Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538-542 din Codul de procedură penală şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Alexandru Alionescu în Dosarul nr. 5.970/95/2017 al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar concluzii scrise, prin care solicită judecarea în lipsă a cauzei şi examinarea „situaţiei inculpatului care nu a fost arestat preventiv sau nu şi-a dovedit nevinovăţia după rejudecarea unei condamnări definitive.“ 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.602D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, „astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, excepţie ridicată de Ioan Romulus Abaza în Dosarul nr. 4.418/62/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar o notă de şedinţă, prin care solicită soluţionarea în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate. Totodată, solicită să se constate că excepţia de neconstituţionalitate a rămas fără obiect, având în vedere pronunţarea Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021. 5. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.832D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorel Alexandru Vidican în Dosarul nr. 2.414/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă. 6. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 7. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.602D/2018 şi nr. 1.832D/2018 la Dosarul nr. 1.054D/2018, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât motivele formulate vizează interpretarea şi aplicarea textelor de lege criticate. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538, 540-542 din Codul de procedură penală şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 9. Prin Încheierea din 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.970/95/2017, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538-542 din Codul de procedură penală şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Alionescu cu ocazia soluţionării apelului declarat de acesta împotriva Sentinţei civile nr. 41 din 6 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 5.970/95/2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de autor, având ca obiect repararea prejudiciului moral şi material suferit pentru privarea sa de libertate într-o cauză penală în care s-a pronunţat o soluţie de achitare, motivat de faptul că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 raportate la dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală prevăd existenţa unei erori judiciare doar în anumite situaţii, în care autorul excepţiei nu se regăseşte. 10. Prin Încheierea din 1 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.418/62/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de Ioan Romulus Abaza cu ocazia soluţionării apelului declarat de autor împotriva Sentinţei civile nr. 169/S din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.418/62/2016. Faţă de autorul excepţiei s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât nu au existat probe că o persoană a săvârşit infracţiunea. 11. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.414/117/2018, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dorel Alexandru Vidican cu ocazia soluţionării cauzei civile având ca obiect repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2018 susţine, în esenţă, că, prin interpretările date instituţiei erorii judiciare, se creează o discriminare faţă de alte persoane care pot să beneficieze de repararea prejudiciului suferit. Constată că dreptul la reparaţie este reglementat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, norma condiţionând acordarea unei indemnizaţii de stabilire a caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Susţine că, în cazul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, răspunderea statului este totdeauna subiectivă, întrucât dispoziţiile menţionate legitimează un drept la reparaţie numai dacă s-a stabilit detenţia nelegală. Totodată, susţine că nu doar persoana care a fost condamnată definitiv şi, în urma rejudecării cauzei, a obţinut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Consideră că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală este de natură să obstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal, finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului. Reţine că, în demersul de verificare a constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură penală referitoare la regimul măsurilor preventive în procesul penal, Curtea Constituţională a stabilit în repetate rânduri că instituţia privării de libertate a unei persoane reprezintă un act de o extremă gravitate pentru orice cetăţean, indiferent când se produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei. Reţine, totodată, că, analizând prezumţia de nevinovăţie şi dimensiunile acesteia, instanţa de la Strasbourg a admis că aceasta se aplică şi unei proceduri în reparaţie formulate împotriva statului de către o persoană achitată ca urmare a prejudiciului rezultat din procedura iniţiată împotriva acesteia, în aplicarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind că nici cea mai simplă manifestare a bănuielilor privind vinovăţia unui acuzat nu poate să mai fie admisibilă după o achitare definitivă. Consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece textul de lege ce formează obiectul acesteia contravine dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie din perspectiva excluderii erorii judiciare săvârşite doar în anumite situaţii (extrem de rare în practică), fără să se refere, aşadar, şi la despăgubirile care ar trebui să se cuvină victimelor în cazul erorilor judiciare produse în caz de achitare. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.602D/2018 observă că, în materia ordonanţelor emise de procuror şi de organele de urmărire penală (art. 286, 315, 318 din Codul de procedură penală) şi a rezolvării cauzei şi sesizării instanţei (art. 328 şi 330 din Codul de procedură penală), legiuitorul nu a prevăzut pentru procuror obligaţia de a face menţiuni privitoare la legalitatea măsurilor preventive în aceste acte de procedură. Singura obligaţie a procurorului, în materie de măsuri preventive, este cea stabilită de art. 315 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „în ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive“. De asemenea, susţine că - în ipoteza în care în cursul urmăririi penale judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus măsuri preventive privative de libertate, la propunerea procurorului, iar acesta din urmă soluţionează cauza prin clasare - norma legală criticată impune în sarcina procurorului să emită judecăţi asupra legalităţii unor măsuri luate de către un judecător, situaţie inadmisibilă, întrucât în sistemul nostru procesual penal procurorul nu are competenţa de a dispune asupra acestor măsuri, putând doar avansa propuneri către instanţa penală. În ceea ce priveşte constatarea nelegalităţii unei măsuri preventive privative de libertate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, autorul apreciază că prezintă relevanţă deosebită împrejurarea că, potrivit principiului continuităţii instanţei - statuat atât de legea procedurală penală, cât şi de legea de organizare judiciară -, acelaşi judecător care a luat sau menţinut o măsură preventivă ca legală şi temeinică este chemat să verifice ulterior măsura sub aceleaşi aspecte, fiind puţin probabil ca în controlul a posteriori al propriului raţionament să constate caracterul nelegal al acestuia. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.832D/2018 susţine, în esenţă, că normele criticate sunt constituţionale în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care se stabileşte caracterul nelegal al măsurii preventive. Susţine, de asemenea, că impunerea cerinţei ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie constatată explicit prin actele jurisdicţionale, prevăzute în cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, contravine dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care nu este instituită o obligaţie a instanţei de judecată penală de a aprecia post factum, după o hotărâre de achitare, cu privire la legalitatea/nelegalitatea arestului preventiv, deoarece nu sunt reglementate mijloace procedurale care să permită instanţei de judecată să facă acest lucru, în condiţiile în care o hotărâre de achitare trebuie să cuprindă o serie de elemente, mai puţin dacă detenţia a fost legală sau nu, iar revocarea/înlocuirea măsurii arestului preventiv are ca temeiuri juridice o multitudine de cauze, însă reţinerea unuia sau altuia dintre aceste temeiuri în baza cărora măsura arestului preventiv încetează sau este înlocuită nu înseamnă ab initio că măsura a fost legală sau nelegală, în condiţiile în care, dacă instanţa de judecată consideră că starea de arest trebuie să înceteze din diverse motive, nu este ţinută să analizeze restul motivelor de revocare/încetare. 15. Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, formulând opinia sa în Dosarul nr. 1.054D/2018, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. 16. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 1.602D/2018, apreciază că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale. Observă că normele legale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în cauză, şi, în acest sens, invocă deciziile Curţii nr. 48 din 16 februarie 2016, nr. 179 din 29 martie 2016, nr. 271 din 10 mai 2016 şi nr. 133 din 9 martie 2017, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. 17. Tribunalul Cluj - Secţia civilă opinează, în Dosarul nr. 1.832D/2018, că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, instanţa de control constituţional pronunţându-se în acest sens prin decizii anterioare. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise şi nota de şedinţă depusă la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2018, îl constituie dispoziţiile art. 538-542 din Codul de procedură penală şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.602D/2018 autorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, formulând critici de neconstituţionalitate şi cu privire la Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitoare la separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale. Instanţa de apel a admis în parte cererea şi a sesizat instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Totodată, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.832D/2018, autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. 22. Având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate, coroborate cu situaţia de drept existentă în cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.“ 23. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.054D/2018, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 52 alin. (3) privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Invocă şi prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) şi paragraful 5, ale art. 6 paragraful 2 şi ale art. 8 şi 13 din Convenţia privind apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. 24. Autorul excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.602D/2018 invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. 25. Totodată, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.832D/2018, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 52 alin. (3) privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Invocă şi art. 5 paragraful 5 din Convenţia privind apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale cu prezentele excepţii de neconstituţionalitate, a pronunţat Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, prin care - reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze - a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 27. În considerentele deciziei sale, Curtea a invocat propria jurisprudenţă, în care a stabilit că există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. Curtea a reţinut că limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. 28. Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. 29. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Or, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. 30. Curtea a reamintit, de asemenea, în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. 31. De aceea, raportat la libertatea individuală, Curtea a reţinut că devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată. 32. Curtea a constatat, astfel, că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/o libertate fundamental(ă). 33. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, Curtea a statuat că art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, Curtea a constatat că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 34. În consecinţă, Curtea a reţinut că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. 35. Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. a)-d) prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei. 36. În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală, pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei. 37. De asemenea, Curtea a reţinut că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare. 38. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precitată, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. 39. Totodată, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, paragraful 34). 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Alionescu în Dosarul nr. 5.970/95/2017 al Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, de Ioan Romulus Abaza în Dosarul nr. 4.418/62/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, respectiv de Dorel Alexandru Vidican în Dosarul nr. 2.414/117/2018 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă şi Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
