Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 374 alin. (4) din acelaşi act normativ, în măsura în care se interpretează că se pot aplica infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 2.162/93/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.543D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă Decizia nr. 759 din 28 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 816 din 7 decembrie 2017. Apreciază că dispoziţiile criticate nu pot fi analizate prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), având în vedere conţinutul textelor de lege criticate. Curtea Constituţională nu se poate substitui legiuitorului, iar o interpretare a textului de lege criticat se poate realiza doar în măsura în care se aduce atingere unei prevederi constituţionale. Procedura simplificată, prevăzută de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţa judecătorească în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, iar nu şi forma de vinovăţie. Efectele acestei proceduri trebuie reţinute mai ales în situaţia în care sunt analizate toate probele, iar acestea sunt recunoscute efectiv. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 872/A din 21 iunie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 9 iulie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.162/93/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 374 alin. (4) din acelaşi act normativ, în măsura în care se interpretează că se pot aplica infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia soluţionării apelului declarat într-o cauză penală în care a fost admisă cererea formulată de inculpat ca judecata să aibă loc în procedura simplificată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care acestea se interpretează că se aplică infracţiunilor intenţionate având ca urmare moartea victimei. Această interpretare încalcă prevederile art. 1, 3, 5 şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că, anterior, potrivit dispoziţiilor procesual penale, nu puteau beneficia de procedura simplificată persoanele care comiteau infracţiuni ce aveau ca urmare moartea victimei. Totodată, apreciază că statul are obligaţia de a lua măsuri efective de protecţie a vieţii, iar pedeapsa în cazul săvârşirii acestor infracţiuni trebuie să fie disuasivă şi efectivă, precum şi proporţională cu valoarea socială esenţială a vieţii. Numai în acest mod se poate asigura o protecţie efectivă a dreptului la viaţă. Or, prin reglementarea criticată, statul îşi încalcă obligaţia constituţională de a proteja adecvat valoarea socială a vieţii. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că „în măsura în care Curtea Constituţională poate da o interpretare dispoziţiilor art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în sensul că acestea nu se pot aplica infracţiunilor intenţionate care au ca urmare moartea victimei, fără a se erija în legislator pozitiv şi fără a înfrânge voinţa legislatorului care nu a înţeles să excludă aplicarea procedurii de judecată simplificată şi reducerea pedepsei pentru persoanele condamnate pentru comiterea infracţiunilor intenţionate care au ca urmare moartea victimei, sar impune, în virtutea obligaţiei statului de a proteja viaţa persoanelor conform art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o legislaţie penală de o suficientă severitate care să asigure această protecţie efectivă“. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 374 alin. (4) din acelaşi act normativ, cu următorul conţinut: - Art. 396 alin. (10): „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.“; – Art. 374 alin. (4): „În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 referitor la statul român, art. 3 referitor la teritoriu, art. 5 referitor la cetăţenie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 2 referitor la dreptul la viaţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia apreciază că aplicarea procedurii recunoaşterii învinuirii şi în ceea ce priveşte infracţiunile intenţionate având ca urmare moartea victimei nu asigură o protecţie efectivă a dreptului la viaţă, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 22 alin. (1), precum şi prevederile art. 2 privind dreptul la viaţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Plecând de la aceste susţineri, Curtea Constituţională reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 2 din Convenţie referitor la dreptul la viaţă conţine două obligaţii materiale: obligaţia generală de a proteja prin lege dreptul la viaţă şi interzicerea omorului cu intenţie, delimitată de o listă de excepţii (Decizia din 5 septembrie 2002, pronunţată în Cauza Boso împotriva Italiei). Având în vedere caracterul său fundamental, art. 2 din Convenţie conţine, de asemenea, o obligaţie procedurală de a efectua o anchetă efectivă privind pretinsele sale încălcări sub aspect material (Hotărârea din 30 martie 2016, pronunţată în Cauza Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, paragraful 229). 14. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 2 din Convenţie impune statului datoria de a asigura dreptul la viaţă prin punerea în aplicare a unor norme de incriminare eficiente pentru a descuraja săvârşirea de infracţiuni împotriva persoanei, susţinută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, reprimarea şi sancţionarea încălcărilor unor astfel de norme. Această obligaţie impune în mod implicit existenţa unei anumite forme de anchetă oficială efectivă atunci când există motive să se creadă că o persoană a suferit vătămări care i-au pus viaţa în pericol în circumstanţe suspecte, chiar şi atunci când presupusul făptuitor al atacului fatal nu este agent al statului (Hotărârea din 14 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Mustafa Tunç şi Fecire Tunç împotriva Turciei, paragraful 171). Totodată, instanţa de la Strasbourg a reţinut că art. 2 din Convenţie trebuie considerat, de asemenea, ca impunând statului să instituie un sistem judiciar independent eficient pentru a asigura mijloace legale care să permită stabilirea faptelor, tragerea la răspundere a celor răspunzători şi furnizarea unei reparaţii adecvate victimei. Un astfel de sistem poate, şi în anumite circumstanţe trebuie, să includă recurgerea la legea penală. În contextul particular al pierderii de vieţi omeneşti sau al rănilor grave suferite în legătură cu activităţi periculoase, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o anchetă penală oficială este indispensabilă, având în vedere că autorităţile publice sunt adesea singurele entităţi care au suficiente cunoştinţe relevante pentru a identifica şi stabili elementele complexe care ar fi putut provoca un astfel de incident (Hotărârea din 1 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Mikhno împotriva Ucrainei, paragraful 131). 15. Referitor la dreptul la viaţă, Curtea Constituţională observă că acesta constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei (Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014). 16. Curtea Constituţională a constatat că, în exercitarea competenţei sale constituţionale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar şi obligaţia de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituţie (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - art. 22, dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34, dreptul de vot - art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 67, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007). 17. Astfel, Curtea observă că legiuitorul a reglementat în capitolul I al titlului I al Părţii speciale din Codul penal (art. 188-192) infracţiunile contra vieţii, principala trăsătură comună a acestora fiind obiectul protecţiei penale (obiectul juridic), şi anume dreptul la viaţă. Protejarea dreptului la viaţă prin capitolul anterior menţionat este realizată de către legiuitor prin incriminarea atât a faptelor săvârşite cu intenţie (de exemplu, omorul - art. 188, omorul calificat - art. 189), cât şi a celor săvârşite cu alte forme de vinovăţie (de exemplu, uciderea din culpă - art. 192). Totodată, protejarea dreptului la viaţă se realizează de către legiuitor şi prin reglementarea altor infracţiuni, care, deşi nu se regăsesc în capitolul anterior menţionat, au ca scop ocrotirea directă a acestui drept fundamental, fie printr-o reglementare distinctă (de exemplu, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă - art. 200), fie prin trimitere la infracţiunile contra vieţii (de exemplu, violenţa în familie - art. 199, ultrajul judiciar - art. 279). De asemenea, legiuitorul asigură ocrotirea dreptului la viaţă şi prin incriminarea acelor fapte, care, deşi nu au ca obiect juridic principal viaţa persoanei, au ca urmare moartea victimei [de exemplu, violul care a avut ca urmare moartea victimei - art. 218 alin. (4), lipsirea de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea victimei - art. 205 alin. (4)]. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul a prevăzut pentru unele dintre aceste infracţiuni pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie ca pedeapsă unică [de exemplu, genocidul săvârşit în timp de război - art. 438 alin. (1) şi (2)], fie alternativ cu pedeapsa închisorii (de exemplu, omorul calificat - art. 189). 18. Din perspectiva protejării dreptului fundamental la viaţă în contextul procedurii recunoaşterii învinuirii, Curtea observă că una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea parcurge această procedură este cea potrivit căreia acţiunea penală nu trebuie să vizeze o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Referitor la acest aspect, instanţa de contencios constituţional a apreciat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, această instituţie reprezentând un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care şi aceea ca acţiunea penală să nu vizeze o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Cu alte cuvinte, legiuitorul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în reglementarea acestei instituţii, atunci când a stabilit că admisibilitatea judecăţii potrivit procedurii abreviate este determinată de gradul abstract de pericol social al faptei, iar nu de periculozitatea concretă a făptuitorului, având în vedere şi faptul că valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracţiunilor pentru care legiuitorul a prevăzut pedeapsa detenţiunii pe viaţă este, în principal, viaţa, valoare fundamentală a statelor democratice (Decizia nr. 255 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 14 iulie 2017, paragraful 21). În concluzie, Curtea a apreciat că preeminenţa dreptului la viaţă este cea care justifică opţiunea legiuitorului de a acorda beneficiul procedurii simplificate de judecată şi al efectelor juridice ale aplicării acesteia numai în cauzele care au ca obiect infracţiuni cu privire la care legea prevede pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii sau numai pedeapsa închisorii (Decizia nr. 267 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 23 august 2022, paragraful 23; Decizia nr. 335 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 17 august 2016, paragraful 20). 19. În ceea ce priveşte infracţiunile al căror obiect juridic este dreptul la viaţă, precum şi cele care, deşi nu au ca obiect juridic principal viaţa persoanei, au ca urmare moartea victimei, dar pentru care legiuitorul nu a prevăzut pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile procesual penale nu exclud beneficiul aplicării procedurii simplificate. În acest context, faţă de care sunt formulate şi criticile de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională observă că, în jurisprudenţa sa referitoare la dreptul la viaţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există un drept de a obţine o inculpare sau o condamnare ori o anumită sentinţă, iar faptul că o anchetă se finalizează fără rezultate concrete sau doar cu rezultate limitate nu indică existenţa unor deficienţe ca atare (Hotărârea din 24 martie 2011, pronunţată în Cauza Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei, paragraful 306). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut însă că o pedeapsă vădit inadecvată pentru luarea vieţii ar putea duce la constatarea că un stat nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă în temeiul art. 2 din Convenţie (Decizia din 3 septembrie 2013, pronunţată în Cauza Algirdas Vosylius şi Laimute Vosyliene împotriva Regatului Unit, paragraful 29). Dacă ancheta a condus la iniţierea unei proceduri în faţa instanţelor naţionale, atunci procedura în ansamblu, inclusiv etapa de judecată, trebuie să îndeplinească cerinţele obligaţiei pozitive de a proteja viaţa prin lege (Hotărârea din 30 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Öneryıldız împotriva Turciei, paragraful 95). O procedură contradictorie în faţa unui judecător independent şi imparţial trebuie considerată ca oferind cele mai ferme garanţii ale unei proceduri eficiente de constatare a faptelor şi de atribuire a răspunderii penale (Decizia din 4 aprilie 2000, pronunţată în Cauza McKerr împotriva Regatului Unit). Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că instanţele naţionale sunt cele în măsură să dispună pedepsele adecvate pentru infracţiunile de rele tratamente şi omor (în general, cele săvârşite de către agenţii statului). Cu toate acestea, trebuie să exercite o anumită competenţă de control şi să intervină în cazul unei disproporţii vădite între infracţiunea săvârşită şi pedeapsa impusă. Cazurile în care Curtea a constatat o astfel de „disproporţie vădită“ sunt cazuri în care indivizii au fost găsiţi vinovaţi de infracţiuni grave, dar au primit pedepse excesiv de uşoare (Hotărârea din 30 martie 2016, pronunţată în Cauza Armani Da Silva împotriva Regatului Unit, paragraful 285). 20. Din cele anterior expuse, Curtea Constituţională reţine că protejarea dreptului la viaţă nu reclamă o legislaţie care să impună un anumit rezultat al unui proces penal, în sensul aplicării unei anumite pedepse în toate cazurile care privesc săvârşirea de infracţiuni care au dus la pierderea vieţii unor persoane. Esenţial în salvgardarea dreptului fundamental la viaţă este respectarea, pe de o parte, a obligaţiilor materiale, iar, pe de altă parte, a obligaţiei procedurale de a efectua o anchetă efectivă privind pretinsele încălcări sub aspect material, aceasta din urmă neavând în vedere existenţa unui drept de a obţine o inculpare sau o condamnare ori o anumită sentinţă. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că este important, în îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului, ca pedeapsa dispusă în cauză să nu fie „vădit inadecvată pentru luarea vieţii“, în sensul existenţei unei disproporţii vădite între infracţiunea săvârşită şi pedeapsa impusă. 21. Aşa fiind, plecând de la aceste premise, Curtea Constituţională reţine că ansamblul dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea învinuirii [art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală] reprezintă norme de procedură derogatorii de la dreptul comun, ce presupun soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului (în acelaşi sens este Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 21 martie 2022, paragraful 14). Pe de altă parte, dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală reprezintă şi norme referitoare la individualizarea legală a pedepsei, care vor fi aplicate de către instanţa judecătorească în cadrul individualizării judiciare a pedepsei, în cazul admiterii cererii de parcurgere a procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii. 22. Din perspectiva naturii de procedură derogatorie de la dreptul comun, Curtea observă că simpla opţiune a inculpatului nu este suficientă pentru a parcurge procedura abreviată. Astfel, Curtea a statuat că, având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa (Decizia nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018, paragraful 23). Instanţa de contencios constituţional a statuat că soluţionarea cauzelor penale, chiar şi prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, au la bază principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale (Decizia nr. 300 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 13 iulie 2017, paragraful 17). 23. De asemenea, Curtea a reţinut că judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun (Decizia nr. 622 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 5 ianuarie 2021, paragraful 15). 24. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, dacă după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată instanţa constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată acelaşi lucru, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune (Decizia nr. 107 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 27 aprilie 2016, paragraful 18). 25. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, deşi poate fi aplicată şi în cauzele referitoare la săvârşirea de infracţiuni intenţionate având ca urmare moartea victimei, procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii nu se aplică automat, prin simpla manifestare de voinţă a inculpatului. Dispoziţiile procesual penale ce reglementează procedura recunoaşterii învinuirii asigură exercitarea de către instanţa de judecată implicată în soluţionarea cauzei a rolului său constituţional, prevăzut la art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală. 26. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca fiind o trăsătură comună a sistemelor europene de justiţie penală ca un acuzat să obţină atenuarea acuzaţiilor sau reducerea pedepsei sale în schimbul recunoaşterii vinovăţiei sau al pledării poziţiei de nolo contendere înaintea procesului ori pentru cooperare substanţială cu organul de urmărire penală. Nu poate fi nimic nepotrivit în procedeul de negociere a acuzaţiilor sau a pedepsei, ca atare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subscris la ideea că acordul negociat, în afară de oferirea de importante beneficii, cum ar fi soluţionarea rapidă a cauzelor penale şi reducerea volumului de muncă al instanţelor, al procurorilor şi al avocaţilor, poate fi, de asemenea, dacă este corect aplicat, un instrument de succes în combaterea corupţiei şi a crimei organizate şi poate contribui la reducerea numărului de pedepse impuse şi, ca urmare, a numărului de deţinuţi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că, încă din 1987, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a solicitat statelor membre să ia măsuri care vizează simplificarea procedurilor judiciare ordinare prin recurgerea, de exemplu, la procese sumare sau accelerate. Cu toate acestea, un principiu fundamental implică faptul că renunţarea la anumite drepturi procedurale trebuie întotdeauna, pentru a fi considerată eficientă în sensul Convenţiei, stabilită în mod neechivoc şi însoţită de garanţii minime, proporţionale cu importanţa acesteia. În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes public important. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o decizie de acceptare a negocierii pedepsei ar fi trebuit să fie însoţită de următoarele condiţii: (a) negocierea trebuia să fie acceptată de reclamant în deplină cunoştinţă de cauză şi de consecinţele juridice şi într-un mod cu adevărat voluntar; şi (b) conţinutul negocierii şi corectitudinea modului în care aceasta s-a făcut între părţi trebuiau să facă obiectul unui control jurisdicţional suficient (Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Natsvlishvili şi Togonidze împotriva Georgiei, paragrafele 91 şi 92). 27. În continuare, Curtea Constituţională reţine, astfel cum anterior s-a precizat, că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală reprezintă inclusiv norme referitoare la individualizarea legală a pedepsei aplicate. În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor de drept penal, Curtea a constatat că aceasta este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (Decizia nr. 307 din 19 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1018 din 19 octombrie 2022, paragraful 18). 28. Astfel, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul aplicării procedurii abreviate, instanţa judecătorească va stabili, în funcţie de infracţiunea săvârşită, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de lege prin reducerea acestora cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. De asemenea, pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime. În acest sens, Curtea a reţinut că, dacă legea procesual penală - în cazul de faţă art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală - condiţionează anumite efecte de „pedeapsa prevăzută de lege“, referirea se face la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată (în varianta tip sau calificată), fără a se lua în considerare eventualele cauze generale de agravare (stări de agravare - concursul de infracţiuni, recidiva, circumstanţele agravante) sau de atenuare (stări de atenuare - tentativa, circumstanţele atenuante) (Decizia nr. 255 din 25 aprilie 2017, precitată, paragraful 20). 29. În cea de-a doua etapă, instanţa judecătorească stabileşte, având în vedere limitele de pedeapsă/amendă/ măsuri educative reduse potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru infracţiunea săvârşită folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. Astfel, deşi instanţa judecătorească va aplica prevederile anterior menţionate, reglementarea de către legiuitor a procedurii simplificate şi posibilitatea aplicării acesteia şi în cazul săvârşirii de infracţiuni intenţionate având ca urmare moartea victimei nu ştirbesc independenţa judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunii pentru infracţiunea săvârşită. 30. În egală măsură, Curtea observă că, prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 iulie 2019, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a stabilit că, în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua şi lit. c) din Codul de procedură penală. 31. Aşa fiind, Curtea Constituţională apreciază că, în cazul aplicării procedurii simplificate în ceea ce priveşte infracţiunile intenţionate având ca urmare moartea victimei, legiuitorul şi-a respectat obligaţia pozitivă de protejare a dreptului la viaţă prin crearea unui sistem apt a stabili cauza morţii şi pedepsirea celor vinovaţi. Astfel, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, iar limitele de pedeapsă rezultate ca urmare a aplicării prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu pot fi considerate, in abstracto, ca vădit disproporţionate în raport cu infracţiunile intenţionate care au dus la moartea victimei. Instanţa judecătorească, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei, se va putea orienta, în funcţie de elementele specifice fiecărei speţe, spre maximul pedepsei rezultate ca urmare a reducerii limitelor de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. 32. De asemenea, Curtea observă că, spre exemplu, instanţa de contencios constituţional a constatat că nu sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 22, care impun garantarea dreptului la viaţă, prin reglementarea de către legiuitor a unor stări, situaţii, împrejurări care constituie circumstanţe atenuante (Decizia nr. 220 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 3 octombrie 2002) sau prin stabilirea condiţiilor în care o persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate poate fi liberată condiţionat (Decizia nr. 386 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 29 iulie 2005). 33. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 3 şi 5 din Constituţie, Curtea observă că, pe de o parte, acestea se referă la teritoriul României, respectiv la cetăţenia română, iar, pe de altă parte, textele de lege criticate se referă la procedura recunoaşterii învinuirii în procesul penal. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu se poate stabili o legătură între dispoziţiile criticate şi prevederile constituţionale anterior menţionate, acestea din urmă neavând aplicabilitate în speţa dedusă controlului de constituţionalitate. 34. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 1, Curtea observă că autorul excepţiei nu prezintă elementele care să susţină eventuala neconstituţionalitate invocată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate, Curtea neputându-se substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Curtea a reţinut că acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că „sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi“ (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011). 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 2.162/93/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 374 alin. (4) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Marian Enache Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
