Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Dosar nr. │ │
│1.861/1/2021 │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mioara │- judecător la Secţia I │
│Iolanda Grecu│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a │
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a │
│Isailă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe │contencios administrativ│
│Severin │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iuliana │- judecător la Secţia de│
│Măiereanu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia de│
│Năstasie │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alina │- judecător la Secţia de│
│Nicoleta │contencios administrativ│
│Ghica │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia de│
│Farmathy │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.861/1/2021, conexat cu Dosarul nr. 1.862/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi." 5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi opinii ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii de Vest din Timişoara, Universităţii din Bucureşti şi Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. 6. Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizărilor 7. Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.397/101/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.861/1/2021. 8. O sesizare cu privire la aceeaşi chestiune de drept, dispusă de Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.394/101/2020, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.862/1/2021. 9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.862/1/2021 la Dosarul nr. 1.861/1/2021, urmând ca sesizările conexe să fie soluţionate de acelaşi complet de judecată. II. Normele de drept intern incidente 10. Codul de procedură civilă din 2010 "ART. 430 Autoritatea de lucru judecat (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…) ART. 431 Efectele lucrului judecat (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. ART. 435 Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii (1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară." III. Expunerea succintă a proceselor 11. Prin Cererea înregistrată la 24 iunie 2020 cu nr. 1.397/101/2020 pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi, solicitând obligarea acesteia la acordarea sporului pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase în cuantum de 50% din salariul de bază cuvenit personalului care oferă servicii de asistenţă socială persoanelor adulte cu handicap psihic sau mintal, plata la zi a acestui spor începând cu 1 octombrie 2018, actualizarea sumelor cu rata inflaţiei până la data plăţii efective şi daune-interese, începând cu data scadenţei lunare şi până la data plăţii efective. 12. Tribunalul Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 795 din 15 octombrie 2020, a respins acţiunea, reţinând că salarizarea reclamantei este prevăzută în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017), iar prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 a fost aprobat Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială“ (denumit în continuare regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018). 13. În raport cu dispoziţiile art. 5 din regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, la nivelul unităţii pârâte s-a efectuat, de către Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi, expertizarea locurilor de muncă din cadrul serviciilor sociale care funcţionează în cadrul B, a fost emis un buletin de expertizare, iar ulterior, conform prevederilor art. 12 din regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, a fost încheiat un proces-verbal de şedinţă între ordonatorul de credite şi sindicat privind nominalizarea personalului care beneficiază de sporuri pe locuri de muncă, categorii de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestuia. 14. Conform acestui acord, pentru personalul din subunitatea unde îşi desfăşoară activitatea reclamanta, serviciu social cu cazare ai cărui beneficiari sunt persoanele cu dizabilităţi încadrate în grad mediu, accentuat şi grav şi care nu pot fi îngrijite în propria familie sau în comunitatea din care provin, sa stabilit acordarea unui spor de 15%, aşa cum acesta se regăseşte în anexa nr. 9 pct. V lit. B subpunctul 4 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, acordat pentru personalul din unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale, cu sau fără cazare, care acordă servicii persoanelor cu handicap (adulţi şi copii), altele decât cele menţionate la pct. I. 15. Sporul de la 50% până la 75% din salariul de bază se acordă personalului din unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale, cu cazare/fără cazare, care acordă servicii persoanelor (adulţi şi copii) cu handicap psihic sau mintal. 16. Împrejurarea că de serviciile subunităţii beneficiază şi unele persoane cu handicap psihic sau mintal nu este de natură să justifice acordarea sporului de 50%, acest centru fiind acreditat ca unitate de asistenţă socială în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, care defineşte categoriile de servicii sociale organizate ca centre de servicii sociale, precum şi destinaţia, serviciile şi activităţile principale pe care le desfăşoară fiecare centru. 17. Din analiza dispoziţiilor anexei nr. 9 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 reiese clar opţiunea legiuitorului de a diferenţia acordarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, condiţii grele de muncă şi condiţii periculoase sau vătămătoare în raport cu locurile de muncă şi destinaţia fiecărei/fiecărui unităţi de asistenţă socială/centru social, iar expertizările efectuate cu ocazia stabilirii condiţiilor de muncă au natură tehnică, ştiinţifică, şi nu de încadrare a unui personal într-o categorie de sporuri sau alta, aceasta realizându-se exclusiv în temeiul dispoziţiilor legale care au fost respectate. 18. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea acţiunii reclamantei, a practicii judiciare a Tribunalului Mehedinţi, menţinută de Curtea de Apel Craiova în speţe similare, s-a apreciat că dezlegarea problemei de drept sesizate revine exclusiv judecătorului care soluţionează litigiul, raportat la circumstanţele particulare ale cererii, precum şi la prevederile legale pe care se sprijină fiecare hotărâre dată de instanţă. 19. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că prima instanţă a ignorat Decizia nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, invocată ca temei al acordării sporului în procent de 50%, prin care s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că încadrarea realizată de subunitatea C a fost eronată, cea corectă fiind stabilită de dispoziţiile anexei nr. 9 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018. 20. În aceste condiţii au fost invocate dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care reglementează prezumţia legală de lucru judecat, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 21. Astfel, chestiunea litigioasă care a făcut obiectul dezbaterii şi al verificării jurisdicţionale anterioare poate fi opusă de reclamanta de faţă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi centru, argumentele din această hotărâre fiind pe deplin valabile. 22. În cadrul soluţionării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. 23. Prin Sentinţa civilă nr. 690 din 22 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.394/101/2020, Tribunalul Mehedinţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea formulată de reclamanta B în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi, cu aceeaşi motivare. 24. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B, susţinând că prin Decizia civilă nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că încadrarea corectă a subunităţii este cea prevăzută la anexa nr. 9 pct. I lit. A subpct. 1 la regulamentul-cadru. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 25. Prin cele două încheieri s-a constatat admisibilitatea sesizărilor, motivată de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 26. În acest sens s-a reţinut că procesele sunt în curs de judecată la Curtea de Apel Craiova, care judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, şi este competentă material şi teritorial să judece calea de atac, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă. 27. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, câtă vreme, în aplicarea acestor dispoziţii, reclamantele se prevalează de efectele Deciziei nr. 156 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.338/101/2019, pentru a justifica îndreptăţirea la acordarea sporului de 50% pentru condiţii deosebit de periculoase, prevăzut de anexa nr. 9 pct. I lit. A subpct. 1 la regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, susţinând că prin aceasta s-ar fi stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că şi Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Strehaia - subunitate din cadrul entităţii pârâte - face parte din categoria unităţilor de asistenţă socială/centrelor cu sau fără personalitate juridică/serviciilor sociale, cu cazare/fără cazare, care acordă servicii persoanelor (adulţi şi copii) cu handicap psihic sau mintal, intrând astfel în sfera de reglementare a normelor anterior menţionate. 28. Chiar dacă sesizarea vizează interpretarea unor norme de drept procedural, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le-ar produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii, ipoteză care este incidentă în prezenta cauză. 29. Chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă pentru că vizează interpretarea şi aplicarea unor texte din Codul de procedură civilă care, deşi au intrat în vigoare de 8 ani, sunt susceptibile a crea în continuare controverse, cu atât mai mult în contextul generat de modificările aduse recent art. 513 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în vigoare din 21 decembrie 2018, cu potenţiale consecinţe asupra modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări. 30. S-a constatat că nu s-a conturat o jurisprudenţă constantă în care să se fi statuat asupra acestei probleme, inclusiv din perspectiva modificărilor recente aduse Codului de procedură civilă, chestiunea în discuţie fiind diferită de cea asupra căreia s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 18/2020. 31. Astfel, dispoziţiile legale supuse analizei instanţei supreme în respectiva sesizare au vizat aspecte referitoare la efectele hotărârii judecătoreşti, însă sub aspectul opozabilităţii faţă de terţi situaţia particulară avută în vedere fiind cea a coproprietarului, terţ în raport cu o hotărâre judecătorească nefavorabilă, pronunţată într-o acţiune în revendicare imobiliară a unui bun aflat în coproprietate, fără a se fi statuat expres asupra interpretării art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 32. Aceste dispoziţii nu au fost analizate nici în considerentele Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. 33. Obiectul acestei sesizări a vizat inclusiv efectele hotărârilor judecătoreşti faţă de terţi, însă din perspectiva creării unei stări de discriminare susceptibile a fi remediate în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, şi nu raportat la reglementarea conţinută de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 34. Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul de internet al instanţei supreme. V. Punctul de vedere al completurilor de judecată 35. Chestiunea de drept vizează în ce măsură dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă impun sau nu îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi între litigiul pendinte şi cel în care s-a pronunţat hotărârea ale cărei efecte se invocă, fiind evident că în cazul unui răspuns negativ la această întrebare, ca urmare a valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat, instanţa este ţinută de cele statuate în hotărârea anterioară, fără ca intimata-pârâtă să mai poată face dovada contrară celor constatate prin Decizia nr. 156/22.01.2020 a Curţii de Apel Craiova cu privire la încadrarea centrului în care îşi desfăşoară reclamantele activitatea în categoria unităţilor care acordă servicii persoanelor (adulţi şi copii) cu handicap psihic sau mintal şi fără a putea tranşa diferit în ceea ce priveşte consecinţele acestei încadrări asupra îndreptăţirii reclamantelor la plata sporului în discuţie. 36. Astfel, art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că „oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă“, referirea expresă a legiuitorului la „oricare dintre părţi“ justificând la prima vedere presupunerea că, pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat, este necesară îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi; prin urmare, este vorba despre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat atunci când nu sunt întrunite condiţiile excepţiei autorităţii de lucru judecat, dar, potrivit hotărârii judecătoreşti definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi. 37. Pe de altă parte însă, având în vedere deosebirea dintre cele două alineate ale art. 431 din Codul de procedură civilă, s-a conturat opinia că, spre deosebire de efectul negativ, pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identităţi de elemente (părţi, obiect, cauză), astfel încât, pornind de la această premisă generală, aplicarea acestui text ar fi posibilă şi în ipoteza în care doar una dintre părţile din litigiul pendinte a avut calitatea de parte şi în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea definitivă invocată cu autoritate de lucru judecat. 38. În aceste condiţii, referirea legiuitorului la „oricare dintre părţi“ ar putea fi interpretată ca având în vedere calitatea de parte în litigiul în care se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, care are interesul să se prevaleze de constatările instanţei dintrun litigiu în care adversarul său a pierdut procesul şi care îi sunt favorabile, chiar dacă ea însăşi nu a avut calitatea de parte în respectivul litigiu. 39. În susţinerea acestei opinii s-a reţinut şi faptul că dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează puterea de lucru judecat sub forma prezumţiei, obligând instanţa sesizată ulterior să ţină seama de ceea ce printr-o primă judecată s-a statuat. 40. Deşi la nivel de doctrină opiniile sunt împărţite, chiar şi în ipoteza în care se admite că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenţa identităţii de părţi pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat, se susţine în acelaşi timp că terţul faţă de proces se poate prevala de hotărârea pronunţată anterior împotriva adversarului său în considerarea unui „efect reflex“ al opozabilităţii hotărârii faţă de acesta, pe temeiul căreia are posibilitatea de a o invoca (atunci când statuarea anterioară îi este favorabilă), partea fiind în imposibilitatea să demonstreze contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, pentru că, în caz contrar, ar însemna să pună în discuţie însuşi lucrul judecat [Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. 1, pag. 1193]. 41. O asemenea distincţie a fost avută în vedere inclusiv în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reţinut că „(...) principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare“ (paragraful 95), făcându-se referire în continuare însă şi la „(...) distincţia făcută doctrinar în ceea ce priveşte înţelegerea noţiunii de terţ, în spaţiul opozabilităţii. În acest sens, este terţ desăvârşit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terţul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, faţă de el, efectele unei judecăţi care îl prejudiciază, astfel cum este şi cazul litigiului pendinte, în care reclamantul coproprietar este un terţ interesat în raport cu hotărârea potrivnică pronunţată în primul proces de revendicare“ (paragraful 100). 42. Prin prisma acestor argumente se pune problema în ce măsură un asemenea beneficiu recunoscut la nivel teoretic în favoarea unui terţ interesat ar putea justifica o interpretare extensivă a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu ar impune condiţia identităţii de părţi, putând astfel constitui temei legal pentru valorificarea în favoarea acestuia a efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii în care acesta nu a fost parte, iar partea adversă a căzut în pretenţii. 43. Dincolo de aceste divergenţe, opinia autorilor sesizării este în sensul că dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate restrictiv, în sensul că impun îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat. 44. Argumentele avute în vedere în acest sens vizează, în primul rând, aspecte referitoare la obligativitatea inter partes a hotărârii judecătoreşti şi principiul relativităţii efectelor acesteia, astfel cum au fost reţinute şi în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care posibilitatea terţilor interesaţi de a se prevala de efectele unei hotărâri judecătoreşti favorabile a fost avută în vedere de instanţa supremă doar în contextul reglementării exprese cuprinse în art. 643 alin. (2) din Codul civil. 45. Faptul că reclamantele - salariate ale unităţii pârâte - se află într-o situaţie similară cu celălalt salariat care a avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea invocată nu presupune îndeplinirea condiţiei referitoare la identitatea de părţi, cele două litigii fiind în mod evident diferite sub aspectul cadrului procesual, fiecare salariat figurând în calitate de parte în virtutea raporturilor de muncă proprii cu angajatorul. 46. O asemenea împrejurare prezintă relevanţă exclusiv sub aspectul identităţii de chestiune litigioasă, câtă vreme, în mod evident, salariaţilor din cadrul aceleiaşi unităţi, aflaţi în situaţii similare, li se aplică, de regulă, aceleaşi prevederi legale sau contractuale. 47. Din această perspectivă, problema de drept în discuţie prezintă o importanţă particulară în situaţia litigiilor de muncă în care, în mod frecvent, aceeaşi chestiune litigioasă este supusă analizei instanţei în mod repetat, în cauze diferite, dar în contradictoriu cu acelaşi angajator, raportat la salariaţi diferiţi, aflaţi în situaţii similare. 48. În aceste condiţii, reclamantul ar putea invoca interesul său de a se prevala de dezlegările favorabile date într-o altă cauză în care a fost parte un alt salariat aflat într-o situaţie similară, în timp ce hotărârile nefavorabile date în alte cauze similare nu i-ar fi opozabile, în virtutea dispoziţiilor art. 435 din Codul de procedură civilă. 49. Un asemenea beneficiu nu ar putea rezulta însă din aplicarea prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care trebuie interpretate coroborat cu cele ale 435 alin. (1) din acelaşi act normativ; pe de altă parte, calitatea de terţ interesat nu ar trebui, în niciun caz, apreciată ca rezultând din caracterul favorabil al unei anumite jurisprudenţe, ci în funcţie de obiectul litigiului dedus judecăţii în fiecare caz în parte şi de legătura existentă între situaţia juridică a părţilor şi, respectiv, a terţului, numai într-un asemenea context putându-se aprecia în ce măsură dezlegările date de instanţă sunt sau nu susceptibile a afecta situaţia juridică a terţului. 50. Mai mult, o asemenea posibilitate nu ar putea fi recunoscută nici în contextul modificărilor recente aduse art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în vigoare din 21 decembrie 2018, care au confirmat intenţia legiuitorului de a crea posibilitatea remedierii încălcării autorităţii de lucru judecat în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii şi sub aspectul efectului pozitiv al acesteia. 51. Or, o interpretare extensivă a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte condiţia referitoare la identitatea de părţi ar crea premisele extinderii nepermise a cadrului procesual în judecata căii extraordinare de atac, dând părţii posibilitatea să invoce efectele unei hotărâri judecătoreşti faţă de care este terţ, pentru a obţine revizuirea propriei hotărâri, ceea ce nu ar putea fi admis. 52. Din această perspectivă, dincolo de potenţialele efecte favorabile ale unei interpretări extensive ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă asupra unificării practicii judiciare, argumentele referitoare la necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice capătă o dublă valenţă, câtă vreme ar putea fi reţinute în egală măsură ca un argument contrar unei asemenea interpretări. 53. Aceasta în condiţiile în care, în contextul aplicării art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ar fi suficientă existenţa unei singure hotărâri judecătoreşti favorabile salariatului pentru ca hotărârile ulterioare pronunţate în contradictoriu cu alţi salariaţi aflaţi în situaţii similare şi nefavorabile acestora să fie susceptibile a fi desfiinţate în cadrul revizuirii, cu evidente consecinţe asupra securităţii raporturilor juridice. 54. Faţă de aceste considerente, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Craiova a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept expusă, dispunând suspendarea judecăţii conform prevederilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al părţilor 55. Intimata-pârâtă a arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă există lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. 56. În consecinţă, a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece instanţa dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a prevederilor legale care reglementează autoritatea de lucru judecat, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziţii neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii curţii de apel. 57. Reclamantele apelante din cele două pricini nu au depus puncte de vedere argumentate asupra admisibilităţii declanşării procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, dar au afirmat inadmisibilitatea acestui demers, în cadrul susţinerilor orale formulate în şedinţa publică în care s-a pus în discuţie incidentul procedural. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 58. Analiza jurisprudenţei înaintate de curţile de apel a relevat două orientări: - dispoziţiile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate restrictiv, în sensul că impun îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat, aşa cum rezultă din punctele de vedere ale Judecătoriei Beiuş, Judecătoriei Oradea, Tribunalului Suceava - Secţia a II-a civilă şi Secţia contencios administrativ şi fiscal, Judecătoriei Gura Humorului, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Huşi, Curţii de Apel Galaţi - Secţia I civilă, Curţii de Apel Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi hotărârile înaintate de Judecătoria Silişte, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Darabani, Judecătoria Săveni, Tribunalul Timiş - Secţia civilă, Judecătoria Timişoara, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Teleorman; – reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu presupune îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi, în acest sens fiind punctele de vedere ale Tribunalului Dâmboviţa - Secţia civilă, Judecătoriei Rădăuţi, Tribunalului Suceava - Secţia I civilă, Judecătoriei Fălticeni, Judecătoriei Dorohoi, Judecătoriei Timişoara, Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă, Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Judecătoriei Sălaj, Judecătoriei Zalău, Tribunalului Giurgiu, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Zimnicea şi Judecătoriei Turnu Măgurele, precum şi hotărârile înaintate de Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Suceava - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Timiş - Secţia civilă, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, Tribunalul Covasna - Secţia civilă, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Galaţi - Secţia a II-a civilă, iar noţiunea „oricare dintre părţi“, prevăzută de art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se referă la litigiul actual, aşa cum rezultă din hotărârile înaintate de Curtea de Apel Bucureşti. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 59. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, decizie prin care s-a statuat că, în cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 60. În considerentele acestei hotărâri prealabile s-a reţinut că „principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare. Însă această relativitate nu antrenează consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi. Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică“. 61. Prezintă relevanţă, de asemenea, jurisprudenţa identificată la nivelul secţiilor instanţei supreme, în cadrul unor decizii de speţă. 62. Astfel, prin Decizia nr. 1.893 din 10 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a arătat că hotărârile judecătoreşti au valenţe absolute, fiind reflecţii ale adevărului judiciar, fără a ţine cont de principiul relativităţii efectelor lor (instituţie care nu se confundă cu opozabilitatea, prima ipoteză însemnând că o hotărâre judecătorească nu produce efecte juridice în câmpul drepturilor subiective ale unor persoane care nu au participat în proces, iar cea de-a doua ipoteză că terţii sunt prezumaţi a cunoaşte conţinutul hotărârii, aşa cum reiese şi din textul nou-introdus al art. 435 din Codul de procedură civilă). 63. Prin Decizia nr. 1.893 din 10 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că „nu este întemeiată critica potrivit căreia efectele hotărârilor judecătoreşti menţionate se manifestă doar inter partes, dat fiind că art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că oricare dintre părţile unui proces poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, fără ca textul legal să impună condiţia ca cel ce invocă lucrul anterior judecat să fi avut calitatea de parte în acel litigiu, iar hotărârea să fi fost pronunţată în favoarea sa. După cum s-a arătat şi în doctrină, părţile sunt prizoniere, faţă de terţi, cu privire la conţinutul deciziei pe care au obţinut-o. Aceasta înseamnă că terţul se poate prevala de hotărârea pronunţată împotriva adversarului său, care nu poate contesta temeinicia şi legalitatea hotărârii definitive pronunţate împotriva sa (aceasta fiindu-i în mod evident opozabilă), pentru că astfel s-ar repune în discuţie lucrul judecat, ceea ce nu este admisibil“. 64. În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin deciziile nr. 2.497 din 1 octombrie 2014 şi nr. 122 din 16 ianuarie 2015 ale Secţiei I civile, nr. 2.433 din 11 iunie 2015 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi nr. 198 din 31 ianuarie 2018 a Secţiei a II-a civile, că prevederile art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în următoarele condiţii cumulative: a) hotărârea iniţială, care produce efectele pozitive ale autorităţii lucrului judecat, să fie pronunţată după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă; b) această hotărâre să fie invocată de către o parte din litigiul iniţial, parte şi în noul litigiu, căreia hotărârea pronunţată îi este favorabilă; c) între primul şi cel de al doilea litigiu să existe o legătură, fără a fi necesară identitatea de obiect sau de cauză. 65. Doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, hotărârea iniţială va produce efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat. 66. Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul Curţii Constituţionale. IX. Opinia specialiştilor 67. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin punctul de vedere înaintat, a opinat în sensul că sesizările sunt inadmisibile, deoarece nu este vorba de un text de lege care să necesite lămurire, fiind clar şi fără echivoc, nesusceptibil de interpretări diferite, deoarece textul indică în mod expres că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, lămurind în mod explicit că nu se vor putea prevala de efectele autorităţii lucrului judecat (indiferent dacă vorbim de autoritatea negativă sau cea pozitivă a lucrului judecat) decât părţile litigante, una împotriva celeilalte, într-un litigiu subsecvent celui dintâi, la care se raportează chestiunea autorităţii lucrului judecat. 68. S-a exprimat şi o opinie în sensul că, deşi în mod formal problema de drept a fost ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al curţii de apel, utilizarea mecanismului prevăzut la art. 519 din Codul de procedură civilă este inadmisibilă atât timp cât nu se identifică în mod corect chestiunea de drept care se impune a fi lămurită, aceasta nefiind astfel aptă să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, chestiunea de drept nefiind nouă, relevante fiind şi cele statuate la pct. 59 al Deciziei nr. 42 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 69. Astfel, se poate susţine că art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă indică doar cine poate opune lucrul anterior judecat, fără să limiteze (cel puţin în mod expres) faţă de cine se poate opune lucrul anterior judecat. Cu toate acestea, cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile este inadmisibilă prin faptul că instanţa de trimitere nu identifică în mod corect chestiunea de drept care se impune a fi lămurită. 70. Pe fondul cauzei au fost exprimate două puncte de vedere, după cum urmează: - pentru invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat trebuie îndeplinită condiţia identităţii de părţi; – pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi. 71. În opinia Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune condiţia identităţii de părţi, neputând fi invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru soluţionarea unui raport juridic distinct decât cel dedus judecăţii iniţiale, chiar dacă trebuie rezolvată în substanţă aceeaşi chestiune de drept. 72. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Iaşi a arătat că, pentru a putea fi invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, trebuie ca partea căreia îi este opus acest efect să fi fost parte în litigiul în care a fost pronunţată hotărârea respectivă, iar autoritatea de lucru judecat să vizeze aceeaşi situaţie litigioasă [simplul fapt că partea căreia îi este opus efectul pozitiv a fost parte şi în litigiul anterior nefiind suficient pentru a justifica aplicarea art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. 73. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a considerat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părţilor, ci doar cel puţin a uneia dintre acestea. 74. Facultatea de Drept a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu a apreciat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat operează de regulă între părţi; acestea nu pot opune terţilor autoritatea pozitivă de lucru judecat (pot face proba contrară). Terţii pot opune autoritatea pozitivă de lucru judecat a unei hotărâri persoanelor care au fost părţi în procesul soluţionat prin acea hotărâre ori pot fi ţinuţi de autoritatea absolută de lucru judecat. X. Raportul asupra chestiunii de drept 75. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizările nu sunt admisibile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 76. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea cu prioritate a condiţiilor de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceste condiţii fiind stabilite prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul următor: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ 77. Condiţiile care rezidă din menţionata normă juridică, necesar a fi cumulativ îndeplinite, sunt următoarele: - existenţa unei cauze care se află în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunalul învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, şi – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 78. Procedând la verificarea sesizării prezente din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a condiţiilor menţionate, se constată următoarele: 79. Primele două condiţii sunt îndeplinite. 80. Titularul sesizării este Curtea de Apel Craiova, această instanţă făcând parte dintre categoriile de entităţi cărora art. 519 din Codul de procedură civilă le conferă dreptul de a declanşa procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 81. Menţionata instanţă este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, în litigii care se poartă în materia conflictelor de muncă, iar hotărârile ce urmează a le pronunţa nu sunt supuse recursului în raport cu prevederile art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aşa încât acestea vor avea caracter definitiv în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 82. În legătură cu cea de-a treia condiţie, conform jurisprudenţei create în materia sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept, „Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia ce se va da să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege“ (Decizia nr. 50/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020). 83. Se observă că litigiile asupra cărora instanţa de trimitere are a se pronunţa sunt conflicte de muncă aflate în etapa judecăţii devolutive a fondului pricinii, respectiv în apel. 84. Unul dintre aspectele litigioase invocate în susţinerea respectivelor apeluri este acela prin care se reclamă reţinerea efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a soluţionat un litigiu similar, dar în care apelantele nu au avut calitatea de parte. 85. Prin raportare la acest element ce se circumscrie coordonatelor litigiilor aflate pe rolul instanţei de trimitere, trebuie constatat că dezlegarea solicitată are aptitudinea de a fi utilă soluţionării pe fond a cauzelor respective în măsura în care priveşte acele trăsături/elemente ale efectului pozitiv al lucrului judecat care interesează valorificarea ca mijloc de probă, într-o etapă procesuală care permite judecata pe fond a litigiului, a hotărârii judecătoreşti anterioare ce s-a pronunţat într-un proces distinct în care nu a participat şi partea ce invoca această hotărâre. 86. În concluzie, cerinţa de a exista o legătură de dependenţă între, pe de o parte, problema în privinţa căreia se solicită a se da o dezlegare de principiu şi, pe de altă parte, soluţionarea pe fond a pricinii în cadrul căreia s-a formulat sesizarea se constată - din perspectiva ansamblului argumentelor pe care instanţa de trimitere şi-a fundamentat demersul - că este îndeplinită. 87. În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, cea referitoare la noutatea chestiunii de drept, se constată că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate“, verificarea acestei condiţii rămâne atributul completului învestit cu soluţionarea sesizării, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (în acest sens, deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, etc.). 88. S-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu doar atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă, ci şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi, în ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei - astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 şi 60) - sau ale unei norme mai vechi a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014). 89. Niciuna dintre situaţiile anterior menţionate nu se verifică însă în cadrul sesizărilor prezente. 90. Un prim argument expus de instanţa de trimitere în justificarea condiţiei noutăţii a fost acela că, deşi norma procedurală a cărei interpretare se solicită - art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă - a intrat în vigoare de circa 8 ani, ea este susceptibilă de a crea în continuare controverse. În aceeaşi ordine de idei, a precizat că jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova este neunitară relativ la problema de drept în discuţie. 91. Însă argumentele astfel expuse nu reliefează noutatea problemei sesizate, ci tocmai contrariul, anume că este vorba de o normă juridică ce a intrat în vigoare cu multă vreme înainte de data formulării prezentei sesizări şi că reglementarea şi-a găsit aplicare în activitatea jurisdicţională, conducând la cristalizarea unei jurisprudenţe neunitare. 92. În acest punct al analizei se cere a fi observat ca element relevant, din perspectiva condiţiei analizate, un argument care se regăseşte în secţiunea ce conţine opinia completurilor de judecată care au dispus sesizarea prezentă, anume acela că „problema de drept în discuţie prezintă o importanţă particulară în situaţia litigiilor de muncă în care, în mod frecvent, aceeaşi chestiune litigioasă este supusă analizei instanţei în mod repetat, în cauze diferite, dar în contradictoriu cu acelaşi angajator, şi raportat la salariaţi diferiţi, dar aflaţi în situaţii similare“. Acest ultim argument relevă cu evidenţă împrejurarea că, cel puţin în materia în care se judecă litigiile în care s-au formulat sesizările, sunt dese situaţiile în care se invocă, în mod similar, efectele unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au soluţionat pricini în care a participat (în calitate de parte) numai una dintre părţile cauzei în care se solicită valorificarea lor, anume angajatorul, în timp ce partea care invocă respectivele efecte - angajatul - este terţ faţă de primul proces. 93. Prin urmare, nu se poate vorbi de noutatea problemei sesizate câtă vreme aceasta a format şi anterior obiect de evaluare judiciară, ca urmare a invocării ei de către părţile interesate procesual, instanţele fiind astfel ţinute să tranşeze într-un sens sau altul cu privire la efectele hotărârilor invocate. 94. În acest context trebuie amintit şi faptul că este îndeobşte cunoscut, în practica instanţelor judecătoreşti, că şi în litigii care privesc alte materii juridice s-a apelat la invocarea efectelor unor hotărâri judecătoreşti de către participanţi care nu au fost părţi în litigiile în care au fost pronunţate respectivele hotărâri. Cu titlu exemplificativ pot fi amintite: acţiunile în contencios administrativ având ca obiect restituirea taxei speciale de primă înmatriculare sau a taxei de poluare ce se percepeau pentru anumite categorii de autovehicule; acţiunile civile de drept comun având ca obiect fie revendicarea unor apartamente diferite din imobile preluate abuziv de către stat şi ulterior înstrăinate către chiriaşi, fie constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu privire la asemenea apartamente. 95. Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că instituţia juridică a autorităţii de lucru judecat şi efectele (pozitiv şi negativ) pe care lucrul judecat le produce nu sunt chestiuni juridice nouintroduse în ordinea juridică naţională, acestea existând şi aplicându-se şi sub imperiul legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. 96. Elementul de noutate adus prin noul Cod de procedură civilă este reprezentat de maniera formală de reglementare a acestei instituţii, în sensul că ea este în prezent integrată în legea procedurală, în capitolul referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, spre deosebire de vechea legislaţie care, prin art. 1.200 pct. 4 şi art. 1.201 din Codul civil adoptat în anul 1864 şi prin art. 166 din Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, îi atribuiau în mod explicit numai valoarea de prezumţie legală absolută şi de excepţie procesuală. 97. Chiar dacă reglementarea veche sugera opţiunea legiuitorului de a atribui lucrului judecat, în mod prevalent, rolul de prezumţie ori de excepţie procesuală menită să paralizeze o nouă acţiune cu identitate de părţi, obiect şi cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al menţionatului mod de reglementare, evidenţiind că autoritatea de lucru judecat are efecte semnificativ mai largi decât cele de excepţie procesuală (care ar însemna subordonarea existenţei ei de promovarea unei acţiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumţie care se sprijină, ca orice altă prezumţie, pe probabilitatea conformităţii cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicţional ce emană de la o putere publică a statului cu funcţiuni specifice, doctrina a evidenţiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătoreşti, fiind o trăsătură ce deosebeşte fundamental acest act jurisdicţional de alte acte juridice.^1 ^1 A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul juridic 2008, p. 71. 98. Deosebirile anterior menţionate existente în reglementările succesive relative la instituţia juridică a autorităţii lucrului judecat au însă doar o natură tehnică şi nu au adus vreo schimbare în privinţa modalităţii în care această instituţie este privită şi interpretată în practica instanţelor judecătoreşti şi chiar în lucrările doctrinare ale autorilor consacraţi. 99. Prin urmare, problema care formează obiectul sesizării nu poate fi apreciată ca una ce are caracter de noutate nici din perspectiva evolutivă a conţinutului normativ al acestei instituţii juridice, noua reglementare constituind doar un remediu de tehnică legislativă care nu afectează elementele/trăsăturile ce dădeau conţinut acestei instituţii juridice sub imperiul vechii legislaţii. 100. De aceea, împrejurarea că subzistă controversele privitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, evocată de titularii sesizărilor, are şi din această ultimă perspectivă semnificaţia cristalizării unei practici neunitare, constituind un obstacol legal pentru parcurgerea procedurii de unificare a priori, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 101. Cu alte cuvinte, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, trebuie reţinut că importante sub acest aspect sunt: existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue în legătură cu aplicarea art. 166 din Codul de procedură civilă din 1865 corelat cu art. 1.200 şi 1.201 din Codul civil din 1864, reglementare comparabilă (din punctul de vedere al conţinutului) cu cea a art. 431 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche - dar, în acest din urmă caz, doar dacă instanţele nu au mai fost anterior chemate să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept, ceea ce nu este cazul. 102. Prin urmare, caracterul de noutate s-a pierdut întrucât chestiunea de drept a primit dezlegări din partea instanţelor în urma unei interpretări adecvate a reglementărilor legale succesive, iar opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. 103. Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale în dosarele nr. 1.397/101/2020 şi nr. 1.394/101/2020, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, presupune sau nu îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2021. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
