Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Constantin Costescu în Dosarul nr. 3.323/291/2015 al Judecătoriei Roman şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.747 D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la forma de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea de gestiune frauduloasă, se arată că nu există nicio diferenţă între felul în care aceasta este reglementată la art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal şi modalitatea în care aceeaşi infracţiune era reglementată în Codul penal din 1969. Se susţine că este adevărat că în actuala reglementare legiuitorul a renunţat la condiţia săvârşirii faptei cu rea-credinţă, însă, conform art. 16 din Codul penal, o faptă poate fi săvârşită din culpă numai atunci când legea o prevede în mod expres. De altfel, condiţia relei-credinţe nu era interpretată, conform dispoziţiilor Codului penal din 1969, în sensul că ar fi impus săvârşirea infracţiunii cu intenţie directă, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 673 din 17 noiembrie 2016, paragraful 32, referitor la semnificaţia, în general, a noţiunii de „rea-credinţă“. Se apreciază, totodată, că nu există nicio problemă de previzibilitate a textului criticat şi că jurisprudenţa este constantă în stabilirea conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate. De asemenea se arată că prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal nu condiţionează existenţa infracţiunii de încălcarea unei legi, lipsa acestei condiţii fiind explicabilă; se susţine că este firească pedepsirea, conform textelor criticate, spre exemplu, a tutorelui care îşi încalcă obligaţia de a-l proteja pe minor, prin săvârşirea unor acţiuni păgubitoare cu privire la bunurile acestuia. Se arată că infracţiunea de gestiune frauduloasă a fost reglementată identic din perspectiva elementelor anterior menţionate încă din cuprinsul Codului penal din 1936, respectiv la art. 539. Se face, totodată, trimitere la elemente de drept comparat, fiind dat ca exemplu art. 4 din Actul privind fraudele din 2006, din Regatul Unit, conform căruia frauda prin abuzul de poziţie este o infracţiune aproape similară celei de gestiune frauduloasă prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal, având o sferă mai amplă de aplicare doar cu privire la persoanele vizate, întrucât pedepseşte şi persoana care expune alte persoane riscului de a suferi o pagubă, nefiind necesară constatarea producerii unei pagube efective. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 21 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.323/291/2015, Judecătoria Roman a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 242 alin. (1) şi (3) din Codul penal, excepţie invocată de Constantin Costescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât conţin norme de incriminare lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal se susţine că, în lipsa, din cuprinsul acesteia, a sintagmei „cu încălcarea legii“ sau a unei expresii cu înţeles similar, dispoziţia legală criticată este lipsită de sens, dând posibilitatea organelor judiciare să considere, ca fiind infracţiuni, fapte a căror ilegalitate rezultă din legi, dar şi din alte acte normative. Se susţine că o ipoteză juridică similară a fost sancţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, al cărei element material al laturii obiective putea fi configurat, înainte de intervenţia instanţei de contencios constituţional, anterior menţionată, de către Parlament, Guvern sau alte organe ale statului, inclusiv de persoane juridice de drept privat, prin elaborarea fişei postului, situaţie de neacceptat prin raportare la standardele specifice normelor de drept penal. Se susţine că, sub aceste aspecte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 este aplicabilă şi în prezenta cauză. Se arată că nevoia unei astfel de precizări în cuprinsul prevederilor art. 242 alin. (1) din Codul penal rezultă şi din rechizitoriul întocmit în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Se mai susţine că, în lipsa precizării mai sus arătate, s-ar putea conchide că există o variantă ideală de îndeplinire a unui act de conservare sau administrare, la care se referă prevederile art. 242 alin. (1) din Codul penal, cunoscută doar de către procurorul de caz, dar care ar putea să nu fie împărtăşită de instanţa de judecată şi să nu fie cunoscută de administratorul unei societăţi sau de persoana care administrează bunurile unei persoane, în general. Se susţine că este necesară aplicarea, în prezenta cauză, a punctului de vedere exprimat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căruia principiul legalităţii incriminării presupune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita legală reglementată prin norme de incriminare, aşa încât legalitatea faptelor la care face referire textul criticat să poată fi stabilită numai prin raportare la atribuţii de serviciu prevăzute prin legi sau ordonanţe. Se mai arată că, privită singular, norma de incriminare a infracţiunii de gestiune frauduloasă, care nici măcar nu impune condiţia relei-credinţe a făptuitorului, sau, oricum, condiţia unei forme de intenţie, este lipsită de previzibilitate. De asemenea se susţine că sintagma „pricinuirea de pagube“ este, ea însăşi, lipsită de previzibilitate, în lipsa unor criterii legale de apreciere a caracterului păgubitor al faptelor săvârşite. Se arată că, şi sub acest aspect, sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, mai sus invocate. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul penal se susţine că sintagma „în scopul de a dobândi un folos patrimonial“, din cuprinsul acestora, este ambiguă, aspect ce determină încălcarea, prin norma de incriminare anterior menţionată, a principiului legalităţii incriminării şi a normelor constituţionale referitoare la calitatea legii, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil. Se arată că folosirea, pură şi simplă, în textul criticat, a verbului „a dobândi“ presupune posibilitatea agravării răspunderii penale pentru situaţii care nu ţin de voinţa făptuitorului, cum este cea a obţinerii de către administratorul societăţii a unui folos patrimonial, ca urmare a comiterii faptelor incriminate la alin. (1) al art. 242 din Codul penal. Se susţine, totodată, că, în ipoteza în care cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau a conservării bunurilor unei persoane, are un folos propriu şi urmăreşte obţinerea acestui folos, infracţiunea se consumă odată cu cauzarea prejudiciului material, întrucât va exista o îmbogăţire fără justă cauză pe seama pagubei care a fost pricinuită. Or, această modalitate de comitere ar fi trebuit reglementată ca formă a variantei de bază a infracţiunii de gestiune frauduloasă, şi nu ca variantă agravată. Se arată că este absurd ca activităţile persoanei care are sau trebuie să aibă grija administrării sau conservării unor bunuri, fără ca faptele sale să conţină, prin ele însele, o rezoluţie infracţională, să poată conduce la stabilirea unor pedepse ca cele prevăzute prin textul criticat. Pentru aceleaşi motive se susţine că prevederile art. 242 alin. (3) din Codul penal dobândesc valenţe discriminatorii, întrucât acelaşi act poate fi interpretat în mod diferit, de către organe judiciare diferite, aspect ce permite trimiterea în judecată a anumitor persoane, alese conform unor criterii subiective. Se arată, de asemenea, că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), conform cărora justiţia este unică, imparţială şi egală. În fine, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 196 din 4 aprilie 2013 şi nr. 166 din 17 martie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la obligativitatea respectării de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a principiului legalităţii incriminării, drept garanţii ale caracterului echitabil al procesului penal. Se face referire, totodată, la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 noiembrie 1987, 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000, 9 noiembrie 2006 şi 25 ianuarie 2007, pronunţate în Cauzele H. împotriva Belgiei, S. W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franţei, Wingrove împotriva Regatului Unit, Rotaru împotriva României, Leempoel & S.A. ED Cine Revue împotriva Belgiei şi Sissanis împotriva României, prin care au fost stabilite standarde ale calităţii legii, prin raportare la principiul legalităţii incriminării. 6. Judecătoria Roman opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei apreciază, în mod greşit, că, în prezenta cauză, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 pot fi aplicate prin analogie. În realitate, acestea nu pot fi avute în vedere în soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât cele două infracţiuni analizate au o natură diferită, prin ele fiind protejate relaţii sociale diferite. Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de serviciu, cu subiect activ calificat, care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale, pe când infracţiunea de gestiune frauduloasă este o infracţiune împotriva patrimoniului, subiect activ al acesteia putând fi orice persoană. În considerarea acestui din urmă aspect, legiuitorul a incriminat orice faptă, licită sau ilicită, în măsura în care aceasta provoacă o pagubă unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor sale. Se susţine că textele criticate nu sunt lipsite de claritate, precizie sau previzibilitate, motiv pentru care acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Prin urmare, se arată că prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală nu lasă organelor judiciare posibilitatea unor interpretări arbitrare ale dispoziţiilor legale criticate. Se mai susţine că maniera de reglementare a infracţiunii de gestiune frauduloasă reprezintă opţiunea legiuitorului, voinţă care, de altfel, transpare cu claritate din dispoziţiile legale analizate şi că aceasta este în acord cu prevederile Legii fundamentale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, conţinutul constitutiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă putând fi determinat, cu uşurinţă, de către organele judiciare. Se arată că textele criticate respectă exigenţele standardelor de calitate a legii şi pe cele impuse de principiul legalităţii incriminării. Se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 92 din 3 martie 2015 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplificată prin hotărârile din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în Cauzele Cantoni împotriva Franţei, Wingrove împotriva Regatului Unit, Rotaru împotriva României şi Leempoel & S.A. ED Cine Revue împotriva Belgiei. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dreptului la un proces echitabil, se arată că dreptul fundamental anterior menţionat este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, şi nu prin dispoziţii de drept penal substanţial. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce vizează lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a prevederilor art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal se susţine că acestea nu pot fi reţinute. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 65 din 25 februarie 2015 şi se arată că textele criticate îndeplinesc criteriile specifice calităţii legii, destinatarul lor fiind capabil să îşi adapteze conduita conform conţinutului acestora şi consecinţelor care pot decurge din nerespectarea ei. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. [...](3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani." 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legilor, art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că analiza comparativă realizată de autorul acesteia între infracţiunea de abuz în serviciu, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, despre care se afirmă că este aplicabilă, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, şi infracţiunea de gestiune frauduloasă, reglementată prin dispoziţiile art. 242 din Codul penal, referitor la care se susţine că prezintă aceleaşi vicii de neconstituţionalitate, care au fost constatate de către instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, este irelevantă, întrucât pleacă de la premisa greşită că cele două norme de incriminare comparate au în vedere fenomene infracţionale similare, diferenţa constând doar în mediul public şi, respectiv, privat în care ele îşi găsesc aplicabilitatea. 15. În realitate, în timp ce infracţiunea prevăzută la art. 297 din Codul penal face parte din capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“ al titlului V - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“ din Partea specială a Codului penal, infracţiunea de gestiune frauduloasă se regăseşte reglementată în titlul II al Părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni contra patrimoniului“, fiind plasată de legiuitor în cuprinsul capitolului III al acestui titlu, denumit „Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii“. Aşa fiind, dacă infracţiunea de abuz în serviciu are ca obiect juridic generic relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea activităţii persoanelor care au calitatea de funcţionari publici, în sensul legii penale, relaţii sociale în cadrul cărora funcţionarii publici, din categoria anterior precizată, trebuie să dea dovadă de corectitudine şi probitate, şi, ca obiect juridic special, aceleaşi relaţii sociale în a căror desfăşurare funcţionarii publici sunt obligaţi să se abţină de la săvârşirea unor fapte de natură a produce pagube sau alte vătămări unor persoane fizice sau juridice, infracţiunea de gestiune frauduloasă are ca obiect juridic generic protejarea relaţiilor sociale referitoare la patrimoniu, iar, ca obiect juridic specific, asigurarea protecţiei penale a relaţiilor sociale formate în strânsă legătură cu ocrotirea patrimoniului altor persoane, prin administrarea sau conservarea bunurilor acestora, relaţii sociale ce au la bază acte de acordare a unei minime încrederi de către proprietarii bunurilor persoanelor care urmează să le administreze sau să le conserve. Obiectul material al infracţiunii de gestiune frauduloasă constă într-o universalitate de bunuri, reprezentând întregul patrimoniu al unei persoane sau o fracţiune din acesta, în timp ce infracţiunea de abuz în serviciu poate avea sau poate fi lipsită de obiect material. De asemenea, infracţiunea de abuz în serviciu are subiect activ calificat, având calitatea de funcţionar public, în sensul legii penale, pe când infracţiunea de gestiune frauduloasă poate fi săvârşită de către orice persoană responsabilă penal, căreia i-a fost încredinţată administrarea bunurilor altuia. De altfel, săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către o persoană care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat este sancţionată, conform art. 308 din Codul penal, prin aplicarea dispoziţiilor art. 297 din Codul penal şi reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute la art. 297 anterior menţionat, fiind exclusă ipoteza conform căreia incriminarea faptelor de gestiune frauduloasă ar reprezenta, de fapt, o formă de reglementare a infracţiunii de abuz în serviciu în mediul privat. 16. Astfel, infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal, are ca element material al laturii obiective orice acţiune sau inacţiune, săvârşită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor încredinţate, în acest scop, de către subiectul pasiv al infracţiunii, şi care are un caracter ilicit şi păgubitor pentru proprietarul bunurilor. În acest context, prin caracter ilicit se înţelege un caracter contrar obligaţiilor ce reveneau făptuitorului, fie în virtutea raportului juridic existent între el şi subiectul pasiv, fie potrivit unor obligaţii legale. De asemenea, prin „administrare“ se înţelege o activitate cu caracter gospodăresc, ce poate avea conţinut diferit, în funcţie de natura şi destinaţia bunului, iar prin „conservare“ se înţelege luarea de măsuri de apărare a respectivelor bunuri, în vederea evitării distrugerii sau degradării. 17. Având în vedere aceste considerente, legiuitorul nu a prevăzut condiţia ca faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de gestiune frauduloasă să fie săvârşite cu încălcarea legii, aşa cum autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră necesar pentru asigurarea legalităţii incriminării, întrucât, datorită felului în care a fost concepută, gestiunea frauduloasă presupune, în primul rând, o încălcare, de către făptuitor, a unui act de acordare a încrederii încheiat cu proprietarul bunurilor, încredere care este de esenţa acestei infracţiuni, precum şi a restului infracţiunilor reglementate în capitolul III (intitulat, astfel cum s-a arătat mai sus, „Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii“) al titlului II al Părţii speciale a Codului penal. Aşa fiind, spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, care presupune încălcarea de către funcţionarul public a unei obligaţii, care, având în vedere natura funcţiei deţinute, nu poate fi decât o obligaţie de natură legală, ce face parte din conţinutul unui raport juridic de drept public, pe care funcţionarul public îl încheie cu instituţia publică în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, infracţiunea de gestiune frauduloasă presupune existenţa, în sarcina subiectului activ, a obligaţiei de administrare a bunurilor altuia, a actului prin care proprietarul bunurilor ce formează obiectul material al infracţiunii de gestiune frauduloasă acordă încredere subiectului activ al acestei infracţiuni, presupunând, de fapt, un raport juridic de drept civil, din al cărui conţinut face parte şi obligaţia de administrare sau conservare a bunurilor. Aceasta întrucât, conform dispoziţiilor art. 792 din Codul civil, calitatea de administrator al bunurilor altuia poate avea ca izvor un legat sau o convenţie, iar obligaţiile ce incumbă persoanei care are această calitate sunt expres reglementate în titlul V - „Administrarea bunurilor altuia“ al cărţii a III-a - „Despre bunuri“ a Codului civil. Prin urmare, orice faptă de încălcare, de către persoana căreia i-a fost încredinţată administrarea sau conservarea unor bunuri, a unei obligaţii existente în sarcina sa, care pricinuieşte o pagubă proprietarului, constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă, iar izvorul obligaţiilor asumate de către subiectul activ al infracţiunii, în favoarea subiectului pasiv, este actul juridic civil, legat sau convenţie, prin care făptuitorului îi este acordată respectiva încredere. Astfel, spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, care presupune, în vederea asigurării caracterului legal al incriminării, posibilitatea determinării, a priori săvârşirii faptelor, de către funcţionarul public a tuturor obligaţiilor prevăzute în sarcina sa prin lege, obligaţii a căror încălcare poate atrage răspunderea sa penală, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, atât existenţa actului juridic civil ce are ca obiect administrarea sau conservarea bunurilor, cât şi obligaţiile rezultate din acest act sunt cunoscute făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât conţinutul acestor obligaţii a fost determinat şi asumat de el din momentul naşterii raportului juridic civil corespunzător. Mai mult, actul de acordare a încrederii în legătură cu relaţiile sociale de natură patrimonială este, de regulă, unul intuitu personae. Or, toate aceste aspecte sunt de natură a conferi un caracter clar, precis şi previzibil normei juridice penale criticate. De altfel, nesocotirea încrederii acordate prin acelaşi mecanism, mai sus analizat, în legătură cu desfăşurarea unor relaţii sociale de natură patrimonială, se află la baza tuturor normelor juridice de incriminare din cuprinsul capitolului III al titlului II al Părţii speciale a Codului penal. 18. Mai mult, aşa cum remarcă şi autorul excepţiei, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 242 alin. (1) din Codul penal condiţia săvârşirii cu rea-credinţă a faptelor. Acest lucru este explicabil, întrucât, în contextul filosofiei Codului penal în vigoare, reglementarea unei astfel de condiţii ar fi superfluă. Aceasta deoarece prevederea în cuprinsul dispoziţiei legale analizate a condiţiei anterior menţionate ar avea ca scop excluderea incriminării faptelor de gestiune frauduloasă comise din culpă. Însă, conform art. 16 alin. (6) teza a doua din Codul penal, fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres. Per a contrario, toate faptele incriminate în Partea specială a Codului penal pot fi pedepsite doar atunci când sunt săvârşite cu intenţie, dacă legea nu prevede sancţionarea comiterii lor şi din culpă. 19. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei conform cărora, în lipsa introducerii, în cuprinsul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal, a sintagmelor „cu încălcarea legii“ sau „cu rea-credinţă“ sau a unor expresii echivalente, textul criticat este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie. 20. În ceea ce priveşte sensul sintagmei „pricinuirea de pagube“ din cuprinsul art. 242 alin. (1) din Codul penal, aceasta nu este definită de legea penală sau de cea procesual penală, aspect ce relevă atribuirea de către legiuitor a sensului comun cuvintelor ce o compun. Mai mult, expresia criticată urmează a fi interpretată în contextul dispoziţiei legale din care face parte. Cum infracţiunea de gestiune frauduloasă este o infracţiune contra patrimoniului, prin care sunt sancţionate conduitele de natură a afecta relaţiile sociale formate în legătură cu patrimoniul, Curtea constată că, prin „pricinuirea de pagube“, se înţelege provocarea unor pierderi de natură patrimonială. Astfel, sensul sintagmei criticate poate fi determinat, cu uşurinţă, prin aplicarea regulilor uzuale de interpretare a normelor juridice, motiv pentru care Curtea reţine că, şi din această perspectivă, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 7 din Convenţie. 21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul penal, critică ce vizează verbul „a dobândi“ din cuprinsul sintagmei „în scopul de a dobândi un folos patrimonial“, Curtea reţine că prevederile legale criticate reglementează o formă agravată a infracţiunii de gestiune frauduloasă, motiv pentru care conţinutul acestora trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal, care prevăd varianta sa de bază. Prin urmare, conţinutul constitutiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă, în forma agravată supusă analizei, este realizat atunci când faptele săvârşite - prin care sunt pricinuite pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri -, sunt comise în scopul de a dobândi un folos patrimonial. Astfel, elementul agravant este dat de săvârşirea faptei cu intenţie directă, în vederea obţinerii unui folos patrimonial. În mod evident, folosul patrimonial la care dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul penal fac referire este altul decât cel obţinut de subiectul activ, în mod licit, drept contraprestaţie a activităţii de administrare sau conservare a bunurilor. Însă, nu la fel de evident este aspectul, susţinut de autorul excepţiei, potrivit căruia varianta infracţională prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal este realizată, de principiu, în scopul îmbogăţirii fără justă cauză a subiectului activ pe seama subiectului pasiv al infracţiunii, motiv pentru care această modalitate de săvârşire a infracţiunii constituie de fapt o varietate a variantei sale de bază şi nu forma agravată a gestiunii frauduloase, reglementată la art. 242 alin. (3) din Codul penal. Dimpotrivă, interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (1) din Codul penal relevă intenţia legiuitorului de a sancţiona, prin intermediul acestora, nerespectarea cu intenţie a obligaţiilor de administrare sau conservare a unor bunuri, de către persoana care şi-a asumat aceste obligaţii, cu consecinţa provocării unei pagube proprietarului respectivelor bunuri. În consecinţă, săvârşirea aceloraşi fapte, pricinuitoare de prejudicii, în vederea obţinerii unui folos material, determină reţinerea formei agravate a infracţiunii, prevăzută la art. 242 alin. (3) din Codul penal, indiferent dacă folosul patrimonial astfel realizat este egal sau nu cu valoarea pagubei pricinuite sau dacă acesta reprezintă o îmbogăţire fără just temei pe seama patrimoniului subiectului pasiv sau provine dintr-o altă sursă. Mai mult, pentru întrunirea elementelor constitutive ale acesteia din urmă, nu este nevoie ca folosul patrimonial urmărit să fie realizat, fiind suficientă existenţa scopului prevăzut prin norma de incriminare. 22. Având în vedere aceste considerente, Curtea conchide că prevederile art. 242 alin. (3) din Codul penal sunt conforme cu exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. 23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin prevederile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece textele criticate conţin norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme din domeniul dreptului procesual penal. 24. Întrucât dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal respectă cerinţele de calitate a legii şi principiul legalităţii incriminării, nu poate fi susţinută ipoteza creării, prin textele criticate, a unor situaţii discriminatorii între persoanele care săvârşesc acte de conservare sau administrare a bunurilor altora, ca urmare a unei aplicări neomogene de către organele judiciare a dispoziţiilor legale criticate, manieră de aplicare generată de lipsa clarităţii, preciziei şi previzibilităţii reglementării elementelor constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, în variantele infracţionale prevăzute la alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal. Totuşi, dacă, în fapt, interpretarea şi aplicarea art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt neuniforme la nivelul instanţelor judecătoreşti, de natură a crea discriminare între diferiţi participanţi la procesul penal, ca urmare a unei înţelegeri diferite de către acestea a normelor criticate, acest aspect excedează competenţei Curţii Constituţionale, putând fi verificat doar în condiţiile arătate prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Costescu în Dosarul nr. 3.323/291/2015 al Judecătoriei Roman şi constată că dispoziţiile art. 242 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Roman şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
