Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Drăgan şi Hortenziu Teodor Drăgan în Dosarul nr. 4.544/90/2017/a1 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 893D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepţiei, doamna avocat Anca Tomescu din cadrul Baroului Olt, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei, care face referire la conţinutul normativ al art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, apreciind că sintagma „martor citat în cauză“ aduce atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, 23, 24 şi 41, cât şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine că martorul avocat citat în cauză nu dobândeşte, prin simpla sa citare, o a doua calitate procesuală distinctă în cauza penală, cu excepţia situaţiei în care este ascultat ca martor în cauză. Face referire la situaţia de fapt din dosarul de fond, specificând că a fost avocat în faza de urmărire penală, fiind citat ca martor de către parchet. Întrucât este descendent în linie directă al inculpaţilor, a exercitat, în temeiul art. 117 din Codul de procedură penală, dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Susţine că textul de lege criticat poate genera abuzuri din partea organelor judiciare atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în sensul înlăturării unui avocat incomod. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, apreciind, totodată, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 10 martie 2016 nu este aplicabilă, în condiţiile în care, spre deosebire de contextul actual, avocatul din respectiva speţă a avut calitatea de martor citat şi audiat în cauza penală. De asemenea, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală. Face referire la sintagma „toate probele“, pentru a arăta că este imposibil ca un avocat să poată exclude, în camera preliminară, toate probele din dosarul penal. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi sa constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei“, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Arată că în camera preliminară a fost exclus raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, însă, deşi instanţa de control constituţional a stabilit, prin decizia invocată, că urmează să fie exclus fizic din dosarul cauzei, acesta se regăseşte în toate ordonanţele din faza de urmărire penală, inclusiv în rechizitoriu, iar nerestituirea rechizitoriului la parchet în vederea refacerii sale conduce la ineficienţa Deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2018, anterior invocată. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că interpretarea şi aplicarea legii de către organele judiciare au loc în baza unor norme edictate de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale. Faptul că anumite dispoziţii de lege sunt aplicate într-o anumită manieră de către organele judiciare nu poate conduce de plano la neconstituţionalitatea acestora. Reţine că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală reglementează o ordine de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte în cauzele penale două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, calitatea de martor având întâietate faţă de cea de apărător. Împrejurarea că în procesele penale martorul citat nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual penal reprezintă grija legiuitorului pentru înlăturarea unor prezumţii de parţialitate. Consideră că textul criticat nu aduce atingere dreptului la muncă al avocatului, deoarece incompatibilitatea este stabilită doar la o anumită cauză penală în care avocatul are calitatea de martor. Invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia, în pofida relaţiei de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat la art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acesta fiind subordonat unor limitări, ipoteză în care instanţele de judecată au sarcina de a decide în funcţie de interesele părţilor şi în funcţie de împrejurările cauzei. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, face referire la obiectul camerei preliminare, reţinând că restituirea cauzei la parchet, în ipoteza excluderii tuturor probele administrate în cursul urmăririi penale, se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, întrucât probele administrate anterior nu pot fi valorificate în mod legal şi just în scopul aflării adevărului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 31 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.544/90/2017/a1, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Elena Drăgan şi Hortenziu Teodor Drăgan cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate şi de autori împotriva Încheierii nr. 57 din 21 martie 2018, prin care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins cererea de constatare a neregularităţii actului de sesizare a instanţei, a admis cererea de excludere a raportului de constatare din 10 iunie 2015, a respins cererea de excludere a celorlalte probe şi acte de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că, prin formularea utilizată de legiuitor în textul art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv prin utilizarea sintagmei „martorul citat în cauză“, se încalcă prevederile constituţionale referitoare la muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul la apărare, libertatea individuală şi accesul liber la justiţie. Susţin, totodată, că avocatul citat ca martor într-o cauză penală nu dobândeşte prin simpla sa citare ca martor o a doua calitate procesuală distinctă, exceptând situaţia în care depune declaraţie ca martor, în acea cauză. Arată că, în speţă, unul dintre apărătorii aleşi ai inculpaţilor, autori ai excepţiei de neconstituţionalitate, a fost citat în calitate de martor, însă a refuzat să dea declaraţie în această calitate, invocând dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. 7. Cât priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală susţin că refacerea rechizitoriului prin trimiterea acestuia la parchet nu trebuie să fie condiţionată de excluderea tuturor probelor din dosar, această condiţie fiind, în opinia autorilor, neconstituţională în ipoteza la care face referire Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, când în rechizitoriu sunt menţionate probe declarate nelegale şi excluse în procedura camerei preliminare. 8. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie reţine că susţinerile autorilor sunt neîntemeiate, de vreme ce prevederile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală nu impietează asupra drepturilor procedurale ale inculpatului şi procurorului, normele criticate constituind garanţii ale drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, apreciază că interdicţia impusă de legiuitor în conţinutul art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la muncă, întrucât, de principiu, limitarea drepturilor constituţionale este posibilă în vederea realizării actului de justiţie. Apreciază, de asemenea, că dispoziţiile art. 23 din Constituţie nu au incidenţă în cauză. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi 24 invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia, în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun. Limitările admise reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situaţii individuale, dispoziţiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. De vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textele de lege criticate avea cunoştinţă despre fapte sau împrejurări pe care le-a cunoscut înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză, acesta ar fi trebuit să acţioneze cu simţ etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, şi să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidenţa dispoziţiilor criticate şi să îl îndrume, cu bună-credinţă, spre soluţia angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie din momentul în care a fost ascultat ca martor. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 88 alin. (2) lit. b): „(2) Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: […] b) martorul citat în cauză; […]“; – Art. 346 alin. (3) lit. b): „(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: […] b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; [...]“. 13. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală aduc atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 23 privind libertatea individuală, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 41 referitor la muncă şi protecţia socială a muncii, cât şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (3) care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, cât şi prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei“, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Totodată, Curtea observă că, după pronunţarea acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. 15. În aceste condiţii, referitor la faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord prevederile declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. 16. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea reţine că legiuitorul are obligaţia de a reglementa, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 51, 56 şi 57, şi Decizia nr. 163 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020). 17. Aşa fiind, Curtea constată că autorii excepţiei, prin modul de formulare a criticilor de neconstituţionalitate, încearcă în fapt compensarea lipsei de diligenţă a legiuitorului, prin pronunţarea unei noi decizii a Curţii Constituţionale. Or, instanţa de contencios constituţional nu are competenţa de a complini viciul normativ invocat de autori prin motivele de neconstituţionalitate formulate, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 18. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că a pronunţat Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 18 aprilie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 19. În considerentele deciziei precitate, Curtea a observat că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală dispun cu privire la o ordine de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauzele penale, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, calitatea de martor având întâietate faţă de cea de apărător. Curtea a reţinut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumţii de parţialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligaţie, dar şi o garanţie a exercitării cu bună-credinţă a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-şi poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ţinut de o eventuală calitate de martor a cărui declaraţie poate conţine elemente contrare intereselor clientului. 20. Curtea nu a reţinut critica referitoare la afectarea dreptului la muncă al avocatului, deoarece incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, şi anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calităţii de avocat, acesta nepierzându-şi dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006). Pe de altă parte, Curtea a reţinut că motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituţie nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, pronunţată în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege. 21. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, Curtea a invocat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care a reţinut că, în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, paragraful 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, paragraful 103). Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situaţii individuale, dispoziţiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. 22. De asemenea, Curtea a reţinut că, deşi art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul „să fie asistat de un apărător ales de el“ , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38). 23. Cât priveşte critica raportată la încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Constituţie referitor la libertatea individuală, Curtea a constatat că acesta nu are incidenţă în cauză. 24. Curtea observă, totodată, că, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, reţinând că, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor. De asemenea, instanţa de control constituţional a reţinut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. 25. Aşadar, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale - care îşi păstrează valabilitatea - alături de posibilitatea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali de a-şi alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie garanţii ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale. 26. De asemenea, Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, „(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.“, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, „(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.“ Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, „(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.“ [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 27. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de avocat şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. 28. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales - garanţie a dreptului fundamental la apărare - constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare „de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“ [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. 29. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor“ , instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. 30. În jurisprudenţa sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care „martorul (s.n. avocat) citat în cauză“ este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. 31. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. 32. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie - în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală - o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. 33. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, precitată. 34. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la „martorul (s.n. avocat) citat în cauză“ , care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Elena Drăgan şi Hortenziu Teodor Drăgan în Dosarul nr. 4.544/90/2017/a1 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
