Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (2) teza a doua din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Ilie Soare în Dosarul nr. 14.426/236/2018/a1 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.709D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită judecarea în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 24, şi Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, paragrafele 27-29. Arată că prin aceste decizii Curtea a constatat că nu sunt afectate drepturile procesuale ale procurorului, părţilor sau subiecţilor procesuali principali. Inculpatul nu ia cunoştinţă despre dosar în faza camerei preliminare, ci el participă efectiv la procesul penal încă din faza de urmărire penală, etapă în care beneficiază de o serie de drepturi fundamentale garantate prin Constituţie şi prin Codul de procedură penală. Apreciază că nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa anterior menţionată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate păstrându-şi valabilitatea şi în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 1 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 14.426/236/2018/a1, Tribunalul Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (2) teza a doua din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Ilie Soare cu ocazia soluţionării unei contestaţii formulate împotriva încheierii de cameră preliminară prin care au fost analizate competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că dispoziţiile criticate sunt caracterizate de neclaritate, imprecizie, incoerenţă şi paralelism legislativ. Susţine că, deşi soluţionarea căii de atac a apelului intră în competenţa curţii de apel, soluţionarea contestaţiilor împotriva încheierilor pronunţate în procedura camerei preliminare este de competenţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Astfel, în cazul în care se judecă o contestaţie împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară de la o judecătorie, soluţionarea respectivei contestaţii revine judecătorului de cameră preliminară de la tribunal, iar soluţia astfel pronunţată de către tribunal va fi opozabilă curţii de apel, în situaţia declarării apelului împotriva sentinţei judecătoriei. Aşa fiind, se ajunge la situaţia în care fondul cauzei se soluţionează de judecătorie, iar apelul de curtea de apel, dar toate celelalte măsuri corelative (cum ar fi măsurile preventive sau încheierile din faza camerei preliminare) rămân definitive ca urmare a soluţionării căii de atac a contestaţiei de către tribunal, iar nu de către curtea de apel. 6. Arată că, din coroborarea dispoziţiilor art. 417 şi 421 din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa de apel nu poate decât să ia act de modul în care tribunalul a soluţionat contestaţiile la hotărârile judecătoriei privitoare la măsurile preventive sau la soluţiile date în procedura camerei preliminare. Aşa fiind, rezultă că în faza apelului curtea de apel nu mai poate interveni decât în măsura în care se identifică o cauză de nulitate absolută. Curtea de apel, deşi are competenţa de a judeca fondul cauzei, este privată de competenţa de a verifica legalitatea actului de sesizare şi de a cenzura orice nereguli (nelegalităţi sau neloialităţi) referitoare la administrarea probelor în faza de urmărire penală, competenţa aceasta fiind stabilită în favoarea tribunalului (prin judecătorul de cameră preliminară), instanţă care, pe fond, nu se va pronunţa niciodată în respectiva cauză. 7. Tribunalul Giurgiu - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, dând eficienţă prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, precum şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice. Astfel, procedura soluţionării contestaţiei împotriva încheierilor de cameră preliminară prevăzute de art. 346 din Codul de procedură penală este reglementată în mod expres de dispoziţiile art. 347 din acelaşi act normativ, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. Procedura contestaţiei împotriva încheierii de cameră preliminară şi calea de atac a apelului reprezintă două proceduri distincte, reglementate în mod diferit de legea procesual penală, iar obiectul controlului instanţei superioare în aceste proceduri vizează aspecte distincte ale cauzei, în faze procesuale diferite. 8. Astfel, în procedura contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate exercită un control de legalitate asupra aspectelor ce ţin de faza procesuală a camerei preliminare potrivit art. 342 din acelaşi act normativ, respectiv asupra competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În calea de atac a apelului, care reprezintă o cale ordinară de atac, instanţa de control judiciar verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate pe fondul cauzei. Împrejurarea că în anumite situaţii competenţa de soluţionare a contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală revine tribunalului ca instanţă ierarhic superioară celei sesizate, iar competenţa de soluţionare a apelului revine curţii de apel nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate în opinia tribunalului, având în vedere că este vorba de două faze procesuale distincte ale procesului penal, reglementate în mod expres de Codul de procedură penală. 9. Apreciază că, deşi poate exista o anumită legătură între cele două proceduri, soluţionarea contestaţiei în condiţiile art. 347 din Codul de procedură penală de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate, care poate fi în anumite situaţii inferioară instanţei competente să soluţioneze apelul, nu reprezintă un motiv de neconstituţionalitate, ci reprezintă opţiunea legiuitorului în exercitarea prerogativei sale de legiferare. Dispoziţiile legale criticate asigură părţii dreptul la un proces echitabil, precum şi garanţiile ce decurg din acesta. Astfel, dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală garantează dreptul la apărare al părţii, dreptul de a exercita o cale de atac, asigurându-se dublul grad de jurisdicţie, prin soluţionarea căii de atac a contestaţiei de către instanţa ierarhic superioară. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (2) teza a doua din acelaşi act normativ, cu următorul conţinut: - art. 347 alin. (2): „Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.“; – art. 36 alin. (2) teza a doua: „Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege.“ 14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 48 alin. (2) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul excepţiei este nemulţumit de modalitatea de reglementare a competenţei funcţionale în cazul căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în etapa camerei preliminare, pe de o parte, şi în etapa soluţionării cauzei pe fond, pe de altă parte. Pentru început, Curtea reţine că Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să instituie căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Curtea a reţinut că stabilirea unor reguli speciale de procedură în anumite cazuri este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“ (a se vedea Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016; Decizia nr. 511 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 6 noiembrie 2018). 16. Instanţa de contencios constituţional a statuat că instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014). 17. Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. De asemenea, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea. 18. În ceea ce priveşte judecarea cauzelor în primă instanţă, Curtea observă că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Astfel, potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând (1) condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, în cazul în care constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, (2) achitarea, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, (3) încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. 19. Aşa fiind, pe de o parte, obiectivul procedurii de cameră preliminară este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată, iar, pe de altă parte, obiectivul cercetării judecătoreşti realizate de către instanţa de prim grad este acela de a stabili dacă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat şi dacă este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Corelativ, soluţionarea căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate în cele două proceduri (procedura camerei preliminare/judecarea cauzei în fond) va fi supusă aceloraşi limitări ce decurg, implicit, din separarea funcţiilor judiciare. 20. Curtea, prin Decizia nr. 376 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 7 octombrie 2020, paragrafele 27 şi 28, a reţinut că dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală). Curtea a reţinut că pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. În soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, analizând legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse în fondul camerei preliminare şi - în măsura în care se contestă - modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor invocate de părţi şi persoana vătămată, este evident că judecătorul de la instanţa ierarhic superioară va avea în vedere toate criticile invocate de contestatori cu privire la desfăşurarea concretă a procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, inclusiv aspectele referitoare la măsurile administrative luate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, modul în care judecătorul de cameră preliminară a rezolvat orice chestiune de ordin procedural, altele decât cele invocate pe calea cererilor sau excepţiilor formulate de părţi şi persoana vătămată, de vreme ce aceste aspecte stau la baza legalităţii soluţiilor dispuse prin încheierile prevăzute de art. 345 şi 346 din Codul de procedură penală. 21. În ceea ce priveşte calea de atac a apelului, Curtea, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, paragrafele 17 şi 18, a reţinut că aceasta este singura cale de atac ordinară de reformare în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. 22. Aşa fiind, Curtea observă că procedura camerei preliminare şi judecarea cauzei în fond sunt proceduri distincte ce au obiecte şi finalităţi diferite, caracteristici ce se răsfrâng şi asupra căilor de atac ce se pot formula împotriva hotărârilor pronunţate ca urmare a parcurgerii acestor două etape procesuale. Împrejurarea că, în anumite cazuri, soluţionarea contestaţiei împotriva hotărârii pronunţate în cadrul procedurii de cameră preliminară nu intră în competenţa funcţională a instanţei ce judecă apelul împotriva hotărârii pronunţate în fond, în aceeaşi cauză, nu se constituie într-un motiv de neconstituţionalitate. Această diferenţă justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit al căilor de atac ce pot fi promovate împotriva hotărârilor pronunţate în procedura camerei preliminare, pe de o parte, şi în etapa judecării cauzei în fond, pe de altă parte. 23. Or, cu privire la principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 16 martie 1994). 24. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, modalitatea concretă de realizare a justiţiei este circumscrisă legii care stabileşte atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată. Aşa fiind, plenitudinea de jurisdicţie a autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia este structurată, şi nu limitată în funcţie de anumite proceduri, termene şi condiţii a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiţie. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanţelor judecătoreşti, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecăţii să fie dezlegate de o instanţă judecătorească. Curtea a reţinut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând, deci, exigenţa mai sus enunţată, împrejurarea că, în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 şi 419 din Codul de procedură penală şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale. Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 25. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reprezintă opţiunea legiuitorului în acord cu politica penală a acestuia, exprimată în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale reglementate la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere a acestuia, precum şi o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 129 care fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ilie Soare în Dosarul nr. 14.426/236/2018/a1 al Tribunalului Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (2) teza a doua din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
