Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea, în şedinţa publică din 18 decembrie 2018, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 614D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 decembrie 2018, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi ale art. 58 din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 22 ianuarie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Cu Adresa nr. 3.328 din 16 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.923 din 20 februarie 2017, Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 47/1992, a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine, în esenţă, faptul că libertatea sindicală este afectată prin impunerea unui număr minim de membri pentru constituirea unui sindicat prin raportare la aceeaşi unitate, în condiţiile în care statisticile la nivelul anului 2014 arată că „mărimea medie a unei întreprinderi din industrie a fost de circa 26 de salariaţi, în timp ce în comerţ a fost de circa 5 salariaţi“. Ca atare, acest număr apare ca excesiv şi reprezintă o piedică pentru angajaţii din întreprinderile mici şi mijlocii de aşi face un sindicat, având în vedere şi faptul că libertatea salariaţilor de a da naştere unui sindicat este un drept garantat inclusiv de norma internaţională, neputând fi subordonată unor elemente de natură să limiteze exercitarea sa. 5. Totodată, se afirmă că soluţia legislativă consacrată de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, republicată, reprezintă o ingerinţă excesivă şi disproporţionată a autorităţilor statului asupra dreptului de asociere, iar instanţa de contencios constituţional are de analizat, prin efectuarea testului de proporţionalitate, dacă aceasta îşi găseşte justificarea sub rigoarea exigenţelor indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, test ce are în vedere dacă ingerinţa este prevăzută de lege (inclusiv criteriile de calitate ale legii), dacă există un scop legitim şi dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică şi dacă păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 147 din 25 martie 2004 şi nr. 574 din 4 mai 2011. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, care au următorul conţinut: "(2) Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate." 11. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate normele constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 40 alin. (1) referitoare la dreptul de asociere şi ale art. 53 alin. (2) cu referire la principiul proporţionalităţii, precum şi dispoziţiile art. 2, 7 şi 8 pct. 2 din Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, ale art. 5 din Carta Socială Europeană, revizuită, ale art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte dreptul de asociere, respectiv Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunţată în Cauza Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, Hotărârea din 1 februarie 2002, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, şi Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelink şi alţii împotriva Poloniei. 12. Cu titlu preliminar, în legătură cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că dispoziţii similare, prin care se instituia un număr minim de 15 angajaţi pentru constituirea unui sindicat, au fost prevăzute şi în legislaţia anterioară în materie, şi anume în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, în privinţa cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004. Acest text avea următorul conţinut: „Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cei puţin 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.“ 13. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 40 alin. (1) din Constituţie, Curtea a reţinut, cu acel prilej, că dreptul fundamental al cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere este un drept social-politic, care nu este însă un drept absolut, şi care se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente. Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. Pe de altă parte, art. 9 din Constituţie prevede că: „Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. (...).“ Prin urmare, Curtea a reţinut că legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor. Referitor la cerinţa existenţei unui număr de cel puţin 15 persoane pentru constituirea unei organizaţii sindicale, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, Curtea a constatat că şi aceasta se încadrează în condiţiile pe care legea le poate impune potrivit prevederilor art. 9 din Constituţie şi a reţinut că stabilirea numărului minim de membri constituanţi se impune pentru a se asigura organizaţiei sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfăşurării activităţilor specifice de apărare a drepturilor şi intereselor membrilor săi. 14. Noua reglementare în materie sindicală - Legea dialogului social nr. 62/2011 - a făcut obiectul controlului de constituţionalitate anterior promulgării, Curtea pronunţând Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011. Legea nouă a menţinut, la art. 3 alin. (2), soluţia legislativă anterioară, referitoare la numărul minim de 15 angajaţi pentru constituirea unui sindicat, cu singura diferenţă că aceştia trebuie să facă parte din aceeaşi unitate angajatoare, în timp ce vechea reglementare permitea apartenenţa acestora la angajatori diferiţi. 15. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, că „este o opţiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a acestora. Numai această unitate de interese justifică înfiinţarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.“ 16. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispoziţiile art. 3 alin. (2) au fost criticate din perspectiva numărului minim impus pentru constituirea unui sindicat, autorul excepţiei - Sindicatul „Speranţa“ din Orăştie - apreciind însă că numărul de 15 membri este prea mic, fiind necesară „stabilirea unor condiţii mai restrictive pentru înfiinţarea unui sindicat.“ Curtea, prin Decizia nr. 939 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2013, a respins, ca neîntemeiată, excepţia, având în vedere jurisprudenţa sa în această materie. 17. Faţă de cele anterior arătate, rezultă că, în actuala formă, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu au fost examinate de Curtea Constituţională prin prisma unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, adică sub aspectul dublei condiţionări cumulative, cea numerică, apreciată ca fiind excesivă, şi cea referitoare la apartenenţa angajaţilor la aceeaşi unitate de bază. Condiţia numărului minim de 15 angajaţi pentru constituirea unui sindicat a fost analizată de Curte prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, în contextul normativ al art. 2 alin. (2) din legea anterioară în materie - Legea nr. 54/2003 -, text care, spre deosebire de actuala reglementare, nu condiţiona apartenenţa celor minimum 15 angajaţi la aceeaşi unitate. Legea în vigoare - Legea nr. 62/2011 - menţine numărul minim de 15 angajaţi, dar elimină posibilitatea asocierii unor angajaţi din unităţi diferite, iar, cu privire la acest element de noutate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, a reţinut, în cadrul controlului a priori, că numai această unitate de interese, la nivelul fiecărei unităţi angajatoare, justifică înfiinţarea unui sindicat. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 62/2011 (art. 14-20), sindicatul dobândeşte personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special al sindicatelor, menţiune ce se înscrie de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere. Instanţa de judecată verifică îndeplinirea condiţiilor de legalitate pentru constituirea sindicatului, iar, în cazul în care constată că acestea nu sunt îndeplinite, preşedintele completului de judecată îl citează în camera de consiliu pe împuternicitul special şi îi solicită, în scris, remedierea neregularităţilor constatate, în termen de cel mult 7 zile. Instanţa pronunţă o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii, aceasta fiind supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare. 19. Se constată, aşadar, că prevederile legale criticate reglementează o dublă condiţie cumulativă, fără de care un sindicat nu se poate constitui, astfel că nu poate nici să dobândească personalitate juridică prin înscrierea în registrul special al sindicatelor. 20. Aşa cum rezultă atât din perspectiva prevederilor art. 8, art. 9 şi ale art. 40 din Constituţie, cât şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, dreptul de asociere este garantat, însă nu este absolut, deoarece orice formă de asociere (partid politic, sindicat, patronat, asociaţie profesională sau alte forme de asociere), ca expresie concretă de manifestare a acestui drept, trebui să respecte condiţiile legii referitoare la modalitatea de constituire şi la desfăşurarea activităţii specifice. 21. Cu privire la libertatea de asociere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că nu este absolută, art. 11 paragraful 2 din Convenţie permiţând statelor să intervină pentru protejarea instituţiilor de drept şi a drepturilor şi libertăţilor altora dacă sunt ameninţate prin activităţile sau intenţiile unei asociaţii cu caracter politic. Cu toate acestea, marja de apreciere a statului este una limitată, fiind necesar ca excepţiile de la regula respectării dreptului de asociere să fie interpretate strict şi impuse numai cu motive convingătoare şi imperative, de natură a justifica restricţionarea dreptului. Marja limitată de apreciere a statului face obiectul supravegherii europene riguroase atât asupra legii, dar şi asupra deciziilor de aplicare a acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei, paragrafele 94 şi 95, Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunţată în Cauza Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, paragrafele 40, Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, paragraful 84). 22. Prin raportare la criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea are de analizat, cumulativ, două chestiuni pretins neconstituţionale prin caracterul lor excesiv: 1) condiţia numerică, şi anume numărul minim de 15 angajaţi necesar pentru constituirea unui sindicat şi 2) condiţia potrivit căreia cei minimum 15 angajaţi trebuie să fie din aceeaşi unitate angajatoare. Cu alte cuvinte, Curtea are de examinat dacă cele două condiţii cumulative restrâng exerciţiul dreptului de asociere, iar, în cazul unui răspuns pozitiv, să determine, prin efectuarea testului de proporţionalitate, dacă această restrângere se constituie într-o ingerinţă care nu respectă exigenţele impuse de Constituţie şi Convenţie (prevăzută de lege, scop legitim, dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică şi dacă păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.) 23. Cu privire la prima condiţie, cea numerică, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, că „stabilirea numărului minim de membri constituanţi se impune pentru a se asigura organizaţiei sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfăşurării activităţilor specifice de apărare a drepturilor şi intereselor membrilor săi.“ 24. Cu privire la stabilirea prin lege a unui anumit prag de reprezentativitate, Curtea Constituţională a statuat constant, începând cu Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, că „aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este însă o problemă de constituţionalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului“ şi că „acest criteriu ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare.“ 25. Prin urmare, Curtea a reţinut, de principiu, că legiuitorul, în cadrul marjei sale de apreciere, are libertatea de a aprecia asupra numărului concret ce constituie, într-o materie sau alta, pragul de reprezentativitate, cu condiţia de a nu afecta, de a nu suprima însăşi posibilitatea reală şi efectivă de exercitare a dreptului sau a libertăţii fundamentale garantate [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, prin care se instituia un număr de minimum 25.000 de membri fondatori pentru înfiinţarea unui partid politic]. 26. Problema numărului minim de 15 angajaţi, necesar pentru constituirea unui sindicat, a preocupat recent autorităţile şi instituţiile publice române abilitate în această materie. Potrivit unui material publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2018 (pag. 123-198), Ministerul Consultării Publice şi Dialogului Social a formulat câteva amendamente referitoare inclusiv la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi a solicitat, în acest sens, punctul de vedere al Biroului Internaţional al Muncii, în calitate de reprezentant al Organizaţiei Internaţionale a Muncii - agenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, specializată în standardele internaţionale de muncă. În Memorandumul comentariilor tehnice privind amendamentele propuse la Legea dialogului social nr. 62/2011, elaborat în aprilie 2018, Biroul Internaţional al Muncii recomandă (Recomandarea nr. 4) luarea în considerare a stabilirii unor cerinţe numerice minime diferite pentru constituirea unei organizaţii sindicale, în funcţie de mărimea întreprinderilor. Se arată, în acest sens, că, în timp ce stabilirea prin lege a unui număr de minimum 3 angajaţi (aşa cum s-a propus) pentru constituirea unui sindicat ar putea întări libertatea de asociere în cadrul micilor întreprinderi, acest minim ar putea conduce la o fragmentare a organizaţiilor lucrătorilor din companii mai mari şi, pe cale de consecinţă, ar face, practic, inoperabilă negocierea colectivă a acestor categorii de întreprinderi. Se recomandă asigurarea ca cerinţele privind numărul minim de membri pentru a forma o organizaţie sindicală să aibă în vedere contextul naţional şi să fie discutate cu partenerii sociali, în scopul de a se asigura că respectivele condiţii sunt cele mai potrivite cu cerinţele şi caracteristicile sistemului naţional industrial. De asemenea, se recomandă a se asigura faptul că numărul minim impus pentru constituirea unei organizaţii sindicale este stabilit în considerarea prevederilor privind criteriile de reprezentativitate. 27. Conform legislaţiei în vigoare, respectiv art. 51 din Legea nr. 62/2011, reprezentativitatea unei organizaţii sindicale este asigurată, la unitatea de bază, dacă numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin jumătate plus unu din numărul total al angajaţilor unităţii. 28. Şi în privinţa acestui prag de reprezentativitate Ministerul Consultării Publice şi Dialogului Social a reluat un amendament formulat încă din anul 2015, prin care se propunea scăderea, de la 50% plus unu, la 35% din numărul de angajaţi membri ai sindicatului, drept condiţie a reprezentativităţii sale la nivelul unităţii angajatoare. 29. Faţă de această propunere, prin acelaşi memorandum menţionat mai sus, Biroul Internaţional al Muncii recomandă (Recomandarea nr. 8) reconsiderarea scăderii pragului de reprezentativitate astfel încât să reflecte cel mai bine realitatea din majoritatea întreprinderilor din ţară; consultarea cu cele mai reprezentative organizaţii sindicale în această privinţă, cu luarea în considerare a cerinţei privind numărul minim de salariaţi ce pot constitui un sindicat (a se vedea Recomandarea nr. 4); luarea măsurilor prin care să se asigure, în cazul în care nicio uniune nu îndeplineşte cerinţele de reprezentativitate, că negocierile colective sunt garantate tuturor organizaţiilor dintr-o unitate, cel puţin din partea membrilor proprii; din motive de claritate, asigurarea coerenţei prin lege cu privire la existenţa unui nivel de „grup de unităţi“ ca un posibil nivel ce poate purta negocieri colective de muncă şi, corelativ, să participe la soluţionarea conflictelor colective de muncă. 30. Din cele prezentate mai sus rezultă o serie de concluzii: (i) Nicio reglementare internaţională în materia dreptului muncii nu stabileşte un anumit număr minim pentru constituirea unei organizaţii sindicale în cadrul unei unităţi de bază. (ii) Dimensionarea concretă, prin stabilirea unui număr minim de angajaţi ce pot constitui un sindicat, ţine de opţiunea legiuitorului naţional, singurul în măsură să aprecieze în funcţie de factorii specifici economiei naţionale şi dinamicii acesteia. (iii) La stabilirea cerinţelor legale privind atât numărul minim de angajaţi pentru constituirea unui sindicat, cât şi criteriile de reprezentativitate a unui sindicat, legiuitorul trebuie să asigure garantarea drepturilor sindicale într-o manieră cât mai adecvată contextului economic naţional, în urma consultării tuturor părţilor implicate. 31. Revenind la examinarea criticilor de neconstituţionalitate formulate de Avocatul Poporului, trebuie amintit faptul că stabilirea în concret a unui număr minim de angajaţi pentru constituirea unui sindicat are legătură directă cu scopul înfiinţării sindicatului, şi anume apărarea drepturilor şi intereselor colective ale angajaţilor în relaţia cu angajatorul. Mecanismul legal prin care este asigurată atingerea scopului pentru care se înfiinţează un sindicat constă, în principal, în dialogul social, respectiv accesul la negocierile colective de muncă şi participarea la soluţionarea conflictelor colective de muncă. Este unanim acceptat în materie faptul că participarea la aceste negocieri colective de muncă este condiţionată de un anumit nivel de reprezentativitate al unei organizaţii sindicale, condiţie firească, impusă de faptul că obiectul acestor negocieri îl reprezintă problemele de interes comun ale angajaţilor, pe de o parte, şi ale angajatorilor/patronilor, pe de altă parte. 32. Prin urmare, stabilirea prin lege a unui anumit număr minim de angajaţi care pot constitui un sindicat nu reprezintă, în sine, o restrângere a exerciţiului dreptului de asociere, ci o condiţionare firească, unanim acceptată, justificată prin însuşi scopul specific urmărit prin constituirea sindicatului. 33. Cu privire la numărul concret stabilit prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, Curtea apreciază că acesta nu poate fi determinat decât de legiuitor, în urma analizării dinamicii mediului economic şi a consultării părţilor implicate. Curtea Constituţională nu are aptitudinea de a proceda la o atare analiză şi a stabili dacă numărul de minimum 15 angajaţi ce pot constitui un sindicat este excesiv sau nu, în special în contextul mai sus prezentat, care demonstrează faptul că autorităţile publice competente se află într-un continuu proces de analiză şi consultări pe marginea acestui subiect. Aşa fiind, Curtea consideră că, sub aspectul condiţiei numerice impuse de textul legal criticat, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 34. Condiţia potrivit căreia cei minimum 15 angajaţi trebuie să fie din aceeaşi unitate angajatoare a fost analizată de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate anterior promulgării, prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011. Fiind încadrată în marja de apreciere de care legiuitorul dispune în temeiul art. 9 şi art. 40 din Constituţie, această condiţie reglementată pentru înfiinţarea unui sindicat a fost calificată, cu acel prilej, ca fiind justificativă sub aspectul unităţii de interese ce trebuie să caracterizeze scopul înfiinţării unui sindicat, „pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.“ 35. În plus, trebuie menţionat că neîndeplinirea acestei condiţii, alături de cea referitoare la numărul minim de membri ai unui sindicat la unitatea de bază, nu împiedică angajaţii să îşi apere drepturile şi interesele profesionale în relaţia lor cu angajatorul/organizaţia patronală. Aceasta, deoarece Legea nr. 62/2011 nu menţionează doar organizaţia sindicală în calitate de partener în cadrul mecanismului complex al dialogului social, ci şi pe reprezentanţii aleşi ai angajaţilor. 36. În acest sens, menţionăm art. 1 lit. b) subpunctul (i) din lege, potrivit căruia: "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: […] b) dialog social - procesul voluntar prin care partenerii sociali se informează, se consultă şi negociază în vederea stabilirii unor acorduri în probleme de interes comun; (i) informare - transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către reprezentanţii aleşi ai angajaţilor, pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii şi să o examineze în cunoştinţă de cauză;" 37. Potrivit lit. h) a art. 1 din aceeaşi lege, reprezentanţi ai angajaţilor sunt cei aleşi şi mandataţi de către angajaţi să îi reprezinte. Potrivit legii, reprezentanţii aleşi ai angajaţilor pot iniţia negocieri şi încheia un contract colectiv de muncă sau un acord colectiv. Părţile contractului colectiv de muncă sunt, conform art. 134, angajatorul sau organizaţia patronală şi angajaţii, prin organizaţiile sindicale, iar angajaţii pot fi reprezentaţi, la nivel de unitate, de către sindicatele legal constituite şi reprezentative. Textul menţionat prevede expres că „În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ, reprezentarea se face de către federaţia la care este afiliat sindicatul, dacă federaţia este reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea; acolo unde nu sunt constituite sindicate, de către reprezentanţii aleşi ai angajaţilor;“. 38. Totodată, trebuie menţionat faptul că, în temeiul art. 129 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, „Negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de angajaţi.“ 39. În mod similar, art. 160 din lege prevede că „În cazul conflictelor colective de muncă angajaţii sunt reprezentaţi de organizaţiile sindicale reprezentative sau reprezentanţii angajaţilor, după caz, care participă la negocierile colective ale contractului sau acordului colectiv de muncă aplicabil“. 40. Prin urmare, orice formă de dialog social, indiferent că implică negocieri colective legate strict de încheierea contractului colectiv de muncă sau negocieri având alt obiect, poate fi purtată de către orice unitate de bază, fie prin sindicatul reprezentativ sau afilierea la o federaţie reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea, fie direct, prin reprezentanţii aleşi ai angajaţilor, dacă nu există un sindicat legal constituit reprezentativ. Concluzia este aceea că, indiferent de mărimea unităţii de bază - adică numărul concret al angajaţilor, la un moment dat - Legea nr. 62/2011 conţine suficiente garanţii astfel ca, printr-un reprezentant ales, aceştia să poată fi informaţi şi să îşi poată susţine drepturile şi interesele profesionale rezultate din relaţia cu angajatorul. 41. Dispoziţiile legii mai sus indicate sunt necesare şi, totodată, justificate de faptul că nimeni nu poate fi obligat să constituie sau să adere la o formă de asociere ca unică modalitate prin intermediul căreia îşi poate apăra drepturile şi interesele legale. Dreptul de asociere nu poate avea ca scop în sine constituirea unei forme de asociere, ci trebuie avută în vedere finalitatea reală a exercitării dreptului de asociere, şi anume apărarea drepturilor şi intereselor legale profesionale ale angajaţilor. Sindicatul reprezintă, în speţa de faţă, doar una dintre modalităţile prin intermediul căreia se poate realiza această protecţie. Însă, în lipsa îndeplinirii unor condiţii de ordin numeric pentru constituirea unui sindicat, legea garantează, în continuare, posibilitatea protejării drepturilor şi intereselor profesionale ale angajaţilor, care îşi pot alege un reprezentant în acest sens. 42. Acesta este şi sensul art. 5 teza întâi din Carta Socială Europeană, revizuită, invocată de Avocatul Poporului, text ce prevede următoarele: „În vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi patronilor de a constitui organizaţii locale, naţionale sau internaţionale pentru apărarea intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii, părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere sau să fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăţi.“ 43. Având în vedere cele menţionate, Curtea apreciază că nu se impune nici efectuarea testului de proporţionalitate, aşa cum solicită autorul excepţiei. Dreptul la asociere nu cunoaşte o dimensionare concretă, sub aspectul numărului minimal de membri ce pot constitui un sindicat, astfel că nu se poate constata o restrângere a acestuia printr-un text legal ce impune un astfel de număr minimal, în condiţiile în care legislaţia în vigoare prevede garanţii suplimentare, alternative, prin care este asigurată protecţia drepturilor, intereselor şi libertăţilor angajaţilor care nu sunt membri ai unui sindicat. Aşa fiind, dreptul protejat, ca scop în sine, prin reglementarea dreptului de asociere (ca mijloc prin care se asigură dreptul protejat, în sine), este menţinut în continuare, fără a fi atins în substanţa sa. În plus, Curtea nu poate face testul de proporţionalitate care se referă la evaluarea unei anumite ingerinţe a autorităţii statale în raport cu anumite elemente determinabile, din moment ce unul din aceste elemente, cum ar fi un eventual număr strict sau minimal, care să constituie un etalon al manifestării dreptului de asociere prin constituirea unui sindicat, nu este impus de standardele internaţionale în materie, nefiind deci cuantificabil. Aceasta, deoarece legiuitorul naţional este singurul în măsură să dimensioneze, în concret, un atare element. Marja de apreciere de care dispune legiuitorul naţional este, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, una limitată, esenţial fiind însă ca prin măsurile legale reglementate acesta să asigure exercitarea, în concret, a drepturilor, libertăţilor şi intereselor profesionale ale angajatorilor. Or, aşa cum s-a arătat, drepturile de natură sindicală ale angajaţilor, inclusiv ale celor din unităţi economice mai mici, care nu ating un număr de 15 salariaţi, sunt protejate prin mecanismul şi garanţiile prevăzute de Legea nr. 62/2011. 44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), art. 29 şi al art. 33 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
