Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Claudiu Cristian Hurmuzescu în Dosarul nr. 1.692/4/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.735 D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei a depus o cerere de judecată în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că, în etapa executării pedepsei, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Se face trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale referitoare la principiul anterior menţionat, fiind, date, ca exemplu, deciziile nr. 462 din 15 mai 2007 şi nr. 496 din 19 aprilie 2011, referitoare la soluţii legislative similare celei criticate în prezenta cauză. Distinct de cele reţinute de instanţa de contencios constituţional, prin jurisprudenţa anterior precizată, se susţine că judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu acţionează împreună cu administraţia penitenciarului, în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii formulate împotriva măsurii luate de administraţia penitenciarului, ci în mod independent, conform art. 9 din Legea nr. 254/2013, având obligaţia de a asculta persoana supusă sancţiunii disciplinare şi de a administra probe, putând pronunţa dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru administraţia penitenciarului. Pentru aceste motive, soluţionarea de către acesta a plângerii formulate de persoana condamnată constituie un remediu, în sensul art. 13 din Convenţie. Aşa fiind, în ipoteza invocată de autorul excepţiei, nu există acces la o singură instanţă, adică la judecătorie, ci există acces şi la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, neexistând nicio raţiune pentru reglementarea unei căi de atac suplimentare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 548/C din 8 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.692/4/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Claudiu Cristian Hurmuzescu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale de respingere a contestaţiei promovate de acelaşi autor împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin care acesta a respins o plângere împotriva unei hotărâri a comisiei de disciplină din cadrul penitenciarului în care autorul excepţiei se află în executarea unei pedepse privative de libertate, hotărâre prin care acestuia i-a fost aplicată o pedeapsă disciplinară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale şi neconvenţionale, întrucât privează persoana condamnată de exercitarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, împotriva hotărârii prin care judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul soluţionează contestaţia introdusă împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, prin care acesta a soluţionat plângerea împotriva hotărârii comisiei de disciplină, pronunţată conform art. 103 din Legea nr. 254/2013. Se susţine că, pentru acest motiv, textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil. De asemenea, autorul excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că situaţia juridică în care se află este similară cu cea a persoanei care solicită liberarea condiţionată şi care, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, poate formula contestaţie împotriva hotărârii judecătoriei de respingere a cererii formulate în acest sens. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că persoana condamnată are posibilitatea de a supune analizei unui magistrat independent hotărârea comisiei de disciplină din cadrul penitenciarului, prin care a fost aplicată o sancţiune disciplinară, atât prin formularea unei plângeri împotriva unei astfel de hotărâri, cât şi prin promovarea unei contestaţii împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. Se mai arată că, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii. Se susţine, totodată, că autorul excepţiei nu formulează argumente referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 prin raportare la art. 1 din Constituţie şi că, de asemenea, nu se poate vorbi de o încălcare, prin textul criticat, a prevederilor constituţionale ale art. 16. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, faptul că persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, fiind, în acest sens, citată şi putând pune concluzii scrise, consacră caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de autorul excepţiei. Se face, de asemenea, trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în materie penală, conform căreia garanţiile specifice dreptului anterior menţionat nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepsei. Sunt menţionate, astfel, hotărârile din 23 septembrie 2004, 27 iunie 2006 şi 23 octombrie 2012, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Pilla împotriva Italiei, Szabo împotriva Suediei şi Ciok împotriva Poloniei. Se face, totodată, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 16 decembrie 2014. În fine, se arată că prevederile art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 sunt constituţionale. Arată că reglementarea căilor de atac este de competenţa legiuitorului, care poate să stabilească, în cazul etapei executării pedepselor, o procedură specială, care să prevadă posibilităţi de contestare a hotărârilor pronunţate, diferite de cele existente în materie penală. Se mai susţine că dispoziţiile art. 6 din Convenţie nu sunt aplicabile în cazul executării pedepselor, făcându-se trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 mai 1990, 22 februarie 1995 şi 13 mai 2003, pronunţate în cauzele Adrian împotriva Austriei, A.B. împotriva Elveţiei şi Montcomet de Caumont împotriva Franţei. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: „Hotărârea judecătoriei este definitivă“. 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 referitor la statul român, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 1 referitor la obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 13 cu privire la dreptul la un recurs efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dispoziţiilor art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 254/2013 reglementează plângerea formulată împotriva hotărârii comisiei de disciplină, formată în cadrul penitenciarului în care petentul execută o pedeapsă penală privativă de libertate. Astfel, dacă împotriva unei persoane condamnate este declanşată o acţiune disciplinară, de către şeful secţiei penitenciarului în care aceasta este încarcerată, iar sancţiunea disciplinară dispusă prin hotărârea comisiei de disciplină, în urma parcurgerii procedurii prevăzute la art. 103 din Legea nr. 254/2013, este contestată de către persoana în cauză, aceasta are dreptul de a se adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul a cărui comisie a aplicat sancţiunea disciplinară, prin formularea unei plângeri împotriva hotărârii comisiei de disciplină. În soluţionarea acestei plângeri, conform dispoziţiilor art. 104 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să procedeze la ascultarea persoanei condamnate, la locul de deţinere, putând să procedeze, potrivit alin. (6) al aceluiaşi art. 104, la ascultarea oricărei alte persoane condamnate sau a oricărei alte persoane care desfăşoară activităţi în sistemul penitenciar. Plângerea analizată, conform procedurii anterior arătate, se soluţionează, potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 254/2013, prin încheiere motivată. La rândul său, această încheiere poate fi supusă, potrivit art. 104 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, căii de atac a contestaţiei, ai cărei titulari sunt persoana condamnată şi administraţia penitenciarului. Această contestaţie poate fi formulată, conform aceluiaşi alin. (9) al art. 104, la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul şi este soluţionată, potrivit art. 104 alin. (12) coroborat cu art. 39 alin. (14)-(19) din Legea nr. 254/2013, de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului, însă cu ascultarea obligatorie a persoanei condamnate. Conform aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot depune memorii şi concluzii scrise. 15. Analizând procedura mai sus arătată, Curtea constată că aceasta prevede dreptul persoanei condamnate, care este nemulţumită de o soluţie a comisiei de disciplină din cadrul penitenciarului în care este deţinută, de a supune respectiva soluţie, mai întâi controlului judecătorului de supraveghere a privării de libertate care îşi desfăşoară activitatea în cadrul penitenciarului, iar apoi judecătoriei competente, aspecte ce constituie, contrar susţinerilor autorului excepţiei, garanţii ale dreptului de acces liber la justiţie, respectiv o aplicare, de către legiuitor, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, în ipoteza invocată în prezentul dosar. 16. De altfel, referitor la dreptul fundamental mai sus referit, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin odată, unei instanţe naţionale (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Însă, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv în privinţa căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009) şi, totodată, că dreptul de acces liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite, în considerarea unor situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996). 17. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, norma convenţională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform Convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Ališic şi alţii împotriva Bosniei şi Herzegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 131). Or, procedura de soluţionare a contestaţiei, formulată conform dispoziţiilor art. 104 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, este precedată de soluţionarea, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, a unei alte plângeri, cu privire la decizia administrativă a comisiei de disciplină din cadrul penitenciarului în care petentul se află în executarea unei pedepse privative de libertate, aspecte care, coroborate cu dreptul de a formula contestaţie împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, satisfac exigenţele dreptului la un recurs efectiv. 18. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, Curtea reţine că autorul excepţiei compară situaţia persoanelor condamnate, care au interesul procesual de a promova o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate, conform dispoziţiilor art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013, cu cea a persoanelor care solicită liberarea condiţionată şi care, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, pot formula contestaţie împotriva hotărârii judecătoriei de respingere a cererii promovate, în acest sens. Curtea reţine, însă, că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, determinate de natura distinctă a cererilor pe care le promovează. Astfel, în timp ce persoanele aflate în ipoteza autorului excepţiei formulează o cale de atac, reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 254/2013, împotriva unei decizii prin care se dispune o sancţiune disciplinară, pronunţată de o comisie de disciplină din cadrul unui penitenciar, sancţiune impusă ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale referitoare la executarea pedepselor în locurile de deţinere, persoanele care solicită liberarea condiţionată exercită un drept procesual, prevăzut în Codul de procedură penală, referitor la liberarea condiţionată, instituţie de drept penal substanţial, reglementată la art. 99-106 din Codul penal. Având în vedere aceste diferenţe, Curtea constată că reglementarea diferită a căilor de atac ce pot fi promovate de către cele două categorii de persoane, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, nu este de natură a încălca principiul constituţional şi convenţional al interzicerii discriminării. De altfel, cu privire la egalitatea în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că aceasta nu înseamnă uniformitate şi că acesta nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996 şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009). 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Claudiu Cristian Hurmuzescu în Dosarul nr. 1.692/4/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 104 alin. (14) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
