Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi ale art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Emilian Mihăilă în Dosarul nr. 15.735/215/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.369D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, se arată că textele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, întrucât lăsarea la aprecierea instanţei de judecată a împrejurării dacă există dovezi temeinice de îndreptare ţine de natura instituţiei liberării condiţionate. Se face trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materia analizată şi se arată că nu există împrejurări noi de natură a determina modificarea acestei jurisprudenţe. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 31 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 15.735/215/2018, Tribunalul Dolj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi ale art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Emilian Mihăilă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă propunerea de liberare condiţionată formulată în privinţa acestuia. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia analizează procedura de sesizare a instanţei cu judecarea unei propuneri/cereri de liberare condiţionată şi procedura de soluţionare de către instanţă a unei propuneri/cereri de liberare condiţionată şi critică sintagma „dovezi temeinice de îndreptare“ din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, arătând că se lasă la aprecierea instanţei posibilitatea dispunerii soluţiei liberării condiţionate, de beneficiul liberării condiţionate bucurându-se doar persoanele condamnate a căror conduită denotă însuşirea de către acestea a unui complex de valori sociale necesare existenţei în societate, în condiţii de legalitate. 6. Cu toate acestea, autorul excepţiei consideră că instanţa de judecată învestită cu o propunere/cerere de liberare condiţionată va raporta criteriile legale prevăzute prin textele criticate la situaţia persoanei condamnate şi va analiza actele aflate la dosarul cauzei, apreciind dacă, prin executarea fracţiei obligatorii de pedeapsă, persoana condamnată a dobândit vocaţie la acordarea beneficiului liberării condiţionate, precum şi dacă, în funcţie de celelalte criterii stabilite de lege, este oportună acordarea liberării condiţionate. În acest context, se arată că nu toate persoanele condamnate au capacitatea intelectuală de a scrie lucrări ştiinţifice pentru a produce astfel un argument în favoarea liberării condiţionate şi, totodată, că, de foarte multe ori, persoanele condamnate pentru infracţiuni de prejudiciu, uzând de legea veche (ce nu prevedea achitarea prejudiciului drept condiţie pentru a beneficia de liberare înainte de termen), se bucură de clemenţă din partea judecătorilor şi sunt liberate condiţionat după prima discuţie în cadrul comisiei de liberare condiţionată. Se arată că, spre deosebire de acestea, autorul excepţiei, care a avut un comportament exemplar şi nu are nicio obligaţie civilă stabilită conform art. 100 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi alte persoane condamnate aflate în situaţii similare nu pot beneficia de liberarea condiţionată, în timp ce alte persoane condamnate, cu obligaţii civile de ordinul milioanelor de lei/euro, sunt puse în libertate cu mai multă uşurinţă. Se susţine că, în aceste condiţii, nu se poate vorbi de egalitate de şanse sau de tratament egal pentru persoanele condamnate, legea fiind aplicată în mod preferenţial. 7. Pentru aceste motive, se susţine că instanţa, prin deciziile pe care le ia, în aplicarea dispoziţiilor legale criticate, poate să producă un dezechilibru în situaţia juridică a persoanei condamnate, de natură a încălca prevederile art. 4, ale art. 15 alin. (1), ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie şi dispoziţiile art. 6 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Se arată, de asemenea, că lăsarea la aprecierea instanţei a oportunităţii acordării beneficiului liberării condiţionate nu trebuie să transforme soluţiile pronunţate în ipoteza analizată în soluţii discreţionare. În acest sens, se menţionează că o astfel de soluţie trebuie fundamentată pe probe şi motivată, garanţii care să asigure, totodată, posibilitatea unui eventual control judiciar privind temeinicia acesteia. Or, singurele probe pe care le are la dispoziţie un judecător atunci când soluţionează o propunere/cerere de liberare condiţionată sunt raportul comisiei de liberare condiţionată şi caracterizarea făcută persoanei condamnate, precum şi eventualele acte în circumstanţiere referitoare la mediul din care provine condamnatul şi la posibilităţile de reintegrare în societate, posibilităţi care se probează prin dovada unor promisiuni de angajare, astfel încât riscul comiterii de către persoana în cauză a unor noi infracţiuni să fie diminuat de faptul că aceasta va obţine un venit. 9. În aceste condiţii, se susţine că este inechitabil ca un judecător învestit cu soluţionarea unei cereri de liberare condiţionată referitoare la o persoană condamnată care a primit un aviz favorabil din partea comisiei de liberare condiţionată şi căreia i-a fost făcută o caracterizare ce denotă un comportament foarte bun în perioada detenţiei să respingă o astfel de cerere plecând de la păreri subiective, de moment. 10. Se arată că analiza cu privire la conduita persoanei condamnate în perioada executării pedepsei trebuie să fie una previzibilă, să vizeze activităţile educative, moral-religioase, cultural-terapeutice, de consiliere psihologică sau asistenţă socială, precum şi instruirea şcolară şi/sau formarea profesională, responsabilităţile încredinţate persoanei condamnate, recompensele acordate acesteia ori sancţiunile disciplinare aplicate. 11. Se susţine, totodată, că aprecierea instanţei trebuie să urmărească, în egală măsură, progresele făcute de persoana condamnată în privinţa reintegrării în societate, precum şi pericolul recidivei, întrucât beneficiul liberării condiţionate presupune o învestire cu încredere a persoanei liberate, iar, în acest sens, conştientizarea acesteia cu privire la consecinţele faptelor antisociale este esenţială. 12. Se susţine că, de regulă, aprecierile motivate, cuprinse în procesul-verbal întocmit de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate din cadrul penitenciarului (comisia pentru liberare condiţionată), sunt cele care fundamentează, în realitate, soluţia pronunţată de instanţa de judecată, întrucât evaluările acesteia antamează previziuni concrete cu privire la şansele de reinserţie socială ale persoanei condamnate şi sunt făcute în cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, dacă persoana condamnată poate fi liberată condiţionat, comisia anterior menţionată va emite aprecieri cu privire la existenţa premiselor că timpul executat a fost suficient pentru reeducarea persoanei condamnate şi că aceasta, prin participarea activă la programele desfăşurate în vederea pregătirii graduale pentru liberare, şi-a format şi şi-a consolidat în mod real o atitudine corectă faţă de valorile sociale, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, scopul preventiv şi educativ al pedepsei fiind atins. De asemenea, se arată că, în mod corect, judecătorul poate respinge anumite cereri de liberare condiţionată care nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate. Se arată că rolul judecătorului, în astfel de situaţii, este extrem de important, pentru că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, pe baza probelor existente la dosar, autorul acesteia nu a putut beneficia de liberarea condiţionată, deşi îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege. 13. Se arată, totodată, că, potrivit jurisprudenţei instanţelor, în aprecierea conduitei persoanei condamnate, judecătorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care aceasta s-a aflat în executarea pedepsei privative de libertate, întrucât numai astfel se poate ajunge la realizarea rolului pedepsei şi se poate urmări măsura îndeplinirii funcţiilor acesteia. Se susţine că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, gravitatea faptelor pentru care persoana a fost condamnată se reflectă şi în fracţia de pedeapsă pe care aceasta a avut-o de executat pentru a putea solicita liberarea condiţionată şi că în pronunţarea soluţiei liberării condiţionate un rol important trebuie să revină modalităţii în care persoana în cauză a înţeles să se raporteze la condiţiile de detenţie. Se arată că, în egală măsură, riscul la care este expusă societatea în cazul liberării condiţionate a persoanelor condamnate pentru infracţiuni de o anumită natură sau de o gravitate ridicată nu poate fundamenta, per se, o soluţie în această materie. 14. Tribunalul Dolj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 638 din 17 octombrie 2017 şi nr. 644 din 17 octombrie 2017 şi se arată că, într-adevăr, legiuitorul nu defineşte în legislaţia penală sau în cea procesual penală sintagma „dovezi temeinice de îndreptare“, motiv pentru care aceasta nu poate fi înţeleasă altfel decât prin atribuirea sensului comun cuvintelor care o compun. Aşa fiind, se susţine că sensul expresiei „dovezi temeinice de îndreptare“ este acela de motive ce justifică concluzia legitimă a organelor judiciare că persoanele condamnate, în urma executării părţilor din pedepsele penale dispuse în privinţa lor, expres prevăzute prin textele criticate, au înţeles semnificaţia şi gravitatea faptelor săvârşite şi urmările acestora şi şi-au adaptat comportamentul la cerinţele legale, aspect ce face posibilă liberarea lor condiţionată, în condiţii de siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii. Prin urmare, se arată că sintagma „dovezi temeinice de îndreptare“ este clară, precisă şi previzibilă, permiţând destinatarilor legii să îşi adapteze conduita la exigenţele textului criticat. 15. În ceea ce priveşte lăsarea la aprecierea instanţelor judecătoreşti a îndeplinirii condiţiei existenţei „dovezilor temeinice de îndreptare“, în fiecare cauză în care se solicită liberarea condiţionată, se arată că aceasta nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, deoarece acest drept al instanţei de a verifica, în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ce pot fi constatate, dacă a survenit îndreptarea conduitei persoanei condamnate, ca urmare a executării unei părţi din pedeapsa penală privativă de libertate dispusă în privinţa sa în cadrul unui penitenciar, corespunde însuşi scopului instituţiei liberării condiţionate. Se arată că aceasta presupune acordarea, în favoarea anumitor persoane condamnate, care au executat o parte din pedepsele penale în stare de detenţie, a dreptului de a executa părţile rămase din respectivele pedepse în stare de libertate, cu respectarea anumitor obligaţii, expres prevăzute de legiuitor, în situaţia îndeplinirii anumitor condiţii, care sunt, de asemenea, prevăzute prin lege. Astfel, se susţine că liberarea condiţionată nu este un drept absolut al persoanelor condamnate, ci unul a cărui acordare depinde de îndeplinirea condiţiilor anterior referite, printre care şi cea criticată de autorul excepţiei, cerinţă ce nu poate fi verificată decât de către organele judiciare. Prin urmare, se arată că legiuitorul a consacrat, în acest caz, dreptul de apreciere al judecătorului cu privire la îndeplinirea condiţiilor referitoare la liberarea condiţionată, drept care se înscrie în marja sa de apreciere, in concreto, a situaţiei persoanelor condamnate. Se susţine că acest aspect nu este însă de natură a crea discriminare între persoanele condamnate care solicită liberarea condiţionată, textele criticate aplicându-se, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normelor juridice supuse controlului de constituţionalitate. De altfel, o eventuală enumerare de către legiuitor a tuturor conduitelor ce pot duce la concluzia îndreptării persoanei condamnate, în sensul realizării scopului pedepsei penale, nu este practic posibilă. 16. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, se susţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât textele criticate reglementează instituţii de drept penal substanţial. Or, dreptul la un proces echitabil presupune o serie de garanţii, precum egalitatea armelor, dreptul la apărare, accesul la un tribunal imparţial şi caracterul contradictoriu al procedurilor, drepturi ce pot fi asigurate doar prin intermediul normelor procesual penale. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi ale art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: - Art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal: „(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: […] d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.“ – Art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969: „După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.“ 21. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 4 referitoare la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, ale art. 15 alin. (1) cu privire la universalitate, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la interzicerea discriminării. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 638 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 14 februarie 2018. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 14-16, instanţa de contencios constituţional, respingând excepţia de neconstituţionalitate formulată, ca neîntemeiată, a reţinut că, într-adevăr, legiuitorul nu defineşte în legislaţia penală sau în cea procesual penală sintagma „dovezi temeinice de îndreptare“, motiv pentru care aceasta nu poate fi înţeleasă altfel decât prin atribuirea sensului comun cuvintelor care o compun. Aşa fiind, sensul expresiei „dovezi temeinice de îndreptare“ este acela de motive ce justifică concluzia legitimă a organelor judiciare că persoanele condamnate, în urma executării părţilor din pedepsele penale dispuse în privinţa lor, expres prevăzute prin textele criticate, au înţeles semnificaţia şi gravitatea faptelor săvârşite şi urmările acestora şi şi-au adaptat comportamentul la cerinţele legale, aspect ce face posibilă liberarea lor condiţionată, în condiţii de siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii. Prin urmare, Curtea a reţinut că sintagma „dovezi temeinice de îndreptare“ este clară, precisă şi previzibilă, permiţând destinatarilor legii să îşi adapteze conduita la exigenţele textului criticat. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că prevederile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5). 23. În ceea ce priveşte lăsarea la aprecierea instanţelor judecătoreşti a îndeplinirii condiţiei existenţei „dovezilor temeinice de îndreptare“, în fiecare cauză în care se solicită liberarea condiţionată, Curtea a constatat că aceasta nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, deoarece acest drept al instanţei de a verifica, în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ce pot fi constatate, dacă a survenit îndreptarea conduitei persoanei condamnate, ca urmare a executării unei părţi din pedeapsa penală privativă de libertate dispusă în privinţa sa în cadrul unui penitenciar, corespunde însuşi scopului instituţiei liberării condiţionate. Aceasta presupune acordarea, în favoarea anumitor persoane condamnate, care au executat o parte din pedepsele penale în stare de detenţie, a dreptului de a executa părţile rămase din respectivele pedepse în stare de libertate, cu respectarea anumitor obligaţii, expres prevăzute de legiuitor, în situaţia îndeplinirii anumitor condiţii, care sunt, de asemenea, prevăzute prin lege. Astfel, liberarea condiţionată reprezintă o vocaţie a persoanei condamnate a cărei realizare depinde de îndeplinirea condiţiilor anterior referite, printre care şi cea criticată de autorul excepţiei, cerinţă ce nu poate fi verificată decât de către organele judiciare. Prin urmare, legiuitorul a consacrat, în acest caz, dreptul de apreciere al judecătorului cu privire la îndeplinirea condiţiilor referitoare la liberarea condiţionată, drept care se înscrie în marja sa de apreciere, in concreto, a situaţiei persoanelor condamnate. Acest aspect nu este însă de natură a crea discriminare între persoanele condamnate care solicită liberarea condiţionată, textele criticate aplicându-se, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normelor juridice supuse controlului de constituţionalitate. De altfel, Curtea a menţionat că o eventuală enumerare de către legiuitor, în cuprinsul textului criticat, a tuturor conduitelor ce pot duce la concluzia îndreptării persoanei condamnate, în sensul realizării scopului pedepsei penale, nu este practic posibilă. 24. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât textele criticate reglementează instituţii de drept penal substanţial. Or, dreptul la un proces echitabil presupune o serie de garanţii, precum egalitatea armelor, dreptul la apărare, accesul la un tribunal imparţial şi caracterul contradictoriu al procedurilor, drepturi ce pot fi asigurate doar prin intermediul normelor procesual penale. 25. Totodată, referitor la prevederile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, prin Decizia nr. 454 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2008, Curtea a reţinut că decizia de a propune sau nu liberarea condiţionată este luată de toţi membrii comisiei, în cadrul căreia judecătorul are dreptul la un vot egal cu votul celorlalţi membri. Prin urmare, propunerea de liberare condiţionată a comisiei trebuie supusă unei proceduri jurisdicţionale, ca şi cererea condamnatului de liberare condiţionată, judecătorul având posibilitatea de a pronunţa o soluţie de admitere sau de respingere a propunerii sau cererii de liberare condiţionată, după analiza motivată a tuturor condiţiilor de fond prevăzute de art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, expresia „poate fi eliberat“ neputând fi echivalentă cu „dreptul discreţionar al judecătorului de a dispune“, astfel cum susţine autorul excepţiei. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Distinct de jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea constată că, potrivit art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, liberarea condiţionată se acordă la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată, care este alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Conform alin. (3) al aceluiaşi art. 97, la formularea propunerii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sunt avute în vedere: fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi partea din durata pedepsei care este considerată ca executată, conform art. 96 din Legea nr. 254/2013; regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată; îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate; antecedentele sale penale. De asemenea, conform art. 97 alin. (6) din Legea nr. 254/2003, propunerea comisiei pentru liberare condiţionată este cuprinsă într-un proces-verbal motivat, care cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de liberare, iar, conform alin. (7) al articolului anterior menţionat, la procesul-verbal de propunere a liberării condiţionate se anexează, prin grija consilierului de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul, recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 101 din Codul penal care pot fi aplicate de către instanţa de judecată, în cazul în care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării persoanei condamnate este de 2 ani sau mai mare. 28. Prin urmare, comisia pentru liberare condiţionată constituită potrivit art. 97 din Legea nr. 254/2003 are un caracter mixt, administrativ-jurisdicţional, iar procesul-verbal elaborat de aceasta în vederea liberării condiţionate a persoanei condamnate are caracterul unei propuneri făcute instanţei competente să soluţioneze cererea, care, conform art. 97 alin. (10) din Legea nr. 254/2003, este judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul. 29. Aşa fiind, instanţa competentă să soluţioneze propunerea de liberare condiţionată nu este obligată să îşi însuşească aspectele reţinute în procesul-verbal elaborat de comisia pentru liberare condiţionată şi în documentele anexate, iar, în ipoteza în care acestea sunt favorabile persoanei condamnate, să dispună soluţia liberării condiţionate. Dimpotrivă, instanţa învestită cu soluţionarea propunerii de liberare condiţionată este obligată ca, pentru pronunţarea soluţiei, să ţină cont de aspectele prevăzute la art. 100 alin. (1) din Codul penal, unul dintre acestea fiind ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. 30. În mod similar, conform art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, pentru a pronunţa soluţia liberării condiţionate, instanţa era obligată să verifice executarea fracţiilor din pedeapsa pronunţată prevăzute prin norma anterior menţionată, respectiv cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, să constate faptul că persoana condamnată este stăruitoare în muncă, disciplinată şi dă dovezi temeinice de îndreptare şi să ţină cont de antecedentele penale ale acesteia, soluţia pronunţată nefiind condiţionată de cele arătate în propunerea comisiei de liberare condiţionată. 31. În ceea ce priveşte aspectele referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale criticate şi exemplele concrete invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea acesteia, Curtea reţine că acestea constituie chestiuni ce rezultă din interpretarea şi aplicarea legii de către organele judiciare şi administrative abilitate. Analiza acestora nu intră, însă, în sfera atribuţiilor Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]“. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emilian Mihăilă în Dosarul nr. 15.735/215/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi ale art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
