Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) şi lit. c^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Daniel Iancu în Dosarul nr. 32/201/2018 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 997D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 788 din 5 decembrie 2017, nr. 70 din 29 ianuarie 2019 şi nr. 651 din 17 octombrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 32/201/2018, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) şi lit. c^1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Mihail Daniel Iancu cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 54 din 13 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Calafat în Dosarul nr. 32/201/2018. Prin sentinţa penală menţionată, autorul excepţiei a fost condamnat la pedeapsa de 2 luni închisoare, iar în baza art. 88 alin. (3) din Codul penal a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, pronunţată prin Sentinţa penală nr. 125 din 16 iunie 2016 a Judecătoriei Calafat, şi s-a dispus ca autorul excepţiei să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat o treime din pedeapsa de 2 luni închisoare, adică 20 de zile, urmând să execute în total 1 an şi 20 de zile închisoare. Revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei s-a dispus întrucât, în termenul de supraveghere de 2 ani impus prin Sentinţa penală nr. 125 din 16 iunie 2016, autorul excepţiei a mai săvârşit o infracţiune cu intenţie, fiind vorba de o distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din Codul penal. La termenul de judecată din data de 13 martie 2018, autorul excepţiei, neasistat de apărător, a dat o declaraţie în care a recunoscut fapta, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate la urmărirea penală şi fiind de acord să efectueze muncă în folosul comunităţii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că este necesar să se reţină diferenţa dintre natura hotărârii judecătoreşti pronunţate în caz de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, care este o hotărâre judecătorească de condamnare, şi cea pronunţată ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 83 din Codul penal, de amânare a aplicării pedepsei. Din această perspectivă, reţine că, potrivit art. 88 alin. (3) din Codul penal, dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni. Susţine că, în realitate, operaţiunea de contopire, conform tratamentului concursului de infracţiuni, are loc cu privire la pedepsele stabilite, iar nu aplicate. Subliniază, astfel, existenţa unei necorelări legislative, întrucât, în opinia autorului, nu s-ar putea contopi o pedeapsă aplicată (prin sentinţa de revocare) cu o pedeapsă stabilită (prin sentinţa anterioară de amânare). 6. În mod ipotetic, arată că, dacă prin Sentinţa penală nr. 125 din 16 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Calafat, s-ar fi dispus condamnarea la pedeapsa de 1 an cu suspendare a executării sub supraveghere, în loc să se dispună amânarea aplicării pedepsei, nu i-ar mai fi fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât condiţia primului termen al recidivei nu ar fi fost îndeplinită, şi nici condiţia concursului de infracţiuni, astfel cum este impusă de art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. În această situaţie ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 44 din Codul penal, care prevăd că „există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă“. Aşadar, în situaţia în care autorul excepţiei ar fi fost condamnat la o pedeapsă de 1 an, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de o gravitate redusă, modalitatea de executare nu s-ar fi schimbat, rămânând tot suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Cu alte cuvinte, autorul excepţiei s-a bucurat aparent de o situaţie mai bună, fiindu-i aplicate dispoziţiile art. 83 din Codul penal, pentru ca, prin săvârşirea infracţiunii de distrugere, beneficiul amânării aplicării pedepsei să îi fie revocat, cu consecinţa executării în regim de detenţie a pedepsei rezultante. Susţine că, având în vedere că dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal interzic aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă inculpatul a primit, iniţial, amânarea aplicării pedepsei, singura soluţie pentru a nu se ajunge la un conflict cu aceste dispoziţii ar fi menţinerea beneficiului amânării aplicării pedepsei pentru aceleaşi condiţii pentru care nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se revocă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă. 7. În concluzie, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează o situaţie mai grea decât dispoziţiile art. 91 din Codul penal pentru inculpatul care săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie în termenul de supraveghere, cu încălcarea prevederilor art. 4, ale art. 15 alin. (1), ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Codul penal, ce vizează reţinerea pluralităţii intermediare şi care s-ar fi putut aplica şi autorului excepţiei dacă pedeapsa de 1 an nu ar fi fost amânată, ci executată sub supraveghere, solicită să se constate că aceste norme procesual penale, care stabilesc o singură condiţie în care pot fi reţinute - când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă - prin omiterea persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi care nu are calitatea de persoană condamnată, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi celor ale art. 6 din Convenţie. 9. De asemenea, autorul excepţiei mai susţine că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală aduc atingere art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, întrucât la singurul termen de judecată dispus în dosarul penal înregistrat pe rolul judecătoriei, având ca obiect infracţiunea de distrugere, autorul - neasistat de apărător - a dat o declaraţie în care a recunoscut fapta, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate la urmărirea penală, fiind de acord să efectueze muncă în folosul comunităţii. Recunoaşte că i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 83, ale art. 108 alin. (1) şi (2) şi ale art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, printre care dreptul de a avea un avocat ales, însă, întrucât este o persoană semianalfabetă, nu a înţeles acest aspect, iar judecătorul nu i-a pus în vedere acest lucru în mod clar. Aşa încât, neavând apărător, a fost condamnat la o pedeapsă cu executare pentru o infracţiune cu un grad scăzut de periculozitate, în condiţiile în care obligaţia formală de a aduce la cunoştinţă unui inculpat posibilitatea de a-şi angaja un apărător este inutilă. 10. Cât priveşte dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal susţine, în esenţă, că hotărârea judecătorească prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei contravine dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, care stabilesc că munca prestată de un condamnat nu constituie o muncă forţată. 11. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 39 alin. (1), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) şi lit. c^1) din Codul de procedură penală. Faţă de motivele de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“; – Art. 44 alin. (1) din Codul penal: „(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.“; – Art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“; – Art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal: „(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: [...] b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor;“; – Art. 88 alin. (3) din Codul penal: „(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“; – Art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală: „Asistenţa juridică este obligatorie: [...] b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;“. 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 39 alin. (1) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, ale art. 15 alin. (1) - Universalitatea, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, cu privire la prevederile art. 39 alin. (1) din Codul penal, invocă şi art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Cu privire la prevederile art. 44 alin. (1) din Codul penal invocă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi prevederile art. 6 din Convenţie. Totodată, susţine că prevederile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 42 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi prevederilor art. 4 paragraful 2 din Convenţie, referitoare la interzicerea muncii forţate. De asemenea, susţine că normele procesual penale ale art. 90 lit. b) şi c) sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează o situaţie mai grea, în raport cu dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ, pentru inculpatul care săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie în termenul de supraveghere, că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în normele constituţionale şi convenţionale sau alte instrumente juridice la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Prin urmare, sub acest aspect, aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. 18. Totodată, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul existenţei unor necorelări legislative între dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi cele ale art. 39 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva stabilirii pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni în ipoteza invocată de acesta, respectiv aceea în care s-ar contopi o pedeapsă aplicată (prin sentinţa de revocare) cu o pedeapsă stabilită (prin sentinţa anterioară de amânare), Curtea reţine, de asemenea, că, în conformitate cu aceleaşi prevederi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, menţionate în paragraful anterior, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative, problemele privind coordonarea legislativă revenind autorităţii legiuitoare. 19. În acelaşi fel, Curtea observă că autorul excepţiei supune examinării situaţia ipotetică în care, în speţă, prin Sentinţa penală nr. 125 din 16 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Calafat, s-ar fi dispus condamnarea sa la pedeapsa de 1 an cu suspendare a executării sub supraveghere, în loc să se dispună amânarea aplicării pedepsei, caz în care nu i-ar mai fi fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât condiţia primului termen al recidivei nu ar fi fost îndeplinită, şi nici condiţia concursului de infracţiuni, astfel cum stabileşte art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. În această ipoteză, autorul susţine că ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Codul penal şi, având în vedere că dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal interzic aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă inculpatul a primit, iniţial, amânarea aplicării pedepsei, apreciază că singura soluţie ar fi menţinerea beneficiului amânării aplicării pedepsei pentru aceleaşi condiţii pentru care nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se revocă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă. 20. În aceste condiţii, Curtea reaminteşte - cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei - că, potrivit jurisprudenţei Curţii, „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto. 21. Aşadar, în privinţa dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Codul penal, sunt aplicabile considerente din jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit cărora „constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată“ (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că „autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia (...)“ (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, paragraful 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract. 22. Cu referire la dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că hotărârea judecătorească prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei contravine dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, care stabilesc că munca prestată de un condamnat nu constituie o muncă forţată. Din această perspectivă, Curtea constată că formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt ridicate probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. 23. Având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal. 24. Curtea observă, totodată, că dispoziţiile art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 25. Astfel, în motivarea soluţiei menţionate, Curtea a reţinut că art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală reglementează unul din cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 26. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006; nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008; nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008; nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008; nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008; nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010; nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege. 27. De asemenea, Curtea a reţinut şi că norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală - care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer - asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. 28. Curtea a constatat, totodată, că dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, paragrafele 18 şi 19). 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 30. Analizând criticile formulate în prezenta cauză, Curtea reţine că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Mihail Daniel Iancu în Dosarul nr. 32/201/2018 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
