Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.115/26 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.198A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că articolul unic pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (2)] din lege încalcă art. 11 din Constituţie, întrucât nesocoteşte obligaţiile care îi revin României în temeiul art. 8 paragrafele 1 şi 2 şi art. 18 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004. Astfel, această convenţie defineşte traficul de influenţă, fără a face distincţie între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, singura condiţie impusă fiind ca folosul să fie necuvenit. În acelaşi sens este şi art. 291 din Codul penal cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă, fiind invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016 în privinţa înţelesului sintagmei „alte foloase“, cuprinsă în textul art. 291 din Codul penal. 4. Se apreciază că prin modificările aduse de legea supusă controlului de constituţionalitate se instituie posibilitatea ca deputaţii sau senatorii să obţină foloase nemateriale, prin intermedierea realizată între cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale sau locale sau între aleşii locali şi autorităţile publice centrale, respectiv între potenţialii investitori şi autorităţile publice locale. Foloasele nemateriale pot fi reprezentate de oferirea unui titlu sau a unei distincţii, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil în cazul unor alegeri locale sau parlamentare, promovarea unei iniţiative legislative etc. Prin urmare, se susţine că această prevedere intră în contradicţie chiar cu reglementarea infracţiunii de trafic de influenţă din actele amintite. 5. Totodată, o asemenea reglementare contravine art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, restrângându-se cadrul de integritate aplicabil deputaţilor şi senatorilor şi eliminându-se un standard de integritate, aspect ce are un efect direct asupra încrederii cetăţenilor în membrii Parlamentului României şi în autoritatea legiuitoare. Se subliniază că sunt încălcate aceleaşi texte constituţionale prin omiterea ipotezei în care un deputat sau senator acceptă promisiunea de bani sau alte foloase în intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţile publice centrale şi locale, fiind, astfel, dezincriminată implicit această modalitate de comitere a infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile enumerate de legea penală. 6. Sintagma „să intermedieze în orice mod“, cuprinsă în textul de lege analizat, este una lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, contrar exigenţelor de calitate prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, din redactarea acesteia, s-ar înţelege că intermedierea realizată de deputaţi sau senatori ar putea avea loc chiar prin încălcarea unor dispoziţii din alte acte normative aflate în vigoare. Mai mult, intermedierea realizată de deputaţi şi senatori între cetăţeni şi serviciile sau direcţiile din subordinea organelor administraţiei publice locale, structuri fără personalitate juridică, este una neclară, din moment ce raporturile juridice sunt stabilite între cetăţeni şi respectivele autorităţi centrale sau locale, nicidecum între cetăţeni şi serviciile sau direcţiile din subordinea acestora, sau între cetăţeni şi funcţionarii publici din cadrul serviciilor sau direcţiilor competente să soluţioneze cererile acestora. Din acest text se poate interpreta că „intermedierea în orice mod“ realizată de deputaţi şi senatori poate reprezenta chiar o interferenţă a acestora în activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi principiul autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie. 7. Prin raportare la suprapunerea cu definiţia dată traficului de influenţă şi prin dezincriminarea implicită a acestei infracţiuni pentru deputaţi şi senatori în situaţia în care aceştia obţin un folos nematerial sau în situaţia în care acceptă promisiunea de bani ori alte foloase, este instituit un privilegiu pentru această categorie de cetăţeni în raport cu ceilalţi cetăţeni ce pot fi subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de dispoziţiile art. 291 din Codul penal. Or, statutul de senator sau deputat nu poate constitui un criteriu justificat obiectiv şi raţional pentru excluderea acestei categorii din sfera subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă. Se mai indică faptul că, potrivit art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu cea de membru al Guvernului. Astfel, din această perspectivă devine neclar care este linia de demarcaţie între acţiunile exercitate în fiecare dintre cele două calităţi. În consecinţă, se concluzionează în sensul că a fost instituit un privilegiu în beneficiul deputaţilor şi al senatorilor, contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 8. Se mai arată că textul de lege criticat face trimitere la mandatul reprezentativ în sensul că, în temeiul acestuia, deputaţii şi senatorii pot realiza intermedierea antereferită. Or, mandatul reprezentativ se referă la modul în care sunt aleşi parlamentarii, dar acest lucru nu poate institui o legătură juridică între alegători şi parlamentari, ulterioară alegerii; în acest sens se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010. Prin urmare, instituirea acestei posibilităţi de intermediere între cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale sau locale este una contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale, încălcând art. 69 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, un astfel de mecanism instituit în favoarea deputaţilor şi a senatorilor neputând să se bazeze pe mandatul reprezentativ. 9. Cu privire la articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (4)] din lege se arată că, faţă de dispoziţiile aflate în vigoare, este adăugată posibilitatea deputaţilor şi a senatorilor de a se adresa organelor administraţiei publice centrale şi locale şi personal, nu doar prin intermediul birourilor parlamentare. În plus, conform modificărilor, deputaţii şi senatorii se pot adresa şi serviciilor şi direcţiilor din subordinea organelor administraţiei publice, iar modalitatea de adresare în scris este completată cu sintagma „verbal ori prin mijloace de comunicare electronică“, dispoziţiile art. 39 alin. (4) fiind modificate în mod corelativ. Aceste modificări aduse vizează atât solicitările şi petiţiile cetăţenilor, cât şi obţinerea de informaţii cu caracter public, necesare exercitării mandatului. 10. Or, modalitatea reglementată de Constituţie şi de regulamentele parlamentare prin care deputaţii şi senatorii pot obţine informaţii necesare exercitării mandatului lor de la Guvern şi organele administraţiei publice este cea prevăzută de art. 111 alin. (1) din Constituţie, respectiv numai prin intermediul preşedinţilor comisiilor parlamentare sau al preşedinţilor celor două Camere. În acest sens sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994 şi nr. 279 din 22 martie 2006. Prin urmare, introducerea posibilităţii ca deputaţii şi senatorii să se adreseze personal organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora încalcă prevederile art. 111 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se mai apreciază că aceste argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte modalitatea de adresare prin birourile parlamentare, dispoziţiile depăşind cadrul prevăzut de Constituţie. 11. De asemenea, aceste dispoziţii sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, nu este clară natura juridică a adresărilor realizate de deputaţi şi senatori în temeiul textului analizat, acestea neputând fi considerate petiţii în sensul art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Mai mult, reglementarea analizată este şi incompletă, în condiţiile în care nu sunt prevăzute dispoziţii pentru înregistrarea sau gestionarea solicitărilor verbale şi nici a momentului de la care curge termenul de 30 de zile de răspuns. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 13. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 14. Cu privire la critica de neconstituţionalitate formulată faţă de articolul unic pct. 1 din lege se arată că autorul sesizării „vede“ un folos necuvenit acolo unde acesta nu există. Or, însuşi textul de lege supus controlului de constituţionalitate prevede că: „În baza mandatului reprezentativ, deputaţii şi senatorii acţionează în interesul poporului, putând astfel să intermedieze în orice mod, fără a pretinde sau primi bani sau alte foloase materiale, relaţia dintre cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale şi locale şi serviciile şi direcţiile din subordinea acestora, relaţia dintre aleşii locali şi autorităţile publice centrale, dar şi dintre potenţialii investitori şi autorităţile publice locale“. 15. Se arată că, în opinia autorului sesizării, un deputat sau senator care aduce un mare investitor în circumscripţia sa electorală nu ar mai trebui să candideze pentru a fi ales în Parlament, întrucât acest fapt ar reprezenta un folos necuvenit, voturile cetăţenilor fiind obţinute în urma aducerii investitorului respectiv în circumscripţia sa electorală. Se mai arată că, în opinia autorului sesizării, o persoană care a servit interesele comunităţii din care face parte nu ar trebui să candideze pentru niciun mandat de ales local sau parlamentar, deoarece ar deveni astfel beneficiarul unor foloase politice, bineînţeles necuvenite. Or, această noţiune nu apare nicăieri în Codul penal. De asemenea se menţionează că autorul sesizării omite faptul că tocmai servirea cetăţenilor şi a intereselor acestora face ca o persoană să fie reprezentativă şi demnă de a fi promovată de aceştia pe un loc eligibil în cazul unor alegeri locale sau parlamentare. O viziune contrară ar duce chiar la încălcarea art. 37 din Constituţie, care reglementează dreptul de a fi ales. 16. Se susţine că, în mod eronat, autorul sesizării face apel la art. 291 din Codul penal, ce reglementează traficul de influenţă, citând numai alin. (1), susţinând că definiţia dată de Codul penal nu face distincţie între foloase materiale sau nemateriale, însă omite să menţioneze alin. (2) al aceluiaşi articol, care prevede că „Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent“. Astfel, se susţine că însuşi art. 291 din Codul penal face referire „la nişte foloase materiale“. 17. Se mai arată că poziţia exprimată de autorul sesizării, potrivit căreia prin legea supusă controlului constituţional se instituie posibilitatea senatorilor şi deputaţilor de a pretinde ori de a primi foloase nemateriale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, prin intermedierea „în orice mod“ a relaţiilor dintre cetăţeni şi autorităţi, este în profund dezacord cu rolul Parlamentului de autoritate reprezentativă, parlamentarii fiind aleşi de popor pentru a-i reprezenta interesele, iar în bună măsură aceste interese vizează şi relaţiile cetăţenilor cu autorităţile publice centrale şi locale şi serviciile şi direcţiile subordonate acestora. Cu referire la sintagma „în orice mod“ se arată că autorul sesizării nu ţine cont de evoluţiile societăţii informaţionale, aceasta referindu-se efectiv la modul prin care deputatul sau senatorul contactează organele respective, şi anume prin intermediul site-ului autorităţilor publice centrale şi locale, prin e-mail, sms, fax, telefonic etc., şi nicidecum cu încălcarea legii. 18. Cu privire la critica privind introducerea posibilităţii ca deputaţii şi senatorii să se adreseze personal organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 411 din 14 iunie 2017, subliniindu-se că parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii, şi nicidecum să le ignore. 19. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 20. Curtea, la termenul de judecată din 19 septembrie 2018, a amânat dezbaterile pentru 26 septembrie 2018 şi, ulterior, pentru 9 octombrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1,10,15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, care au următorul conţinut normativ: - Articolul unic pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (2)]: „(2) În baza mandatului reprezentativ, deputaţii şi senatorii acţionează în interesul poporului, putând astfel să intermedieze în orice mod, fără a pretinde sau primi bani sau alte foloase materiale, relaţia dintre cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale şi locale şi serviciile şi direcţiile din subordinea acestora, relaţia dintre aleşii locali şi autorităţile publice centrale, dar şi dintre potenţialii investitori şi autorităţile publice locale“. – Articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (4)]: "(3) Deputaţii şi senatorii se pot adresa, personal sau prin intermediul birourilor parlamentare, în scris, verbal ori prin mijloace de comunicare electronică, organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora, pentru a transmite sau a se informa asupra solicitărilor şi petiţiilor cetăţenilor din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora sau pentru a obţine informaţii cu caracter public necesare exercitării mandatului.(4) Organele administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să răspundă în termen de 30 de zile de la primirea solicitărilor deputaţilor şi senatorilor." 23. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv calitatea legii, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, art. 69 privind mandatul reprezentativ, art. 111 privind informarea Parlamentului, art. 120 alin. (1) privind principul autonomiei locale şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. De asemenea, în obiecţia de neconstituţionalitate formulată se fac referiri la art. 291 - Traficul de influenţă din Codul penal, precum şi la art. 8 - Codurile de conduită ale agenţilor publici şi art. 18 - Traficul de influenţă din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. (1) Parcursul legislativ al legii analizate 24. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 146 de deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 18 octombrie 2017. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi a fost depus la 13 iunie 2018. Propunerea legislativă a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere din 4 iulie 2018. 25. La data de 4 iulie 2018 legea a fost depusă la secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, trimisă la promulgare în data de 10 iulie 2018, iar la 26 iulie 2018 Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 26. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 27. De asemenea, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în data de 26 iulie 2018, în condiţiile în care legea a fost trimisă spre promulgare în data de 10 iulie 2018. Având în vedere că, în cauză, este aplicabil art. 77 alin. (1) din Constituţie, neexistând nicio obiecţie de neconstituţionalitate sau cerere de reexaminare formulată, Curtea constată că prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată în termen şi este admisibilă sub acest aspect. (3) Analiza criticilor de neconstituţionalitate 28. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate privind articolul unic pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (2)] din lege, Curtea reţine că problema de principiu dedusă judecăţii sale, şi anume relaţia dintre deputaţi şi senatori, pe de o parte, şi cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte, a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, a statuat că prevederile art. 142 din Regulamentul Senatului, potrivit cărora „Senatorul are dreptul de a cere în scris sau oral de la autorităţile judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau în interes judeţean, din circumscripţia electorală pe care o reprezintă, acte, dosare, precum şi alte informaţii utile pentru activitatea sa“, în măsura în care instituie o relaţie juridică directă între senator şi autorităţile publice ale administraţiei locale, ale administraţiei judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau în interes judeţean, sunt neconstituţionale, ţinând seama de prevederile art. 110 din Constituţie [devenit art. 111 după revizuirea şi republicarea Constituţiei], potrivit cărora informarea senatorilor se face de Cameră, de comisia parlamentară sau sub controlul acestora, aşa cum s-a prevăzut la art. 141 din regulament în ceea ce priveşte informarea de la organele centrale ale administraţiei publice, potrivit căruia „fiecare senator are dreptul de a cere, prin intermediul Guvernului, de la organele centrale ale administraţiei publice, printr-o petiţie adresată preşedintelui Senatului, orice acte sau dosare, precum şi alte informaţii utile pentru activitatea sa“. Curtea a mai reţinut că prevederea regulamentară deplasează calitatea de titular al dreptului de informare de la Camera şi comisiile parlamentare la senator, deşi constituie un aspect al controlului parlamentar care nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului. O asemenea soluţie este contrară autonomiei administrative şi pluralismului politic pe plan local, întrucât ar putea fi exercitată cu referire la aspectele confidenţiale privind procesul de elaborare a unei decizii, precum şi în dauna opţiunii politice pe plan local, dacă aceasta este diferită de aceea a partidului din care face parte senatorul. 29. Prin Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 11 aprilie 2006, Curtea a statuat că prevederile art. 35 alin. (1) lit. i) şi j) din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora printre drepturile politice ale deputaţilor şi senatorilor se regăsesc dreptul de a se informa, de a cere şi de a obţine date şi acte în acest scop de la Guvern şi de la celelalte autorităţi ale administraţiei publice şi dreptul de acces în instituţiile administraţiei publice în interesul exercitării mandatului, sunt neconstituţionale, întrucât completează în mod nepermis dispoziţiile art. 111 din Constituţie privind informarea Parlamentului. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora [... ]“. Precizarea în însuşi textul constituţional a modului de obţinere de către organele Parlamentului a actelor şi informaţiilor necesare de la Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice exclude posibilitatea reglementării pe calea altor acte normative a unor măsuri noi în sensul arătat. Altfel spus, întrucât Constituţia prevede expres şi limitativ că obţinerea de acte şi informaţii de la autorităţile menţionate se face de către Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora, legiuitorul nu este abilitat să reglementeze şi accesul direct al deputaţilor şi senatorilor la datele şi actele prevăzute în art. 35 alin. (1) lit. i) din legea analizată. Prevederea cuprinsă la lit. j) din acelaşi text de lege, care, sub titulatura de drept politic, stabileşte pentru parlamentari „dreptul de acces“ în instituţiile administraţiei publice, este, de asemenea, neconstituţională, depăşind cadrul prevederilor art. 111 din Constituţie privind raporturile dintre Parlament, Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice şi instituind o posibilă imixtiune a deputaţilor şi senatorilor în activitatea executivă, contrară principiului separaţiei puterilor, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie. Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că şi prevederile cuprinse în art. 35 alin. (2) - „Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice au obligaţia să asigure deputaţilor şi senatorilor condiţiile necesare exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) lit. i) şi j)“ - contravin art. 111 din Constituţie, fiind aşadar neconstituţionale. 30. Prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie stabilesc principiul potrivit căruia parlamentarii sunt în serviciul poporului. „Aceştia, beneficiind de legitimarea textului constituţional menţionat, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi nicidecum să le ignore. De asemenea, Curtea reţine că nicio autoritate sau instituţie publică nu poate limita sau nega acest principiu, senatorii şi deputaţii exercitându-şi mandatul în conformitate cu interesul superior al comunităţii şi cu respectarea competenţelor strict determinate prin Constituţie“ [în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 21 iulie 2017, paragraful 32]. 31. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea constată că legiuitorul nu are competenţa constituţională de a reglementa o relaţie directă de control între deputaţi şi senatori, pe de o parte, şi organele administraţiei publice centrale şi locale, pe de altă parte. Raporturile dintre Parlament, Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt stabilite în mod exclusiv prin prevederile art. 111 alin. (1) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora“. Astfel, textul constituţional prevede expres şi limitativ că relaţia dintre autorităţile menţionate se realizează prin intermediul preşedinţilor Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor parlamentare. Dispoziţiile art. 69 din Constituţie, care stabilesc că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul, constituie fundamentul juridic al mandatului reprezentativ. Acest text constituţional stă la baza interpretării raporturilor constituţionale dintre parlamentar, pe de o parte, şi alegătorii lui, partidele sau formaţiunile politice care au susţinut respectiva candidatură şi Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 216). 32. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că art. 69 din Constituţie valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Acest text constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul constituţional românesc, ce valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat este să nu îl realeagă (Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, sau Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010). 33. Prin urmare, nu se stabileşte nicio legătură juridică între deputat sau senator, pe de o parte, şi cetăţenii din circumscripţia electorală în care acesta a fost ales, pe de altă parte. Acesta nu poate avea, în baza mandatului reprezentativ, nicio contingenţă în legătură cu rezolvarea directă şi nemijlocită a problemelor individuale şi concrete ale cetăţenilor, într-un anumit caz dat. Astfel, mandatul reprezentativ nu conferă dreptul parlamentarului de a reprezenta persoane fizice sau juridice în faţa autorităţilor administraţiei publice. De asemenea, Curtea reţine că mandatul reprezentativ, fiind un concept specific dreptului public, nu are nicio legătură cu mandatul de drept privat, deputatul sau senatorul neputând invoca nicio putere de reprezentare a persoanei în sens civil. 34. Legiuitorul constituant a reglementat în schimb controlul parlamentar, în considerarea căruia Parlamentul, în exercitarea funcţiei sale de control, este îndreptăţit să utilizeze toate instrumentele juridice pe care Constituţia, legea şi propriile regulamente de organizare şi funcţionare i le pun la dispoziţie (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 64). Manifestarea suveranităţii cu care este învestit Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritate legiuitoare a ţării, însă, în virtutea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie - Parlamentul are şi alte funcţii, aflate, desigur, în strânsă şi directă legătură cu rolul său de unic legiuitor. În realizarea funcţiilor sale constituţionale, Legea fundamentală conferă mandatului parlamentar caracter reprezentativ (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 114). Funcţia de control a Parlamentului derivă în mod direct din calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, atribute conferite de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Parlamentarii, exercitându-şi mandatul în serviciul poporului, trebuie să dea dovadă de aplecare spre discutarea, dezbaterea şi rezolvarea problemelor comunităţii, şi nicidecum să le ignore (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 116). Instituţia controlului parlamentar nu trebuie izolată de principiul constituţional al colaborării loiale dintre instituţiile şi autorităţile statului şi de cel al loialităţii faţă de Constituţie (Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 9 august 2017, paragraful 35, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 101). 35. În considerarea celor de mai sus, Constituţia a înzestrat Camera Deputaţilor, Senatul şi comisiile parlamentare cu competenţa de a cere informaţii şi documente Guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice, la solicitarea membrilor Parlamentului. Este evident că şi aceste informaţii/documente trebuie să prezinte interes general. În cadrul acestei proceduri, rezolvarea situaţiilor particulare şi concrete nu îşi găseşte raţiunea; mai mult, informaţiile şi datele solicitate nu pot viza datele cu caracter personal, pentru că acestea ţin de viaţa privată a individului (a se vedea Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 30, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată în decizia antereferită, respectiv Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 43, sau Hotărârea din 17 iulie 2008, pronunţată în Cauza I. împotriva Finlandei, paragraful 35). 36. Totodată, potrivit art. 112 alin. (1) din Constituţie, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului“. Întrebarea, în sensul art. 112 din Constituţie, „constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată“ [art. 193 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor; a se vedea, în acelaşi sens, art. 169 alin. (2) din Regulamentul Senatului]. De asemenea se constată că, potrivit art. 194 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei are dreptul să nu admită întrebările care privesc probleme de interes personal sau particular; urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice; se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată sau privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (ad similis, a se vedea art. 170 din Regulamentul Senatului). 37. Curtea reţine că activitatea deputatului sau senatorului se exercită exclusiv în formele şi termenii prevăzuţi de Constituţie, astfel că funcţia de control a Parlamentului nu poate fi exercitată în mod individual de către aceştia, ci numai în cadrul instituţional prescris de Constituţie. Curtea nu contestă faptul că, prin intermediul birourilor parlamentare din teritoriu, deputaţii sau senatorii pot lua cunoştinţă direct de problemele comunităţii, însă documentarea/rezolvarea sistemică a acestora se realizează potrivit exigenţelor art. 61 alin. (1) sau, după caz, art. 111 şi 112 din Constituţie. 38. În aceste condiţii, Curtea reţine că deputaţii şi senatorii nu au dreptul să intermedieze/mijlocească nici relaţia dintre cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale şi locale şi serviciile şi direcţiile din subordinea acestora, în sens de control al activităţii acestora din urmă, şi nici relaţia dintre aleşii locali şi autorităţile publice centrale, dintre potenţialii investitori şi autorităţile publice locale, în sens de reprezentanţi ai aleşilor locali/investitorilor, întrucât aceste activităţi reprezintă, în realitate, fie o formă nepermisă de control parlamentar, fie o arogare de drepturi care denaturează mandatul parlamentar şi care se constituie într-un veritabil impediment în relaţia directă a aleşilor locali/ investitorilor cu administraţia centrală sau locală. În schimb, pot lua cunoştinţă de problemele comunităţii în formele prescrise de lege, însă relaţionarea în raport cu această sferă a puterii executive se realizează pe calea controlului parlamentar. De asemenea, deputatul sau senatorul are posibilitatea de a iniţia o propunere legislativă, dacă apreciază că aceasta este soluţia pentru rezolvarea problemei identificate. 39. Prin conferirea deputatului sau senatorului a unor atribuţiuni de intermediar între aleşi locali/investitori şi autorităţile administraţiei publice se depăşeşte rolul constituţional al acestuia, întrucât deputatul sau senatorul este pus în situaţia preluării unor competenţe/sarcini specifice administraţiei şi va deveni, în final, un negociator al diverselor interese economice. Or, deputatul sau senatorul, în cadrul activităţii sale specifice relaţiilor publice, poate numai îndruma investitorii la respectarea şi urmarea procedurilor şi căilor legale de a se adresa administraţiei pentru satisfacerea intereselor lor economice. Prin urmare, întrucât Parlamentul are atât o funcţie legislativă, cât şi una de control, rezultă că activitatea deputatului sau senatorului trebuie, la rândul său, să se subsumeze acestora, legea neputându-i conferi şi alte drepturi/obligaţii. 40. În consecinţă, Curtea constată că articolul unic pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (2)] din lege încalcă art. 69 şi art. 111 din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că soluţia legislativă aleasă nu pune în discuţie funcţia legislativă a Parlamentului, în schimb, depăşeşte cadrul şi limitele funcţiei de control a acestuia şi reprezintă o formă de imixtiune a puterii legiuitoare în activitatea celei executive, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie, care creează, în acelaşi timp, o presiune nejustificată asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, ceea ce este contrar art. 120 din Constituţie. 41. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că nu mai este utilă analiza criticilor de neconstituţionalitate raportate la art. 11 alin. (1) din Constituţie, cu referire la nerespectarea obligaţiilor internaţionale asumate de statul român în materia combaterii corupţiei, şi la art. 16 alin. (1) şi (2) cu privire la egalitatea în drepturi. 42. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (4)] din lege, Curtea constată că dreptul deputatului sau senatorului de a solicita informări organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora asupra solicitărilor şi petiţiilor cetăţenilor din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora, nu reprezintă o formă de control parlamentar asupra activităţii lor. Astfel cum s-a arătat, deputaţii sau senatorii pot formula întrebări sau interpelări, iar Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă, aceasta fiind unica formă de control parlamentar ce poate fi exercitată de deputaţi şi senatori. Informarea deputatului/senatorului cu privire la o cerere/petiţie transmisă de cetăţean autorităţilor publice se face numai în condiţiile în care cetăţenii au solicitat în prealabil sprijinul deputatului/senatorului în cadrul activităţilor specifice relaţiilor publice şi audienţelor acordate cetăţenilor de către deputat sau senator, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 96/2006. Solicitarea unor astfel de informări, precum cele reglementate prin articolul unic pct. 2 din lege, indică faptul că deputatul/senatorul poate urmări modul de rezolvare a cererii/petiţiei cetăţeanului, fără a avea semnificaţia unui control, ci a exercitării în bune condiţii a mandatului său. 43. Controlul parlamentar se realizează în cadrul raporturilor instituţionale între Guvern şi Parlament, iar formularea de întrebări în sensul art. 112 din Constituţie presupune în sine un proces de filtrare a acestora chiar de către titularul dreptului, pentru ca acestea să fie puse numai în situaţia în care piedicile întâmpinate sunt de o anumită intensitate, care să justifice o mai bună documentare a situaţiei. În schimb, simplele informări cu privire la stadiul de rezolvare sau dificultăţile întâmpinate în soluţionarea unor cereri/petiţii ale cetăţenilor pentru care a fost solicitat sprijinul deputatului/senatorului nu se pot constitui întro formă de control parlamentar, drept care nu intră sub incidenţa art. 112 din Constituţie. Mai mult, dacă s-ar accepta ideea că toate aceste informări solicitate reprezintă o formă de control parlamentar şi ar fi aduse în Parlament, sub formă de întrebări, cereri formulate de comisii, de Camera Deputaţilor sau de Senat, s-ar ajunge atât la o supradimensionare a activităţii Parlamentului cu o asemenea activitate, cât şi la o blocare a activităţii Guvernului. 44. Prin urmare, în concordanţă cu jurisprudenţa sa, Curtea reţine că dacă solicitarea de acte, dosare, date de către deputat/senator de la autorităţile administraţiei publice pune în discuţie o formă de control parlamentar asupra activităţii acestora, contrar Constituţiei, sprijinul acordat cetăţeanului, prin urmărirea modului de soluţionare a cererii/petiţiei acestuia, nu constituie o expresie a controlului parlamentar asupra activităţii administraţiei, ci cel mult o identificare a problemelor membrilor comunităţii. 45. Curtea mai reţine că, potrivit textului legal criticat, deputatul sau senatorul poate transmite solicitări şi petiţii ale cetăţenilor, respectiv poate solicita „informaţii cu caracter public necesare exercitării mandatului“, aspecte care nu vădesc un control parlamentar, întrucât, în primul caz, îşi asumă rolul de a duce la destinaţie corespondenţa cetăţeanului, iar, în cel de-al doilea caz, un drept specific rezultat din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001. 46. Având în vedere cele arătate anterior, obligaţia corespondentă a autorităţii administraţiei publice de a răspunde cererilor astfel formulate într-un termen defipt de lege nu se încadrează, la rândul său, în noţiunea de control parlamentar. În aceste condiţii, Curtea reţine că articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 111,art. 112 sau art. 120 din Constituţie. 47. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (2)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 39 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
