Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Răzvan Temeşan în Dosarul nr. 26.510/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.183D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Ioan Vladimir Olteanu, din cadrul Baroului Bucureşti. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia. Cu titlu prealabil depune, la dosarul cauzei, Încheierea din 8 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 514 din 7 iulie 2015, despre care afirmă că privea excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate, însă pentru o altă ipoteză juridică. Se arată că criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză sunt circumscrise ipotezei în care se limitează posibilitatea formulării contestaţiei în anulare exclusiv de către inculpatul condamnat, nu şi de inculpatul sau suspectul faţă de care, în mod greşit, nu s-a dispus o soluţie de clasare pentru lipsa vinovăţiei. Se observă că punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului au în vedere, în mod special, diferenţa dintre situaţia juridică a inculpatului condamnat şi cea a suspectului sau inculpatului care nu a fost condamnat. Se susţine că, dintr-o regretabilă eroare, au fost avute în vedere sensurile colocviale sau populare ale noţiunii de „condamnat“, care ar presupune o pedeapsă privativă de libertate, în timp ce noţiunea de „inculpat condamnat“, conform art. 53 din Codul penal, se poate referi şi la o persoană condamnată penal şi sancţionată cu amendă. Mai mult, conform art. 80 din Codul penal, cu prilejul individualizării sancţiunii amenzii se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Prin urmare, se susţine că nu există nicio diferenţă între un inculpat condamnat la pedeapsa amenzii, cu privire la care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei şi o persoană care a fost cercetată penal, care a fost trimisă în judecată, dar, în cazul căreia, dosarul a fost restituit la parchet. Se arată că, în cazul de faţă, dosarul a fost restituit la parchet în urmă cu două decenii. Se mai susţine că, pentru un condamnat căruia i s-a aplicat sancţiunea penală a amenzii, consecinţele nu sunt nici de restrângere a libertăţii de mişcare, nici de ordin pecuniar, întrucât s-a renunţat la aplicarea amenzii, ci exclusiv de ordin moral. Însă, aceleaşi consecinţe morale, constând în oprobiul public, apar şi în cazul persoanelor urmărite penal, dar în sarcina cărora nu s-a reţinut vinovăţia pentru săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, împrejurarea că a intervenit prescripţia răspunderii penale, din alte motive decât vina persoanei în cauză, duce la suportarea de către aceasta a unor repercusiuni de natură morală mult mai evidente decât cele suportate de către o persoană condamnată penal şi sancţionată cu pedeapsa amenzii. Se conchide că persoanei, în privinţa căreia se constată prescrierea răspunderii penale şi care nu poate să solicite continuarea procesului penal, îi este încălcat accesul liber la justiţie, reglementat la art. 21 din Constituţie. Pentru aceleaşi motive, se apreciază că textul criticat încalcă art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În fine, se arată că dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate, însă sesizarea care a condus la pronunţarea deciziei anterior menţionate pleca de la o cu totul altă ipoteză juridică. Se arată că poziţia Curţii Constituţionale, exprimată în Decizia nr. 514 din 7 iulie 2015, este susţinută de autorul excepţiei, dar că această posibilitate, de a solicita continuarea procesului penal, trebuie extinsă şi la alţi participanţi la procesul penal, care să aibă dreptul să îşi demonstreze nevinovăţia. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că o persoană condamnată nu poate solicita să i se constate nevinovăţia, în temeiul textului criticat, ci poate declara contestaţie în anulare pentru a se constata că, în cauză, exista o cauză de încetare a procesului penal. Prin urmare, o persoană în privinţa căreia a fost dispusă clasarea pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale se află în aceeaşi situaţie juridică cu cea în privinţa căreia s-a dispus încetarea procesului penal pentru împlinirea prescripţiei răspunderii penale, niciuna neputând declara contestaţie în anulare. 5. În replică, reprezentantul autorului excepţiei susţine faptul că există două categorii de urmări ale răspunderii penale, unele în plan material, altele în plan moral, şi că, din punct de vedere moral, există mari diferenţe între diferite situaţii de clasare. Pentru acest motiv, se arată că situaţia concretă în care se găseşte autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să îi permită acestuia, pentru respectarea principiului egalităţii de tratament juridic, să poată solicita dispunerea încetării urmăririi penale sau clasarea cauzei pentru constatarea nevinovăţiei, şi nu din alte motive, care ar menţine aceeaşi pată morală asupra sa. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 8 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 26.510/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Liviu Răzvan Temeşan, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare, formulată de autorul excepţiei, faţă de care s-a dispus clasarea, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele condamnate şi cele cu privire la care a fost dispusă clasarea, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, întrucât oferă doar celor dintâi posibilitatea de a formula contestaţie în anulare pentru motivul că există probe cu privire la lipsa vinovăţiei persoanei în cauză. Se arată că de esenţa acestui motiv de contestaţie în anulare este reţinerea, în mod greşit, a vinovăţiei unei persoane, aspect ce trebuie corectat pe cale judiciară, indiferent dacă persoana în cauză a fost condamnată sau dacă, în privinţa acesteia, a fost dispusă clasarea. Se susţine că, prin raportare la considerentele anterior arătate, legiuitorul, prin textul criticat, a creat un regim juridic favorabil persoanelor condamnate şi defavorabil celor care se află în situaţii similare persoanei condamnate, care nu are acces, în acest fel, la o instanţă pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Pentru aceste motive, se susţine că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, încălcând, totodată, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleaşi considerente, se arată că textul criticat încalcă dreptul la un recurs efectiv. Se susţine că prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală ar fi constituţionale în următoarea formulare: „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal ori când faţă de suspect/inculpat, în mod greşit, nu s-a dispus o soluţie de clasare pentru lipsa vinovăţiei, deşi existau probe la dosar cu privire la lipsa vinovăţiei şi inexistenţa faptei“. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, care prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, sunt constituţionale. În acest sens, se apreciază că este eronată susţinerea autorului excepţiei conform căreia, prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul creează un tratament juridic diferenţiat în favoarea condamnatului, în comparaţie cu persoanele care au o situaţie similară condamnatului, cărora nu le este recunoscută nevinovăţia şi faţă de care, în mod greşit, se reţine săvârşirea infracţiunii, deoarece, în mod evident, persoana faţă de care se dispune o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal întemeiată pe intervenţia prescripţiei răspunderii penale nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu o persoană care a fost condamnată definitiv. Se arată că prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ceea ce înseamnă că incidenţa acesteia conduce la imposibilitatea exercitării acţiunii penale faţă de persoana cercetată pentru fapta prescrisă, raportul juridic penal de conflict stingându-se, astfel încât faţă de acea persoană nu poate fi aplicată nicio sancţiune cu caracter penal, fiind aşadar exclusă orice comparaţie cu persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă. Se susţine, de asemenea, că este eronată afirmaţia autorului excepţiei, în sensul că o soluţie de constatare a prescripţiei, după ce anterior fusese pusă în mişcare acţiunea penală, echivalează cu menţinerea acuzaţiei, în condiţiile în care persoana care se află într-o astfel de situaţie nu suferă nicio consecinţă penală, acţiunea penală fiind practic stinsă. Or, existenţa unei situaţii juridice radical diferite între persoanele condamnate definitiv şi cele faţă de care s-a dispus clasarea sau încetarea procesului penal pentru intervenţia prescripţiei răspunderii penale justifică opţiunea legiuitorului de a acorda posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar persoanelor condamnate definitiv. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 514 din 7 iulie 2015. În plus, se susţine că persoana faţă de care s-a dispus o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cea care a fost condamnată definitiv, motiv pentru care nu poate fi susţinută existenţa unei discriminări între cele două categorii de persoane anterior menţionate, sub aspectul dreptului de a promova calea de atac a contestaţiei în anulare. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 77 din 20 februarie 2003 şi nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi se susţine că persoanele faţă de care se dispune clasarea, ca urmare a constatării împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale, se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor condamnate definitiv. Pentru acest motiv, se arată că reglementarea, doar în privinţa celor din urmă, a dreptului de a promova calea de atac a contestaţiei în anulare nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi. Se susţine, totodată, că textul criticat nu încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât oferă persoanei în privinţa căreia a fost dispusă clasarea suficiente garanţii specifice drepturilor fundamentale anterior menţionate, care, de altfel, trebuie evaluate prin raportare la întregul ansamblu al procesului penal. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală constituie opţiunea legiuitorului, exprimată potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; [...]“. 15. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitoare la dreptul de acces liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Astfel, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor, tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efectele. Prin aceasta, legiuitorul nu a permis reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017, paragrafele 18 şi 19). 17. Curtea reţine, de asemenea, că persoanele condamnate şi cele cu privire la care a fost dispusă clasarea se află în situaţii juridice diferite, în primul rând sub aspectul faptului că, în privinţa celor dintâi, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, existând, prin urmare, un proces penal încheiat. Spre deosebire de această ipoteză juridică, clasarea reprezintă, conform dispoziţiilor art. 327 coroborate cu cele ale art. 315 din Codul de procedură penală, o soluţie dată în rezolvarea cauzelor aflate într-o etapă procesuală anterioară judecăţii, respectiv atunci când nu poate fi începută urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele esenţiale ale sesizării, sau, în cursul urmăririi penale, atunci când se constată existenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, situaţie în care se află şi autorul excepţiei, în favoarea căruia a fost constatată împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. 18. Or, pentru persoanele aflate în această ultimă ipoteză juridică, ce au calitatea de suspect sau de inculpat, legiuitorul a reglementat, la art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, dreptul de a cere continuarea procesului penal, respectiv de a solicita continuarea urmăririi penale. Aceasta nu reprezintă altceva decât un alt mecanism procesual penal, diferit de cel al promovării unei contestaţii în anulare, de obţinere a unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care persoanei în privinţa căreia a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile, existenţa unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori renunţarea la urmărirea penală, îi este recunoscută nevinovăţia. Cererea de continuare a procesului penal nu poate fi formulată însă de făptuitor, aspect analizat şi argumentat de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017. 19. Curtea constată, prin urmare, că, având în vedere situaţia juridică diferită în care se află cele două categorii de persoane invocate în susţinerea excepţiei, legiuitorul a prevăzut, în privinţa lor, soluţii juridice diferite pentru a obţine hotărâri judecătoreşti prin care să le fie constatată nevinovăţia. Acest aspect este pe deplin justificat, printre altele, de caracterul extraordinar al căii de atac a contestaţiei în anulare, ce determină posibilitatea promovării sale numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, nu şi împotriva actelor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, pronunţate conform art. 314 din Codul de procedură penală. 20. Această diferenţă de regim juridic nu este însă de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 21. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, Curtea constată că persoanele în privinţa cărora a fost dispusă clasarea, ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, beneficiază, astfel cum s-a arătat mai sus, de toate mijloacele procesuale necesare dovedirii nevinovăţiei lor. Pentru acest motiv, prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală asigură accesul liber la justiţie. De altfel, cu privire la dreptul fundamental anterior menţionat, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta nu presupune accesul, în toate cauzele, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005). Prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat, totodată, că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv în privinţa căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). 22. Referitor la susţinerea autorului excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acesta presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor, dreptul la apărare, accesul la un tribunal imparţial şi caracterul contradictoriu al procedurilor, drepturi procesuale de care persoanele aflate în situaţia autorului excepţiei se pot prevala în situaţia juridică invocată în prezenta cauză (a se vedea Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 3 mai 2010). 23. În fine, cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, norma convenţională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Ali�ic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele în privinţa cărora au fost pronunţate soluţii de clasare pot solicita continuarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 din Codul de procedură penală. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liviu Răzvan Temeşan în Dosarul nr. 26.510/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
