Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Niţă Constantin în Dosarul nr. 3.157/1/2017/a1.1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 701D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 decembrie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 22 ianuarie 2019, când a pronunţat prezenta decizie. La data de 21 ianuarie 2019, reprezentantul Ministerului Public a solicitat repunerea cauzei pe rol, având în vedere că, după încheierea dezbaterilor, la dosarul cauzei a fost realizată o cercetare de drept comparat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, judecata are loc pe baza actelor cuprinse în dosar, participarea procurorului la judecată fiind obligatorie. 3. Examinând solicitarea reprezentantului Ministerului Public, Curtea constată că acesta a avut acces la toate actele cuprinse în dosarul cauzei, şi anume: actele transmise de instanţa judecătorească în momentul sesizării Curţii Constituţionale, adresele prin care au fost solicitate punctele de vedere, Adresa Curţii Constituţionale înregistrată cu nr. 9.586 din 18 noiembrie 2018 prin care se solicitau anumite informaţii instanţei judecătoreşti, precum şi răspunsul acesteia din urmă. Curtea reţine că realizarea unui studiu de drept comparat de către unul dintre compartimentele Curţii Constituţionale sau solicitarea unor referinţe prin intermediul reţelei agenţilor de legătură ai Curţilor Constituţionale din cadrul Comisiei de la Veneţia reprezintă elemente ce concură la dezideratul unei mai bune studieri a problemelor ce formează obiectul cauzei, fără a fi necesară dezbaterea acestora într-o procedură publică şi contradictorie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea respinge cererea reprezentantului Ministerului Public prin care acesta solicită repunerea cauzei pe rol. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 66 din 28 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.157/1/2017/a1.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Niţă Constantin în faza procesuală a apelului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile procedurale criticate nu satisfac exigenţele de claritate şi previzibilitate, îngăduind interpretarea potrivit căreia denunţătorul devine ulterior martor, cumulând cele două calităţi, iar relatările sale constituie, în aceste condiţii, atât un act de sesizare a organului de urmărire penală, cât şi un mijloc de probă. 6. Susţine că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, participanţii în procesul penal se împart în cinci categorii, respectiv: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali. Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 288 şi următoarele din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că denunţătorul este participant în procesul penal, încadrabil în categoria „alţi subiecţi procesuali“. 7. Totodată, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom, având atât o accepţiune restrânsă, cât şi una extinsă. Cu toate acestea, legiuitorul român nu operează această distincţie în privinţa denunţătorului. Astfel, cumularea celor două calităţi - martor şi denunţător - de către aceeaşi persoană este contrară normelor care cârmuiesc desfăşurarea procesului penal şi care sunt grupate pe instituţii juridice, în funcţie de obiectul lor de reglementare. 8. În continuare, arată că rostul procesual al denunţului este încunoştinţarea organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, acesta neconstituind mijloc de probă, nefiind menţionat ca atare de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, denunţătorul nu ar trebui audiat ca martor în procesul penal, iar declaraţiile sale nu ar trebui să constituie mijloace de probă. 9. Apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, principiu ce impune obligaţia legiuitorului ca normele juridice pe care le adoptă să fie precise, clare şi previzibile. Imprecizia şi lipsa de previzibilitate a textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate, încălcând principiul legalităţii, afectează şi dreptul la un proces echitabil. 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de martor, apreciază că declaraţia pe care denunţătorul o dă în cadrul procesului penal reprezintă un mijloc de probă, o declaraţie de martor, lato sensu, iar valoarea probantă a acestui mijloc de probă urmează a fi evaluată de către instanţa de judecată în cadrul mai larg al ansamblului probator, cu asigurarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În concluzie, declaraţia denunţătorului reprezintă un mijloc de probă supus, între altele, principiului liberei aprecieri a organelor judiciare şi regulilor de evaluare prevăzute de art. 103 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, principiului legalităţii, dar şi scopului aflării adevărului consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală. Mai mult, dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală instituie obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi la persoana suspectului sau inculpatului şi, totodată, obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi de a administra probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 103 alin. (3): „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“; – Art. 114 alin. (1): „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“; – Art. 115 alin. (1): „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“ 15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia formulează critici de neconstituţionalitate dintr-o dublă perspectivă, şi anume, pe de-o parte, se critică posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, iar, pe de altă parte, forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător. 17. În ceea ce priveşte instituţia „denunţătorului“, Curtea observă că, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni“. Astfel, denunţul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege şi sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deşi trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de Codul de procedură penală pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunţul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din acelaşi act normativ. 18. În acest context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte denunţătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct şi propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, a se vedea partea generală titlul III din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Participanţii în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 din Codul de procedură penală cu art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, Curtea reţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal. 19. Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 289 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 290 din acelaşi act normativ, rezultă că nu poate avea calitatea de denunţător cel care încunoştinţează organul de urmărire penală referitor la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Cu alte cuvinte, denunţătorul nu poate avea concomitent şi calitatea de persoană vătămată prin infracţiunea denunţată. 20. Curtea constată că denunţul este, în principiu, facultativ, în sensul că poate fi făcut de orice persoană în mod voluntar, denunţarea nefiind caracterizată ca o obligaţie juridică. Cu toate acestea, prin coroborare cu dispoziţiile Codului penal, rezultă că, în unele cazuri, denunţarea unor fapte reprezintă o obligaţie legală, care determină caracterul obligatoriu al denunţului. În aceste cazuri, fapta de a nu formula denunţul constituie ea însăşi infracţiune. În acest sens sunt dispoziţiile art. 266 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora „Fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă“, ale art. 267 alin. (1), potrivit cărora „Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă“, şi cele ale art. 410 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora „Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani“. 21. De asemenea, Curtea reţine că denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, echivalând, în contextul săvârşirii unor anumite infracţiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens sunt următoarele dispoziţii din Codul penal: art. 51 alin. (1), potrivit căruia „Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii“; art. 290 alin. (3), potrivit căruia „Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta“; art. 292 alin. (2), potrivit căruia „Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta“ (infracţiunea de cumpărare de influenţă); art. 367 alin. (4), potrivit căruia „Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului“. Totodată, amintim şi dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii“. 22. Totodată, Curtea reţine că instituţia denunţului se regăseşte în mai multe acte normative speciale, legiuitorul acordând unele beneficii persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea şi sancţionarea anumitor fapte penale. Astfel, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie dispun că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor prevăd că „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“, în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015; dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. 23. Sub acest aspect, Curtea a constatat că reducerea limitelor pedepselor reprezintă, în realitate, un beneficiu, şi nu un drept, acordat de legiuitor. Condiţiile impuse de legiuitor pentru realizarea denunţului au scopul de a determina persoanele care pot face denunţuri să procedeze la punerea la dispoziţia organelor judiciare a informaţiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunţate, contribuind, în acest fel, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei şi, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 13 noiembrie 2018, paragraful 18). 24. Din modul de reglementare a denunţului, în diferitele acte normative anterior citate, Curtea constată că denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 din Codul de procedură penală); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002). Aşa fiind, Curtea apreciază că reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. 25. Pe de altă parte, din modul de reglementare, Curtea constată că denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. 26. Curtea constată că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane. Astfel, Curtea constată că în Norvegia există obligaţia profesioniştilor din domeniul medical sau educaţional de a raporta infracţiunile suspectate sau presupusele rele tratamente aplicate copiilor (a se vedea de exemplu Legea din 2 iulie 1999 nr. 64 privind personalul din domeniul sănătăţii, poliţiei sau serviciilor de protecţie a copiilor); în Cehia, dacă o persoană nu a raportat, de îndată, procurorului sau poliţiei anumite infracţiuni enumerate de legislaţia penală, aceasta poate să se confrunte cu urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de nedenunţare a infracţiunii, în conformitate cu secţiunea 368 din Codul penal; în Croaţia, art. 301 din Codul penal reglementează nedenunţarea pregătirii unei infracţiuni, iar art. 302 din Codul penal reglementează nedenunţarea săvârşirii unor infracţiuni; în Letonia, art. 106 din Codul penal prevede răspunderea penală a persoanelor care sunt obligate să raporteze despre poluarea maritimă şi nu o fac. Cu toate acestea, la nivel global, articolul 313 din Codul penal prevede răspunderea penală pentru acordarea de asistenţă pentru ascunderea infracţiunilor grave şi deosebit de grave, iar articolul 315 prevede răspunderea penală pentru nedenunţarea pregătirii săvârşirii sau săvârşirii unei infracţiuni grave sau deosebit de grave. 27. În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, potrivit art. 34 din Codul de procedură penală, „sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale“. Potrivit art. 104 din Codul de procedură penală, „În cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii“. De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. 28. Din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate, Curtea reţine că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. 29. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 din Codul de procedură penală, sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, Curtea observă că autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 din Codul de procedură penală (în cazul de faţă, calitatea de denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (în cazul de faţă, calitatea de martor). 30. Potrivit art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală“, iar, potrivit art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“. 31. Din modul de reglementare a activităţii subiecţilor procesuali prevăzuţi de dispoziţiile art. 34 din Codul de procedură penală, rezultă că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul). Din această perspectivă, Curtea constată că legiuitorul nu a exclus această posibilitate. 32. Astfel, Curtea observă că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces. Totodată, potrivit art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ, „Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare“. Dispoziţia menţionată nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări. Curtea apreciază că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. 33. De asemenea, legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) din Codul de procedură penală. Totodată, legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, posibilitatea de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ. 34. Din perspectivă convenţională, Curtea observă că, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Referitor la art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, paragrafele 69 şi 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri, în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6“. 35. Totodată, Curtea Constituţională, având în vedere cele statuate de instanţa europeană, a reţinut că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41) (a se vedea Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 şi 28). 36. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea observă că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. 37. Astfel, Curtea apreciază că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“. 38. De asemenea, Curtea constată că la nivelul majorităţii statelor membre ale Consiliului Europei (de exemplu, Norvegia, Cehia, Croaţia, Letonia, Polonia, Slovacia etc.) nu există o interdicţie expresă de cumulare a celor două calităţi - de denunţător şi de martor. Din contră, în aceste state orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, inclusiv denunţătorul. Există o excepţie, similară celei din România, care se referă la familia apropiată a acuzatului, precum şi unii profesionişti care sunt obligaţi să respecte secretul (Norvegia). 39. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea observă că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“. 40. Curtea constată că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 41. În acest context, Curtea observă că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. 42. Curtea constată că în doctrină s-a menţionat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. 43. În acest context, Curtea reţine că autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor. Aşa fiind, Curtea apreciază necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate. 44. Din această perspectivă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 45. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. 46. Referitor la martorul protejat, Curtea constată că, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. 47. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită. 48. Curtea observă că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor. 49. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat. 50. Curtea apreciază că, într-adevăr, sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior (paragraful 49), ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane. 51. De altfel, prin comparaţie, Curtea observă că în art. 75 din Codul de procedură penală din 1968 legiuitorul reglementase expres că „Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză“. Iar, referitor la acest aspect, Curtea Constituţională constatase că rezerva manifestată de legiuitor în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este justificată din punct de vedere psihologic prin poziţia procesuală a acestuia în proces, după cum este justificată în cazul declaraţiilor părţii civile, ale părţii vătămate şi ale părţii responsabile civilmente, faţă de care se manifestă aceeaşi rezervă (Decizia nr. 151 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 8 iulie 2002). 52. Astfel, dacă opţiunea legiuitorului s-ar fi întemeiat pe aceste elemente, ar fi însemnat că declaraţiile persoanelor anterior menţionate ar fi trebuit să aibă o forţă probantă mai scăzută decât alte mijloace de probă indiferent de acordarea calităţii de martor protejat (în sens larg) şi indiferent de cunoaşterea identităţii investigatorilor sau colaboratorilor. 53. Totodată, Curtea observă că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46). 54. Aşa fiind, Curtea apreciază, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. 55. Or, din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. 56. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. 57. În acest din urmă caz, Curtea distinge două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. 58. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. 59. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. 60. Or, astfel cum s-a arătat, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori. 61. De asemenea, Curtea constată că în majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească (în acest sens, Norvegia, Moldova, Cehia, Croaţia, Letonia, Polonia, Macedonia). Totodată, Curtea constată că ţări precum Croaţia şi Macedonia au în propria legislaţie dispoziţii similare celei din art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală din România, după cum urmează: în temeiul articolului 298 din Codul de procedură penală, hotărârea de condamnare a inculpatului nu se poate baza exclusiv pe mărturia martorului protejat (Croaţia); articolul 231 din Legea privind procedura penală prevede că hotărârea nu se poate baza numai pe declaraţia martorului protejat a cărui identitate a fost ascunsă (Macedonia). 62. În concluzie, având în vedere cele anterior expuse, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. 63. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Niţă Constantin în Dosarul nr. 3.157/1/2017/a1.1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
