supus confirmării. Or, s-a reţinut că „îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului. Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale“. 19. Pe de altă parte, instanţa supremă a observat că, potrivit art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare“. Ca urmare, potrivit acestor din urmă prevederi, instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, trebuia să dispună înlăturarea neregularităţii, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen. 20. Curtea constată că, în prezent, în condiţiile reglementării în legea procesual penală a unei noi faze procesuale - camera preliminară, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală -, legiuitorul a asigurat garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, invocate de autor, această procedură specială constituind un filtru anterior dispunerii începerii judecăţii, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. În acest sens, Curtea reţine că obiectivul camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, inclusiv sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. 21. Astfel, potrivit art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) din Codul de procedură penală, soluţii care prevăd începerea judecăţii. Aşadar, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale, care se concretizează în soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care pot fi dispuse anterior judecăţii. 22. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 371 din Codul de procedură penală referitor la obiectul judecăţii, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Aşadar, pentru a se dispune începerea judecăţii, este necesar a se putea stabili cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată, respectiv care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor indicate şi a căror judecare o solicită procurorul. De asemenea, tot în privinţa limitelor judecăţii, pornind de la limitele sesizării instanţei, pentru a se putea dispune începerea judecăţii, trebuie respectate prevederile art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, conform cărora rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, prin raportare la dispoziţiile legale anterior invocate, prevederile art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. 23. Curtea constată că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 din Codul de procedură penală, ca act de sesizare a instanţei, astfel că natura acestuia trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. 24. În fine, Curtea constată că soluţia juridică criticată constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, opţiune exercitată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 25. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea constată că prevederile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Bogdan Pop în Dosarul nr. 5.702/117/2016/a1.5 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
