Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 282 din 15 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 48A/2018. La sesizare a fost anexată Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că legea adoptată de Parlament conţine o serie de reglementări noi faţă de ordonanţa aprobată, după o procedură care contravine principiului bicameralismului, fiind încălcate dispoziţiile art. 75, art. 115 alin. (4) şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 4. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, se arată că justificarea adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 a constat în faptul că era necesară revizuirea modalităţii de desemnare a conducerii Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM), în scopul corelării acesteia cu statutul juridic al instituţiei, respectiv numirea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, pe baza propunerii Guvernului, de către cele două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Se preciza, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, că această revizuire a modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM conferă garanţiile necesare de independenţă, coerenţă şi stabilitate pentru îndeplinirea obiectivelor acestei instituţii. De asemenea, în preambul, Guvernul a mai precizat şi faptul că neadoptarea măsurilor propuse prin ordonanţa de urgenţă menţionată va genera efecte negative, concretizate în disfuncţionalităţi ale activităţii ANCOM. Însă, din analiza preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 rezultă că lipsesc elementele de fapt şi de drept din care să reiasă, pe de o parte, existenţa situaţiei extraordinare şi, pe de altă parte, urgenţa reglementării, menţionându-se doar faptul că reglementarea se impune în considerarea necesităţii revizuirii modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM, neadoptarea soluţiilor propuse putând determina disfuncţionalităţi în activitatea acestei instituţii. 5. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa cu privire la existenţa situaţiei extraordinare, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public (a se vedea Decizia nr. 255/2005 privind sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2004 privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publică a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 1.008/2009 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Decizia nr. 14/2011 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, Decizia nr. 42/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi a ordonanţei în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014). De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (Decizia nr. 83/1998 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/1997 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Pentru a fi pe deplin respectate exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie să demonstreze şi faptul că măsurile în cauză nu sufereau amânare şi, practic, nu exista vreun alt instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit în vederea evitării rapide a consecinţelor negative mai sus arătate (Decizia nr. 919 din 14 decembrie 2006). Cu privire la urgenţa reglementării, care nu se confundă cu existenţa situaţiei extraordinare, Curtea Constituţională a precizat faptul că aceasta nu poate fi justificată sau motivată nici de utilitatea reglementării, nici de oportunitatea sau raţiunea acesteia. Astfel, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate, în a căror considerare, de altfel, reglementarea în cauză a fost adoptată pe calea ordonanţei de urgenţă. Întrucât, însă, asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil“ (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005). De asemenea, Curtea a constatat că o ordonanţă de urgenţă este neconstituţională dacă din preambulul său rezultă faptul că urgenţa este determinată de oportunitatea, raţiunea şi utilitatea reglementării, fără a se evidenţia însă existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată (Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010). 6. Se susţine că, având în vedere atât preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, cât şi expunerea de motive a acesteia, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi ţinând cont de faptul că între eliberarea din funcţie, ca urmare a demisiei, a fostului preşedinte interimar al ANCOM, la data de 13 aprilie 2017, şi intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, la data de 2 mai 2017, au trecut mai puţin de trei săptămâni, timp în care nu a fost formulată de Guvern o nouă propunere Preşedintelui României de numire în funcţie a unui nou preşedinte al ANCOM, Guvernul a încălcat dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât a justificat utilizarea ordonanţei de urgenţă exclusiv prin necesitatea adoptării unei reglementări diferite a procedurii de desemnare a conducerii ANCOM, fără a exista, deci, o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public şi, totodată, fără justificarea urgenţei reglementării. 7. Referitor la încălcarea principiului bicameralismului, se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, două criterii sunt esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011). Mai mult, în Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea a precizat expres faptul că sintagma „decide definitiv“, cuprinsă de art. 75 alin. (3) din Constituţie, cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. Nu în ultimul rând, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională are în vedere respectarea principiului bicameralismului, chiar şi atunci când adoptarea legii în prima Cameră sesizată se face cu respectarea procedurii tacite, acesta fiind şi cazul legii deduse controlului de constituţionalitate. Astfel, în Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, Curtea Constituţională a precizat faptul că acest aspect, al lipsei dezbaterii proiectului în cadrul primei Camere sesizate, nu coincide însă cu lipsa asumării acestuia de către Senat, ci, mai degrabă, cu asumarea conţinutului juridic original al proiectului de lege, şi nu este de natură a afecta respectarea exigenţelor principiului bicameralismului. 8. Or, în cazul legii aflate la promulgare, conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, asumat prin adoptarea tacită de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, viza exclusiv modificarea art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind modul de desemnare a conducerii ANCOM şi stabilea cine putea nominaliza candidaţii pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM. Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat o serie de amendamente care au detaliat procedura de desemnare a conducerii ANCOM, dar, în plus, a adoptat şi unele amendamente prin care au fost aduse modificări altor texte din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, care nu au fost avute în vedere nici de Guvern şi, pe cale de consecinţă, nici de Camera Deputaţilor. Aceste modificări vizau: (a) salarizarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM; (b) asimilarea funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM celei de ministru, respectiv secretar de stat, inclusiv cu drept de cabinet al demnitarului; (c) introducerea posibilităţii demiterii preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM pentru motivele prevăzute la art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, precum şi în situaţii extraordinare, atunci când, prin acţiunile lor, au afectat în mod grav independenţa funcţională a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 sau capacitatea administrativă a autorităţii de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege; (d) procedura demiterii din funcţie a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor ANCOM; (e) supunerea spre dezbatere şi adoptare în plenul Parlamentului a raportului anual al ANCOM şi efectele respingerii raportului anual al ANCOM de către Parlament (demiterea conducerii ANCOM); (f) reglementarea situaţiei în care intervine vacantarea funcţiei de preşedinte ANCOM. 9. Având în vedere forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 şi faptul că, prin adoptare tacită, Camera Deputaţilor şi-a însuşit respectivul conţinut, „modificările suplimentare pe care le-a adus Senatul, în calitate de Cameră decizională, conduc la concluzia că obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative au fost modificate substanţial, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator“. 10. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, se arată că, prin intervenţiile legislative din legea criticată, raportate la Directiva 2002/21/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE, Parlamentul a încălcat dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât aceste modificări şi/sau completări contravin celor două directive menţionate, prin faptul că afectează independenţa, imparţialitatea şi neutralitatea ANCOM. Până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, conducerea ANCOM era numită de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului, iar activitatea ANCOM era sub control parlamentar (art. 1 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, aprobată prin Legea nr. 113/2010), ceea ce corespundea unei transpuneri fidele a dispoziţiilor din Directiva 2002/21/CE, precum şi, mai ales, modificărilor exprese aduse art. 3 din această directivă prin Directiva 2009/140/CE. ANCOM este o autoritate administrativă autonomă, în sensul art. 116 şi 117 din Constituţie, dar a cărei reglementare trebuie să ţină seama de exigenţele dreptului Uniunii Europene şi de prioritatea de aplicare pe care acesta din urmă o are faţă de dreptul intern, în scopul armonizării legislaţiilor naţionale. Regimul juridic al autorităţilor administrative autonome în dreptul românesc presupune independenţă, neutralitate şi imparţialitate în realizarea competenţelor specifice respectivei autorităţi, autonomie organizatorică, funcţională şi bugetară. Aceste reguli sunt statuate şi la nivel european, în privinţa tuturor autorităţilor administrative autonome reglementate direct de dreptul Uniunii Europene şi, în particular, cu privire la autorităţile naţionale de reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice. 11. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 a pus în aplicare aceste exigenţe europene atât în privinţa procedurilor ce vizau modalitatea de numire/demitere a conducerii ANCOM, cât şi în privinţa independenţei sale organizatorice şi funcţionale, respectând, totodată, dreptul de supraveghere al puterii legiuitoare, în conformitate şi cu art. 116 şi 117 din Constituţie. Astfel, numirea/demiterea conducerii era rezultatul colaborării loiale dintre cele două autorităţi publice, prin care se manifestă puterea executivă în România (Guvernul şi Preşedintele României), supravegherea activităţii era asigurată prin control parlamentar, iar controlul legalităţii deciziilor luate de ANCOM era realizat exclusiv de instanţele judecătoreşti. Rezulta, astfel, o fructuoasă colaborare loială între toate cele trei autorităţi în stat în dreptul intern, în deplină conformitate şi cu dreptul Uniunii Europene (Directiva 2002/21/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE). Or, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, în procedura de desemnare a conducerii ANCOM au rămas doar Guvernul şi Parlamentul, iar prin legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost eliminată orice participare a puterii executive la procedura de desemnare atât a preşedintelui, cât şi a înlocuitorilor acestuia, punând sub semnul întrebării posibilitatea conducerii acestei autorităţi administrative autonome de a mai funcţiona în parametrii de independenţă, neutralitate şi imparţialitate stabiliţi de reglementările europene şi punând astfel în pericol nu doar funcţionarea ANCOM, ca o autentică autoritate de reglementare, ci şi armonizarea legislativă în cadrul Uniunii Europene, aspect pentru care în raport chiar cu ANCOM România a făcut deja obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor (art. 258 şi următoarele din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Pe lângă faptul că modificările succesive asupra modalităţii de numire a conducerii ANCOM s-au produs într-un termen scurt, ceea ce a creat o instabilitate legislativă şi, implicit, imprevizibilitatea normei, aceste intervenţii legislative generează nesiguranţă în funcţionarea ANCOM, cu efecte directe asupra independenţei, neutralităţii şi imparţialităţii sale. Controlul exclusiv al Parlamentului, fără contrapondere din partea altei autorităţi publice, este de natură să afecteze independenţa ANCOM, atât prin dispoziţiile referitoare la numire, cât mai ales prin cele referitoare la demiterea acesteia. 12. Cu privire la demiterea conducerii unei autorităţi naţionale de reglementare, art. 3 alin. (3) din Directiva 2002/21/CE prevede că membrii conducerii acestor instituţii sau înlocuitorii acestora nu pot fi demişi decât în cazul în care nu mai satisfac condiţiile necesare îndeplinirii sarcinilor precizate în prealabil în legislaţia naţională. Prin urmare, legislaţia naţională trebuie să cuprindă criterii obiective de evaluare a activităţii acestei autorităţi. Or, art. I pct. 5 din legea dedusă controlului de constituţionalitate [care introduce lit. g) în art. 11 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009] reglementează un nou caz de demitere a conducerii ANCOM şi prevede că mandatul preşedintelui şi al vicepreşedinţilor ANCOM încetează, printre altele, şi în situaţii excepţionale, atunci când, prin acţiunile lor, aceştia au afectat în mod grav independenţa funcţională a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5) sau capacitatea administrativă a autorităţii de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege. Legea dedusă controlului de constituţionalitate nu reglementează nici înţelesul noţiunii „afectarea gravă a independenţei funcţionale sau a capacităţii administrative“ a ANCOM şi nici cazurile de constatare a acesteia. Imprecizia redactării acestui text, ce implică un grad ridicat de subiectivitate în apreciere, nu răspunde cerinţelor directivei menţionate şi încalcă obligaţia constituţională ce incumbă Parlamentului de a respecta şi de a pune în aplicare prevederile sistemului normativ european, aşa cum a stabilit şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.039/2012 şi, respectiv, în Decizia nr. 390/2014. 13. De asemenea, alin. (5^3) al art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - introdus prin art. I pct. 5 din legea criticată - prevede că vicepreşedinţii ANCOM pot fi demişi, la propunerea motivată a preşedintelui ANCOM, de către cele două Camere ale Parlamentului. Această reglementare imprecisă şi neclară este de asemenea în discordanţă cu legislaţia europeană, întrucât, potrivit acesteia, atât preşedintele, cât şi cei doi vicepreşedinţi trebuie să se bucure de o protecţie egală în ceea ce priveşte motivele demiterii, astfel încât propunerea preşedintelui ANCOM pentru demiterea vicepreşedinţilor să nu se poată baza decât pe motivele de demitere prevăzute, în prealabil, în lege. 14. De asemenea, potrivit art. I pct. 5 din legea criticată - care introduce alin. (5^2) în art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - respingerea raportului anual al ANCOM duce la demiterea conducerii ANCOM. Demiterea de jure a conducerii ANCOM, ca urmare a respingerii raportului de activitate, printr-o hotărâre a Parlamentului - ce nu este susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc -, este de natură să afecteze independenţa funcţională a acestei autorităţi de reglementare. Stabilirea unei astfel de modalităţi alternative de demitere a conducerii ANCOM în legislaţia naţională contravine garanţiilor furnizate de art. 3 alin. (3) din Directiva 2002/21/CE. 15. În consecinţă, prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, supravegherea ANCOM, menţionată atât de reglementările europene, cât şi de prevederile constituţionale relevante, s-a transformat într-un autentic control de tutelă, în virtutea căruia puterea legiuitoare poate demite conducerea ANCOM fără respectarea exigenţelor stabilite de Directiva 2009/140/CE, ceea ce determină încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin încălcarea prevederilor exprese ale Directivei 2009/140/CE. În acest sens, Curtea Constituţională poate adresa o întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a stabili în ce măsură procedurile de desemnare/demitere a conducerii ANCOM şi modalităţile de supraveghere exclusiv de către Parlament sunt sau nu conforme cu dreptul Uniunii Europene. 16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, respectiv Avocatului Poporului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 17. Preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 249 din 31 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 793 din 31 ianuarie 2018, prin care solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 18. În acest sens se arată, referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, că schimbarea procedurii de desemnare a conducerii ANCOM este o problemă de oportunitate, iar nu una de constituţionalitate. De asemenea, este un atribut suveran al Guvernului, iar acesta nu este condiţionat de Constituţie, să opteze pentru o anumită soluţie normativă privind numirea conducerii unei autorităţi administrative autonome. Dacă, iniţial, Guvernul a stabilit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 o anumită procedură de desemnare a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor ANCOM, este pe deplin îndreptăţit să revină asupra acesteia, printr-o altă ordonanţă de urgenţă. Urgenţa adoptării unei noi reglementări a modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM nu are nicio legătură cu oportunitatea adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, ci cu cerinţa menţinerii stabilităţii cadrului juridic de reglementare în materie, care să asigure în continuare independenţa şi imparţialitatea în luarea deciziilor de reglementare, de către această instituţie publică. Desigur, această schimbare de procedură putea fi operată printr-o lege, al cărei proiect să fi fost elaborat şi promovat de Guvern. Însă, adoptarea ei prin procedura parlamentară obişnuită ar fi necesitat un timp îndelungat pentru dezbateri în plenul celor două Camere, or, în acest domeniu, urgenţa adoptării unei reglementări normative a fost cerută încă din anul 2009. Expunerea de motive la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 este relevantă din acest punct de vedere. În domeniul administrării şi reglementării comunicaţiilor nu sunt permise întârzieri de reglementare juridică. 19. Referitor la critica privind încălcarea principiului bicameralismului, se arată că Senatul a adoptat numai amendamente tehnice, care nu afectează cu nimic fondul reglementării. Dimpotrivă, este vorba de reglementări necesare, datorate schimbării procedurii de desemnare a conducerii ANCOM, şi care se corelează cu noua procedură de numire în funcţiile de conducere în instituţia publică respectivă. Se invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 612 din 3 octombrie 2017, potrivit căreia principiul bicameralismului nu este înfrânt dacă diferenţele de redactare legislativă, existente în conţinutul celor două forme ale legilor, votate de Camera Deputaţilor şi Senat, nu sunt semnificative în economia legiferării şi nu au o influenţă decisivă asupra ansamblului actului normativ adoptat. 20. Cu privire la ultima critică de neconstituţionalitate, referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, se arată că cele două directive invocate de autorul obiecţiei nu condiţionează independenţa şi neutralitatea ANCOM de numirea conducerii sale de către Preşedintele României. Mai mult, directivele fac parte din dreptul secundar al UE şi impun statelor membre să atingă un rezultat, dar lasă la aprecierea acestora o libertate deplină în alegerea soluţiei legislative pentru a se atinge rezultatul determinat. Aşadar, procedura de desemnare şi, respectiv, de demitere din funcţie a conducerii ANCOM, prevăzută în legea supusă controlului de constituţionalitate, nu afectează cu nimic independenţa instituţiei publice respective. Mai mult, hotărârea parlamentară de demitere permite opoziţiei să conteste motivele demiterii şi chiar să atace hotărârea parlamentară respectivă în faţa Curţii Constituţionale. 21. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/973 din 1 februarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 854 din 1 februarie 2018, în sensul că sesizarea de neconstituţionalitate este inadmisibilă în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie şi este neîntemeiată cu privire la celelalte critici. 22. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, se arată că, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992, Preşedintele României nu poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern, ci acestea pot fi contestate numai în conformitate cu prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie. Într-adevăr, Preşedintele României poate contesta la Curtea Constituţională legea de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, însă nu se poate raporta la art. 115 alin. (4) din Constituţie, deoarece, în cazul legilor, nu este necesar a fi motivate situaţiile extraordinare şi urgenţa reglementării. Preşedintele României are o serie de atribuţii clar determinate prin norma fundamentală, iar exercitarea acestora, în limitele cadrului juridic existent, inclusiv al normei fundamentale, constituie o expresie a separaţiei puterilor în stat. În aceste condiţii, sesizarea de neconstituţionalitate depusă trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor exprese ale art. 146 lit. a) din Constituţie, urmând a fi analizate, în mod exclusiv, prevederile legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, iar nu actul normativ adoptat de către Guvernul României. Aşadar, se susţine că această critică de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 23. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului bicameralismului, se susţine că, din analiza amendamentelor se constată că, încă de la prima Cameră sesizată, s-a modificat proiectul iniţial şi s-au introdus texte suplimentare în cadrul legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017. Acest lucru echivalează cu faptul că prima Cameră şi-a exercitat rolul său, rezultând însă o formă de text diferită de cea vizată, ca urmare a aprobării tacite, textul fiind ulterior modificat în Camera decizională - Senatul. Se poate constata că atât prima Cameră sesizată, prin comisiile sale permanente, cât şi Camera decizională au considerat că proiectul legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 trebuie modificat şi completat pentru a conţine menţiuni exprese, referitoare la conducerea ANCOM. Se poate constata, astfel, că prima Cameră sesizată a formulat, în comisiile de raport, amendamente cu privire la actul prin care este numită conducerea ANCOM, precum şi cu privire la rolul Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pe de altă parte, în cadrul Camerei decizionale au fost aduse amendamente cu privire la selectarea candidaţilor pentru funcţiile de conducere, implicarea Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, condiţiile de încetare a mandatului, salarizarea conducerii, asimilarea funcţiilor conducerii, precum şi cu privire la situaţia vacantării funcţiei de preşedinte. Având în vedere acestea, se susţine că principiul bicameralismului nu a fost încălcat, invocând, în esenţă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi reiterând considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.093 din 15 octombrie 2008 şi nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, cu privire la cele două criterii esenţiale cumulative care conduc la încălcarea principiului bicameralismului, criterii care, în cazul legii criticate, nu sunt îndeplinite. 24. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, se susţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu s-a avut în vedere adoptarea de amendamente care să afecteze în vreun fel independenţa, imparţialitatea şi neutralitatea ANCOM. Aceasta este o autoritate publică autonomă cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, care a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, care a asigurat şi transpunerea în legislaţia naţională a directivelor 2002/21/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/19/CE, şi 2002/20/CE. ANCOM face parte din acea categorie de instituţii ale căror organizare şi funcţionare ţin cont de actele legislative adoptate de către Parlamentul European şi Consiliu. Directivele din domeniul comunicaţiilor electronice, deşi stabilesc principii clare ce trebuie respectate pentru organizarea şi funcţionarea autorităţii de reglementare, nu interzic, în mod expres, stabilirea unor condiţii pentru demiterea conducerii, ci, dimpotrivă. Mai mult chiar, prin normele europene obligatorii se solicită adoptarea de norme naţionale prin care să se asigure independenţa ANCOM, urmărind ca aceasta să îşi exercite competenţele în mod imparţial, transparent, iar în activitatea sa să nu primească instrucţiuni de la o altă entitate în legătură cu îndeplinirea sarcinilor ce îi revin, în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare dreptul Uniunii Europene. Acest lucru se raportează, desigur, şi la stabilitatea ce trebuie conferită autorităţii de reglementare, în termeni de resurse umane şi materiale alocate acesteia, inclusiv, deci, conducerii numite a acesteia - preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Potrivit tezei a treia a enumeraţiei 13 din Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, norma naţională ce reglementează organizarea şi funcţionarea ANCOM ar trebui să conţină şi motivele revocării din funcţie a conducerii autorităţii naţionale de reglementare, în scopul înlăturării oricăror îndoieli legate de neutralitatea autorităţii şi de inflexibilitatea acesteia faţă de factorii externi. Acest lucru a fost avut în vedere de către legislativ, la momentul adoptării Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, fiind completat, în mod corespunzător art. 11 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. 25. Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, introduse prin legea criticată, persoanele care îndeplinesc criteriile legale pentru a ocupa funcţiile de preşedinte şi/sau vicepreşedinte, în mod nediscriminatoriu, îşi pot depune candidaturile la unul dintre secretariatele Comisiei pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor din Camera Deputaţilor sau Comisiei economice, industrii şi servicii din Senat. Aceste prevederi se coroborează cu dispoziţiile art. 11 alin. (1^2) din acelaşi act normativ. Mai mult, potrivit art. 6^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, ANCOM este obligată să aplice principiile obiectivităţii, transparenţei, nediscriminării şi proporţionalităţii în activitatea de reglementare. În ceea ce priveşte demiterea preşedinţilor sau vicepreşedinţilor ANCOM, lit. g) a art. 11 alin. (5), nou-introdusă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, vizează tocmai afectarea în mod grav a independenţei funcţionale a autorităţii, ca motiv de demitere a conducerii. Astfel, criticile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, prevederile criticate fiind în total acord cu Directiva 2002/21/CE. Nu este întemeiată nici critica privind art. 11 alin. (5^3), potrivit căruia vicepreşedinţii ANCOM pot fi demişi la propunerea motivată a preşedintelui ANCOM, de către cele două Camere ale Parlamentului, deoarece această dispoziţie se circumscrie şi se coroborează tocmai cu art. 11 alin. (5) lit. g). În egală măsură, nici critica adusă prevederilor art. 11 alin. (5^2), conform cărora respingerea raportului anual al ANCOM duce la demiterea conducerii ANCOM, nu este întemeiată, deoarece respingerea unui raport anual nu se poate face decât motivat şi obiectiv, raportat la activitatea desfăşurată, adică tocmai la independenţa, imparţialitatea, neutralitatea şi legalitatea cu care şi-a îndeplinit atribuţiile stabilite de cadrul legal. În acelaşi sens sunt invocate prevederi similare cuprinse în art. 46 alin. (7) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 26. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 1.121 din 12 februarie 2018. Cu privire la critica raportată la art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi analizând afirmaţiile din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, care justifică îndeplinirea exigenţelor constituţionale ale art. 115 alin. (4), Guvernul consideră că „la momentul aprobării de către Guvern a proiectului de Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, existau elemente care să legitimeze recurgerea la această procedură de legiferare“. 27. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privitoare la încălcarea principiului bicameralismului, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi apreciază că, analizând conţinutul juridic al modificărilor aduse de Senat, acestea se subsumează aceluiaşi conţinut juridic, astfel încât între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului nu există deosebiri majore, ceea ce conduce la concluzia netemeiniciei sesizării de neconstituţionalitate sub acest aspect. 28. Referitor la cea de-a treia critică de neconstituţionalitate, raportată la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, Guvernul consideră că „nu poate fi decelată vreo contradicţie între soluţiile normative din cuprinsul legii criticate şi prevederile cu caracter principial din directivele invocate de autorul sesizării“. Mai mult, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 668 din 18 mai 2011, consideră că nu este îndeplinită condiţia nivelului de relevanţă constituţională, astfel încât prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, critica fiind neîntemeiată sub acest aspect. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 30. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, lege adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 18 decembrie 2017. Dispoziţiile legii criticate au următorul cuprins: "ARTICOL UNIC Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33 din 27 aprilie 2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, cu următoarele modificări şi completări: 1. Titlul ordonanţei se modifică şi va avea următorul cuprins: "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii" 2. Articolul unic se modifică şi va avea următorul cuprins: "ARTICOL UNIC Articolele 11 şi 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:" 3. La articolul unic, punctul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins: 1. La articolul 11, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 11 (1) Conducerea A.N.C.O.M. este asigurată de un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi, numiţi de către cele două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi." 4. La articolul unic, punctul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins: 2. La articolul 11, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1)-(1^4), cu următorul cuprins: "(1^1) Numirea preşedintelui şi a celor 2 vicepreşedinţi ai A.N.C.O.M., cu nominalizarea funcţiilor, se face la propunerea comună a Comisiei pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor a Camerei Deputaţilor şi a Comisiei economice, industrii şi servicii a Senatului.(1^2) Comisiile reunite prevăzute la alin. (1^1) vor efectua selecţia propunerilor dintr-o listă care conţine un număr mai mare de candidaţi decât numărul celor ce urmează a fi numiţi, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (3) şi (4).(1^3) Persoanele care îndeplinesc criteriile prevăzute în prezenta lege pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte îşi pot depune candidaturile la unul dintre secretariatele comisiilor prevăzute la alin. (1^1).(1^4) Propunerile de candidaţi pentru funcţiile prevăzute la alin. (1) se înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data vacantării funcţiilor." 5. La articolul unic, după punctul 2 se introduc şase noi puncte, pct. 3-8, cu următorul cuprins: 3. La articolul 11, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Salariul preşedintelui A.N.C.O.M. se stabileşte la nivelul a cinci salarii medii la nivelul instituţiei aferente lunii ianuarie a fiecărui an, iar salariul vicepreşedinţilor A.N.C.O.M. se stabileşte la nivelul a patru salarii medii la nivelul instituţiei aferente lunii ianuarie a fiecărui an;" 4. La articolul 11, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins: "(2^1) Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte A.N.C.O.M. sunt funcţii de demnitate publică asimilate funcţiei de ministru, respectiv secretar de stat, cu drept de cabinet al demnitarului." 5. La articolul 11 alineatul (5), după litera f) se introduce o nouă literă, lit. g), cu următorul cuprins: "g) prin demitere, în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (3) şi (4), în condiţiile alin. (8), sau în situaţii excepţionale, atunci când, prin acţiunile lor, au afectat în mod grav independenţa funcţională a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5) sau capacitatea administrativă a autorităţii de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege." 6. La articolul 11, după alineatul (5), se introduc trei noi alineate, alin. (5^1)-(5^3), cu următorul cuprins: "(5^1) Demiterea din funcţie se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, pe baza unui raport comun al comisiilor prevăzute la art. 15 alin. (1). Raportul se publică pe paginile de internet ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi se comunică persoanei demise.(5^2) Respingerea raportului anual al A.N.C.O.M. duce la demiterea conducerii A.N.C.O.M.(5^3) Vicepreşedinţii A.N.C.O.M. pot fi demişi, la propunerea motivată a preşedintelui A.N.C.O.M., de către cele două Camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi." 7. La articolul 11, după alineatul (9), se introduce un nou alineat, alin. (10), cu următorul cuprins: "(10) În situaţia vacantării funcţiei de preşedinte, atribuţiile preşedintelui A.N.C.O.M. sunt exercitate de către persoana care ocupă cea mai înaltă funcţie de conducere în instituţie. În situaţia în care cele două sau mai multe persoane ocupă funcţii egale, atribuţiile se exercită de către cel care are cea mai mare vechime în funcţia respectivă, iar în caz de vechime egală, de cel care are cea mai mare vechime în instituţie." 8. La articolul 15, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(4) Raportul Comisiei pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor din cadrul Camerei Deputaţilor şi al Comisiei economice, industrii şi servicii din cadrul Senatului asupra raportului anual de activitate se supune dezbaterii şi adoptării în plenul Parlamentului, în prezenţa preşedintelui şi a vicepreşedinţilor A.N.C.O.M. Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor articolului 75 şi ale articolului 76 alineatul (1) din Constituţia României, republicată.“" 31. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 75 privind sesizarea Camerelor, cu referire la principiul bicameralismului, ale art. 115 alin. (4) privind condiţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. 32. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul obiectului şi titularului sesizării, Curtea constată că sesizarea care formează obiectul Dosarului nr. 48A/2018 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată de Parlament şi încă nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Preşedintele României. 33. Examinând procesul legislativ de adoptare a legii criticate, Curtea observă că proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a fost iniţiat de Guvern şi înregistrat la data de 3 mai 2017 la Camera Deputaţilor, pentru dezbatere, având şi avizul favorabil de la Consiliul Legislativ. Forma iniţiatorului cuprindea articolul unic potrivit căruia „Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.“ Fiind sesizate spre dezbatere, în fond, în procedură de urgenţă, Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului şi Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor au întocmit raport comun de admitere cu amendamente, constând doar în anumite clarificări legislative. Ulterior, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a avizat favorabil proiectul. În şedinţa plenului Camerei Deputaţilor din data de 13 iunie 2017, Plenul Camerei Deputaţilor a votat prelungirea termenului de adoptare a proiectului de lege la 60 de zile. Ulterior, Comisia juridică, de disciplină şi de imunităţi a avizat, de asemenea, favorabil proiectul de lege. În şedinţa plenului Camerei Deputaţilor din data de 3 octombrie 2017, proiectul de lege a fost considerat adoptat în forma iniţiatorului, fără a fi dezbătut în Plen, potrivit prevederilor art. 115 alin. (5) teza a treia din Constituţia României, republicată (conform căruia „Dacă în termen de cel mult 30 zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă“). Proiectul de lege a fost transmis Senatului şi înregistrat la data de 5 octombrie 2017, la Biroul permanent al Senatului. Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a avizat favorabil proiectul de lege, cu amendamente admise, referitoare la numirea conducerii ANCOM, la salarizarea preşedintelui ANCOM, la condiţiile de demitere a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM şi la situaţia vacantării funcţiei de preşedinte al ANCOM. În şedinţa din 13 decembrie 2017, Comisia economică, industrii şi servicii a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la dezbateri participând reprezentanţi ai Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi ai ANCOM. Amendamentele admise au vizat aspecte privind propunerile de candidaţi la funcţia de preşedinte al ANCOM, privind salarizarea preşedintelui ANCOM, precum şi condiţiile de demitere a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM. Proiectul de lege a fost dezbătut în plenul Senatului şi adoptat la data de 18 decembrie 2017. 34. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, iniţial, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 113/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, avea următorul conţinut: „Conducerea ANCOM este asigurată de un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi, numiţi de către preşedintele României, la propunerea Guvernului“. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, a fost modificat şi completat art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, după cum urmează: - alineatul (1) a avut următorul cuprins: „Conducerea ANCOM este asigurată de un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi, numiţi pe baza propunerii Guvernului de către cele două camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.“ – după alineatul (1) s-a introdus un nou alineat, alineatul (1^1), cu următorul cuprins: „(1^1) Propunerile nominalizează candidaţii pentru funcţiile prevăzute la alin. (1) şi se înaintează birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 zile de la data vacantării funcţiilor.“ 35. Referitor la modificările legislative preconizate prin legea criticată, Curtea reţine că, prin legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, au fost aduse următoarele modificări şi completări ordonanţei de urgenţă a Guvernului: modificarea titlului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, cu următorul conţinut: „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.“; numirea preşedintelui şi a celor 2 vicepreşedinţi ANCOM exclusiv de către cele două Camere ale Parlamentului, eliminându-se rolul Guvernului de a face propunerea de numire; procedurile de selecţie a propunerilor de candidaţi; salarizarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM; asimilarea funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM celei de ministru, respectiv secretar de stat, inclusiv cu drept de cabinet al demnitarului; introducerea posibilităţii demiterii preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM pentru motivele prevăzute la art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, precum şi în situaţii extraordinare, atunci când, prin acţiunile lor, au afectat în mod grav independenţa funcţională a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 sau capacitatea administrativă a autorităţii de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege; procedura demiterii din funcţie a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor ANCOM; supunerea spre dezbatere şi adoptare în plenul Parlamentului a raportului anual de activitate al ANCOM şi efectul respingerii acestui raport de către Parlament, constând în demiterea conducerii ANCOM; reglementarea situaţiei în care intervine vacantarea funcţiei de preşedinte ANCOM. 36. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului, şi anume: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din data de 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54 sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44). 37. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). 38. Bicameralismul nu înseamnă, însă, ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia, şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare, care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45). 39. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate, însă, modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46). 40. Referitor la legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că forma adoptată de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, este identică formei iniţiatorului, Guvernul, cuprinzând articolul unic prin care se aproba Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017. Pe parcursul procedurii legislative desfăşurate la Camera Deputaţilor, în Comisia sesizată în fond s-au dezbătut şi s-au admis amendamente, comisia întocmind raport de admitere cu amendamente, însă, având în vedere depăşirea termenului de 30 de zile de la depunerea proiectului de lege, în temeiul dispoziţiilor art. 115 alin. (5) teza a treia din Constituţie, proiectul de lege a fost considerat adoptat de Camera Deputaţilor în forma iniţială, la data de 3 octombrie 2017. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aspectul lipsei dezbaterii proiectului în cadrul primei Camere sesizate nu coincide cu lipsa asumării acestuia de către prima Cameră sesizată, ci, mai degrabă, cu asumarea conţinutului juridic original al proiectului de lege, şi nu este de natură a afecta respectarea exigenţelor principiului bicameralismului (Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 36). 41. Referitor la termenul de adoptare a aceleiaşi legi în Senat, în calitate de Cameră decizională, Constituţia nu prevede un termen imperativ concret în care aceasta să se pronunţe, ci doar necesitatea pronunţării în procedură de urgenţă (Decizia nr. 45 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014). Astfel, urmând procedura parlamentară, proiectul de lege a fost adoptat de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 18 decembrie 2017. 42. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa sa referitoare la criteriile esenţiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru respectarea principiului bicameralismului, Curtea constată că, în cazul legii criticate, deşi există diferenţe între formele adoptate de Senat şi de Camera Deputaţilor, nu se poate afirma că ar exista deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, având în vedere faptul că însăşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 prevedea modificarea procedurii de numire a conducerii ANCOM. Ambele forme adoptate de cele două Camere ale Parlamentului vizează aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, iar Camera decizională, Senatul, a adus şi alte modificări şi completări, care, însă, se circumscriu reglementărilor privind controlul parlamentar al ANCOM şi celor privind statutul preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM. În acest sens, s-au introdus norme prin care se detaliază procedura parlamentară de numire a conducerii ANCOM. Totodată, prin simetrie cu procedura de numire, s-au reglementat şi cazurile de demitere a conducerii ANCOM de către Parlament, iar celelalte completări privesc aspecte referitoare la salarizarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor, deci tot aspecte legate de statutul conducerii ANCOM. Or, în aceste condiţii, Curtea observă că între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea adoptată de Senat nu există o diferenţă majoră de conţinut, forma finală dând expresie scopului urmărit de iniţiator, Guvernul, şi anume clarificarea unor aspecte privind statutul juridic al ANCOM, de autoritate publică administrativă, aflată sub control parlamentar. Astfel, nu se poate reţine că ar exista o configuraţie semnificativ diferită între forma legii criticate adoptate de Camera Deputaţilor şi forma adoptată de Senat. Modificările şi completările pe care Senatul le-a adus propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată se raportează tot la materia avută în vedere de iniţiator - aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 - şi păstrează concepţia de ansamblu a acesteia, prin stabilirea unor soluţii legislative care nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, şi nici nu se îndepărtează de la forma adoptată de Camera Deputaţilor, cuprinzând norme care se circumscriu obiectului de reglementare a proiectului de lege, iniţiat de Guvern. În concluzie, ţinând cont de faptul că forma adoptată de Senat nu modifică substanţial obiectul de reglementare, scopul urmărit de legiuitor sau configuraţia iniţiativei legislative, Curtea constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior amintită. 43. Referitor la critica de neconstituţionalitate având ca obiect încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie privind condiţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, este competentă să analizeze în cadrul controlului a priori de constituţionalitate ce priveşte legea de aprobare însăşi îndeplinirea de către ordonanţa de urgenţă aprobată a condiţiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28). 44. Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Sintagma „situaţii extraordinare“ a fost analizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005), a reţinut implicaţiile deosebirii terminologice dintre noţiunea de „caz excepţional“, utilizat în concepţia art. 114 alin. (4) din Constituţie anterior revizuirii, şi cea de „situaţie extraordinară“, arătând că, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, legiuitorul a simţit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“, consacrând, astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementării. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa pronunţată anterior revizuirii Legii fundamentale, prin care a precizat că de esenţa cazului excepţional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă“. (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). 45. Curtea observă că, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, ANCOM este autoritate publică autonomă cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, iar prin legea criticată se prevede schimbarea modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM, în sensul numirii conducerii ANCOM de către cele două Camere ale Parlamentului. Cu privire la existenţa situaţiei extraordinare, în cazul reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, a statutului juridic al unei autorităţi administrative autonome, prin Decizia nr. 737 din 31 iulie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012), Curtea a reţinut că dispoziţiile constituţionale ale art. 116 prevăd că organele de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome, iar, potrivit art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 111 din Constituţie, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, cu excepţia autorităţilor autonome aflate sub control parlamentar. Ca o consecinţă a acestor prevederi constituţionale, Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României nu conţine vreo dispoziţie potrivit căreia în subordinea Preşedintelui României se pot organiza instituţii publice de interes naţional, având natura juridică a unor autorităţi publice autonome. Curtea a mai reţinut că autorităţile administrative autonome se înfiinţează prin lege organică, iar statutul lor se poate modifica tot prin lege organică, însă, astfel cum s-a reţinut şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 15 din 25 ianuarie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000), situaţia extraordinară ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru protejarea unui interes public poate reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice prin intermediul ordonanţei de urgenţă, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi afectat. 46. Analizând Nota de fundamentare şi preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, Curtea reţine că raţiunea principală a emiterii acesteia a fost „necesitatea revizuirii modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM în scopul corelării cu statutul juridic al instituţiei, respectiv numirea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, pe baza propunerii Guvernului, de către cele două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună“, având în vedere statutul juridic al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii - ANCOM, respectiv acela de autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar. Astfel, „această modalitate de desemnare a conducerii ANCOM conferă garanţiile necesare de independenţă, coerenţă şi stabilitate pentru îndeplinirea obiectivelor acestei instituţii“, iar „neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va genera efecte negative, concretizate în disfuncţionalităţi ale activităţii ANCOM“. Aşadar, potrivit Notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, măsura legislativă este justificată de necesitatea corelării între statutul juridic al autorităţii - respectiv de autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar -, şi modalitatea de numire a conducerii acesteia. Astfel, interesul public protejat prin aceste prevederi legale este reprezentat, în principal, de necesitatea asigurării reglementării unitare şi coerente a tuturor aspectelor privind organizarea şi funcţionarea ANCOM, precum şi a evitării disfuncţionalităţilor în activitatea acesteia. 47. Curtea reţine că statutul juridic al ANCOM a fost reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Înainte de această reglementare, instituţia naţională pentru comunicaţii (care a avut diverse denumiri, cum sunt ANRC, ANRCTI şi ANC) a avut statutul juridic de instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului. Corespunzător acestui statut, conducerea instituţiei naţionale pentru comunicaţii era numită de prim-ministru, pentru un mandat de 5 ani. În mod corelativ, revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor instituţiei era de competenţa prim-ministrului, în cazurile de încălcare a actelor normative din domeniul comunicaţiilor sau de condamnare penală prin hotărâre judecătorească definitivă. Curtea reţine că, prin scrisoarea de punere în întârziere din data de 29 ianuarie 2009 (Cauza nr. 2008/2.366), Comisia Europeană a atras atenţia asupra faptului că au fost încălcate prevederile Directivei 2002/21/CE privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, în ceea ce priveşte obligaţia de garantare a independenţei autorităţii naţionale de reglementare în domeniul comunicaţiilor. Astfel, s-a considerat că numirea şi demiterea de către prim-ministru a conducerii autorităţii naţionale de reglementare în domeniul comunicaţiilor, prevăzute în legislaţie la acel moment, nu îndeplineau condiţiile de independenţă a acestei autorităţi. Ca urmare a acestei acţiuni demarate de Comisia Europeană, s-a emis Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, prin care statutul juridic al instituţiei naţionale pentru comunicaţii (denumită ANCOM) a fost reglementat ca fiind „autoritate publică autonomă cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii“, iar conducerea acesteia era numită de către preşedintele României, la propunerea Guvernului, durata mandatelor fiind de 6 ani. Aşa cum este explicat în preambulul său, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 a fost emisă „Luând în considerare că în scrisoarea de punere în întârziere din data de 29 ianuarie 2009 (Cauza nr. 2008/2.366) Comisia Europeană atrage atenţia asupra faptului că au fost încălcate prevederile Directivei 2002/21/CE privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (Directiva-cadru), având în vedere că Guvernul României este invitat să răspundă la scrisoarea de punere în întârziere din cadrul acţiunii declanşate până în data de 2 aprilie 2009 şi, în aceste condiţii, elaborarea unui act normativ care să consfinţească înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea autorităţii de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice sub controlul Parlamentului este o soluţie ce va aduce stabilitate instituţională autorităţii naţionale de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice, adoptarea proiectului de act normativ fiind în măsură, totodată, să creeze premisele închiderii procedurii de încălcare a normelor comunitare înainte de următoarea fază a acestei proceduri“ Totodată, pentru corelarea cu statutul juridic de autoritate administrativă autonomă, aflată sub control parlamentar, art.15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 a prevăzut că activitatea ANCOM este analizată de Parlament, prin dezbaterea raportului anual. 48. Având în vedere această evoluţie legislativă, Curtea constată că, urmare a acţiunilor demarate la nivelul Comisiei Europene, în vederea asigurării stabilităţii, independenţei şi imparţialităţii autorităţii de reglementare din domeniul comunicaţiilor, această instituţie a fost trecută sub control parlamentar, cu consecinţa dezbaterii în Parlament a raportului anual privind activitatea ANCOM. Dar, cu toate că ANCOM era o instituţie aflată sub control parlamentar, anterior adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, numirea şi demiterea conducerii sale intrau în atribuţia altei autorităţi decât Parlamentul, şi anume a Preşedintelui ţării, la propunerea Guvernului, existând, astfel, o diferenţă între reglementarea statutului ANCOM şi cea privind statutul conducerii sale, care nu şi-a găsit justificarea în raport cu statutul juridic şi atribuţiile ANCOM, precum şi de legislaţia europeană în materie. În contextul legislativ mai sus amintit, precum şi în condiţiile în care funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ai ANCOM erau vacante (aşa cum se precizează în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017), Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 33/2017. 49. Ţinând cont de jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că, având în vedere contextul legislativ analizat mai sus, schimbarea modalităţii de desemnare a conducerii ANCOM reprezintă o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată. Intenţia legiuitorului delegat, aşa cum rezultă din Nota de fundamentare şi din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, a fost aceea de corelare a procedurii de numire a conducerii ANCOM cu statutul juridic al acesteia de autoritate administrativă autonomă, sub control parlamentar, în condiţiile în care se impunea ocuparea cu celeritate a funcţiilor vacante de conducere, pentru a nu se crea disfuncţionalităţi în activitatea instituţiei, cu consecinţe asupra protejării interesului public în ceea ce priveşte funcţionarea corectă şi eficientă şi îndeplinirea fără sincope a atribuţiilor sale legale. Având în vedere că ANCOM este autoritatea naţională pentru administrare şi reglementare în comunicaţii, interesul public ce trebuia protejat prin măsura legislativă adoptată a avut în vedere necesitatea ca ANCOM să fie pe deplin funcţională, fără sincope în ceea ce priveşte conducerea sa şi modul de exercitare a atribuţiilor acesteia. 50. În concluzie, pentru aceste argumente, Curtea constată că Guvernul a îndeplinit cele trei condiţii prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie, necesare pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017. 51. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, autorul obiecţiei arată, în esenţă, că legea criticată, prin reglementările referitoare la numirea şi demiterea ANCOM, contravine Directivei nr. 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul comun de reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, mai ales art. 3 din această directivă, modificat prin Directiva 2009/140/CE, referitoare la independenţa autorităţilor naţionale de reglementare în comunicaţii, cu următorul conţinut: "(1) Statele membre se asigură că fiecare sarcină încredinţată autorităţilor naţionale de reglementare prin prezenta directivă şi prin directivele speciale este îndeplinită de un organism competent.(2) Statele membre garantează independenţa autorităţilor naţionale de reglementare, asigurându-se că acestea sunt distincte din punct de vedere juridic şi independente din punct de vedere funcţional de toate organizaţiile care furnizează reţele, echipamente sau servicii de comunicaţii electronice. Statele membre care păstrează proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care furnizează reţele şi/sau servicii de comunicaţii electronice asigură separarea structurală efectivă a funcţiei de reglementare, pe de o parte, de activităţile legate de proprietate sau control, pe de altă parte.(3) Statele membre se asigură că autorităţile naţionale de reglementare îşi exercită competenţele în mod imparţial, transparent şi în timp util. Statele membre se asigură că autorităţile naţionale de reglementare deţin resurse umane şi financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuţiilor care le sunt încredinţate. (3a) Fără a aduce atingere dispoziţiilor prevăzute la alineatele (4) şi (5), autorităţile naţionale de reglementare responsabile de reglementarea ex ante a pieţei sau de soluţionarea litigiilor dintre întreprinderi în conformitate cu articolul 20 sau 21 din prezenta directivă acţionează independent şi nu solicită şi nici nu primesc instrucţiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea acestor sarcini care le revin în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare normele comunitare. Acest lucru nu exclude supravegherea în conformitate cu dreptul constituţional naţional. Numai organismele de soluţionare a căilor de atac, instituite în conformitate cu articolul 4, au competenţa de a suspenda sau de a revoca deciziile luate de către autorităţile naţionale de reglementare. Statele membre se asigură că conducătorul unei autorităţi naţionale de reglementare menţionate la primul paragraf sau, după caz, membrii organului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul autorităţii sau înlocuitorul acestuia/înlocuitorii acestora nu poate/pot fi demis/demişi decât în cazul în care nu mai satisfac(e) condiţiile necesare îndeplinirii sarcinilor sale/lor, precizate în prealabil în legislaţia naţională. Decizia de demitere a conducătorului autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, a membrilor organului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul acesteia se face publică la momentul demiterii. Conducătorul demis al autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, membrii demişi ai organului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul acesteia, primeşte/primesc o expunere a motivelor care se publică şi are/au dreptul de a solicita publicarea acesteia, în cazul în care aceasta nu ar avea loc în lipsa solicitării sale/lor. Statele membre se asigură că autorităţile naţionale de reglementare menţionate la primul paragraf beneficiază de bugete anuale separate. Bugetele se fac publice. Statele membre se asigură, de asemenea, că autorităţile naţionale de reglementare beneficiază de resurse financiare şi umane adecvate, astfel încât să poată participa în mod activ şi să contribuie la Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice (OAREC). (3b) Statele membre se asigură că obiectivele OAREC privind promovarea unei coordonări şi coerenţe sporite la nivelul reglementării sunt sprijinite în mod activ de respectivele autorităţi naţionale de reglementare. (3c) Statele membre se asigură că autorităţile naţionale de reglementare ţin seama în cea mai mare măsură de avizele şi poziţiile comune adoptate de OAREC la adoptarea propriilor decizii pentru pieţele lor interne.(4) Statele membre publică sarcinile care trebuie îndeplinite de autorităţile naţionale de reglementare într-un mod uşor accesibil, în special atunci când aceste sarcini sunt încredinţate mai multor organisme. Statele membre asigură, după caz, consultarea şi cooperarea între aceste autorităţi, precum şi între aceste autorităţi şi autorităţile naţionale însărcinate cu punerea în aplicare a dreptului concurenţei şi cu autorităţile naţionale însărcinate cu punerea în aplicare a legislaţiei în materie de protecţie a consumatorilor, în probleme de interes comun. Atunci când mai multe autorităţi au competenţe în aceste probleme, statele membre se asigură că sarcinile care revin fiecărei autorităţi sunt publicate într-un mod uşor accesibil.(5) Autorităţile naţionale de reglementare şi autorităţile naţionale în materie de concurenţă îşi furnizează reciproc informaţiile necesare punerii în aplicare a prevederilor din prezenta directivă şi din directivele speciale. În ceea ce priveşte schimbul de informaţii, autoritatea care le primeşte asigură acelaşi nivel de confidenţialitate ca şi autoritatea care le furnizează.(6) Comisia este notificată de către statele membre cu privire la toate autorităţile naţionale de reglementare cărora le-au fost atribuite sarcini în aplicarea prezentei directive şi directivelor speciale, precum şi la responsabilităţile care revin fiecăreia.“" 52. Referitor la interpretarea art. 148 din Constituţie, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.“ 53. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, o reprezintă art. 3 din Directiva 2002/21/CE. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că norma de drept european invocată întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Astfel, ea stabileşte fără echivoc că autorităţile naţionale de reglementare ex ante a pieţei trebuie să acţioneze independent şi nu trebuie să solicite şi nici să primească instrucţiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea sarcinilor ce le revin în temeiul normelor de drept intern, care pun în aplicare normele comunitare. 54. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, şi anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că această condiţie nu este întrunită. Aspectele legate de reglementarea de către statele membre a reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenţei autorităţilor naţionale de reglementare, asigurarea de resurse umane şi financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuţiilor sau asigurarea de bugete anuale separate) nu au în sine o relevanţă constituţională, nefiind circumscrise principiilor şi normelor fundamentale constituţionale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale sau cele privind autorităţile publice reglementate de textele constituţionale. 55. Având în vedere acestea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, astfel că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 56. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017 pentru modificarea şi completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi constată că aceste dispoziţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
