Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală în Dosarul nr. 2.259/117/2019 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 770D/2021. 2. La apelul nominal lipseşte partea, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, respectiv de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3) şi ale art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 4 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.259/117/2019, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu, cu ocazia soluţionării apelului formulat de către apelantul-inculpat şi de către parchet împotriva sentinţei penale prin care instanţa a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate, care impun aplicarea unor pedepse minime, cu executare în regim de detenţie, contravin art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pedeapsa fiind disproporţionată în raport cu faptele comise în mod concret. Astfel, susţine că, prin limitarea la 5 ani a pedepsei maxime prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care este incidentă renunţarea la aplicarea pedepsei, respectiv la 2 ani a pedepsei aplicate, inclusiv pentru concursul de infracţiuni, pentru amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care aplicarea sporului de pedeapsă pentru concursul de infracţiuni este obligatorie, legiuitorul se îndepărtează de considerentele din expunerea de motive care a însoţit proiectul noului Cod penal. Autoarea excepţiei observă că aceeaşi limitare, având drept criteriu cuantumul pedepsei prevăzute de lege, se constată şi cu privire la incidenţa renunţării la urmărirea penală şi a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu observaţia că în privinţa acestora limitele prevăzute de lege pentru actele încheiate de procuror sunt mult superioare celor pentru care judecătorul poate dispune măsuri similare. În concluzie, susţine că modul în care au fost reglementate aceste instituţii se îndepărtează de intenţia legiuitorului, declarată în expunerea de motive, şi, totodată, încalcă dreptul de apreciere al instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti sunt cele care au competenţa constituţională de a înfăptui justiţia. 6. Aşadar, motivele de neconstituţionalitate formulate privesc, în esenţă, faptul că soluţiile legislative criticate restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane. 7. Totodată, autoarea precizează că şi prevederile art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală au legătură cu soluţionarea cauzei, chiar dacă privesc instituţii ce vizează urmărirea penală, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti“, iar, pe de altă parte, dacă nu existau limitările menţionate anterior, era posibil ca în cauză să se fi dispus o altă soluţie în cursul urmăririi penale, diferită de trimiterea în judecată. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că este important de avut în vedere evoluţia legislativă a prevederilor criticate. Astfel, observă că Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a realizat o concordanţă între prevederile Codului penal şi cele ale Codului de procedură penală în sensul în care renunţarea la aplicarea pedepsei şi renunţarea la urmărirea penală puteau fi dispuse dacă (printre altele) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult 5 ani. Ulterior, a intervenit Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, prin care a fost declarat neconstituţional art. 318 din Codul de procedură penală, deoarece ordonanţa procurorului de renunţare la urmărirea penală nu era supusă controlului unui judecător, astfel încât acest lucru echivala cu exercitarea de către procuror a unor atribuţii aparţinând sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti. Reţine că această decizie a fost transpusă în legislaţia procesual penală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Prin aceasta, s-a instituit un mecanism de control al ordonanţelor procurorului de renunţare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară, care trebuie să confirme măsura dispusă de procuror. Totodată, prin această ordonanţă de urgenţă a fost modificată şi condiţia referitoare la pedeapsa prevăzută de lege pentru care putea fi dispusă această măsură de la cel mult 5 ani la cel mult 7 ani. În expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă mai sus menţionate se justifică existenţa acestei instituţii prin utilitatea dovedită în practică, contribuind la degrevarea instanţelor de judecată de un număr însemnat de dosare în care procurorii au apreciat că nu există interes public în urmărirea respectivelor fapte. Se poate ajunge la concluzia că modificările operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 au generat apariţia necorelării legislative şi competenţele aparent sporite oferite procurorului în detrimentul instanţelor de judecată. 10. Apreciază că susţinerea referitoare la încălcarea art. 124 alin. (2) din Constituţie nu poate fi reţinută, deoarece modificarea condiţiilor de aplicabilitate a instituţiilor în cauză ţine de modificarea legii, care reprezintă expresia politicii legislative existente la acel moment, ceea ce a permis Guvernului să intervină în baza art. 115 alin. (4) din Constituţie. În plus, menţionează că actualul Cod penal a regândit în mod fundamental cadrul legal al individualizării pedepsei prin reglementarea a două instituţii noi (renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei), dar şi prin redimensionarea instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a liberării condiţionate. În ceea ce priveşte aceste modalităţi de individualizare judiciară a pedepsei, precizează că ele sunt concepute şi prezentate de Codul penal într-o succesiune progresivă determinată de gravitatea infracţiunii comise, periculozitatea infractorului, gradul de intervenţie pentru îndreptarea condamnatului şi consecinţele asupra acestuia, aşa încât a fost necesară instituirea unor condiţii de aplicabilitate diferite, care să permită această progresivitate a sistemului sancţiunilor neprivative de libertate. Apreciază că instituirea unor condiţii identice pentru toate aceste modalităţi ar lipsi de conţinut şi de individualitate existenţa mai multor mijloace de individualizare. Astfel, reţine că, spre deosebire de renunţarea la aplicarea unei pedepse, în cazul amânării aplicării pedepsei se ridică cu un nivel agravarea răspunderii penale; în sarcina persoanei este dispusă fie pedeapsa amenzii, fie pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, iar pedeapsa astfel stabilită prin hotărârea definitivă nu se aplică, într-o primă fază în mod provizoriu şi, subsecvent, dacă persoana respectă măsurile de supraveghere şi execută obligaţiile stabilite în sarcina sa, în mod definitiv. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 76 alin. (1) şi (3) din Codul penal: „(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime. (...) (3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.“; – Art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal: „(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: (...) d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.“; – Art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;“; – Art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.“; – Art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.“ 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) - (5) care consacră valorile supreme în statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei şi ale art. 148 alin. (2) - (4) privind integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederile art. 3 privind interzicerea torturii, ale art. 6 paragraful 2 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sunt invocate şi dispoziţiile art. 49, referitoare la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la cadrul procesual în care a fost invocată (apel), Curtea constată că, în speţă, este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată. 16. Astfel, interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014). 17. Faţă de aceste considerente, Curtea reţine că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt incidente, fiind necesar ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie. Or, câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost ridicată în soluţionarea apelului formulat de către apelantul-inculpat şi de către parchet împotriva sentinţei penale prin care instanţa a dispus condamnarea inculpatului, normele procesual penale criticate fiind incidente doar în faza de urmărire penală a procesului, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată şi motivată, nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. 18. În aceste condiţii, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. 19. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, Curtea constată că o critică similară, formulată cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, a fost examinată de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, fiind respinsă ca neîntemeiată. 20. Astfel, în decizia precitată, anterior motivării soluţiei sale, Curtea a observat că susţinerile autorului excepţiei privesc, în esenţă, faptul că soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal restrânge dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis. 21. Pe fond, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. De asemenea, Curtea a subliniat că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. 22. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni - real şi formal -, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 23. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege; potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“ şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“ fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“, iar, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică în speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii. 24. Considerentele anterior citate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, raportat la criticile formulate de autoare în prezenta cauză. 25. Distinct de considerentele anterior menţionate, Curtea observă că, în ceea ce priveşte instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, a statuat, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 5 mai 2022, şi Decizia nr. 233 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 august 2023), că este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Raţiunea renunţării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare. Curtea a observat, totodată, că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, ce aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea a observat însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. Aşadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată, care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal. 26. Curtea a reţinut, de asemenea, că, pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată, care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea a reţinut, totodată, că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care sa săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă. 27. Aşadar, Curtea a reţinut că art. 80 alin. (2) lit. a) - d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală - şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. În raport cu cele reţinute în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, Curtea a constatat, în esenţă, că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării. 28. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziilor menţionate, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 29. Totodată, considerentele anterior citate sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei, de asemenea instituţie juridică nou-introdusă în legislaţia penală, constând în prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Ca şi la renunţare, pentru a putea fi amânată aplicarea pedepsei, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii referitoare la pedeapsa stabilită de instanţă şi persoana infractorului. În ceea ce priveşte pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, aceasta trebuie să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. Curtea reţine însă, în acord cu jurisprudenţa precitată, că stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune amânarea aplicării pedepsei intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării. 30. În raport cu cele reţinute anterior, în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei şi cerinţa înscrisă în dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2) - „justiţia este egală pentru toţi“ -, Curtea constată că aceasta reflectă dispoziţia constituţională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“. Curtea reţine că principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală să fie judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, fie că sunt de fond sau de procedură. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe privilegii de jurisdicţie, iar egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice priveşte deopotrivă caracterul unitar al practicii judiciare în aceeaşi materie, egalitatea armelor (unul dintre elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar, având semnificaţia unui tratament egal al părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces) ori realizarea în fapt a egalităţii în faţa justiţiei prin asigurarea unui ajutor public judiciar de natură să garanteze accesul egal la actul de justiţie. Din această perspectivă, Curtea reţine că, reglementând condiţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege/stabilită pentru infracţiunea săvârşită (cu referire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se pot aplica cele două instituţii juridice), dispoziţiile criticate nu sunt de natură să înfrângă principiul egalităţii în faţa justiţiei, ci constituie expresia politicii penale a statului. 31. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de către autoarea excepţiei cu referire la normele de drept substanţial criticate, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial. Astfel, nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. 32. De asemenea, în raport cu motivele formulate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că celelalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la valorile supreme în statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale privind drepturile omului, prezumţia de nevinovăţie, precum şi prevederile convenţionale privind interzicerea torturii şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie nu sunt relevante, nu au vreo concludenţă pentru soluţionarea excepţiei. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală în Dosarul nr. 2.259/117/2019. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
