Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a), art. 282 alin. (4) lit. a), art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3), art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Costin Văduvan în Dosarul nr. 737/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.544D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele formulate în notele scrise aflate la dosar cu privire la dispoziţiile art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a), art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest sens, reţine că instituirea acestei etape de către legiuitor a avut ca scop asigurarea unor garanţii faţă de persoana cercetată şi protejarea acesteia de pericolul de a fi calificată, în mod automat, suspect în ipoteza în care s-ar începe urmărirea penală in personam. Aşadar, prin urmărirea penală in rem s-a instituit în sarcina procurorului obligativitatea efectuării actelor de cercetare care să conducă la bănuiala rezonabilă că persoana reclamată a comis fapta. În caz contrar, existenţa indiciilor rezonabile de comitere a faptei ar coincide cu momentul formulării unei acuzaţii în materie penală, în ipoteza în care s-ar omite etapa urmăririi penale in rem. În aceste condiţii, persoana împotriva căreia se formulează un denunţ ar deveni, automat, suspect sau inculpat, ceea ce ar presupune formularea, încă de la început, a unei acuzaţii în materie penală împotriva sa, în dezacord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. Împrejurarea că, în prezenta cauză - astfel cum susţine autorul excepţiei, procurorul a administrat probe în etapa urmăririi penale in rem este de natură să afecteze dreptul la apărare. Însă, în măsura în care judecătorul de cameră preliminară constată că majoritatea probelor au fost administrate în etapa urmăririi penale in rem, acesta poate constata că s-a încălcat dreptul la apărare, iar, în măsura în care este incidentă o nulitate relativă, consecinţa este excluderea probei. În concluzie, solicită menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 4 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 737/64/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a), art. 282 alin. (4) lit. a), art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3), art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Iulian Costin Văduvan în soluţionarea cauzei penale privindu-l şi pe autorul excepţiei, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi spălare de bani. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că excluderea unei probe în camera preliminară operează numai prin intermediul nulităţii, or, nulitatea, fie ea absolută sau relativă, intervine sau poate fi invocată de către cel ale cărui drepturi au fost încălcate numai până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală], inclusiv nulităţile care privesc dreptul la apărare [art. 281 alin. (1) lit. f)]. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură penală, susţine că prin acestea este rupt, în mod discriminatoriu, fără o justificare rezonabilă şi obiectivă, echilibrul dintre acuzare şi apărare în procesul penal şi se dă permisiunea organului de urmărire penală ca, în mod discreţionar, să efectueze acte de urmărire şi să administreze probatorii împotriva unei persoane cunoscute, presupusă a fi autoare a unei infracţiuni, cu restrângerea dreptului la apărare şi a posibilităţii de contestare a mijloacelor de probă astfel obţinute, de o manieră incompatibilă cu exigenţele dreptului la un proces echitabil şi cu standardele minime de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului garantate de Constituţie şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Precizează că are cunoştinţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a validat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, însă apreciază că nesocotirea considerentelor instanţei de control constituţional relevate în propria cauză, cât şi invocarea unui număr de patru excepţii (incluzând şi pe cea prezentă) în ultimii patru ani de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală sunt aspecte care conferă valenţe neconstituţionale textului de lege criticat şi justifică o nouă verificare a conformităţii sale cu Legea fundamentală. 7. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a), art. 282 alin. (4) lit. a), art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3), art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5) şi art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, excepţia de neconstituţionalitate ridicată fiind nefondată. În acest sens, reţine că opţiunea legislativă de începere a urmăririi penale in personam abia după ce procurorul a început urmărirea penală in rem şi a efectuat verificări cu privire la existenţa unei „bănuieli rezonabile“ că fapta reclamată a fost comisă sau ar fi putut fi comisă de persoana reclamată sau indicată în actul de sesizare a avut în vedere tocmai evitarea arbitrariului şi respectarea drepturilor şi garanţiilor persoanei de a nu fi acuzată oficial de comiterea unei fapte atât timp cât bănuiala comiterii faptei nu este una „rezonabilă“, adică de natură a convinge un observator independent că faptele reclamate ar fi putut fi comise de persoana indicată în actul de sesizare. Având în vedere consecinţele în plan personal şi profesional pe care o acuzaţie oficială adusă în materie penală le are asupra persoanei, transformarea persoanei din „potenţial făptuitor“ indicat în actul de sesizare în „suspect“ nu putea fi lăsată pur şi simplu la latitudinea persoanei vătămate, iar organul de urmărire penală să îndeplinească doar formalitatea atribuirii imediat a calităţii de suspect persoanei faţă de care s-a formulat o sesizare. Reţine că în intervalul de timp dintre începerea urmăririi penale in rem şi cel al începerii urmăririi penale in personam, procurorul poate efectua acte de cercetare şi urmărire penală pentru a verifica existenţa bănuielii rezonabile că persoana reclamată a comis fapta, acte la care făptuitorul nu participă însă după dobândirea unei calităţi procesuale în proces, suspectul putând contesta aceste probe şi cere refacerea lor. Consideră că este firesc ca drepturile şi garanţiile procesuale să fie recunoscute într-un proces penal doar persoanelor care au o anumită calitate procesuală. Or, câtă vreme, până la începerea urmăririi penale in personam, potenţialul făptuitor nu are o calitate procesuală - chiar dacă este cunoscut, adică indicat în actul de sesizare - şi împotriva sa nu s-a formulat o acuzaţie procesuală, nu există nicio raţiune pentru a-i recunoaşte acestuia drepturi şi garanţii procesuale. Apreciază că este impropriu să se vorbească în această etapă procesuală despre principiul „egalităţii armelor“ în procesul penal, câtă vreme împotriva unei persoane nu s-a început urmărirea penală, deci împotriva sa organele statului nu au formulat o acuzaţie penală. Subliniază că nicio prevedere penală nu împiedică suspectul să solicite organului de urmărire penală refacerea probelor administrate anterior începerii urmăririi penale in personam, iar actul prin care procurorul refuză readministrarea acestor probe este suspus cenzurii judecătorului de cameră preliminară, inculpatul având dreptul să invoce această încălcare. Reţine, totodată, că eventualele deficienţe în aplicarea prevederilor legale nu justifică declararea ca neconstituţionale a textelor de lege aplicate greşit de către autorităţile judiciare, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa cristalizată în domeniu nu a relevat o astfel de modalitate de interpretare a textelor de lege a căror constituţionalitate se contestă de către inculpat. Apreciază, de asemenea, că dispoziţiile Codului de procedură penală care limitează invocarea nulităţilor absolută şi relativă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nu încalcă niciuna dintre prevederile Constituţiei sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, atât timp cât legiuitorul naţional are dreptul să limiteze în timp exercitarea anumitor drepturi procesuale, iar raţiunea pentru care a impus o astfel de limitare a fost tocmai evitarea tergiversării proceselor penale la care se ajungea prin invocarea unor nulităţi ale actelor de urmărire penală după o perioadă foarte mare de timp de la efectuarea actelor, după efectuarea cercetării judecătoreşti, consecinţa fiind retrimiterea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 260 din 5 mai 2016 şi nr. 236 din 19 aprilie 2016, prin care instanţa de control constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Reţine, totodată, că, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi art. 374 din Codul de procedură penală. De asemenea, prin Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, Curtea a reţinut - cu privire la momentul până la care judecătorul de cameră preliminară poate invoca nulităţile absolute, reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală - că este opţiunea legiuitorului naţional, în cadrul măsurilor de politică penală, să stabilească regimul juridic al nulităţii absolute, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile Constituţiei. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a), art. 282 alin. (4) lit. a), art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3), art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: […] f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. [...] (4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; [...]“; – Art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală: „(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; […]“; – Art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3) din Codul de procedură penală: „(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. […] (3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei. [...]“; – Art. 342 din Codul de procedură penală: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“; – Art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală: „La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.“; – Art. 346 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură penală: „(2) Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. […] (5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.“; – Art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit cărora România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, iar respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, cât şi a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. b), c) şi d) referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5) şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei nu a arătat în ce mod normele procesual penale precitate contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. În legătură cu acest aspect, instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, că, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul de lege criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Curtea a precizat că aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie din cauza generalităţii sale, fie din cauza lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că „«sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“. 15. Aşadar, având în vedere că, în prezenta cauză, autorul excepţiei a indicat dispoziţiile art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5), precum şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală doar pentru a circumscrie situaţia de fapt din cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, iar simpla enumerare a dispoziţiilor constituţionale pretins încălcate, fără formularea unor motive sau argumente în susţinerea excepţiei, nu este suficientă pentru a se putea deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 16. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea - examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză referitoare la instituirea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului - a pronunţat Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, o atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte, reglementarea anterior menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci prin depunerea diligenţelor necesare să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză. Aşa fiind, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil. 17. Curtea a observat că prin legiferarea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca nulitatea absolută în cazul neasistării de către un apărător, deşi legea prevede obligativitatea acestui lucru, se ajunge la o situaţie contradictorie. Astfel, legiuitorul instituie un termen care limitează posibilitatea invocării nulităţii absolute, deşi prezumă absolut că persoana prezentă la dezbateri necesită asistenţa unui avocat pentru a putea realiza o apărare efectivă, apărare care presupune inclusiv invocarea nulităţilor. Or, inclusiv în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanţii procedurale, autorităţile judiciare având obligaţia de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective şi complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale ale acuzatului, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice. 18. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepţia nulităţii absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii camerei preliminare, deşi legea prevedea obligativitatea acestui lucru, legiuitorul goleşte de conţinut însuşi dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deşi nerespectarea obligaţiei de către organul judiciar este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancţiunea aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficienţă în condiţiile instituirii unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat (paragrafele 39-42). 19. Curtea a observat că raţiunea normei procesual penale criticate, referitoare la stabilirea unui termen până la care poate fi invocată nulitatea absolută, poate fi generată de rolul fazei procesuale a camerei preliminare, care trebuie să examineze tocmai neregularităţile de procedură ivite înaintea fazei de judecată, pentru ca aceasta din urmă să dobândească celeritatea impusă de cerinţa soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, Curtea a reţinut că reglementarea unei noi structuri a procesului penal coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei (faza de judecată) într-un termen rezonabil ar fi un motiv ce stă la baza opţiunii legiuitorului de a norma în anumite cazuri un termen până la care nulitatea absolută poate fi ridicată. Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative. Cu toate acestea, Curtea, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017) a constatat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/ nevinovăţiei inculpatului. 20. Or, având în vedere importanţa acestei etape, precum şi faptul că, în cazurile pentru care legea reglementează asistenţa obligatorie, dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului, Curtea a constatat că reglementarea unei noi faze a procesului penal nu reprezintă un motiv întemeiat, care să justifice legiferarea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la asistarea obligatorie a inculpatului intervenită în procedura camerei preliminare să poată fi invocată. În ceea ce priveşte soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, instanţa de control constituţional a constatat că acesta este un deziderat dorit a fi atins în ceea ce priveşte toate cauzele/procedurile judiciare. Cu toate acestea, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu se poate converti în justificarea ce stă la baza unei reglementări ce afectează însuşi dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. 21. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. 22. În aceste condiţii, ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de faptul că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată în prezenta cauză anterior publicării deciziei mai sus menţionate în Monitorul Oficial al României, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) lit. f) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 23. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală sunt criticate, de asemenea, din perspectiva instituirii unui termen (închiderea procedurii de cameră preliminară) până la care se poate invoca nulitatea relativă reglementată la alin. (1) al aceluiaşi articol. Curtea observă că dispoziţiile art. 282 alin. (3), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei în numele legii, respectiv unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-24, respectiv Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 10 august 2017, paragrafele 17-20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, reţinând că acestea reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. 24. Totodată, Curtea a reţinut, prin deciziile precitate, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Aceasta are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4). În acest sens, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. 25. Prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, precitată, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală a dreptului la apărare, Curtea a reţinut că acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autoarea excepţiei, textele criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Cât priveşte dispoziţiile art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3) din Codul de procedură penală, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, instanţa de control constituţional examinând critici similare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 4 iulie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, reţinând că reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfăşurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadru procesual şi nicio persoană să nu fie pusă sub acuzaţie în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, norma procesual penală criticată, şi anume art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ „dispune“, iar nu „poate dispune“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri (paragraful 25). 28. De asemenea, Curtea a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor, consacrat de prevederile art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea a constatat că faţă de aceştia funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea a constatat că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe - în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 342 şi ale art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi să excludă probele administrate nelegal, posibilitate care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare (paragrafele 26-28). 29. În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate în cursul urmăririi penale in rem, pot fi puse în discuţie aspecte ce ţin de aplicarea legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Astfel - atunci când, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale -, probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate în cadrul procedurii de cameră preliminară (paragraful 29). 30. Aşa fiind, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, mai sus citată, Curtea a constatat că aceste neajunsuri nu sunt o consecinţă a conţinutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor şi că, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, în cadrul procedurii de cameră preliminară (procedură de filtru), persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, opunându-se, astfel, utilizării acestora în procesul penal. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane constituie o importantă garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare, din care să rezulte atât existenţa faptei prevăzute de legea penală şi inexistenţa cazurilor care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi indicii rezonabile că au săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală (paragraful 30). 31. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017, şi Decizia nr. 435 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 23 august 2018. 32. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (2) şi (5), precum şi ale art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Costin Văduvan în Dosarul nr. 737/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) teza finală şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) şi art. 305 alin. (1) teza finală şi alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
