Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Bogdan (fost Corduneanu), Viorel Potorac, Iulian Cătălin Bogdan şi Marian Simon (fost Corduneanu) în Dosarul nr. 4.183/100/2010/a35 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.794D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 28 februarie 2023. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 30 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.183/100/2010/a35, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Bogdan (fost Corduneanu), Viorel Potorac, Iulian Cătălin Bogdan şi Marian Simon (fost Corduneanu) cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia realizează o scurtă prezentare a istoricului reglementării procesuale referitoare la valoarea probatorie a declaraţiilor persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. În continuare, apreciază că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor de lege criticate, rezultă calitatea de mijloc de probă necondiţionat a declaraţiilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, ceea ce contravine exigenţelor constituţionale rezultate din prevederile art. 21, 23 şi 24 din Legea fundamentală. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de martor are un sens autonom, intrând în această categorie orice persoană care furnizează declaraţii care pot servi ca temei al condamnării, indiferent de calitatea procesuală atribuită potrivit legii naţionale, fiind aplicabile în aceste cazuri toate garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine că nu pot fi înţelese raţiunile pentru care legiuitorul a atribuit valoare probatorie similară declaraţiilor acuzaţilor şi celor ale martorilor, în condiţiile în care acuzaţii nu sunt expuşi unei sancţiuni, chiar dacă nu declară adevărul, în timp ce martorii riscă să răspundă penal atunci când nu spun adevărul. 6. Având în vedere aceste aspecte, se apreciază că este inechitabilă atribuirea unei valori probatorii necondiţionate declaraţiilor unui suspect sau ale unui inculpat făcute cu privire la alt inculpat sau suspect. Celui acuzat trebuie să i se asigure posibilitatea de a se confrunta cu acuzatorul său, prin asigurarea prezenţei acestuia din urmă în faţa unei instanţe, în cadrul unei şedinţe publice în care să fie ascultată mărturia acuzatoare. În caz contrar, se ajunge la o restrângere nejustificată a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 3 din Convenţie, care presupune acordarea oportunităţii adecvate de audiere de către acuzat a unui martor a cărui declaraţie poate servi ca temei determinant al condamnării. 7. Se susţine că dispoziţiile de lege criticate reflectă inconsecvenţa legiuitorului în privinţa aptitudinii probatorii necircumstanţiate a declaraţiilor inculpatului în cazul procedurii simplificare de judecată, nefiind suficientă simpla recunoaştere a comiterii faptei de către inculpat. Or, dacă declaraţia de recunoaştere a inculpatului nu poate întemeia în măsură determinantă o hotărâre de condamnare a acestuia, cu atât mai puţin o probă de asemenea natură nu poate fundamenta fără rezerve o condamnare a unui coinculpat, fără să se încalce dreptul la proces echitabil. 8. Atribuirea unei importanţe capitale declaraţiei unui coacuzat este contrară exigenţelor unei justiţii echitabile, în înfăptuirea căreia nu este permisă răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţii făcute de persoane care sunt mânate de anumite interese, situaţie inevitabilă în privinţa coinculpaţilor, care, în mod firesc, urmăresc disculparea lor sau asigurarea unui regim sancţionator favorabil. O protecţie eficientă şi reală a prezumţiei de nevinovăţie presupune înlăturarea legislativă a situaţiilor în care prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin mijloace de probă cu privire la care există suspiciuni in abstracto, iar formal nu există instrumente de asigurare a fiabilităţii acestora. 9. Referitor la forţa probantă a declaraţiilor investigatorilor, colaboratorilor ori martorilor anonimi, se arată că instanţa de la Strasbourg a statuat că o hotărâre de condamnare nu se poate întemeia în măsură exclusivă sau determinantă pe declaraţiile acestora, întrucât drepturile apărării, mai ales în componenta privitoare la posibilitatea de a interoga martorii acuzării, sunt prejudiciate prin imposibilitatea confruntării depline a acestor martori. 10. Apreciază că acelaşi neajuns există şi în situaţia confruntării coinculpaţilor care formulează declaraţii acuzatoare, în privinţa acestora simpla facultate recunoscută de lege de a nu da declaraţii autoacuzatoare punând apărarea în imposibilitatea de a interoga pe deplin aceste categorii de subiecţi procesuali, ceea ce constituie o limitare nejustificată a dreptului la apărare. Se face referire la Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Se apreciază că raţiunile arătate mai sus se aplică mutatis mutandis şi în privinţa persoanei vătămate, subiect pasiv al infracţiunii, precum şi a denunţătorilor, care au obţinut avantaje procesuale ori substanţiale. 11. Omisiunea includerii mijloacelor de probă reprezentate de declaraţiile suspecţilor, ale inculpaţilor sau ale persoanelor vătămate în categoria celor care nu pot întemeia în măsură determinantă o hotărâre de condamnare conduce la o protecţie insuficientă a drepturilor celui acuzat, ceea ce impune interpretarea şi aplicarea lor în concordanţă cu perspectiva oferită de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. 12. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că prevederile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în înţelesul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al art. 21 alin. (3) din Constituţie. Nu se poate aprecia că omisiunea includerii mijloacelor de probă reprezentate de declaraţiile suspecţilor, ale inculpaţilor sau ale persoanelor vătămate în categoria celor care nu pot întemeia în măsură determinantă o hotărâre de condamnare ar conduce la o protecţie insuficientă a drepturilor celui acuzat. Reglementarea instituită prin art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală a preluat în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a precizat că în anumite circumstanţe autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza urmăririi penale, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care le-ar avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu este de natură să încalce prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Guvernul arată că dispoziţiile criticate se referă la valoarea probantă condiţionată a anumitor mijloace de probă. Ratio legis, această dispoziţie a fost instituită pentru a garanta dreptul la apărare şi la un proces echitabil al inculpatului prin contrabalansarea dezavantajului cu care se confruntă acesta, în condiţiile în care - prin utilizarea investigatorilor, a colaboratorilor şi/sau a martorilor protejaţi - drepturile apărării nu pot fi asigurate/exercitate la un nivel normal, aşa cum ar fi fost cazul în ipoteza martorilor obişnuiţi. Nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că aceleaşi garanţii ar trebui instituite şi în cazul declaraţiilor făcute de persoana vătămată, suspecţii sau inculpaţii din aceeaşi cauză. 15. Dispoziţia legală criticată trebuie suspusă unei interpretări sistematice, de ansamblu, prin corelare şi cu alte prevederi ale Codului de procedură penală, spre exemplu, art. 103 alin. (1) din acest act normativ. Face referire la Decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 16. Apreciază că a admite cele susţinute de autorii excepţiei ar echivala cu lipsirea judecătorului de posibilitatea de a efectua o apreciere proprie cu privire la ansamblul materialului probator în cauză, inclusiv cu privire la credibilitatea persoanelor audiate. Acţionând astfel, s-ar acorda anumitor mijloace de probă o valoare probatorie prestabilită, fapt ce ar limita principiul liberei aprecieri a probelor. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia declaraţiile date de alţi suspecţi/inculpaţi în faza de urmărire penală nu pot fi readministrate în cursul cercetării judecătoreşti ca urmare a faptului că aceştia se prevalează de dreptul la tăcere, fiind afectat – astfel – dreptul la apărare al inculpatului, apreciază că nici această perspectivă a autorilor excepţiei nu este întemeiată de vreme ce, pe de o parte, avocatul suspectului/inculpatului are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi de a adresa întrebări persoanei audiate şi, pe de altă parte, inculpatul însuşi sau avocatul său are dreptul de a contesta legalitatea administrării probelor în procedura de cameră preliminară. Art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală se situează în standardul impus de jurisprudenţa europeană şi trebuie aplicat în privinţa declaraţiilor investigatorilor, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi în considerarea restrângerii inerente a dreptului la apărare care nu poate contesta credibilitatea „martorilor anonimi“. Per a contrario, în celelalte situaţii - precum cele invocate în prezenta excepţie - dreptul la apărare este asigurat, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 378 alin. (5) şi ale art. 383 din Codul de procedură penală. În felul acesta, în ambele situaţii reglementate de dispoziţiile menţionate, declaraţiile anterioare sunt puse în discuţia contradictorie a părţilor, astfel încât acestea pot contesta veridicitatea celor reţinute în declaraţiile respective. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“ 20. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor criticate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 48 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 10 iulie 2023, şi Decizia nr. 578 din 31 octombrie 2023*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii. Curtea a reţinut că, potrivit art. 104 din Codul de procedură penală, „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii“. De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 578 din 31 octombrie 2023 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 15 aprilie 2024. 22. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea, cât şi credibilitatea fiecărei probe administrate; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 23. În acest context, Curtea a observat că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Curtea a constatat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. 24. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. 25. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, paragraful 40, că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 26. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 588 din 31 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 29 februarie 2024, paragrafele 23-26, a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curţii Europene a Drepturilor Omului este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că principiul contradictorialităţii, ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1, are ca scop o procedură în faţa unei instanţe. Esenţial este faptul că părţile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în faţa instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojδrvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final). 27. Or, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale/civile a cauzei, precum şi de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (a se vedea art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. 28. Mai mult, în acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând totodată să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. 29. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus menţionată, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată prin deciziile anterior invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Bogdan (fost Corduneanu), Viorel Potorac, Iulian Cătălin Bogdan şi Marian Simon (fost Corduneanu) în Dosarul nr. 4.183/100/2010/a35 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
