Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihai-Claudiu Rîmbu în Dosarul nr. 164/753/2018 (reunit cu Dosarul nr. 165/753/2018) al Tribunalului Militar Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.500D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.615D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Pelei în Dosarul nr. 2.642/62/2018 al Tribunalului Braşov - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.615D/2018 la Dosarul nr. 1.500D/2018, care a fost primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Apreciază că legiuitorul nu a intenţionat ca orice măsură procesuală a procurorului să fie supusă controlului instanţei judecătoreşti, în orice moment al cauzei. Autorii excepţiei au posibilitatea să facă plângere la procurorul ierarhic superior, iar împotriva acestor măsuri la judecătorul de cameră preliminară, în momentul în care procurorul dă o soluţie în respectiva cauză, indiferent dacă soluţia este de netrimitere în judecată sau de sesizare a instanţei prin rechizitoriu. În acest context, persoana nemulţumită poate critica şi astfel de măsuri procesuale, referitoare la disjungerea cauzei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 2 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 164/753/2018 (reunit cu Dosarul nr. 165/753/2018), Tribunalul Militar Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihai-Claudiu Rîmbu, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 7. Prin Încheierea din 15 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.642/62/2018, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Pelei, cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că potrivit dispoziţiei de lege criticate numai soluţia de clasare propriu-zisă este susceptibilă de a fi atacată cu plângere, nu şi măsurile adiacente/accesorii subsecvente dispuse prin soluţia de clasare, cum ar fi, în speţă, disjungerea pentru infracţiuni care nu au format obiectul urmăririi penale până la momentul pronunţării ordonanţei şi pentru care nu s-a efectuat extinderea conform art. 311 din Codul de procedură penală, precum şi pentru infracţiuni pentru care intervenise prescripţia specială în baza art. 124 din Codul penal din 1969. 9. Interpretarea, în sensul că plângerea promovată împotriva soluţiei pronunţate în condiţiile art. 339 din Codul de procedură penală nu ar fi admisibilă dacă aceasta vizează măsurile adiacente/accesorii subsecvente dispuse prin soluţia de clasare, este de natură a încălca principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie. 10. Or, Curtea Constituţională a statuat că principiul accesului liber la justiţie, consacrat de Constituţie în art. 21, are semnificaţia că orice persoană are posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. 11. Apreciază că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, însă legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale de legiferare, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 12. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia Convenţia are ca scop protejarea drepturilor concrete şi efective, nu a celor teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică. Or, dispoziţiile criticate restrâng controlul judecătorului de cameră preliminară doar asupra actelor procurorului prin care s-a dispus o soluţie de clasare, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi ale art. 21 din Constituţie. 13. Prin urmare, dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care, prin soluţia de clasare, se dispun şi alte măsuri cum este în speţă disjungerea pentru infracţiuni pentru care a operat prescripţia specială în condiţiile art. 124 din Codul penal din 1969. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014 şi Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016. 14. Tribunalul Militar Bucureşti apreciază că, în realitate, autorul excepţiei formulează o critică împotriva măsurii de la pct. 7 din dispozitivul Ordonanţei nr. 113/P/2014 din 21 mai 2018 a procurorului militar din cadrul D.N.A. - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracţiunile de corupţie săvârşite de militari, prin care s-a dispus „disjungerea cauzei şi declinarea în favoarea Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti a competenţei de soluţionare a cauzei sub aspectul săvârşirii de către inculpaţi şi suspect a infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals şi înşelăciune“. 15. Susţine că autorul solicită Curţii o anumită interpretare care presupune completarea textului criticat cu o nouă ipoteză, aceea în care plângerea ar viza şi orice alte măsuri decât clasarea, dispuse de procuror prin ordonanţa atacată. Astfel, în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu se invocă o veritabilă neconformitate a textului criticat cu prevederile Constituţiei. Susţinerile autorului se referă la adăugarea în textul criticat a unei ipoteze normative neavute în vedere de legiuitor, sugerând o completare a legii în sensul adăugării unui caz nou de formulare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, examinarea constituţionalităţii unui text de lege priveşte compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile Constituţiei sau cu cele ale instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, iar nu completarea normelor criticate cu variaţiuni ale ipotezei originare, avută în vedere la edictarea reglementării sau chiar cu dispoziţii noi. O asemenea solicitare nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. 16. În ceea ce priveşte prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei, instanţa judecătorească arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, întrucât competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revine legiuitorului, în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie. 17. Instanţa judecătorească apreciază că autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de interpretare şi aplicare de către organele judiciare în cauza în care a fost cercetat, a unor dispoziţii legale, de drept substanţial sau de drept procesual, cum ar fi neaplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, a normelor referitoare la extinderea urmăririi penale sau la schimbarea încadrării juridice a faptei, invocând, în final, nelegalitatea măsurilor disjungerii şi declinării în cazul unor fapte. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. În final, apreciază că disjungerea şi declinarea de competenţă dispuse în speţă nu înseamnă închiderea accesului la justiţie, de vreme ce petentul are posibilitatea de a-şi formula apărările şi de a aduce criticile pe care le consideră potrivite faţă de măsurile procurorului, în cauza disjunsă, în care, de altfel, persoana are garantate atât posibilitatea formulării plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală, în eventualitatea dispunerii unei soluţii de clasare, cât şi pe aceea de a-şi adresa apărările în faţa unei instanţe, în cazul trimiterii în judecată. Ambele ipoteze presupun în mod esenţial un acces efectiv la justiţie în cauza în care este implicat. 18. Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că legea procesual penală actuală exclude de la controlul judecătoresc soluţiile procurorului de disjungere şi declinare a cauzei, persoanele interesate beneficiind însă în dosarul disjuns de accesul la justiţie, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în acel dosar. Astfel, în caz de clasare pot urma procedura reglementată de dispoziţiile criticate, iar în caz de trimitere în judecată îşi pot face toate apărările atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti. 19. Totodată, accesul liber la justiţie nu echivalează cu dreptul absolut al cetăţeanului de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în orice situaţie, ci acesta comportă restrângeri proporţionale. În continuare, face o comparaţie între instituţia redeschiderii urmăririi penale, care este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, şi disjungerea sau declinarea cauzei, care nu necesită o astfel de confirmare. Acest lucru se datorează faptului că dispunerea disjungerii şi declinării nu presupune o acuzaţie în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situaţia juridică a persoanelor care au avut calitatea de părţi sau de subiecţi procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată. 20. Apreciază că accesul liber la justiţie este asigurat atât în cazul pronunţării unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată, cât şi în cazul renunţării la urmărirea penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare. 21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în Dosarul nr. 1.500D/2018, a fost sesizată cu art. 340 din Codul de procedură penală, în integralitatea sa, dar din motivarea excepţiei rezultă că autorul acesteia are în vedere doar alineatul (1) al acestui articol. Astfel, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, în ambele dosare, este constituit de dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: „Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.“ 25. Autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la accesul liber la justiţie. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia critică dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece nu permit posibilitatea atacării în faţa unui judecător a ordonanţelor procurorului, altele decât cele de clasare, făcând referire la ordonanţele de disjungere a cauzei. 27. În ceea ce priveşte disjungerea cauzei în faza de urmărire penală, Curtea reţine că, în pronunţarea unei ordonanţe prin care se dispune această soluţie, procurorul va avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii (n.r. în cazul de faţă a urmăririi penale), se poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Pe de altă parte, disjungerea cauzelor în faza de urmărire penală are ca efect realizarea urmăririi penale separat pentru cauzele disjunse, în ceea ce priveşte anumite acţiuni sau anumiţi inculpaţi. 28. Curtea a reţinut că, în mod inerent, în urma disjungerii cauzelor, dosarele penale astfel constituite pot ajunge pe rolul unor organe judiciare diferite, apărând diferenţe în privinţa mijloacelor de probă administrate, precum şi a termenelor de administrare a probelor şi de parcurgere a etapelor procesului penal. Însă tocmai acesta a fost scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării instituţiei disjungerii, acela de a permite soluţionarea dosarelor disjunse într-un ritm corespunzător particularităţilor acestora, care, astfel, să permită înfăptuirea actului de justiţie în condiţii de coerenţă şi de celeritate (a se vedea Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2020). 29. De asemenea, Curtea constată că soluţia de disjungere dispusă de procuror constituie un incident procedural, fără ca acesta să formuleze o acuzaţie în materie penală. În aceste condiţii, acestei proceduri nu îi este aplicabil principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform căruia „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară“. Or, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, consacrate de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. 30. Curtea a apreciat, prin Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 14 noiembrie 2019, şi, Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 9 mai 2019, că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. 31. Astfel, potrivit art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. 32. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit art. 336 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit art. 339 din Codul de procedură penală, de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. Potrivit art. 338 şi art. 339 alin. (6) din acelaşi act normativ, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent. 33. Aşa fiind, Curtea constată că nu poate fi primită critica referitoare la afectarea accesului liber la justiţie, deoarece, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 din Codul de procedură penală, cauza penală va putea fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată. 34. Prin urmare, atunci când procurorul va emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. 35. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate, conform art. 318 alin. (12), (14) şi (15) din Codul de procedură penală. 36. Curtea a reţinut că art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008). 37. Or, astfel cum s-a arătat anterior, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe deo parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu contravine nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. 38. Faptul că ordonanţa procurorului de disjungere a cauzei nu poate fi contestată la instanţă în faza de urmărire penală nu aduce atingere art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală întrucât, aşa cum a statuat chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, „posibilitatea formulării plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta la procurorul ierarhic superior constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv“ (a se vedea Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 22 iulie 2015, paragraful 16). 39. Totodată, Curtea reţine că a analizat dispoziţiile de lege criticate din perspectiva încălcării accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care nu pot fi supuse controlului judecătoresc toate măsurile luate şi toate actele efectuate de procuror şi, respectiv, de procurorul ierarhic superior, ci numai soluţiile de clasare, respingând excepţiile ca neîntemeiate, de exemplu, prin Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019 şi Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, precitate. 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai-Claudiu Rîmbu în Dosarul nr. 164/753/2018 (reunit cu Dosarul nr. 165/753/2018) al Tribunalului Militar Bucureşti şi de Marcel Pelei în Dosarul nr. 2.642/62/2018 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Militar Bucureşti şi Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 septembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
