Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, precum şi ale art. 285 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valerian Azamfire în Dosarul nr. 691/109/2016/a3 al Tribunalului Argeş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.632D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de doamna avocat Daniela Andreescu, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, reiterând motivele formulate în notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens reţine, pe de o parte, că referirea autorului la lipsa de previzibilitate şi claritate este una generală, iar, pe de altă parte, aspectele relevate ţin de procedura în faţa camerei preliminare, de examinarea tipicităţii infracţiunii, de existenţa sau nu a acuzaţiei în materie penală. Astfel, reţine că în art. 35 din Codul penal se specifică faptul că este vorba de o acţiune/inacţiune care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, cele două expresii fiind clarificate în doctrină şi jurisprudenţă. Referitor la art. 289 din Codul penal, precizează că instanţa de control constituţional, examinând textul de lege criticat, a apelat la Dicţionarul explicativ al limbii române, la jurisprudenţa consacrată, având în vedere că expresiile examinate nu au caracter de noutate. Totodată, arată că infracţiunea de luare de mită este o infracţiune de pericol, astfel încât apreciază că susţinerile privind reglementarea unui prag valoric au caracter superfluu. În fine, cu privire la dispoziţiile art. 285 din Codul de procedură penală, precizează că acestea trebuie avute în vedere în contextul titlului care reglementează desfăşurarea urmăririi penale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 691/109/2016/a3, Tribunalul Argeş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, precum şi ale art. 285 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Valerian Azamfire în soluţionarea cauzei penale privindu-l pe autorul excepţiei, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în forma continuată. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile penale şi procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, în concret, sintagma „acţiuni şi inacţiuni“ din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal fiind lipsită de claritate şi previzibilitate, în condiţiile în care procurorul foloseşte în rechizitoriu termenul de „acte materiale“ săvârşite prin raportare la persoane neidentificate, totodată, art. 289 din Codul penal fiind neclar, lipsit de accesibilitate şi previzibilitate, în condiţiile în care sintagma „bani, alte foloase“ şi termenul „valori“ nu sunt definite, iar art. 285 din Codul de procedură penală foloseşte sintagma „identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune“ fără a explica ce presupune, din punct de vedere formal, identificarea persoanelor şi ce elemente trebuie să includă aceasta. 7. Tribunalul Argeş - Secţia penală opinează că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate, noţiunile „bani“, „foloase“, „valori“, cuprinse în art. 289 din Codul penal fiind suficient de clare şi previzibile. De asemenea consideră că nici sintagma „acţiuni sau inacţiuni“ din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal nu comportă interpretări diferite faţă de înţelesul său gramatical, astfel încât să poată genera confuzie, iar, în ceea ce priveşte art. 285 din Codul de procedură penală, apreciază că acest text de lege priveşte o procedură care nu este contrară normelor constituţionale. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că termenii „bani“, „alte foloase“ au un înţeles uzual, folosit în limbajul curent, neputându-se identifica probleme de interpretare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, observă că, deşi textul de lege care reglementează unitatea de infracţiuni nu detaliază care sunt acţiunile sau inacţiunile care pot constitui fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni, acest lucru nefiind posibil, acestea nu pun probleme de înţelegere sau de interpretare. Cât priveşte dispoziţiile art. 285 din Codul de procedură penală, observă că acestea reglementează scopul activităţii de urmărire penală, fără a conţine vreo dispoziţie discutabilă cu privire la claritatea şi previzibilitatea lor. Totodată, precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prevederile supuse criticii trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilităţii acestora. În concluzie, apreciază că dispoziţiile criticate sunt formulate fluent, clar şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Reţine că, deşi înţelesul sintagmei „acţiuni şi inacţiuni“ din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal nu este dat de norma legală criticată, deoarece sunt noţiuni de esenţa dreptului penal, conform doctrinei şi literaturii de specialitate, acţiunea/inacţiunea reprezintă elementul material al infracţiunii, şi anume conduita interzisă prin norma penală de incriminare. Astfel, „acţiunea“ desemnează „atitudinea făptuitorului de a face ceva ce legea penală ordonă să nu facă“, iar „inacţiunea“ este „atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă“. Precizează că aceleaşi considerente sunt valabile şi faţă de critica de neconstituţionalitate a art. 285 din Codul de procedură penală cu privire la sintagma „identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune“. În plus, menţionează că interpretarea şi aplicarea normelor juridice se fac prin coroborare cu alte texte de lege incidente, în speţă, cu art. 134 din Codul de procedură penală privind identificarea persoanelor. Cu privire la dispoziţiile art. 289 din Codul penal, menţionează că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat şi reţinut în deciziile nr. 184 din 29 martie 2016, respectiv nr. 297 din 4 mai 2017. Referitor la criticile de neconstituţionalitate sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, apreciază că acestea sunt inadmisibile, deoarece autorul excepţiei nu precizează motivele pentru care consideră că normele criticate aduc atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie. În plus, în ceea ce priveşte art. 35 alin. (1) şi art. 289 din Codul penal, aminteşte că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, precum şi ale art. 285 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 35 alin. (1) din Codul penal: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“; – Art. 289 din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.“; – Art. 285 din Codul de procedură penală: „(1) Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. (2) Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, cât priveşte dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1)-(2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, cât şi a dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 285 din Codul de procedură penală, invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, respectiv principiul legalităţii, precum şi prevederile art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la criticile autorului excepţiei potrivit cărora sintagma „acţiuni sau inacţiuni“ din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate şi previzibilitate, Curtea observă că, în ipoteza infracţiunii continuate, persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În acest sens, Curtea a reţinut în Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, paragraful 13, că, „din interpretarea gramaticală a textelor criticate, se poate deduce că aceasta are în vedere acţiuni sau inacţiuni care, în momentul săvârşirii lor, prezintă, fiecare, elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni“. Aşadar, pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar ca subiectul activ să săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, adică o pluralitate de acte de executare. Prin acţiune/inacţiune se înţelege elementul material al unei infracţiuni, adică activitatea fizică prin care se realizează o infracţiune. Totodată, acţiunile pot îmbrăca forma infracţiunii fapt consumat, dar şi a tentativei, ambele realizând, în mod natural, continuitatea juridică a infracţiunii continuate, dacă la baza săvârşirii acestora a stat aceeaşi hotărâre infracţională. În aceste condiţii, Curtea constată că, în ipoteza infracţiunii continuate, astfel cum este reglementată de noul Cod penal, acţiunile/inacţiunile individuale reprezintă, prin ele însele, fiecare în parte toate trăsăturile unei infracţiuni, însă unitatea de hotărâre infracţională primează faţă de pluralitatea actelor săvârşite şi determină considerarea ansamblului lor ca un tot, ca o infracţiune unică. 16. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ce au ca obiect dispoziţiile art. 289 din Codul penal, în sensul că sintagmele „bani sau alte foloase“ şi „valori“ sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, în condiţiile în care nu sunt definite de legea penală, Curtea constată că instanţa de control constituţional a reţinut în Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 49, că noţiunea „alte foloase“ are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câştig, profit. „Banii“ pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase“ se poate înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţii de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (de pildă, acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altei distincţii onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuţie, de plată (răsplată). Totodată, prin Decizia nr. 297 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 9 octombrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din Codul penal, reţinând, referitor la definirea noţiunii „foloase necuvenite“, că, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în general, un folos necuvenit reprezintă un folos care este „legal nedatorat“ şi care are caracter de retribuţie, constituind o plată ori răsplată în vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a subiectului activ al unor infracţiuni. În sensul celor reţinute de Curte s-a exprimat şi doctrina, în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta arătând că „banii“ sau „foloasele“ sunt necuvenite nu numai atunci când pentru îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce legalmente este datorat sau se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează. În acelaşi timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite etc., cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. 17. În continuare, Curtea observă că, în motivarea excepţiei având ca obiect dispoziţiile art. 285 din Codul de procedură penală, autorul susţine că sintagma „identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune“ este neclară, întrucât nu se explică, din punct de vedere formal, ce presupune identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi ce elemente trebuie să includă aceasta. Raportat la susţinerile autorului, Curtea constată că art. 285 din Codul de procedură penală defineşte obiectul urmăririi penale, prima fază a procesului penal, ce constă în strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. În doctrină au fost analizate sintagmele utilizate în definirea obiectului urmăririi penale, reţinându-se că prin „strângerea probelor necesare“ se înţelege operaţiile de descoperire, de adunare şi de conservare a probelor fără de care nu s-ar putea cunoaşte dacă s-a comis sau nu o faptă care ar putea fi o infracţiune şi dacă cel presupus că a săvârşit-o este făptuitorul. Prin „existenţa infracţiunilor“ se înţelege în primul rând existenţa materială a unei fapte şi, în al doilea rând, dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată. Totodată, prin expresia „identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune“, criticată în prezenta cauză, se înţelege că probele adunate trebuie să procure şi date necesare pentru cunoaşterea făptuitorilor (autorilor, coautorilor, instigatorilor, complicilor), atât în privinţa persoanei lor fizice, cât şi cu privire la identitate. De asemenea, prin „stabilirea răspunderii“ se înţelege că probele necesare trebuie să privească nu numai materialitatea faptelor, ci şi date suficiente pentru a se putea cunoaşte dacă făptuitorii au săvârşit fapta cu intenţie, dacă pot fi traşi la răspundere penală pentru faptele săvârşite şi „dacă este sau nu cazul“ să se dispună trimiterea în judecată. 18. Potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 19. Pornind de la aceste premise şi având în vedere cele reţinute raportat la susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că normele penale şi procesual penale criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, Curtea constată că prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile prevederilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce prevederile precitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, sunt dispoziţii de drept penal substanţial. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valerian Azamfire în Dosarul nr. 691/109/2016/a3 al Tribunalului Argeş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 289 din Codul penal, precum şi ale art. 285 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
