Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Liviu Ghinea în Dosarul nr. 3.010/120/2016 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.753D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Apreciază că reglementarea mecanismului sancţionării recidivei postexecutorii reprezintă atribuţia legiuitorului, care s-a aflat în marja sa de apreciere în momentul adoptării dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 29 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.010/120/2016, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Liviu Ghinea cu ocazia soluţionării unui apel formulat într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale deoarece nu permit judecătorului realizarea unei juste individualizări a pedepsei. Susţine că, indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite, judecătorul este obligat să majoreze limitele de pedeapsă, ajungându-se în practică la aplicarea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului. Astfel, se ajunge la situaţia în care unei persoane aflate într-o situaţie mai gravă i se va aplica aceeaşi răspundere cu a unei persoane aflate într-o situaţie juridică mai puţin gravă din perspectiva primului termen al recidivei. 6. Arată că „chiar dacă «starea de recidivă postexecutorie» este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, acesta nu poate constitui un criteriu justificat care să favorizeze persoane cu situaţii juridice mai grave şi care să împiedice individualizarea concretă şi efectivă a răspunderii penale“. 7. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii în faţa legii. 8. Apreciază că legiuitorul, în opera sa de individualizare legală a pedepsei, are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că pedepsele trebuie să fie corelate cu gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni în parte, pericol determinat de importanţa valorilor sociale ocrotite, de măsura în care aceste valori pot fi vătămate, dar şi de circumstanţele reale şi personale concrete care se raportează la persoana vizată. 9. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, încălcând principiul proporţionalităţii pedepselor, prin faptul că împiedică instanţa de judecată să individualizeze pedeapsa prin reglementarea obligatorie a majorării limitelor speciale de pedeapsă. 10. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că principiul general al egalităţii, reglementat de art. 16 din Constituţie, se referă la o egalitate juridică formală şi nu la o egalitate de condiţii. Cu toate acestea, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de uniformizare, în sensul de a aplica tuturor inculpaţilor acelaşi regim juridic, indiferent de situaţia acestora. 11. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. În acelaşi timp, presupune şi dreptul la diferenţiere cu privire la tratamentul juridic, dacă situaţiile în care se află cetăţenii sunt diferite. Există egalitate juridică între un inculpat care a săvârşit o infracţiune în stare de recidivă postexecutorie şi un alt inculpat care a săvârşit o altă infracţiune, dar tot în stare de recidivă postexecutorie. 12. Simpla împrejurare că legiuitorul a optat pentru această modalitate de stabilire a limitelor de pedeapsă, prin raportare la limitele de pedeapsă legale, prestabilite pentru infracţiunea pentru care inculpatului îi poate fi atrasă răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, dat fiind faptul că, pe de-o parte, ceea ce se urmăreşte este stabilirea unor graniţe în interiorul cărora inculpatului să i se aplice o pedeapsă legală, iar, pe de altă parte, doar în interiorul acestor graniţe judecătorul este învestit ca, în funcţie de circumstanţele cauzei, în procesul de individualizare, să aplice o pedeapsă adecvată circumstanţelor reţinute. 13. Instanţa judecătorească apreciază că, prin critica formulată, autorul acesteia tinde la schimbarea regimului sancţionator al recidivei postexecutorii, ceea ce, în opinia instanţei, excedează competenţelor Curţii Constituţionale, stabilirea limitelor de pedeapsă aplicabile pentru o anumită categorie de inculpaţi fiind atributul exclusiv al puterii legislative. 14. În ceea ce priveşte referirea autorului excepţiei la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53, instanţa judecătorească subliniază că în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu s-a precizat din ce perspectivă dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal contravin acestora. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.“ 19. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) referitor la principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 148 alin. (2)-(4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 49 paragraful 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia apreciază, în esenţă, că se încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece se aplică acelaşi regim sancţionator pentru toate infracţiunile săvârşite în stare de recidivă postexecutorie, deşi gradul de pericol al acestora este diferit, fapt ce determină atât lipsa de proporţionalitate a pedepsei, cât şi imposibilitatea individualizării acesteia. 21. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 284 din 28 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 17 aprilie 2006, şi Decizia nr. 754 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, a reţinut că recidiva, fiind o formă a pluralităţii de infracţiuni, presupune săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau a mai multor infracţiuni după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune. Existenţa unei condamnări penale, în dispreţul căreia făptuitorul perseverează pe calea infracţiunii, sau executarea unei pedepse de o anumită gravitate, care s-a dovedit ineficientă faţă de el, creează prezumţia unui ridicat grad de pericol social al infractorului recidivist. Starea de pericol, care rezultă din dovada ineficienţei avertismentului primit prin condamnarea definitivă şi mai ales din dovada ineficienţei executării pedepsei anterioare, face ca infractorul recidivist să se individualizeze în criminologie ca o figură aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui şi pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsă. Aceste probleme specifice au impus ca necesară reglementarea instituţiei recidivei prin stabilirea cu exactitate a condiţiilor de existenţă a stării de recidivă şi a consecinţelor pe care ea le antrenează. 22. De asemenea, prin Decizia nr. 290 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 9 septembrie 2020, Curtea a reţinut că, în noul Cod penal, cadrul legal ce reglementează instituţia recidivei se regăseşte în dispoziţiile art. 41-43, tratamentul sancţionator al acesteia fiind reglementat în art. 43. Astfel, recidiva există în cazul infracţiunilor comise de persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. 23. Din modul de reglementare a instituţiei recidivei, Curtea constată că normele penale au în vedere recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie. Tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice se întemeiază pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor, iar cel al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează prin majorarea legală cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau amendă), sub rezerva limitei inerente, constând în maximul general al respectivei categorii de pedeapsă. 24. Cu alte cuvinte, regimul sancţionator al recidivei postexecutorii este strâns legat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru noua infracţiune săvârşită, minimul special şi maximul special ale pedepsei pentru noua infracţiune majorându-se cu jumătate. Astfel, în cazul regimului sancţionator al recidivei postexecutorii nu există, aşa cum susţine autorul excepţiei, o pedeapsă unică şi care exclude individualizarea, aplicabilă indiferent de gravitatea noii infracţiuni săvârşite. Judecătorul, în funcţie de elementele fiecărui caz, va stabili o pedeapsă între minimul special şi maximul special ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune, majorate cu jumătate, respectând, în acelaşi timp, criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art. 74 din Codul penal. 25. În ceea ce priveşte competenţa de a stabili regimul sancţionator aplicabil în cazul recidivei postexecutorii, Curtea reţine că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a constatat că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că în acest domeniu legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Curtea a mai reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. 26. Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional (Decizia nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, paragraful 21). 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Liviu Ghinea în Dosarul nr. 3.010/120/2016 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 septembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
